Are dreptul artistul sa primeasca bani de la stat? Replica la articolul lui Lucian Mandruta
Am citit recent un articol aproape stupefiant in revista Dilema Veche scris de un fost prezentator de stiri, Lucian Mandruta. E trist ca un astfel de articol poate aparea in paginile unei reviste culturale. Poate ca Dilema Veche isi doreste un experiment mediatic cu o dezbatere aducatoare de audienta. Poate ca vrea sa devina din revista culturala un cotidian de business. Nu stiu. Insa un astfel de articol e scris de un om care pare sa nu aiba nici o legatura cu fenomenul artei in general. O fi bun ca analist politic sau prezentator de stiri. Insa tu ca revista nu trebuie sa ii oferi o astfel de rubrica si sa il lasi sa abereze intr-un domeniu in care e insuficient pregatit. Am citit cu perplexitate si de mai multe ori acest pasaj:
”Artistul (…) e un medic de suflete. E un reparator de tristeti. E un mecanic al masinariilor noastre interioare. El vine pe lume s-o faca mai frumoasa, nu s-o minjeasca cu trei pete maro si sa ne roage sa ne uitam pina intelegem.”
Obtuzitatea domnului Mandruta e atat de oarba, incat e in masura sa stearga nu doar arta noua si cea inca neafirmata, dar chiar si o parte din arta traditionala, respectiv tragedia. Pentru ca a relatat despre uratenia lumii, artistul tragic, fie el Sofocle, de Kooning, sau Ionescu, trebuie eradicat pentru ca nu i-au distrat mecanismele interioare ale domnului Mandruta. Cineva de la aceasta revista ar fi trebuit sa-i spuna domnului Mandruta ca s-ar putea sa nu fie potrivit pentru a judeca arta. Din aceste cuvinte se vede ca punctul central de judecare al culturii, pentru dumnealui, este divertismentul. Atitudinea textului invita la o imbatare colectiva intr-un entuziasm consumist, menite sa-i satisfaca anumite placeri, supranumite de dumnealui, „estetice”.
Sunt multe gogomanii in acest articol, si nu am sa-mi pierd timpul cu ele. Vreau sa insist insa pe o tema, ce la prima vedere ar parea indreptatita. Aceasta tema este cea a subventionarii culturii, a sustinerii ei de catre stat, pe care domnul Mandruta o contesta. Dumnealui pune urmatoarea intrebare: „are dreptul artistul sa primeasca bani de la stat?”. La prima vedere ar parea ca un astfel de drept nu ar trebui sa existe. Artistul nu este facut de stat, ci de publicul sau, care plateste biletul la intrare sau lucrarea de arta. Insa o astfel de sustinere, de fapt se justifica prin angrenajul social al fenomenului inovatiei culturale. In ultimele doua secole, atunci cand un artist inoveaza, de cele mai multe ori foarte putini sunt cei care rezoneaza la revolutia lui. Asta este realitatea culturala tipica a oricarei noutati. Se intampla si in fashion la un nivel mai restrans. Trebuie acceptat faptul ca majoritatea contemporanilor nu inteleg lucrurile valoroase care se creeaza in acest moment, in virtutea faptului ca asa s-a intamplat in istoria artei moderne de cele mai multe ori. Din acest motiv, valoarea artei contemporane nu poate fi data de contemporani. Nu e nimic de ironizat aici, asa cum crede domnul Mandruta ca fac artistii la adresa sa. Nu e nimeni prost din cauza asta, nu face nimeni misto de conditia contemporanilor. Pur si simplu unii artisti traiesc in viitor, si nu pot fi intelesi de contemporani. Partea proasta e ca, fiind noi insine contemporani, nu stim cine sunt aceia care vor fi pastrati de cultura copiilor si nepotilor nostri. Daca artistul nu vinde la inceputul carierei, asta nu inseamna ca arta lui nu are valoare.
Ideal ar fi ca artistul sa si inoveze, si sa si vanda in acelasi timp, asa cum s-a intamplat in trecutul mai indepartat cu vechii maestri, si asa cum s-a intamplat in secolul al 20-lea cu un Dali sau Picasso. Dar exista artisti, deveniti ulterior simboluri pentru o cultura sau mentalitate, care in timpul vietii n-au vandut mai nimic. Cel mai elocvent caz este cel al lui Van Gogh. Daca domnul Mandruta s-ar intoarce in timp sa il convinga pe Van Gogh sa faca bani in loc de a-si urma destinul de inovator, asta ar fi o catastrofa pentru cultura universala. Sunt convins ca la fel s-ar intampla daca, prin absurd, dumnealui ar ajunge presedinte, si s-ar ocupa direct de organizarea de expozitii de arta (!!!). Dupa principiile pe care le afirma domnul Mandruta, Van Gogh ar fi trebuit sa se lase de a inova expresionismul si sa vanda ceva pictura realista sau academista, ce era la moda la sfarsitul secolului al XIX-lea. Nu doar Van Gogh e in situatia asta, ci majoritatea artistilor moderni care, initial nu au vandut mare lucru. Intre timp insa, ei s-au afirmat si au reusit sa si vanda lucrari. Un tablou de Van Gogh nu doar ca a ajuns sa coste milioane, dar artistul insusi a ajuns o emblema culturala pentru un segment de societate.
Prin urmare, sustinerea artei de catre stat are o logica de tip asigurare. Pe Van Gogh l-au distrus suferintele creatiei cu care el si-a construit opera, insa i-a imbogatit colectionarii din jurul lui, printre care insusi statul. Toti au obtinut un profit colosal de pe urma artei lui. Prin urmare, aceste resorturi sociale trebuie sa intoarca spre arta cumva o parte din acest profit, in virtutea faptului ca l-a obtinut nemeritat, neplatindu-i artistului valoarea contributiei sale la patrimoniul cultural universal. Cum el nu mai traieste, o astfel de renta revine artistilor promitatori neconsacrati care, de asemenea, vor face creatii peste valoarea cu care vor fi fost achizitionate initial. Cei mai multi dintre ei nu vor confirma si vor fi o pierdere, insa cativa vor confirma, si, astfel, vor deveni profitabili, per total. Investitia pe care statul o face la un moment dat in aceste achizitii se va dovedi, pe termen lung, nu doar rentabila pentru el, dar si onesta relativ la schimbul intre producator si colectionar.
Dincolo de acest argument microeconomic, exista si unul macrosocial relativ la chestiunea in cauza. Dupa ce Van Gogh a murit sarac si aproape anonim, sistemul social n-a picat tocmai bine in perceptia publica. Si astazi suntem revoltati de gandul ca el s-a zbatut in mizerie, iar dupa moarte tablourile i s-au vandut pe multe milioane. Dupa el, multi artisti au avut aceeasi soarta, tocmai pentru ca statul nu s-a implicat destul in protejarea muncii si conditiei lor inovatoare. Eroarea aceasta naturala de evaluare a artistului din timpul vietii trebuia cumva corectata. O astfel de realitate culturala a pus sistemul social in situatia de a parea nedrept. Iar acest lucru a fost, si inca este, in masura sa puna la indoiala echitatea si onestitatea sistemului social in general. Nu vorbim aici doar de artisti, ci si de oamenii simpli insisi, care se intreaba daca truda de o viata in schimbul unei bunastari promise, merita acest efort. O astfel de situatie poate afecta direct credibilitatea omului simplu in onestitatea sistemului social. In modernitate, baza economiei si societatii nu mai e fortata cu armele sa sustina acest angrenaj, ci convinsa cu perspectiva castigului reciproc. Ori daca tu, sistem social, nu ai fost in stare sa il platesti la adevarata valoare pe cel care ti-a imbogatit patrimoniul spiritual, atunci, desigur, nici omul simplu nu va mai avea incredere in sustinerea angrenajului social, si va refuza sa creada ca ascultarea de regulile superiorului ierarhic ii va fi la un moment dat favorabila si lui.
Fara sustinerea statului, vazandu-se marginalizati, umiliti si neintelesi, multi artisti au luat din lume doar partea urata. Din pacate, partea urata a lumii, in care ei s-au regasit la un moment dat, a supravietuit revolutiilor si evolutiilor civilizatiei. Multe lucruri, prezentate drept certitudini si valori, sunt doar vorbe frumoase ce ascund realitati macabre. Adevarul este ca societatea umana este, in acelasi timp, si un camp cinic si absurd de batalie, dar si un rai. Daca il marginalizezi pe artist, daca il pacalesti la pret, si nu ii arati si partea buna a civilizatiei, desigur, el va vorbi unilateral despre civilizatie si lume in general, ca despre un cosmar. Desi domnul Mandruta, in totala necunostinta de cauza, face apel la abilitatea de comunicare pe care artistul nu ar avea-o, totusi exact acesta abilitate este marele lui talent. El reuseste sa comunice si sa isi impuna punctul de vedere initial elitelor si apoi si maselor, la un moment dat.
Tu, ca sistem social, ai doua optiuni: fie ii interzici arta, asa cum a facut Hitler, fie incerci sa ii arati si partea buna, pentru ca sa se inspire din ea. Iar sustinerea sa presupune subventionarea sa. Hitler a mers pe partea opusa. A lansat un atac furibund la adresa „artei degenerate”, dar asta mai mult i-a grabit sfarsitul. Lumea civilizata s-a trezit si ea aproape de o astfel de situatie pana prin anii 1970, cand sistemul social s-a decis sa intervina mai clar pentru a mai indulci oarecum viziunea artistilor despre lume. Lumea civilizata nu a trecut la gesturi din astea, insa lipsa de sustinere a artistilor tineri a facut ca temele artei sa fie pline de cosmaruri. Dupa anii 1970, sistemul social occidental s-a decis sa intervina mai clar, pentru a mai indulci oarecum viziunea artistilor despre lume. Astfel ca, in ultimele editii ale Bienalei de la Venetia, sentimentul pe care exponatele il dau se apropie rar de macabru sau de cosmar.
Asadar, intrebarea legitima care se pune cu privire la artist nu este „are dreptul artistul sa primeasca bani de la stat?” De fapt, o astfel de intrebare nu a fost niciodata legitima. Din cele mai vechi timpuri artistul a fost chemat de statul insusi sa construiasca catedrale, resedinte si sa imortalizeze portretele mai marilor zilei. Desigur, acest rol traditional de document al artei a fost luat recent de arhivele media, si statutul artistului s-a modificat. Astazi intrebarea care se pune cu privire la arta e cu totul alta, si anume: „doreste statul sa ii faca artistului viata un pic mai frumoasa pentru a nu transmite in viitor, dar si in prezent, o viziune sumbra despre o realitate sociala urata?” Talentul artistului de a-si comunica viziunea catre semenii sai trebuie folosit pentru coeziunea structurilor sociale.
Dimpotriva, reformularea structurii statului, asa cum este propusa de domnului Mandruta, se inscrie intr-o strategie de extrema dreapta. Acest tip de abordare este identic, repet, identic (nu similar) cu cel al nazistilor, care s-au gandit ei cum sa eficientizeze societatea, exterminand handicapatii, bolnavii si toti „sustinutii” sociali. Indraznesc sa spun ca judecarea unor activitati si institutii sociale, in functie de cat reusesc ele sa vanda in acel moment, este un act mai periculos decat al nazistilor. De exemplu, educatorii nu reusesc sa vanda produsul lor cuiva anume. Medicii la fel. Asistentii social, la fel. Ce facem, le taiem subventionarea? Cati medici, cati profesori si cati alti functionari ai statului ar putea supravietui doar din salariul oferit de clientii lor directi? O putem face, dar la un moment dat ne putem trezi cu o revolta masiva si cu haos in sistem. Desigur, cu banii economisiti, unul ca domnul Mandruta ar putea investi in jandarmerie, armata si alte organe de represiune. In loc de Ateneul Roman va scrie „Serviciul roman de securitate”. Sistemul social va fi constituit din batalioane spartane.
E aproape inutil sa mentionez ca articolul domnului Mandruta este o replica la atacurile repetate ale protestatarilor RMGC la adresa presei cumparate in masa de catre aceasta companie. In ciuda milioanelor de dolari investiti de aceasta companie in design, si in ciuda expunerii pana la refuz pe toate canalele media, artistii independenti care si-au oferit serviciile pentru tinerea vie a miscarii de rezistenta impotriva acestui proiect, a fost mai mare. Rezultatul este ca orasele Romaniei si cele din strainatate s-au umplut de proteste impotriva proiectului, in timp ce sustinatorii sai sunt politicienii angajati, si mass-media, toti cumparati. Aceste acuzatii au ajuns desigur la urechile celor implicati, si de aici acest atac furibund al domnului Mandruta, speriat de proportiile reducerii excursiilor in vacante exotice, ca urmare a incetarii contractelor de publicitate de la RMGC. Argumentul latent al articolului domnului Mandruta ar fi cam urmatorul: „protestatarii antiRMGC sunt niste paraziti sustinuti de stat, care sunt incapabili sa isi vanda produsul muncii si prin urmare nu mai trebuie sustinuti, ci eliminati”.
Una dintre acuzatiile stupide adusa de dumnealui artei neconsumiste, sustinute de stat, este faptul caprezinta o lume urata. Nu, domnule Mandruta! Cei care fac lumea urata sunteti domniile voastre, care va vindeti constiinta si concetatenii pentru sutele de mii de euro. Dumneavoastra distrugeti natura si o transformati in iazuri de cianura. Dumneavoastra vindeti cetatenilor iluzii goale despre o falsa lume frumoasa, cu care ii atrageti in corporatiile in care ati facut cariera, dupa care ii sleiti de puteri si ii aruncati ca pe niste rebuturi. Dumneavoastra creati razboaie de colonizare in scopul profitului. Dumneavoastra transformati entuziasmul in deznadejde. Nu noi inventam aceste orori. Noi artistii doar le relatam.
Postări
