
Spionaj şi diversiuni făcute asupra lui George Elliott înainte şi după atacul la Pearl Harbor
Manifestul societăţii automatiste
2.5.4.15. Spionaj şi diversiuni făcute asupra lui George Elliott înainte şi după atacul la Pearl Harbor
Am văzut în secţiunea anterioară cum eroul radarului de la Opana, George Elliott a fost scos din istorie de către mafia spionilor militari şi civili. În locul său, aparatul dezinformaţional controlat de spionajul civil şi militar l-a pus pe superiorul său ierarhic, Joseph Lockard, care iniţial a dorit executarea completă şi totală a ordinului de a închide staţia radar şi de a o lăsa nesupravegheată. Am crezut o perioadă că şi Lockard ar fi fost tot un erou, la fel ca şi Elliott, deoarece ambii au făcut echipă în dimineaţa de 7 decembrie 1941. Însă Lockard e acel cameleon dispus să susţină deformări ale adevărului în schimbul avantajelor. Lockard nu a fost atât de cinic precum Tyler, după cum vedem la întrebarea 53 adresată lui de Generalul Frank cu ocazia audierilor de la sfârşitul războiului . Frank a încercat să scoată de la Lockard o potenţială pistă de justificare a pasivităţii lui Tyler în faţa atacului japonez pe baza eventualului bruiaj din partea turnului de radio Kahuku sau a avioanelor ce decolau de la Kahuku Field. Atunci se cocea probabil o explicaţie dezinformaţională pentru a explica ne-alertarea bazei. Astfel de scenariu era însă unul mult prea fantezist şi Lockard nu l-a confirmat.
Iată totuşi că Lockard nu era chiar atât de lipsit de onoare încât să îşi asume o falsă neghiobie de a confunda avioanele japoneze cu un fals zbor de bombardiere B-17, despre care am arătat că nu puteau zbura în1941 din vestul SUA în Hawaii. Ne aducem aminte din secţiunea „Minciuna cu avioanele B-17 care ar fi trebuit să ajungă în Hawaii dinspre continent…” , că ele nu aveau capacitatea de a ţine suficient carburant în rezervoare pentru a zbura din coasta de vest a SUA continentală în Hawaii. Totuşi Joseph Lockard nu a fost departe de aşa ceva, iar deformările pe care el le-a susţinut au avut rolul de a altera adevărul, fie şi într-un procent destul de minor. Persecuţiile la care a fost supus Elliott au fost făcute şi prin intermediul lui Lockard. După cum am menţionat anterior, în declaraţia sa din cadrul audierilor de la finalul războiului , George Elliott se declara „destul de norocos să fi fost eliberat din armată acum 4 luni”, şi ulterior a refuzat medalia Legiunea de Merit (Legion of Merit) .
În acest moment putem înţelege nu doar supărarea lui Elliott, dar putem reface şi scenariul repunerii staţiei de radar Opana în funcţiune. Fiindu-i superior ierarhic direct, Lockard i-a ordonat să închidă staţia, după cum am mai spus mai sus. Ne putem imagina că, având temerile lui, date de presa autohtonă ostilă faţă de Japonia, precum şi îngrijorarea comandantul bazei, amiralul James O. Richardson, înlocuit în mai 1940, Elliott iniţial a refuzat. Atunci Lockard a invocat procedurile militare, conform cu ordinul de închidere, şi refuzul îndeplinirii acestui ordin. După o perioadă de cumpănire, ingeniosul soldat George Elliott a găsit această formulă prin care să execute şi ordinul, dar să şi îşi aplice în plan concret circumspecţia perfect justificată faţă de acest subiect. În secţiunea anterioară numită „Manipularea majoră făcută prin intermediul familiei, prietenilor şi anturajului” am descris o parte din modul în care el a făcut acest lucru. El a redeschis staţia, sub justificarea că mai vrea să exerseze lucru cu ea. Era ceva neprevăzut în ordinul venit pe linie ierarhică.
Lockard a făcut presiune pe Elliott să oprească staţia nu atât pentru că programul lor se terminase, cât mai ales conform unui ordin general dat tuturor celor 5 staţii radar din insula Oahu, venit de mai sus, pe linie ierarhică. Această campanie de dezinformare avea rolul de a manufactura falsa probă atât a unui atac surpriză, fără o declaraţie oficială de război, dar şi pentru pericolul unei invazii japoneze în SUA continentală. După cum am spus pe parcursul acestui capitol, dacă baza ar fi fost alertată, atunci toată operaţiunea japoneză ar fi condus la un fiasco; nu doar că americanii ar fi replicat atacului, dar bombardierul B-17 existent în bază ar fi putut urmări timp de mai multe ore vasele japoneze şi le-ar fi distrus. Războiul din Pacific s-ar fi oprit înainte de a începe cu o ruşinoasă înfrângere a japonezilor.
Ordinul de a închide staţiile vine tocmai pentru a evita acest deznodământ. Însă George Elliott nu a dorit ca numele său să fie asociat cu incompetenţa, aşa cum s-a întâmplat cu Kermit Tyler. Elliott a găsit acest compromis între acest ordin şi interesul de a îşi face bine treaba, fără consecinţe negative asupra celor pe care practic îi păzea. Operatorii radar reprezintă în sistemul social modern ce erau gărzile de poartă ale cetăţilor antice şi medievale. Infiltrarea de spioni între aceste gărzi, sau racolarea unor gărzi locale prin beneficii mari, a fost o soluţie de asediere cu costuri mici, prin sabotajul din interior a deschiderii porţii pentru pătrunderea invadatorilor în cetate. George Elliott a fost acel erou care nu a vrut să accepte acel târg odios. Dintre toţi acei operatori de pe insulă, el a fost cel mai erou atât în 1941, cât şi după.
Mai mult decât atât, putem merge şi mai departe cu deducţia pentru a reface mai detaliat scenariul interacţiunii celor 2. Deşi nu a susţinut aberaţii precum Tyler, dacă citim depoziţiile sale, observăm că Lockard e dispus totuşi să accepte compromisuri din partea anchetatorilor manipulatori. Dimpotrivă, George Elliott a rămas constant pe poziţie, sugerând că atacul a fost facilitat de un sabotaj intern. Rezultatul s-a văzut în timp; Elliott a fost marginalizat şi scos din istorie în timp ce Lockard a prosperat. Evoluţia ultimului a fost similară cu cea a lui Kermit Tyler, care a avansat 6 grade într-un singur an, după cum am tot menţionat anterior. În articolul „PEARL HARBOR MAN NOW 2D LIEUTENANT; Joseph Lockard, Who First Reported Japanese Planes, Ends Officers' Training HE ADVANCED ON MERIT General Van Dousen Says Wife, Parents, Neighbors Should Be Proud of Him” scris în 13 iulie 1942 în faimosul ziar american „The New York Times”, aflăm mai întâi din titlu că în jumătate de an Lockard ajunsese locotenent, din operator. Observăm similaritatea cu cel care şi-a asumat neghiobia, şi mafia de lux din spionajul militar american l-a recompensat pentru aşa ceva. Ca operator radar, Lockard trebuie să fi fost soldat fruntaş sau caporal în decembrie 1941; într-o jumătate de an el a sărit peste gradele de sergent, ajungând locotenent. În contrast cu aceştia, George Elliott a avansat doar 4 grade în 4 ani, fiind apelat la audierile de la finalul războiului cu „sergent Elliott”. Aşa ceva este chintesenţa capitalismului târziu, contemporan, un sistem al succesului mafioţilor de lux, dispuşi să recurgă la minciună, crimă şi chiar genocid pentru propriul profit. Cine e dispus să facă aşa ceva este recompensat. Cine vrea să rămână empatic şi fidel principiilor majore ale moralei, e marginalizat.
Pe baza similarităţii creşterii în grad, nu e greu de imaginat că şi Lockard a acceptat să susţină idei similare susţinute de Kermit Tyler, cum că ar fi avut o epifanie că avioanele interceptate de radar ar fi fost B-17-uri. Deducem din evoluţia similară a lui Lockard că şi el a fost mituit cu avansare rapidă să susţină asemenea idei. Dincolo de asta, vedem în acest articol că opinia publică este aburită cu informaţia cum că nevasta, vecinii şi prietenii ar fi fost mândri de bravura lui. Care bravură? Aceea de a descoperi avioanele pe radar şi a anunţa superiorii ierarhici, sau cea cum că radarul ar fi avut probleme sau că ar fi fost convins că avioanele venind spre Hawaii ar fi fost B-17? Aşa ceva sînt minciuni cumpărate cu mita avansării în grad, nu bravuri. Mai vedem în acest articol că numele lui George Elliott este total scos din această poveste, deşi el a fost cel care a insistat să rămână. Iată o explicaţie pentru care, după ce nu l-a putut convinge pe Elliott să închidă staţia şi să plece împreună, în cele din urmă Lockard a rămas şi el în cadrul staţiei.
Atunci când Lockard a insistat ca staţia să rămână închisă şi să plece, avioanele japoneze încă nu apăruseră în raza de detectare a radarului. Ne putem imagina iniţial un conflict între cei 2, cu Lockard ordonându-i lui Elliott să închidă staţia şi acesta din urmă găsind acel compromis. Per total ordinul a eşuat; Elliott nu a putut fi convins să plece şi să lase staţia nesupravegheată. Dar, dintr-o dată, din executant orb al unui ordin dubios, Lockard devine mai maleabil şi rămâne şi el alături de Elliott la supravegherea pe mai departe a staţiei. Adică Lockard devine subit un fel de dizident faţă de ordinele iniţiale, luând poziţia inferiorului său ierarhic şi nu a superiorilor. Aşa ceva nu e natural. Rămânerea lui Lockard în staţie alături de Elliott, după terminarea programului este o inconsistenţă comportamentală cu discursul anterior.
În secţiunea numită „Alte exemple de împletire a tehnicilor de dezinformare directă…” am lansat o primă ipoteză cum că Joseph Lockard ar fi fost convins tocmai de Elliott, inferiorul său ierarhic, să rămână şi el până la urmă la staţie până la venirea schimbului. În acest moment dezvolt această ipoteză în contextul celor tocmai menţionate; el a rămas nu pentru că ar fi vrut să îşi arate demnitatea, ci pentru că aşa a primit ordin. Noua sa misiune era aceea de a testa ce poate înţelege şi face Elliott din ce urma să se întâmple, în ideea că îl poate cumva împiedica să sune altundeva pentru a activa alarma. Lockard devenea astfel un infiltrat în anturajul lui Elliott, ca superior ierarhic, pentru a-l manipula să acţioneze într-un anume fel în sensul blocării răsuflării acestei informaţii despre paralizarea sistemului de alertă.
Trebuie că de fapt ordinul venit de sus s-a schimbat în raport cu însăşi atitudinea lui Elliott. În acel moment Lockard e foarte posibil să fi primit noi lămuriri pe linie ierarhică, şi anume acela de a-l controla pe Elliott cu scopul de a nu iniţia vreo răzmeriţă a militarilor de rang inferior în interiorul bazei. Mai mult decât atât, pe termen lung, Lockard a fost „destinat” să ia meritele adevăratului erou de la radarul Opana, soldatul George Elliott, după cum vedem în articolul din „The New York Times”, sus menţionat.
Un indiciu asupra presiunilor făcute asupra lui este titlul acestui articol publicat în web-steul pearl-harbor.com , respectiv „Nu este nimic în neregulă cu radarul nostru!” . Această declaraţie există într-o sumedenie de alte surse. Putem intui că Elliott s-a apărat prin această declaraţie în faţa unei astfel de acuzaţii de incompetenţă sau eroare în sistemul radar. Când m-am documentat eu pentru documentar, cândva între luna ianuarie şi iunie 2022, am găsit o informaţie cum că Joseph Lockard ar fi transmis informaţia către Kermit Tyler, via soldatul McDonald, cu minciuna despre falsul zbor al unei formaţiuni de bombardiere B-17. După aceea am dat de un articol care susţine că George Elliott ar fi avut discuţii cu Lockard în privinţa alertei, care susţinea că aparatul radar ar fi avut ceva defecţiuni. Ideea asta a fost susţinută apoi de o parte a presei, şi de acolo şi dezminţirea ulterioară a lui Elliott despre aşa ceva, aşa cum a fost preluată în mai multe surse.
Greu de spus şi găsit indicii care să susţină dacă într-adevăr Lockard ar fi susţinut atunci aşa ceva, în condiţiile în care spusele celor 2 au fost şi cenzurate dar şi limitate ca frecvenţă. După ce au dat acele declaraţii, cei 2 au fost ascunşi ziariştilor şi întregii opinii publice, deşi mai erau multe de aflat din experienţa lor. Din păcate detaliile probabile au fost luate cu ei în mormânt. Dar, dacă aşa ceva chiar s-a întâmplat, atunci putem intui că s-a întâmplat înainte de contactarea lui Tyler. Lockard a decis să-l anunţe şi apoi acesta a venit cu minciuna avioanelor B-17, care pe moment l-a liniştit pe Elliott. Această minciună a fost o soluţie de moment pentru a-l determina să nu dea şi alte telefoane şi chiar de a provoca o alertă, care ar fi ruinat misiunea japoneză.
În cartea „All the Gallant men”, editată de „HarperCollins Publishers” în 2016, există un amestec dezinformaţional al acestor două etape ale misiunii lui Lockard, pe care îl putem dezasambla în scopul aflării adevărului ce se doreşte mistificat. Autorii, Donald Stratton şi Ken Gire, susţin la pagina 59 din această carte că Lockard nu ar fi fost convins de răspunsul lui Tyler cum că ar trebui să vină avioane B-17 dinspre continent, dar că până la urmă ar fi acceptat varianta lui şi împreună cu Elliot au închis staţia şi au plecat. Dacă privim numai această ultimă parte a teoriei lor vedem că ea ascunde adevărata situaţie de atunci, cu închiderea şi repornirea staţiei. Ne putem imagina din scrupulozitatea lui Elliot că el n-a plecat până când nu a venit schimbul; de fapt pentru asta el a şi repornit staţia radar, executând astfel doar jumătate din ordinul de a o închide.
Oricum, atacul japonez se încheiase când au plecat ei, aşa că povestea asta pare mai curând menită să-i ameţească şi mai mult pe naivi, sugerând că avioanele japoneze n-ar fi fost surprinse deloc de radar din moment ce cei doi ar fi închis staţia şi au plecat. Apoi, nu Lockard era scepticul, ci însuşi Elliot. Acest fapt poate fi un indiciu pentru adevărul ascuns de această dezinformare; e posibil ca el să fi fost sceptic într-adevăr şi faţă de minciuna avioanelor B-17, nu doar de teoria emisă iniţial de Lockard cum că staţia ar fi avut nişte mici defecţiuni subite. Poate că avioanele care ieşeau în larg şi se întorceau foloseau o anumită parolă transmisă şi către operatorii celor 5 staţii radar. Poate că exista un desfăşurător cu zborurile planificate, în care avioanele B-17 nu se regăseau. Poate a pus mâna pe telefon şi a încercat să găsească şi alte informaţii despre aceste avioane. Dar baza n-a fost alertată.
Aceste ipoteze însă pot deveni repere ale unei foarte puternice acţiuni de dezinformare şi manipulare exercitate asupra sa din partea spionajului militar, în special USMC dar şi alte agenţii militare despre care nu sînt date publice. Cum Pearl Harbor era situată în preajma unor localităţi civile, aici trebuie să fi operat şi o sumedenie de agenţi FBI, care s-au suprapus peste cei militari. Am arătat anterior faptul că jurnalistul David J. Castello povesteşte că Elliott era o persoană extrem de suspicioasă şi chiar paranoidă uneori , şi în contextul în care aşa ceva ar fi fost adevărat, putem să găsim şi originea circumspecţiei sale.
În articolul „Nu este nimic în neregulă cu radarul nostru!” amintit mai sus citim că Elliott ar fi povestit despre un zvon de eliminare a unei presupuse unităţi paramilitare pe insula Oahu, care avea uniformă asemănătoare hainelor lui şi ale lui ; conform acestui zvon trebuiau împuşcaţi toţi îmbrăcaţi astfel. De aici putem intui un plan de eliminare a celor doi operatori prin provocare artificială de dezinformare cauzatoare de foc fratricid, asemenea celor practicate în decembrie 1989 în România. În 1989 aşa ceva s-a făcut pentru că a eşuat diversiunea uciderii celor 60 000 de muncitori aduşi cu autobuzele la mitingul din 20 decembrie la Timişoara, despre care a vorbit fără echivoc şeful Marelui Stat Major, generalul Ştefan Guşe în data de 22 decembrie în direct la TVR. Focul fratricid a fost instigat pentru a acoperi minciunile despre 60 000 de morţi la Timişoara lansate de radio Europa Liberă, despre care am arătat în secţiunea „Dezinformările alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă despre evenimentele din decembrie 1989” .
Acel prezumtiv zvon invocat de Elliott putea fi făcut tocmai pentru a-i ucide pe amândoi operatori, pentru a întrerupe ajungerea informaţiei despre radar către restul de supravieţuitori din cadrul bazei. Poate că zvonul n-a avut timp să se împrăştie între militarii din insula Oahu, sau poate că la ei ajunsese deja vestea că toate staţiile radar au fost oprite exact atunci. O astfel de informaţie era menită să stârnească idei dizidente la cei mai suspicioşi. Dar, în acest context, e posibil şi ca zvonul să fi fost totuşi rapid retractat; ne putem imagina că dacă Elliot ar fi fost ucis de nişte militari dezinformaţi, atunci ideea unui sabotaj intern n-ar mai fi putut fi contracarată. Toţi cei 2000 de supravieţuitori ar fi aflat despre moartea suspectă a omului care a descoperit avioanele şi a raportat venirea lor, dar nu a fost luat în seamă.