2.5.4.7.2.2. (continuare) Tehnica de dezinformare prin camuflare în documente 2
Manifestul societăţii automatiste
Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon
2.5.4.7.2.2. (continuare) Tehnica de dezinformare prin camuflare în documente 2
În acest articol continui descrierea variantelor de dezinformare prin camuflare în documente, prin descrierea grupului care nu sînt specifice doar dezbaterilor ci şi materialelor permanente de presă.
Dezinformare prin jargon lingvistic
Această variantă a tehnicii de dezinformare prin camuflare în documente se manifestă prin abstractizarea unor formule sau fraze într-un termen specializat, neînţeles de majoritatea cetăţenilor. Pentru profesionişti el are în mod natural rol de simplificare a limbajului, la fel cum este titlul, sau rezumatul pentru un conţinut mai amplu. Însă comunicarea prin aceşti termeni pentru omul simplu, nespecializat în acel domeniu, fără definirea iniţială a lor, este o formă de necomunicare, de fapt. Acest lucru se poate întâmpla natural, neintenţionat, datorită grabei emiţătorului. Însă aşa ceva poate fi şi o strategie deliberată de a produce confuzie receptorului. Limbajul profesioniştilor unor domenii specializate şi nepopulare poate astfel deveni astfel de neînţeles pentru omul simplu, nefamiliarizat cu termenii săi.
Cel mai clar exemplu în acest sens este limbajul juridic. Acesta face uneori exces de termeni tehnici care au corespondenţă în termeni comuni, ştiuţi de toată lumea. De exemplu termenul juridic „poprire” este înţeles de mai puţini oameni, însă termenii echivalenţi precum „recuperare” sau „amendare” sau chiar „executare”, sînt cunoscuţi şi înţeleşi de majoritate, dar evitaţi în documentele oficiale. Unii termeni ai limbajului juridic sînt necunoscuţi vorbitorilor curenţi de limbă pentru faptul că acoperă realităţi, proceduri şi domenii necunoscute pentru ei. Din moment ce apar în documente publice, ei ar trebui definiţi la finalul paginii sau în note de subsol, sau numerotaţi cu corespondenţă într-un dicţionar juridic oficial, pentru a fi înţeleşi şi de nespecialişti. Era internetului a facilitat însă deschidere, şi orice termen juridic poate fi găsit în mediul online şi înţeles de oricine. Într-o dezbatere însă aşa ceva nu se poate face instantaneu, şi poate fi un punct de bruiaj pentru adversar.
O mulţime de domenii au astfel de termeni specializaţi. Spionajul civil foloseşte termenul „defectare” pentru ceea ce în limbajul militar clasic se cheamă „dezertare”. Spionajul civil nu este tocmai o armată clasică. Însă cei doi termeni sînt în cea mai mare parte echivalenţi şi pot fi folosiţi ca atare în materiale de popularizare. Însă, ne putem închipui că spionajul civil nu are interes popularizarea unor adevăruri privin însăşi funcţia sa în societatea contemporană, ci dezinformarea. Excesul de termeni tehnici poate duce la pierderea atenţiei receptorului, adică însuşi sensul dezinformării.
Mai departe voi descrie acele variante de dezinformare prin tehnica de camuflare în documente folosită cu preponderenţă de mass-media şi mai puţin de comunicarea colocvială.
Falsa dezbatere
Această variantă de dezinformare prin camuflare în documente este aplicarea în limbajul vorbit al sofismului falsei dileme din logică. Prin el se creează iluzia existenţei doar a două opţiuni dintr-un număr care este de fapt mai mare. Astfel că el exclude astfel cel puţin o altă opţiune, de obicei cea care contează pentru informarea corectă a opiniei publice. În acest caz, dezinformarea are rol de cenzură în toată regula; diferenţa dinte această variantă de camuflare şi cenzura clasică este aceea că informaţia rămâne publică, nu este interzisă, doar că nimeni sau foarte puţini îi dau atenţie, sub forţa dezinformării.
Cel mai concludent exemplu de falsă dezbatere este discursul electoralist al demagogilor privind politicile de stânga sau de dreapta. Astfel de false şi interminabile dezbateri se văd între socialişti (stânga) şi creştin-democraţii (dreapta) europeni sau democraţi (stânga) şi republicani (dreapta) în SUA. Aceste doctrine economice se referă la tipul de joburi creat pentru cetăţeni în spaţiul social: politica de stânga creează locuri de muncă patronate de stat în zona birocratică; politica de dreapta le creează în zona productivităţii, patronate de companii private. Primele sunt ceva mai lejere, însă creează şi un soi de plictiseală şi plafonare angajatului, pe lângă un câştig minim. Locurile de muncă „de dreapta” sînt mai bine plătite, însă duc şi la un stres mai mare şi, pe termen lung, la întărirea predispoziţiei spre revoltă a angajatului. Dezbaterile dintre demagogi în talk-showuri vizează o nesfârşită oscilare între valorile conservatoare ale siguranţei vieţii de zi cu zi şi cele liberale ale creşterii productivităţii şi evoluţiei tehnologice. Fiecare dintre aceste poziţii excelează într-una dintre aceste valori în detrimentul celeilalte. Promovarea dezbaterilor dintre adepţii uneia dintre aceste doctrine şi ceilalţi reprezintă o tehnică de dezinformare prin tehnica falsei dezbateri în documente. De fapt principala problemă politică a societăţii contemporane nu este o dezbatere între două tendinţe naturale în organismele vii, care vor conlucra mereu împreună în angrenajul comportamentului. Principala problemă politică a societăţii contemporane este acea de a extinde în întregul gros al societăţii tehnologia disponibilă la acest moment şi nivelul de trai aferent acesteia. Clasa marilor industriaşi şi bancheri s-a interpus în mod abuziv între tehnologie şi grosul societăţii, astfel că o parte dintre membri speciei nu pot beneficia de avantajele tehnologice atinse de umanitate.
În România cel mai clar exemplu de dezinformare prin tehnica falsei dezbateri în documente este propagarea dezbaterilor dintre adepţii teoriei loviturii de stat şi cei ai revoluţiei în decembrie 1989. Am arătat în detaliu în cartea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” că tragedia din 1989 nu a fost nici lovitură de stat/palat şi nici revoluţie . În realitate atunci s-a întâmplat o invazie CIA prin instigare la război civil cu rol de a absorbi în raza capitalismul spaţiile est-europene, după cum am arătat în documentarul meu „Eroii au murit.1899. CIA” . De 35 de ani România e sufocată de această falsă dezbatere, fără să vadă adevărata faţă a tragediei din decembrie 1989.
Ambiguizarea (interpretarea/redarea deformată a unui subiect sau a unei ideologii)
Această variantă a tehnicii de dezinformare prin camuflare în documente constă în expunerea deliberat distorsionată a unui subiect sau a unei ideologii cu scopul de a împiedica opinia publică să ajungă la ea. Subiectul principal este în aşa manieră deformat încât atrage atenţia opiniei publice prin altceva decât prin ce ar atrage atenţia dacă ar fi prezentat corect. Ambiguizarea trebuie diferenţiată de forma de denigrare prin contracarare în documente prin faptul că nu se referă la o teorie nouă, special creată de spionajul civil pentru a mima dizidenţa politică, ci la o teorie creată de dizidenţa politică autentică. Ambiguizarea este o trivializare serioasă, una care reduce subiectul la elemente mai puţin importante. Aşadar, diferenţa faţă de varianta de trivializare constă în absenţa umorului cu care se face interpretarea unui discurs, de obicei distratorul simulând prostia, nivelul intelectual redus sau chiar abuzul de substanţe psihoactive. Cele două variante pot fi îmbinate între ele în decursul aceluiaşi discurs, dezinformatorul trecând succesiv de la băşcălie la inepţie şi invers.
Ambiguizarea se aseamănă şi cu varianta banalizării, singura diferenţă fiind aceea că banalizarea aduce un subiect mai grav în discuţie, în timp ce ambiguizarea aduce o mulţime de alte subiecte, mai puţin importante, dar care îl înfundă pe cel dorit a fi ascuns.
Haosul informaţional. Hiperinflaţia informaţională
Varianta de tipul haosului informaţional a tehnicii de dezinformare prin camuflare în documente se află la polul opus faţă de cenzura clasică, însă în mod ciudat are cam aceleaşi efecte, respectiv împiedicarea mesajului dinspre emiţător spre receptor. Cenzura clasică constă în alterarea maximă a tuturor probelor unui eveniment sau ale unui document, în aşa fel încât nu mai rămâne nimic din el spre a fi comunicat pentru opinia publică. Haosul informaţional se apropie mult de aşa ceva, cu diferenţa că probele nu sînt alterate, nu se sustrage nimic din ele, dimpotrivă, ele sînt îngropate cu detalii nesemnificative din care opinia publică nu mai înţelege nimic. La acest aflux uriaş de informaţii omul simplu preferă să se ocupe de altceva decât să urmărească subiectul.
Iată că cenzura neo-sclavagismului capitalist se poate manifesta şi prin ascunderea epicentrului unei drame prin supraexpunere mediatică a straturilor vecine (efectele epicentrului). Pe termen mediu aşa ceva provoacă o lehamite faţă de subiect din partea opiniei publice, indiferent de cât de spectaculos e evenimentul la început. Între timp, în loc de epicentrul real, spionajul civil aduce un fals epicentru, unul clonat , care intră în percepţia publică după modelul reclamei, prin asociere imediată cu drama întâmplată. Acest refuz natural al opiniei publice de a mai şti ceva decât varianta oficială are rol de adevărat scut indirect pentru obturarea adevărului despre epicentrul real comunicat de dizidenţii politici. Între timp, spionajul civil vine cu un subiect de dezinformare indirectă prin tehnica clonării în realitate, care maschează şi mai tare comunicarea adevărului pentru obedienţii politici.
Varianta de tipul haosului dezinformaţional a tehnicii de dezinformare prin camuflare în documente seamănă destul de bine cu cea a ambiguizării descrisă mai sus, cu diferenţa că pare una serioasă, meticuloasă, spre deosebire de cealaltă care pare una nătângă, incompetentă. Însă în ambele cazuri sistemul dezinformaţional face o mediere viciată între epicentrul informaţional dorit comunicat de emiţător şi opinia publică.
Cel mai clar exemplu pentru această variantă a tehnicii camuflării în documente este cel al haosului informaţional creat în jurul lui Osama Bin Laden în anul 2002 şi pe finalul lui 2001 în mass-media oficială. Nici măcar o singură voce nu a fost lăsată să pună sub semnul întrebării această alegaţie lipsită de cel mai elementar probatoriu, care a coborât principiile justiţiei către Evul Mediu. A fost nevoie de apariţia mişcării pentru adevăr la 11 septembrie (9/11 truth movement) şi a cărţii lui David Ray Griffin „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” în 2004 (după care s-a făcut acest documentar ), pentru ca opinia publică nord-americană să înţeleagă în bună măsură că a fost supusă la un amplu proces de dezinformare.
În ceea ce priveşte tema Pearl Harbor, cel mai evident caz de dezinformare prin această variantă este seria de vloguri „Pearl Harbor Minute by Minute”, publicată pe platforma de găzduire video Youtube în 2020, deci destul de recentă. Această serie este compusă din 10 episoade a câte 30 de minute fiecare, cu toate detaliile posibile existente în jurnale individuale ale celor participanţi, şi poate chiar plantate . Nivelul acesta de detaliu este mult peste capacitatea omului mediu de a urmări un subiect, lipsit de umor sau divertisment. În această serie este amintit şi radarul de la Opana, care a surprins avioanele japoneze venind cu 50 de minute înainte de atac dar şi despre submarinul depistat şi scufundat . Dar aceste detalii semnificative nu sînt redate în acelaşi episod şi nu se face astfel o asociaţie logică între ele. Aceste două evenimente sînt tratate ca nişte scăpări inerente ale unei armate nepregătite. Ne putem imagina că armata SUA nu era în stare să realizeze aceste interceptări atât a avioanelor cât şi a submarinului, dacă era nepregătită. De asemenea, circumspecţia amiralului James O. Richardson faţă de mutarea bazei de la San Diego California la Pearl Habor, Hawaii, este semnul unei înalte calificări militare şi capacităţi de anticipaţie pe care comandanţii navali şi militari americani o aveau în acel moment.
Acest haos dezinformaţional făcut prin hiper-inflaţia de detalii presărate între cele două evenimente are scopul de a submina legătura logică între ele. Implicit ele subminează şi ideea de cunoaştere în prealabil a atacului de către pilonii administrativi ai SUA. Dar atacul nu a fost doar cunoscut ci şi pregătit în prealabil de către FBI în colaborare cu casta Zaitatsu sin Japonia, după cum am arătat în detaliu în secţiunea dedicată exploziei depozitului de muniţie al navei USS Arizona şi în aceasta .
Deşi seria se numeşte „Pearl Harbor, minut cu minut”, şi ne sufocă cu detalii nesemnificative, ea nu începe cronologic descrierea evenimentelor. Ea ar fi trebuit să menţioneze iniţial demiterea amiralului James Richardson la începutul anului 1941, după ce protestase anterior la Washington despre relocarea bazei flotei din Pacific de la San Diego, la Pearl Harbor. Abia la minutul 4 din episodul 3 se spune despre demiterea amiralului Richardson, când majoritatea celor cu inteligenţă medie au renunţat să mai urmărească subiectul datorită acestui stufăriş informaţional. Un astfel de detaliu, împreună cu cel al radarului şi submarinului duc la concluzia probabilă că aacul de la Pearl Harbor a fost plănuit.
Demiterea amiralului Richardson este cel de-al doilea indiciu ca importanţă de cunoaştere în avans a atacului. Primul indiciu este repetarea exactă a scenariului la Clark Field, în Filipine, la nu mai puţin de 9 ore de când s-a întâmplat Pearl Harbor, când ştirea dăduse deja ocolul pământului. De aceea, printre dizidenţii politici, Clark Field este numit şi Pearl Harbor 2. Iată cum această serie dezinformaţională de mini-documentare exclude posibilitatea ca atacul de la Clark Field să facă parte din fenomenul general Pearl Harbor. Observăm cum ea ciupeşte astfel discret cel mai important indiciu al naraţiunii cunoaşterii prealabile a viitorului atac al japonezilor de către pilonii administrativi ai SUA.
Apoi, celelalte 3 indicii prezentate în această serie nu sunt redate la nivelul de detaliu în care sînt redate celelalte teme de balast dezinformaţional prin care sînt camuflate. Ele nu apar în mod deliberat unul lângă celălalt, tocmai pentru a nu permite legătura logică între acestea, ci izolarea lor în haos dezinformaţional. Am arătat într-o secţiune din cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” că exact acelaşi model s-a încercat în izolarea şi dispersarea pe mai multe rânduri în Cimitirul Eroilor din Bucureşti a crucilor victimelor celor mai mari inginerii sociale ale tragediei din 1989, respectiv masacrul militarilor unei unităţi militare la Otopeni şi cel al grupului Trosca la MApN . Dacă tema demiterii amiralului Richardson apare abia în episodul 3, celelalte 2 indicii sînt izolate într-unul din primele două episoade. La minutul 12 din episodul 1 se spune despre observarea submarinului, la 90 de minute înainte de atac, şi nimic despre demiterea amiralului James Richardson sau interceptarea avioanelor cu 55 minute înainte de atac de către staţia de radar Opana.
La minutul 21 din episodul 2 se spune despre interceptarea avioanelor cu 55 minute înainte de atac de către staţia de radar Opana, dar şi despre existenţa a altor 4 baze radar de pe insula Oahu. Nu se spune numele celor doi operatori , George Elliot şi Lockard, pentru a submina interesul publicului de a căuta detalii despre ei şi a vedea cum au fost trataţi după război, în special primul… De asemenea, nu se spune nimic despre foarte importantul ordin ca staţiile să rămână închise după ora 7. Acest ordin a fost urmat de operatorii celorlalte 4 staţii, dar refuzat de unul dintre cei nai mari eroi americani, cvasi-necunoscutul George Elliot, care nu a vrut să lase staţia nesupravegheată şi a repornit aparatele. După cumam menţionat mai sus, nu se spune nimic nici în acest episod despre demiterea amiralului James Richardson sau despre scufundarea submarinului.
Cine doreşte se poate duce şi investiga o perioadă acele subiecte, aşa cum am făcut eu cu tema Pearl Harbor. Dar majoritatea populaţiei nu are acei 2-3 ani cât mi-a luat mie pentru cercetarea acelor evenimente. De aceea omul simplu are nevoie de un rezumat de genul celui făcut de mine în acest subcapitol. Ei bine, „rezumatele” făcute de departamentul de dezinformare al spionajului civil, şi apoi retransmise către media oficială atestă o astfel de ambiguizare a temei încât opinia publică nu înţelege faptul că acel groaznic eveniment a fost plănuit de marii industriaşi şi bancheri, în sensul escaladării unei catastrofe umanitare, care este foarte profitabilă pentru ei.
La noi în România, cel mai stringent exemplu a acestei tehnici este dosarul stufos în peste 50 de volume despre Gheorghe Dincă, dat opiniei publice ca fals autor al răpirii şi uciderii adolescentei Alexandra Măceşanu în 2009 . Hiper-expunerea sa în asociere cu fata a creat naivilor creduli faţă de autorităţi iluzia că el ar fi răpit-o sau ucis-o sau traficat-o. În felul acesta sadicii din vârful ierarhiei statului au creat şi o falsă cauză pentru dispariţia fetei dar şi un fals efect pentru ce s-a întâmplat cu ea după aceea, scăpându-l astfel pe colegul lor de perversitate morbidă.
Publicitatea (advertising)
Despre advertising am spus suficient în cel mai citit articol scris de mine pe această platformă , pe care l-am absorbit ca secţiune în această carte. Dar aceste false calităţi ale produselor pot fi folosite şi pentru bruierea mesajului unui anumit emiţător ce comunică anumite informaţii ce se doresc scoase din atenţia publică. Publicitatea în acest caz vine cu forme de dezinformare prin variante de tip bruiaj, banalizare, relativizare şi cosmetizare. Mai mult decât atât, publicitatea are rol de hiperinflaţie informaţională dar nu pe subiectul dorit ascuns din atenţia publică, ci pe subiecte externe care banalizează astfel pe cel dorit ascuns din atenţia publică. Mai simplu spus, în loc ca omul simplu să se gândească la tragedia de la Pearl Harbor sau din decembrie 1989 de la noi, el se gândeşte la iluziile promovate de materiale de dezinformare prin publicitate despre calităţi mitologice ale anumitor produse.
Divertismentul în exces
Divertismentul este acea parte a culturii care prezintă doar partea frumoasă a lumii contemporane, adică ideea de sfârşit fericit (happy ending). El poate fi redus la petrecerea continuă, eliminarea rivalilor şi norocul în dragoste, adică tot ce-şi doreşte un om. Dar cei mai mulţi nu pot atinge decât parţial aceste idealuri, şi de aceea divertismentul creează o bulă iluzorie de săpun în jurul lor. Aşa ceva poate funcţiona ca antidepresiv în proporţii moderate şi poate ajuta omul simplu să uite de inechităţile societăţii contemporane. Însă, asemenea oricărui antidepresiv, consumat în exces bulă iluzorie de săpun poate deveni dependenţă şi izolare. Divertismentul în exces poate deveni dintr-o bulă iluzorie o adevărată peşteră din mitul lui Platon, care împiedică opinia publică să afle adevăruri dureroase. Într-adevăr, viaţa nu este şi nu trebuie să fie doar durere, trebuie să ne şi relaxăm, fie şi prin divertisment. Însă atunci când divertismentul prezintă viaţa doar ca o grădină de trandafiri, şi ea de fapt este de fapt o peşteră, vorbim deja de dezinformare. Rezultatul este o pierdere a lucidităţii asemenea abuzului de substanţă psihoactivă, adică permanentă înfundare în negura neo-sclavagismului .
Şi despre tema divertismentului am scris într-un articol anterior, absorbit ca secţiuni în această carte, precum jocurile agresive sau prin proiectul meu artistic început în 2009 numit „Corruption Story”, care a adus şi o investigaţie sociologică a fenomenului Hollywood . O primă analiză pe care am făcut-o pe această temă viza un număr de 18 actori şi oameni de film reprezentativi pentru Hollywood care au făcut un video motivaţional pentru a convinge cinefilii şi nu numai să meargă şi să voteze . O astfel de campanie era menită să cârpească ideea de democraţie, în contextul lehamitei majorităţii faţă de politică şi a absenteismului constant de peste 50 % de la vot. Am arătat 8 reclame ascunse în interiorul unor filme pentru companii mari în care jucau unii dintre actorii din lista celor 18. În acelaşi fel filmele comerciale înglobează reclame şi pentru produsele spionajului civil. Voi arăta într-o secţiune ulterioară cum filmele de la Hollywood au întreţinut minciuna seculară despre Pearl Harbor şi alte teme sensibile din istoria modernă şi contemporană.
Toate tehnicile de dezinformare indirectă ale realităţii din categoriile B (de presiune psihologică) şi C (de reparaţie) se aplică identic şi în documente, cu diferenţa specifică celor două medii.
Acestea au fost tehnicile de dezinformare prezentate individual. În următorul subcapitol le voi identifica împreună în materiale dezinformaţionale complexe rezultate prin combinaţia dintre ele .
Postări
