Baldovin Concept censured on Facebook

(ro- for English scroll down) Baldovin Concept a fost pentru o perioada in imposibilitate de a fi publicat pe Facebook. Probabil ca unii dusmani ai sigurantei femeilor au fost deranjati de articolele scrse aici in ultimul an, si l-au raportat masiv ca spam, desi continutul sau nu contine reclame si nu vinde nimic. La rugamintile mele, dvs. cititorii ati contraraportat ca spatiu sigur care nu incalca standarderele comunitatii, pentru care va multumesc.

Eng- Baldovin Concept was for some time banned to be published on Facebook. Probably some women's security enemies were disturbed by the last year's articles I wrote here and received multiple negative spam reports to Facebook, although its content doesn’t contain advertising or any kind of commerce. But due to my asking for help, you the readers counter-reported this space as safe, not going against the Facebook Community Standards, so I thank you for that.

30 iunie 2024

2.5.4.7.4.4. Dezinformarea faţă de subiectul Pearl Harbor în mass-media şi reţelele de socializare

Manifestul societăţii automatiste  




Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon



2.5.4.7.4.4. Dezinformarea faţă de subiectul Pearl Harbor în mass-media şi reţelele de socializare





Kermit Tyler e marea crăpătură a ingineriei sociale morbide ce a dus la atacul de la Pearl Harbor. Această ingineriei după aceea duce la alte crăpături, precum anihilarea alertei submarinului şi reeditarea scenariului 9 ore mai târziu la Clark Field, în Filipine, aşa cum le-am descris în secţiunea numită „Descrierea celei mai mari dezinformări factuale din istorie; tragedia de la Pearl Harbor din decembrie 1941” . De aici există două alternative: ori el ştia că atacul urmează să se întâmple, ori nu ştia, a anunţat mai sus pe linie ierarhică, dar i s-a spus să stea liniştit. A urmat ordinul, s-a întâmplat catastrofa şi şi-a asumat rolul neghiobiei, în schimbul promovării rapide.

Mişcarea Flower Power din anii 1950 din Statele Unite a preluat, printre altele, în special informaţia despre avioanele japoneze surprinse de radarul de la Opana. Unii hippioţi ştiau şi de submarinul japonez surprins şi scufundat şi chiar de repetarea scenariului la Clark Field. După cum am arătat în secţiunea menţionată mai sus, aceste evenimente constituie 3 mari indicii ale plănuirii de către spionajul civil american alături de cel japonez a atacului. La acestea 3 se adaugă al patrulea, respectiv mutarea flotei americane din Pacific de la baza San Diego în Hawaii, ceea ce a dus la vulnerabilizarea ei.

În ani 1950 nu existau reţele de socializare, însă mass-media şi-a făcut pe deplin „datoria” de a ascunde la maximum posibil aceste date faţă de opinia publică. Pe lângă denigrarea adevăratei generaţii de aur americane (care durează până în zilele noastre) care a deplâns aceste practici, mass-media a evitat aceste teme şi încă le evită şi astăzi; oricât de naiv ar fi un american simplu, acesta îşi schimbă radical ideile faţă de tragedia din 7 decembrie 1941 atunci când află de aceste indicii. Doar dezinformatorii profesionişti şi cei aflaţi în ierarhia de comandă şi manipulare a spionajului civil nu acceptă faptul că atacul de la Pearl Harbor nu a fost doar cunoscut în avans de câinii marilor industriaşi şi bancheri americani, ci şi plănuit de aceştia împreună cu partenerii lor japonezi de afaceri din Zaibatsu. Rockefeller & co aveau mari probleme cu grevele muncitoreşti nu doar în America, ci şi în Europa, de peste o jumătate de secol. Capitalismul îşi începea declinul în istoria umanităţii. Crearea celei mai mari crime din istorie, după cum am descris-o în documentarul meu cu acelaşi nume , a fost o soluţie hegeliană, neomachiavelică pentru stoparea sau măcar temperarea acestei crize. Dar iată că acea soluţie mai mult a adâncit-o, acum că începem să îi aflăm dedesubturile. De aceea mass-media şi recent reţelele de socializare evită subiectul sau îl împânzesc cu variante ale tehnicii de dezinformare prin camuflare, după cum le-am descris mai sus în secţiunea cu acelaşi nume . Exact acelaşi lucru se întâmplă în zilele noastre cu subiectul COVID, care a ajuns tabu, după ce cele spuse despre acest virus s-au dovedit a fi minciuni.

Timp de peste o jumătate de secol spionajul civil a avut în sarcină să găsească o naraţiune care să contracareze adevărul intuibil din analiza celor 4 indicii amintite mai sus care atestă că atacul de la Pearl Harbor a fost plănuit de pilonii administrativi americani. În aceastp perioadă subiectul Kermit Tyler a fost pur şi simplu cenzurat. Singura soluţie găsită a fost minciuna cu avioanele B-17 care ar fi trebuit să ajungă în Hawaii – a naibii coincidenţă! – tocmai în timpul atacului japonez. Lăsând la o parte faptul că aceste presupuse avioane (cu care Tyler ar fi „confundat” formaţiunea de avioane japoneze) nu au urmărit apoi echipajul japonez spre a le distruge (pentru asta fuseseră concepute), acest zbor de avioane B-17 este o minciună grosolană. Am arătat în secţiunea numită „Minciuna cu avioanele B-17 care ar fi trebuit să ajungă în Hawaii dinspre continent (…)” faptul că acestea nu puteau zbura în 1941 pe ruta SUA-Hawaii pentru că în acel moment nu avea capacitate suficientă de combustibil pentru asemenea zbor. Niciun alt avion nu putea zbura pe această distanţă atunci. Aparatele B-17 erau cele mai avansate din lume la acel moment, având cea mai mare autonomie de zbor, dar nu au fost concepute pentru a ataca ţinte de peste oceane, ci a apăra coastele americane. De asta s-au şi numit „fortăreţe zburătoare”. Cine ar fi atacat SUA pe apă ar fi fost apoi urmărit şi distrus de cele 17 tone de bombe pe care fiecare aparat le putea ridica în aer.

Profesioniştii aviaţiei militare ştiau bine asta, şi de aceea subiectul a fost îngropat peste o jumătate de secol. Aşa că abia peste 65 de ani de la tragicul eveniment, în 2006, Tyler a vorbit public despre această naraţiune, după cum putem vedea în filmarea intitulată „Pearl Harbor Attack” şi apoi reluată într-un interviu dat în jur de 2008. . Această poveste poate avea o oarecare credibilitate pentru omul simplu, neinstruit, însă pentru specialişti ea este egală cu 0. Aşteptarea timp de 65 de ani pentru a da un răspuns supravieţuitorilor atacurilor din Hawaii şi Filipine (Clark Field) şi a dizidenţilor politici din mişcarea „Flower Power” se explică prin faptul că specialiştii în aparatele B-17 vor fi îmbătrânit şi se vor fi ramolit între timp, suficient că să nu poată fi o voce credibilă în faţa acestui aflux dezinformaţional la care a lucrat o armată de dezinformatori profesionişti din spionajul civil. Faptul că evenimentul de la Pearl Harbor a fost comemorat public abia după anul 2000 confirmă acest lucru. Puţinii supravieţuitori, care reprezentau pe cei ce au fost sacrificaţi atunci la parade, erau cei convinşi de naraţiunea oficială că în 1941 Japonia ar fi atacat prin surprindere baza americană de la Pearl Harbor.

Însă interesul dictaturii capitaliste a fost acela de a tăia orice urmă de diversitate în opinie faţă de acel eveniment, promovând astfel doar ideea atacului surpriză. Ca alternativă, spionajul civil a fabricat o falsă diversitate a unor teorii fanteziste şi alego-fabulaţii, precum cele descrise în secţiunile precedente despre implicarea lui Churchill şi Roosevelt în producerea acestei tragedii sau clonarea temei despre imposibilitatea unui zbor în 1941 dinspre coasta vestică americană în Hawaii a avioanelor B-17 . Ne aducem aminte cum în zilele noastre dezbaterile televizate sau chiar în reţelele sociale pe tema pandemiei nu se refereau la coerenţa măsurilor de protecţie împotriva virusului SARS-COV 2 luate de autorităţi, sau despre eficienţa vaccinului (apărut pre devreme în raport cu cele pentru alte maladii), ci despre numărul de doze cu care populaţia să se vaccineze. Iată cum paralizarea diversităţii de opinie s-a realizat până recent în istorie! Cam asta înseamnă dreptul de alegere spre o alternativă şi multipartidism în dictatura capitalistă.

Haosul informaţional creat în jurul unui subiect ce se doreşte eliminat din atenţia publică este un alt fel de cenzură, aşa cum este practicată de dictatura clasică. Ascunderea acestor date de opinia publică s-a făcut prin tehnici ceva mai avansate faţă de cum era făcută în dictaturile clasice, după cum am tot arătat în sub-subcapitolul de faţă ( numit „Tehnici de dezinformare în produsele spionajului civil” ) . Manufacturarea unei explozii de detalii nesemnificative, uneori contradictorii cu tema ce se doreşte ascunsă din percepţia publică, este o cenzură mult mai eficientă decât cea din dictatura clasică. Aşa ceva se traduce prin crearea de haos în jurul subiectului supus dezinformării, după cum am descris în detaliu în cele două tehnici de dezinformare prin camuflare în documente, respectiv „Haosul informaţional” şi „Bruiajul logic” .

Nici principalele platforme de social media precum Google/Youtube, Facebook/Instagram, Tiktok sau Twitter nu o să le celor spună celor nefamiliarizaţi despre aceste bube dezinformaţionale ale capitalismului în general. Toate aceste platforme sprijină minciunile oficiale pe temele sensibile ale istoriei şi ascund prin haos informaţional şi alte variante de camuflare descrise în secţiunile anterioare. Celebrul Google se adaugă la uriaşul număr de surse clasice care susţin dezinformări pe tema Pearl Harbor. Ca instrument crucial pentru cel de-al 3-lea val de dezinformare cu privire la acest atac, Google duce autonomia de zbor a avioanelor B-17 tocmai la 3750 de mile, conform cu ultimele variante construite din 1942 până în 1945, teleportate ca în filmele SF în decembrie 1941. Am descris în detaliu evoluţia rezervoarelor acestor avioane în secţiunea menţionată mai sus. În mod normal, Google ar fi trebuit să precizeze variantele de avion B-17, cu autonomie de zbor între 1 850 şi 3 750 de mile. Altfel, un om simplu, fără câteva luni de studiu, precum eu, care vine să cerceteze autenticitatea spuselor lui Tyler (cum că ar fi aşteptat avioane B-17), este astfel grosolan minţit de Google.



Platforma Google de video hosting, Youtube, oferă o mulţime de false piste de explicaţie a tragediei de la Pearl Harbor şi minciuna despre avioanele B-17, după cum deja am tot arătat pe parcursul acestui subcapitol. Merită totuşi menţionate şi altele, după cum se poate vedea în cazul documentarului mincinos „Naval Legends: Pearl Harbor” , la minutul 12 , în „The Attack on PEARL HARBOR (What Many DON'T See)” sau în „Pearl Harbor Disaster for Japan (National Geographics Documentary Military & War )” . Puteţi observa că internetul e efectiv plin de acest gen de informaţii, după ce căutaţi în mod specific Pearl Harbor + B-17. Dacă nu menţionaţi B-17, şi n-aţi făcut-o nici înainte, abia după câteva săptămâni de documentare, Google/Youtube vă va da informaţii despre acest subiect, deşi informaţiile pe această temă au aspect de haos dezinformaţional. În unele dintre aceste materiale există informaţia cum că avioanele B-17 ar fi ajuns la scurt timp după atacul japonez, ceea ce nu explică de ce nu au urmărit şi apoi distrus portavioanele japoneze cu avioanele care au atacat baza. Altele susţin că ar fi ajuns chiar în timpul luptelor şi ar fi fost şi atacate de japonezi, după cum susţine Tyler la minutul 71. 40 din acea declaraţie din 2006 .

Dezinformarea particularizată. Niveluri de dezinformare

CIA şi restul de agenţii de spionaj mint opinia publică cum că principala lor activitate privind spionarea propriilor cetăţeni ar consta în ascultarea telefoanelor şi violarea corespondenţei în general. Aceasta este doar o activitate de camuflare a adevăratelor lor activităţi de dezinformare şi control prin manipulare a opiniei publice. Zecile de miliarde de dolari pe care fiecare dintre ele le papă anual nu se justifică doar prin ascultarea telefoanelor cetăţenilor. Aşa ceva ar putea face şi un nepriceput în munca de spion, fără asemenea costuri. Banii pe care guvernele (la rândul lor păpuşate de marii industriaşi şi bancheri) le investesc în aceste agenţii de spionaj se justifică până la ultima centimă din punctul de vedere al celor ce le-au construit în era capitalistă. Aceste agenţii de spionaj infiltrează agenţi în rândul organizaţiilor sociale cu potenţial dizident, începând de la trupe de muzică până la partide politice. De aici ei extrag informaţii care apoi sunt folosite fie pentru a crea dezinformare, fie pentru a manipula pe cei implicaţi spre a fi cooptaţi în ierarhia de comandă, folosită de stăpânii lor pentru controlul asupra lumii. Am descris în detaliu în documentarul meu , „Diversioniştii” cum agenţii infiltraţi în protestele politice îi manipulează pe unii dintre protestatarii de stradă să devină violenţi, iar opinia publică să-i dezavueze ulterior, după ce iniţial le va fi susţinut revendicările. Despre manipulare voi mai descrie în detaliu într-un subcapitol ulterior. Deocamdată mă voi limita la a descrie dezinformarea particularizată realizată pentru grupuri sociale distincte, care se face în special prin reţelele de socializare.

Dezinformarea particularizată se manifestă prin niveluri de dezinformare ce reprezintă produse specifice de dezinformare pentru anumite categorii sociale în scopul de a avea eficienţă maximă în ingineria generală a minciunii. La fel cum un comis-voiajor testează reacţia unui potenţial client la mai multe produse spre a vinde ceva anume, în acelaşi fel şi spionajul civil vine cu niveluri de dezinformare în funcţie de reacţia acestor grupuri sociale. Dezinformarea particularizată se referă în general pentru cei informaţi, dar evită cu obstinaţie să ajungă în atenţia celor necunoscători faţă de o anumită temă. Pentru aceştia din urmă există minciunile oficiale spuse pe canalele principale de dezinformare publică.

În secţiunea dedicată plantării probelor în produsele dezinformaţionale ale spionajului civil am adus în prim plan cazul cărţii lui George Morgenstern numită „Pearl Harbor The Story of the Secret War” apărută în anul 1947. Spuneam acolo că această carte ar fi putut fi o plantare a probelor în documente, dar şi o cizelare de tip nou a cenzurii practicate de dictatura capitalistă. În acest moment voi explica în detaliu cum a fost această minciună creată, punând-o în analogie cu cel mai clar caz de dezinformare particularizată, respectiv cea despre autonomia de zbor a avioanelor B-17.

Autonomia de zbor a avioanelor B-17 este o informaţie neinteresantă pentru majoritatea cetăţenilor acestei planete, neimpresionaţi de un bombardier din anii 1940. Majoritatea celor pasionaţi de război caută informaţii despre tehnologia contemporană. Minciuna autonomiei de zbor a avioanelor B-17 aşa cum o prezintă mass-media şi platformele de socializare are sens pentru cei care au ajuns la informaţia despre operatorii de la radarul de la Opana, care au interceptat avioanele japoneze venind. Această minciună este o za dezinformaţională pentru cea a locotenentului Kermit Tyler, cum că ar fi aşteptat o formaţiune de avioane B-17 în Hawaii venind dinspre continent, de aceea ar fi paralizat alarma celor doi operatori de la radarul de la Opana. Cei mai creduli caută în platforma Google informaţia, şi se mulţumesc cu răspunsul dat de aceasta. 3 750 de mile autonomie de zbor oferită mincinos de Google justifică minciuna iniţială a lui Tyler, pentru că distanţa dintre California şi Hawaii este de doar 2 472,90 mile. Aşa că avioanele B-17 ar fi putut zbura în 1941 pe această rută, conform acestei minciuni.

Deşi timp de 4 ani cât m-am documentat pentru documentarul „Cea mai mare crimă din istorie” n-am găsit nicio informaţie despre această presupusă tranşă de avioane B-17 care ar fi trebuit să ajungă în aceeaşi perioadă în Hawaii din California. Dar după ce l-am publicat în mediul online mi-au sărit în faţă multe cărţi şi documentare care susţin această minciună, cârpind astfel minciuna lui Tyler. Îmi aduc aminte că mi-a trebuit câteva săptămâni de documentare şi insistare pe detalii privind subiectul radarului pentru ca Google/Youtube să-mi scoată până la urmă această informaţie despre Tyler şi radarul din Oahu, văzându-mă insistent. După ce am căutat după povestea cu radarul de la Oahu, şi după ce am terminat documentarul, dintr-o dată vreo 10 documentare mi-au apărut în feed-ul de Youtube, cu povestea lui Kermit Tyler şi operatorii radar. Youtube „m-a ferit” strategic de aceste informaţii în timpul documentării, pe care le-aş fi aflat astfel într-o oră, dacă cei de la Google/Youtube erau „băieţi de treabă”.

O astfel de manevră este o formă avansată de cenzură, prin care informaţia e discret dar foarte eficient ascunsă marelui public. Cei care se plictisesc şi abandonează căutarea, adică cei mai mulţi dintre cei interesaţi de subiect, nu ajung la informaţia la care am ajuns eu. Remarcăm cum Youtube are grijă să le plaseze în feedul unui utilizator care deja a aflat de Kermit Tyler, însă le ascunde dibaci faţă de ceilalţi, pentru a nu le da nici un indiciu în acest sens. Iată cum spionajul civil al dictaturii capitaliste are un „dosar” al dizidenţilor politici, la fel cum Securitatea făcea în România în timpul dictaturii (clasice) comuniste. Vom vedea cât de importantă este această deducţie la subcapitolul dedicat manipulării. Acesta este modelul nou de cenzură practicat de dictatura capitalistă, cu aspect de liber arbitru şi libertate de expresie, după cum am văzut direct în acest video-ul meu „Classical dictatorship censorship by Youtube about Pearl Harbor” , sau în cel numit „Cenzură clasica in dictatura capitalistă a informațiilor despre evenimentele din decembrie 1989” .

Dar, norocul este acela că tema radarului de la Opana şi a avioanelor B-17 au ajuns parte din folclorul american. Nu îmi aduc aminte cum, dar eu am auzit cu mult înainte de a face aceste investigaţii că e ceva putred cu radarul de la Pearl Harbor, iar anumite informaţii au fost transmise folcloric. Foarte probabil, ceva pe această temă a ajuns la mine dinspre comunitatea internaţională „Zeitgeist” din jurul seriei lui Peter Joseph. Deşi în acest moment Google/Youtube nu oferă decât replicile oficiale ale acestor date, totuşi ele există undeva, doar că ele au fost cenzurate în cazul meu. Pentru a nu da aspect de cenzură clasică, chiar şi după câteva săptămâni de căutare, Google/Youtube mi-a dat şi aceste firmituri, la care mai devreme sau mai târziu tot ajungeam până la urmă, documentându-mă. Şi în cazul meu au fost mai mulţi dizidenţi americani în general, care tot ajungeau la aceste date, sau au fost alertaţi de cei ce au participat direct sau indirect la aceste evenimente.

Exact pentru noi s-a creat cartea „Pearl Harbor The Story of the Secret War”, pentru a ne convinge cumva că nimeni nu vrea să ascundă adevărul, deşi el a fost sistematic ascuns marelui public. Această carte este modelul dezinformării particularizate. Nu pot estima câţi dizidenţi sîntem, sau câţi au înţeles latura diversionistă a blocării alertării bazei. Dar pot spune sigur că omul simplu nu ar fi avut în aceşti ani de căutări precum le-am avut eu, până să ajung la acest rezultat. Este exact ce şi-a dorit spionajul civil: informaţia nu a ajuns la marele public dar ea e cumva publică într-un noian de detalii obositoare; cine n-a ajuns la ea nu a fost interesat cu adevărat.

În spatele angajaţilor Google/Youtube sînt tot băieţii cu epoleţi, agenţii de informaţii, inginerii manipulării. Explozia de informaţii cu privire la radarul de la Oahu şi submarinelor aducea justificări puerile care să îndepărteze opinia publică dinspre ipoteza unui plan între marii oligarhi care organizează războaiele din umbră în scopul profitului propriu. Deşi informaţia îmi fusese sistematic ascunsă, ca om care nu ştia detalii despre atac, în cazul că aş acuza Youtube de cenzură, aceste manevre dezinformaţionale ridică la fileu replica cum că eu aş fi fost „păcăliciul” care n-a ştiut istorie (împreună cu marea majoritate a profesorilor de istorie), pentru că informaţiile despre Tyler erau bine mersi în spaţiul public.

Remarcăm faptul că Youtube oferă niveluri diferite de informaţie în funcţie de interesul utilizatorului pentru subiect. Pentru cei ce caută direct despre Pearl Harbor, Youtube vine cu filmul siropos cu acelaşi nume şi altele despre care am descris în secţiunea anterioară. Filmul „Pearl Harbor” este pus în zeci de canale, şi astfel acoperind jumătate din rezultatele de căutare. Un alt sfert dintre ele e acoperit de trailerul pentru acest film, recenzii şi alte lucruri. Dacă stai să le urmăreşti ai pierdut o săptămână din viaţă, cam cât e un om simplu dispus să ofere din viaţa sa pentru cunoştinţele istorice. 90 % dintre cei interesaţi de subiect se opresc acolo, în această mrejă dezinformaţională, lacrimogenă.

Cei care sînt interesaţi de mai mult sînt şi ei intoxicaţi cu grămadă de detalii despre explozii şi dramele celor care au murit în atac, desigur mult mai spectaculoase la prima vedere decât „neghiobia” unui locotenent ce a confundat nişte avioane japoneze cu avioane americane. Abia după ce în căsuţa de căutare punem nume proprii precum Opana, Tyler, Joseph McDonald, George Elliott, Joseph Lockard, Walter Campbell Short sau Husband Edward Kimmel, Youtube vine cu informaţii de contracarare a ideilor dizidente de tăinuire sau planificare a acestui atac.

Pentru cei care trec de acest filtru dezinformaţional, spionajul civil a venit fie cu câte o scuză, fie cu o falsă explicaţie pentru diverse detalii (za dezinformaţională), sau cu o tehnică diversă de a ascunde adevărul reieşit dinspre aceste 4 mari indicii al planificării tragediei din 7 decembrie 1941. Pe parcursul acestui subcapitol am tot revenit la această temă în special pentru a scoate în evidenţă metodele de dezinformare şi manipulare prin care anumite date s-au dorit a fi ascunse opiniei publice. Spionajul civil a creat această poveste a acestui fictiv plan de zbor în Hawaii a avioanelor B-17. Această minciună are rolul de a justifica într-o oarecare măsură presupusa „confuzie” a lui Tyler faţă de informaţia celor doi operatori radar de la Opana, respectiv Joseph Lockard şi George Elliott.

Desigur, această adăugare a unei noi zale în lanţul dezinformaţional general de minciuni privind tragedia de la Pearl Harbor e aproape egală cu 0, în contextul în care cineva ştie şi de cel de-al doilea Pearl Harbor (Clark Field), de submarinul japonez şi demisul amiral Richardson. Însă, în acest moment, cei care ştiu despre aceste teme sunt puţini. Dar ea reuşeşte totuşi să decredibilizeze într-o anumită măsură adevărul faţă de atacul de la Pearl Harbor, şi acesta este scopul activităţii dezinformaţionale a spionajului civil.

Între timp au mai trecut 50 de ani, cei apropiaţi victimelor au murit şi ei, războiul s-a dovedit a fi şi stimulat civilizaţia, deci urmaşii au profitat de această eugenie socială. Aşa că majoritatea nu mai e interesată de acel odios eveniment care a dus la peste 70 de milioane de morţi în întreaga lume. La fel ca şi în cazul exterminării populaţiilor indigene din Americi, şi în acest caz se pot recunoaşte greşelile. Dar timpul nu mai poate fi dat înapoi pentru repararea lor sau pedepsirea vinovaţilor. Cu atât mai puţin poate fi pedepsit „bietul” Tyler, un bătrânel aproape senil dar încă simpatic, cu mâna stângă tremurând, special scoasă să ţină de ochelari pentru a atrage mila publică.

30 mai 2024

2.5.4.7.4.3. Filmul folosit ca mijloc de dezinformare şi manipulare publică

Manifestul societăţii automatiste  




Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon



2.5.4.7.4.3. Filmul folosit ca mijloc de dezinformare şi manipulare publică



După cum am spus anterior, în urmă cu 14 ani am început un proiect artistic care a dus şi la un studiu sociologic asupra rolului dezinformaţional al filmelor comerciale marca Hollywood . Am descris în detaliu în conţinutul teoretic adiacent modul în care idei politice favorabile marilor industriaşi şi bancheri, dar nefavorabile omului simplu, sînt implementate dezinformaţional în mintea maselor, prin starurile de la Hollywood. Am absorbit o parte din acest studiu în această carte, devenind secţiunea „Instituţia electorală: un nod în reţeaua crimei sociale contemporane” . Din analiza fenomenului Hollywood pot spune orice temă politică într-un film de gen, cu ingredientele sale tipice, este o campanie de dezinformare. Adevărul curat nu are nevoie de o campanie plătită în însuşi costul filmului pentru a fi impus în mentalitatea publică. Numai faptul că s-au creat filme cu aceste teme arată că ceva e putred în naraţiunea prezentată. Susţinerea ei prin acest instrument de manipulare în masă trebuie să ne indice a vedea adevărul în contrariul acestor naraţiuni. În cazul acestor filme, balastul dezinformaţional din jurul acestor informaţii le-a acoperit şi înfundat, aşa că marele public nu le-a reţinut.

În oglindă cu această situaţie a fost cea a superstarului Michael Jackson. El a primit un potop de denigrări şi acuzaţii postume fără nici un fel de bază probatorie de molestare a copiilor, după ce în muzica sa au apărut teme anti-război şi anti-sărăcie. Poţi critica pe oricine în dictatura capitalistă. Dar atunci când critici armata şi războiul vei fi luat la vizor de câinii dinastiilor Rothschild- Rockefeller şi eu am păţit-o pe pielea mea


S-au creat un număr mare de filme cu tema Pearl Harbor, cu principalul scop de a abate atenţia dinspre cele 4 indicii mari faţă de cunoaşterea şi tăinuirea în avans a atacului de către pilonii administrativi americani , ca un plan odios al marilor industriaşi şi bancheri de a instiga un război care să le sporească profiturile. Deşi le-am tot repetat pe parcursul ultimelor secţiuni, o să le repet pentru a fi cât mai bine ţinute minte de cititor. Ele sînt:

- repetarea identică a atacului şi asupra bazei americane de la Clark Field, Filipine;
- interceptarea avioanelor japoneze venind spre Pearl Harbor cu aproximativ 55 minute înainte de atac de către radarul de la Opana);
- depistarea şi scufundarea unui mini-submarin japonez spionând în zonă cu o oră şi 25 minute înainte de atac;
- mutarea în mai 1940 a flotei navale americane din Pacific de la baza din San Diego, California, la Pearl Harbor, invitând Japonia la atac.

Există foarte multe filme de gen Hollywood care abordează succint sau detaliat tema Pearl Harbor. Ele folosesc tehnicile de dezinformare pentru omul simplu imparţial, spre a-i ascunde la maximul posibil adevărul despre cum a fost plănuită acea tragedie. Acest obiectiv se face fie prin cenzură, fie prin turnarea unui balast cu detalii nesemnificative, aşa cum le-am arătat în cazul tehnicii de dezinformare prin camuflare în formă de haos informaţional . În primul caz, cele 4 indicii de mai sus nu sînt menţionate. În celălalt, ele sînt fie foarte succint menţionate, fie dispersate şi inundate de detalii obositoare, după modelul tehnicii de dezinformare prin camuflare în formă de hiperinflaţie informaţională . Rezultatul este însuşi procesul de dezinformare: aceste detalii fie îi obosesc mintea şi îi diminuează interesul pentru temă, fie îi distrag atenţia către o ficţiune lacrimogenă, ceea ce este o tehnică de dezinformare indirectă prin presiune psihologică în formă de explozie patetică .

În anul 2001 a fost scos un film tipic pentru propaganda făcută de Hollywood, intitulat chiar „Pearl Harbor”, cu o durată record de 3 ore. Nu cred că e o simplă coincidenţă faptul că acest film a apărut tocmai în anul atacului asupra World Trede Center, iar dedesubturile relatate de David Ray Griffin în cartea sa „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” (după care s-a făcut acest documentar ), atestă legătura dintre cele două evenimente. Filmul „Pearl Harbor” este special făcut astfel pentru a plictisi spectatorul neafectat şi neinteresat de subiect. Se ştie că un spectator neutru e atent cam la 90 de minute. Atât durează filmele de succes de obicei.

La minutul 01.23.43 se prezintă în 30 de secunde (presărate cu cadre neutre) povestea complicată a lui Tyler şi a radarului de la Opana şi a submarinului scufundat. Scenele se desfăşoară cu asemenea rapiditate încât un privitor neavizat nu pricepe nimic din ele, la finalul primelor 90 de minute. De asemenea, în fundalul scenei se arată în mod mincinos oameni alertaţi, ceea ce contrazice flagrant însăşi teoria atacului surpriză susţinută de autorităţi zeci de ani. Probabil că departamentul de dezinformare CIA încearcă să schimbe naraţiunea, cum că de fapt personalul militar ar fi fost alertat, dar din diferite motive n-ar fi răspuns atacului japonez, cu martorii deja îngropaţi, ce nu mai pot depune mărturie. Toate acestea se întâmplă timp de 5 minute până la atac, ceea ce dă falsa impresie celor care au fost atenţi că interceptarea radar sau lovirea submarinului ar fi avut loc imediat înainte de atac, şi astfel alerta nu ar fi putut ajunge la factorii decizionali. În realitate semnalul radar a fost interceptat cu aproape o oră înainte de atac, iar incidentul cu submarinul s-a întâmplat la 90 de minute. Scenele de război care urmează sînt pline de efecte speciale şi situaţii dramatice. Ele sînt special făcute pentru a acoperi cele 30 de secunde de adevăr istoric nefavorabil marilor industriaşi şi bancheri şi instrumentului lor principal de control al maselor, spionajul civil.

O altă manipulare grotescă este faptul că pe osciloscopul radarului se prezintă 6-7 avioane, pe când de fapt ele erau 183 de avioane , conform cu National Park Service . Acest lucru este menit să cârpească minciuna cum că acea formaţiune ar fi putut fi compusă din avioane B-17, care după spusele lui Marshall erau în număr de 148 cu toate, şi împărţite în toată lumea. Dincolo de radar, în film numărul lor este redat undeva la vreo 30-40, în cea mai mare parte zburând în formaţiuni de 4-5, o altă minciună.

De asemenea, japonezii sînt prezentaţi drept nişte călăi cu sânge rece, lipsiţi de empatie şi milă, un fel de zombi umanoizi. Recunoaştem aici tehnica de dezinformare indirectă prin negare în formă de contracarare în variantă de denigrare. Voi dezvolta această temă într-o secţiune ulterioară. În primele 90 de minute mai e presărat şi puţin rasism, pentru ca atenţia să fie diversionată către acest subiect sensibil pentru zilele noastre.



Timp de o oră şi 24 de minute, acest film prezintă o poveste oedipian-romanţată cu 2 prieteni din copilărie care ajung să iubească aceeaşi fată şi să se duşmănească pentru ea. Această relaţie afectivă triunghiulară are din start rolul de a ascunde adevărata dramă a sacrificării personalului militar american de la Pearl Harbor în scopul creării terorii internaţionale, foarte profitabilă pentru marii bancheri şi oligarhi ai zilei. Cei mai mulţi oameni sînt optimişti, aşa că aleg să ţină minte povestea de dragoste triunghiulară în faţa tragediei sacrificării militarilor la Pearl Harbor în scopul manipulării opiniei publice americane să accepte intrarea ţării lor în război. Recunoaştem aici tehnica de dezinformare indirectă prin presiune psihologică atât în formă de explozie patetică pentru cel de-al treilea , exclus din cuplul amoros, dar şi pe cea de reprimare sexuală, deoarece filmul are câteva scene adiacente destul de explicite.

Un alt film cu foarte puternică tentă dezinformativă este „They Were Expendable” (În traducere „De ei ne putem lipsi” ), din 1945 . La minutul 25, există o scenă în care un militar cu statut inferior cere explicaţii de la un ofiţer de rang înalt despre zvonurile despre un atac japonez ce urma să vină (în golful Lingayen din Filipine). Acesta îndeamnă spre pasivitate şi justifică neanunţarea atacului şi implicit sacrificarea personalului militar prin prisma faptului că pentru asta ar fi fost militarii chemaţi în armată şi acesta e destinul lor. Desigur, dacă li s-ar fi spus încă dinainte de recrutare faptul că rolul lor nu e doar acela de apăra ţara, ci şi de a fi sacrificaţi spre a determina o furie populară care să inflameze războiul, mulţi nu s-ar mai fi înrolat din primul moment. Dar au fost ademeniţi spre înrolare tocmai cu minciuni despre înapoierea japonezilor şi barbaria lor, după cum şi japonezilor şi s-a îndrugat despre americani.

Remarcăm la acest film tehnica de dezinformare indirectă prin negare în formă de clonare; filmul nu spune nimic nici de Clark Field şi nici de radarul de la Opana. Dar el oferă o za dezinformaţională de factură teoretică pentru cei ce ştiu despre aceste evenimente. O să vedem într-o secţiune ulterioară cum dezinformarea eficientă se desfăşoară pe niveluri de dezinformare, aşa cum face însăşi publicitatea şi arta; publicul format din categorii diverse primeşte informaţii mai simple sau mai complexe concentrate în acelaşi simbol. În cazul acestui film justificarea are următoarea formă: „da, militarii americani de la Pearl Harbor au fost sacrificaţi, dar în felul acesta a fost salvată naţiunea americană şi lumea în general de pericolul hitlerist şi cel japonez”. Recunoaştem aici a doua minciună, cu rol de za dezinformaţională precum naraţiunea avioanelor B17 cu care ar fi fost confundate cele japoneze de către Kermit Tyler . De fapt nu a existat nici un pericol deoarece Germania hitleristă şi Japonia naţionalistă au fost condiţionate de spioni FBI locali în aceste ţări, care au instigat războaiele, după cum am arătat la nivel mediu de detaliu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” .



Dar dezinformarea din acest film nu se reduce la zaua dezinformaţională a justificării sacrificării propriilor cetăţeni cu truismul că acesta ar fi de fapt rolul militarului. În cele din urmă, în acest film nu se întâmplă nici un atac japonez în golful Lingayen, singurele atacuri sunt date de americanii înşişi asupra navelor japoneze. Aşa că omul simplu, care nu cunoaşte detaliile sacrificării acelor oameni în Hawai, rămâne cu impresia că acel militar căzuse pradă „teoriilor conspiraţiei”. Iată cum scena respectivă conţine o împletire absolut genială (în sens negativ) a tehnicilor de dezinformare indirectă a realităţii prin negare în formă de clonare, dar şi a celei de dezinformare indirectă prin contracarare în documente în formă de denigrare .

Titlul „De ei ne putem lipsi” este un cârlig pentru acei americani care au auzit din vorbă în vorbă că la Pearl Harbor (sau la Clark Field) concetăţeni de-ai lor au fost sacrificaţi şi nu li s-au dat posibilitatea de a se apăra într-o luptă dreaptă. La finalul filmului vedem că, de fapt, cei sacrificaţi au fost doar vreo 20 de oameni care n-au mai încăput într-un avion. Dar ei nu au fost sacrificaţi din intenţie deliberată, asemenea celor de la Pearl Harbor, ci datorită circumstanţelor externe; ei nu au fost sacrificaţi pentru că cineva ar fi avut un plan pentru asta, ci pentru că n-au mai fi avut loc. La Pearl Harbor au murit 2407 militari americani iar la Clark Field aproximativ 80. Pe lângă ei a existat şi drama supravieţuitorilor , respectiv 2000 la Pearl Harbor şi 1500 la Clark Field, dintre care în jur de 800 răniţi, care au ştiut despre radarul de la Opana şi despre refuzul generalului Douglas Macarthur de a permite apărarea bazei. Aceia care nu au vrut să „uite” despre aceste detalii au fost marginalizaţi social şi stigmatizaţi ca trădători de ţară şi „conspiraţionişti”. Aşadar, asemenea unui titlu înşelător din presa tabloidă, acest film se doreşte a fi o dezvăluire despre odioasa inginerie socială de la Pearl Harbor şi Clark Field, dar, de fapt, ea nu arată nici măcar a 1000-a parte din tragedia care s-a întâmplat atunci.

Un alt film cu puternică tentă dezinformaţională este „În calea morţii” (original „In Harm's Way”) din 1965. La minutul 11.56 din acest film radarul Opana este înlocuit cu observaţia unui străjer de vas. Spectatorul este manipulat să creadă că observatorul n-a avut timp să anunţe baza. În realitate operatorul radar George Elliott a observat avioanele japoneze venind cu 55 minute înainte de atac, aşa că baza se putea organiza defensiv şi putea ridica acel B-17 în aer, în aşa fel încât nici un vas japonez nu putea scăpa de tonele sale de bombe. Recunoaştem aici de asemenea tehnica de dezinformare prin negare în formă de clonare, George Elliott fiind înlocuit cu acel străjer de vas. Dar în acest film această tehnică cuprinde şi tema submarinului: la minutul 11 submarinul japonez este confundat cu unul propriu; observăm aici clonarea naraţiunii mincinoase a avioanelor B 17 clonată în povestea submarinului. Remarcăm aici şi tehnica de dezinformare prin camuflare în documente în variantă de ambiguizare , unde datele istorice sunt special interpretate greşit pentru a provoca în mintea colectivă confuzie. Şi, pentru ca această confuzie informaţională să fie maximă, la minutul 12.30 vedem o scenă cu o falsă alarmă pe un vas, care este menită să contracareze realitatea istorică a nealertării bazei în urma interceptării atât a avioanelor japoneze cât şi a acelui mini-submarin. Aici este pusă în funcţiune şi tehnica de dezinformare prin negare în formă de antecedenţă în documente . La minutul 49 vedem o „conspiraţie” care aruncă vina pentru lipsa de alertare a bazei pe preşedintele american de atunci Franklin Delano Roosevelt. Preşedinţii în general sunt nişte interfeţe ale politicii făcute de fapt de marii industriaşi şi bancheri, care apoi le este servită prin rapoartele spionajului civil şi militar. FD Roosevelt şi alte marionete din statul american de atunci nu avea cum să ştie de submarin, avioane şi altele, care sunt parte a unei campanii făcută de spionajul civil şi militar american şi japonez. Am să revin într-o secţiune ulterioară la această temă cu detalii. Această idee este în primul rând o tehnică de dezinformare indirectă în documente, în formă de externalizare, dar şi una de contracarare în documente în forma de denigrare .

Un alt film dezinformaţional cu tema Pearl Harbor este făcut chiar de japonezi şi se numeşte „Furtună peste Pacific-Hawai” (original „Middowei daikaikûsen - Taiheiyô no arashi”). La minutul 42 există o scenă care susţine naraţiunea despre căutarea petrolului în sud de către Japonia Imperială. În secţiunea numită ”Manufacturarea probelor în produsele spionajului civil” am arătat că această naraţiune este un falsă, deoarece nu exista petrol în sud iar Japonia găsise deja în Manciuria sursa. Dar iată că această minciună este susţinută în acest film chiar de „sursă”. Mai departe, la minutul 55 vedem un avion B-17 zburând în Pacific aproape de Midway, în 1942, ceea ce întăreşte minciuna cu marja de distanţă în care aceste bombardiere puteau zbura în acea perioadă, pe care am demantelat-o în secţiunea „Minciuna cu avioanele B-17 care ar fi trebuit să ajungă în Hawaii dinspre continent…”, deja linkată mai sus.

Pare neverosimil pentru lipsa de respect faţă de memoria celor măcelăriţi pe 7 decembrie 1941, însă Hollywood a făcut şi o comedie-parodie pe tema Pearl Harbor şi războiul din Pacific, deşi evenimentul este cea mai neagră filă din istoria SUA. Această mizerie cruntă se numeşte „1941” şi a fost făcut în 1979. Pentru mine acest film înseamnă acelaşi lucru cu a face glume public despre Holocaust în faţa evreilor sau despre viol în faţa femeilor. A trata astfel această temă este o tehnică de dezinformare prin camuflare în documente în formă de trivializare.

Tema Pearl Harbor a fost tratată direct sau indirect de către multe filme. Majoritatea filmelor care o tratează direct susţin naraţiunea oficială a atacului surpriză. Cele care o tratează indirect susţin falsa imagine de eroi pe care ar fi avut-o generaţia Celui De-al Doilea Război Mondial, supranumită dezinformaţional „generaţia de aur”. Numeroasele filme cu această temă, între care cel mai celebru este „Salvaţi soldatul Ryan!” (Saving Private Ryan) din 1998, arată un eroism mult exagerat faţă de ce realitatea socială din societatea capitalistă în general, şi cea americană din acea perioadă în particular.

Filmul redă o poveste extrem de neverosimilă despre cum înalte cadre militare din Armata SUA ar fi ordonat o misiune de salvare a unui soldat în Normandia, după ce toţi cei 4 fraţi ai săi ar fi murit anterior în acel război în decurs de 2 săptămâni. Misiunea ar fi avut principalul scop de a-i aduce o uşurare sufletească mamei lor, şi a permite continuarea familiei prin supravieţuirea acestui singur fiu rămas în viaţă. O astfel de naraţiune continuă pe cea a „generaţiei de aur”, care este un baraj dezinformaţional spre a împiedica atenţia publică de a percepe sacrificarea celor 2000 de puşcaşi marini la Pearl Harbor. Această inginerie dezinformaţională este o manifestare a tehnicii de dezinformare indirectă prin contracarare în formă de cosmetizare . Per total filmul comunică faptul că toate „sacrificiile” pe care autorităţile le fac, precum războaiele, ar fi făcute de fapt pentru propăşire naţiunii şi speciei. Pe lângă asta, filmul susţine o viziune autocratică despre cât de neştiutori sînt naivii de la baza piramidei sociale care se împotrivesc misiunii de salvare a lui Ryan şi cât de înţelepţi ar fi şefii, care au conceput această misiune.

Generaţia de atunci nu este nici pe departe o „generaţie de aur”. Dimpotrivă, ea a provenit din cea mai ruşinoasă perioadă a istoriei Statelor Unite şi probabil a umanităţii în general. Ea a cuprins marea criză economică din 1929 şi numeroasele greve muncitoreşti de până atunci, pe care Poliţia le-a reprimat constant cu focuri de armă. Pentru a le ascunde din istorie, alături de alte interese convergente, spionajul civil internaţional a creat Cel De-al Doilea Război Mondial, după cum am arătat în detaliu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . Tragedia din decembrie 1989 din România şi războaiele iugoslave dintre anii 1992-1999 repetă aceeaşi reţetă, după cum am arătat în documentarul „Eroii au murit.1899. CIA” şi mai detaliat în cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” .

Nu e de mirare că pe bazele acestei generaţii pierdute s-a creat ruşinea de la Pearl Harbor şi cea mai mare crimă din istorie, care a urmat după aceea. Cosmetizarea imaginii acestei generaţii a fost o mită de imagine prin care supravieţuitorilor acelei catastrofe umanitare li s-a dat un bonus de respect din partea autorităţilor spre a nu vorbi despre „zvonurile” faţă de Pearl Harbor şi Clark Field. Desigur, ca în majoritatea cazurilor, majoritatea a preferat să ia şi acest bonus şi să joace rolul de zei pe pământ, profitând de avantajul de imagine oferit de autorităţi, şi în acelaşi timp participând la acest proces de cosmetizare. Imaginea de erou a infamului general Douglas Macarthur, care a paralizat defensiva subordonaţilor la Clark Field, este şi ea un exemplu tipic de dezinformare prin cosmetizare. În următoarea secţiune voi descrie dezinformarea în mass-media şi reţelele de socializare .





28 aprilie 2024

2.5.4.7.4.1. Divertismentul ca mijloc de dezinformare şi manipulare publică

Manifestul societăţii automatiste  




Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon



2.5.4.7.4. Dezinformare complexă în educaţie, mass-media şi cultura de masă practicate de dictatura capitalistă





Am văzut în sub-subcapitolul dedicat tehnicilor de dezinformare anumite cazuri izolate pentru majoritatea dintre ele. Însă rareori ele se aplică individual. În general ele vin la pachet cu tehnici de manipulare adiacente şi chiar cenzură clasică. Am descris această practică din aşanumita democraţie din zilele noastre, în articolul numit „Cenzură clasică practicată de dictatura capitalistă privind evenimentele din data de 7 /8 decembrie 1941 din Pacific” publicat în „Baldovin Opinius” .

În sub-subcapitolul de faţă voi arăta şi alte metode de dezinformare şi manipulare în masă pentru a ascunde opiniei publice adevăruri nefavorabile marilor industriaşi şi bancheri, pe care ei le doresc scoase din opinia publică. Dezinformarea şi manipularea practicată pe ascuns de agenţiile de spionaj civil sînt produsele prin care aşa ceva se realizează concret. Aceste adevărate acte complexe de cenzură se fac în mare parte prin educaţie şi cultura de masă.

La finalul secţiunii numită „Tehnica de dezinformare prin camuflare în documente” am amintit despre proiectul meu artistic început în 2009 numit „Corruption Story”, care a adus şi o investigaţie sociologică a fenomenului Hollywood . Am arătat în el 8 reclame pentru companii mari, ascunse în conţinutul unor filme în care jucau unii dintre actorii de marcă de la Hollywood. În general filmele comerciale înglobează reclame şi pentru produsele spionajului civil, după cum voi arăta într-o secţiune ulterioară. Aceste companii contribuie la bugetul acestor filme ca plată pentru acest gen de reclame. Proiectul meu de atunci a dezvăluit o campanie de aducere a neutrilor politici cinefili la urna de vot, pentru a contracara absenteismul din partea dizidenţilor sau chiar a activilor politici şi a cârpi aspectul democratic al dictaturii capitaliste.

Pe lângă anumite teme, filmele de la Hollywood au întreţinut minciuna seculară despre Pearl Harbor şi alte teme sensibile din istoria modernă şi contemporană. Ei bine, acest model există nu doar în filme, ci în întreaga cultură de masă. Comedianţii, actorii şi cântăreţii primesc bonusuri dacă introduc în producţiile lor astfel de dezinformări despre falsificarea istoriei, prin care simulează existenţa unei lumi ideale, chiar aici în societatea noastră. Despre asta voi arăta în detaliu în acest sub-subcapitol.

În documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” şi apoi în secţiunea intitulată „Indicii despre auto-sabotaj asupra flotei navale americane în scop dezinformaţional” am prezentat câteva afişe din seriile propagandiste „de susţinere” a trupelor americane prin muncă asiduă în cel de-al doilea război mondial, cu sloganurile „Beat your promise!”, „Back up our battleskies!” sau „Keep them firing!”. Voi arăta şi altele pe mai departe. Această campanie politică complexă se repetă şi în alte domenii ale culturii de masă decât afişul publicitar.









2.5.4.7.4.1. Divertismentul ca mijloc de dezinformare şi manipulare publică


Într-o secţiune anterioară am arătat că divertismentul este o tehnică de dezinformare prin camuflare, alături de publicitate (advertising), şi altele. Însă, pe lângă asta, divertismentul este şi un foarte puternic instrument de dezinformare în masă, dacă datele dorite a fi răspândite în opinia publică sunt învelite într-un ambalaj amuzant, distractiv sau emoţionant.

Divertismentul este acea formă de cultură care se termină cu final fericit, adică aduce bucurie, fericire şi hohote de râs, nu datorită unor experienţe personale fericite, ci datorită unor întâmplări manufacturate, care intră în zona artei, în special cea a teatrului şi filmului. El se poate reduce la 4 teme:

- colonialismul: redată de amploarea unor explozii şi distrugeri, justificate prin naraţiunea supraomului căruia îi este îngăduită şi justificată orice fărădelege;

- împerecherea: redată de un bărbat care îşi învinge rivalii şi se căsătoreşte cu cea mai dotată femeie sau o femeie curtată de mai mulţi bărbaţi din care ea îl alege pe cel mai capabil;

- eugenia: prin care se redă insignifianţa individului comun, simplu, dacă nu face ceva extraordinar, şi justifică excluderea sa din societate prin denigrare;

- falsul justiţiar/blamarea/umilirea victimei: redată de predispoziţia sadică de eliminare a celor slabi sub justificarea apărării unor valori sau principii ce ar fi fost atacate anterior de acesta.

Divertismentul reeditează succesul jefuitorului şi violatorului clasic, din care provenim majoritatea dintre noi. Foarte puţini dintre noi putem să trăim în fapt aceste valori ale societăţii clasice, dar pe care societatea contemporană le dezavuează dacă sînt puse în practică. Cei foarte bogaţi îşi permit câteva excese sadice pe animale sau chiar pe oameni, după cum am arătat în documentarul meu „Sadismul în politica internaţională”  . Soluţia coabitării celor două seturi de norme în aceeaşi acţiune este trăirea lor la nivel simbolic, fantezist în filme, muzică, competiţii sportive şi orice este divertisment.

În secţiunea „Exemple de manipulare şi obedienţă realizate prin publicitate şi marketing” am arătat cazuri de reclame amuzante, cu penetrabilitate maximă în conştiinţa publică. Iată câteva exemple de imagini comice făcute pentru campania de popularizare a virusului SARS-COV-2











La 4 ani de la acele momente cifre oficiale au arătat că virusul SARS-COV-2 a avut aceeaşi periculozitate cu banala gripă. Mulţi au înţeles asta de atunci, odată ce au văzut că victimele acestui virus erau de fapt victime ale unor boli terminale precum cancerul, diabetul sau bolile cardio-vasculare, iar SARS-COV-2 era diagnostic secundar. Însă tentaculele spionajului civil au schimbat diagnosticul secundar cu cel primar, şi astfel au dus la panicarea populaţiei . Scopul principal, printre altele, era producerea unui reflux monetar , adică a unei crize economice, favorabilă bogaţilor dar nefavorabilă omului simplu. Virusul SARS-COV-2 avea rol de falsă cauză a acestei inginerii sociale, iar exagerarea periculozităţii sale a fost cheia înfăptuirii acestei crize. Unităţile de producţie au fost temporar închise în numele protecţiei sănătăţii publice. Desigur, dacă acest virus ar fi avut periculozitatea dată de mass-media, atunci n-ar mai fi avut nevoie de o campanie de popularizare precum cea de mai sus, deoarece iminenţa traumei l-ar fi promovat de la sine în conştiinţa publică, aşa cum s-a întâmplat cu marile epidemii din istorie.

Societatea contemporană abundă în ştiri negative şi ameninţătoare care au funcţie motivaţională la locul de muncă, după cum am arătat în capitolul 1 . În urma acestora majoritatea oamenilor execută comenzi pe care nu le-ar executa dacă nu ar fi recrutaţi în ierarhia de comandă. Acest fapt le produce nefericire şi chiar le condiţionează depresia. Pentru a rămâne cât de cât echilibraţi, e indicată relaxarea prin divertisment, care presupune o trăire fantasmatică, simbolică a unor recompense pentru efortul depus. Divertismentul este o ajustare prin cultură a valorilor şi legilor societăţii contemporane cu cele ale societăţii clasice întipărite în codul nostru genetic. Atunci când cineva este dependent de divertisment în aşa fel încât nu mai percepe corect realitatea socială inechitabilă, atunci această formă de cultură are rol de dezinformare prin camuflare. Atunci însă când conţinutul divertismentului se referă direct sau indirect la temele ce se doresc ascunse sau distorsionate pentru opinia publică, acesta devine instrument de dezinformare. Ca şi în alte contexte, diferenţa dintre instrument şi tehnica sa de folosire se repetă şi aici; instrumentul este produsul finit cu care se face o acţiune iar tehnica este acţiunea însăşi. De aceea revin la analiza dezinformării din divertisment din punct de vedere al instrumentului, după ce anterior am analizat-o ca tehnică. Mai sus am descris campania publicitară din interiorul divertismentului prin care au fost promovate teme favorabile marilor industriaşi şi bancheri. Mai departe urmează muzica şi filmul comercial.

2.5.4.7.4.2. Muzica folosită ca mijloc de dezinformare şi manipulare publică


În secţiunea „Dezinformări, minciuni şi erori grosolane despre tragedia din 1989 în cultura de masă” din cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” am arătat cum catastrofe umanitare orchestrate de spionajul civil precum tragedia din decembrie 1989 din România, sau războaiele iugoslave, au fost dublate de câte un hit, exact cum se poate vedea în filmul „Wag the dog”, care acompania o astfel de inginerie socială. Acest gen de melodie cu largă penetrare în conştiinţa publică aducea cu sine şi minciuni oficiale despre acele evenimente. Melodii precum „Miss Sarajevo” compusă de Bono, solistul formaţiei U2, şi cântată alături de tenorul de renume internaţional Luciano Pavarotti, „Wind of change” a formaţiei rock „Scorpions, sau „Vino, Doamne!”, cântată de folkistul Valeriu Sterian, au conţinut minciuni oficiale despre tragedia din decembrie 1989 din România şi războaiele iugoslave ce au urmat la rând.

Cu tema Pearl Harbor s-a întâmplat la fel. În 1942 era lansat un marş triumfal numit „Să ne amintim de Pearl Harbor!” („Let's remember Pearl Harbor!”), care este leitmotivul întregii propagande de dezinformare pe care spionajul civil şi militar au făcut-o în cultura de masă privind această groaznică tragedie. În loc să descrie durerea celor care au fost sacrificaţi în Hawaii în numele profitului unei elite economico-financiare sadice, acest marş insistă pe fericirea victoriei, dată ca sigură, deşi ea urma să se întâmple peste 3 ani, după şi mai mari sacrificii umane. Această melodie ascunde sabotajul sistemului defensiv al bazei, pe care cei de teapa locotenentului Kermit Tyler l-au comis, după cum am arătat la începutul acestui subcapitol .

Versurile conţin exact ce spune şi muzica, respectiv certitudinea victoriei şi refacerea alegerii pe care strămoşii celor ce trăiesc astăzi au făcut-o cu câteva secole sau chiar milenii înainte, care a dus la prosperitate:

„Nu vom uita durerea celor
Care au murit pentru libertate.
Să ne amintim de Pearl Harbor!
Haideţi să facem dreptate!” * 



Observăm, de asemenea aducerea în prim-plan şi a naraţiunii „libertăţii” cu care SUA se lăuda în acea perioadă şi încă se laudă. Am demantelat în capitolul întâi şi această iluzie a capitalismului .

În loc să arate durerea celor răpuşi atunci, sau chiar pe cea a sutelor de mii de americani care urmau să moară pentru o iluzie, acest cântec sărbătorea în avans victoria, fiind unul vesel. Recunoaştem aici spiritul motivaţional şi intenţia de a păcăli cât mai mulţi naivi spre a se alătura „echipei victorioase”. O astfel de reţetă este însă cheia succesului în capitalism, care repetă cheia succesului începutul societăţii clasice; în acea perioadă neutrii de la marginea imperiului în formare aveau de ales între a se lupta cu armatele cuceritoare dau de a se alătura lor. Atunci, ca şi acum, armatele supravegheau popoarele cucerite şi luau bir/impozit de la acestea pe post de taxă de protecţie, sau de taxă pe viaţă. Aşa s-a construit prosperitatea clasică şi aşa continuă până astăzi. În capitalism prosperitatea constă în motivaţia executantului modern de ordine să lucreze mai eficient, iar manufacturarea războiului duce la terorizarea şi, prin urmare, la eficientizarea sa maximă, după cum am arătat în capitolul 1.

Veselia absurdă a acestui marş reflectă veselia compozitorilor în faţa unei remuneraţii consistente din partea marilor industriaşi şi bancheri, ale căror averi sporesc în timp de război. Acest marş nu sărbătoreşte victoria în război, care se va realiza abia peste 3 ani, ci victoria spionajului civil de a convinge o bună parte din americani să îl susţină moral şi chiar să se înroleze voluntar în el, după ce înainte de 7 decembrie existaseră proteste împotriva intenţiei demagogilor americani de a atrage SUA în războiul din Europa.



Da, spionajul civil american susţinea amintirea despre Pearl Harbor atunci în 1941 şi 1942, când supravieţuitorii acestei groaznice inginerii sociale nu se întorseseră acasă, şi foarte puţini americanii ştiau de radarul de la Opana, de minisubmarin sau de Clark Field. Însă atunci când anturajul lor a aflat de ce s-a întâmplat în Hawaii, şi când mişcarea hippie început să popularizeze această temă, ordinul a fost invers, la loc comanda. Pearl Harbor trebuia să fie uitat. S-au pompat prilioane pentru uitarea la comandă a acestei odioase tragedii. Abia peste 70 de ani s-a făcut o adevărată comemorare a acestei tragedii, cu câţiva supravieţuitori obedienţi, care au ajuns să creadă minciunile oficiale, sub justificarea că ceilalţi ar fi murit. În următoarea secţiune voi descrie rolul filmului în dezinformarea publică .

* original:
„We will always remember
How they died for Liberty.
Let's remember Pearl Harbor
And go on to victory.”



26 martie 2024

2.5.4.7.3.2. 4 tehnici de dezinformare indirectă îmbinate într-o „teorie conspiraţionistă” concepută de spionajul civil pentru a trimite atenţia responsabilităţii planului Pearl Harbor către Churchill şi Roosevelt

Manifestul societăţii automatiste  




Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon



2.5.4.7.3.2. 4 tehnici de dezinformare indirectă îmbinate într-o „teorie conspiraţionistă” concepută de spionajul civil pentru a trimite atenţia responsabilităţii planului Pearl Harbor către Churchill şi Roosevelt



Convingerea celor 2000 de supravieţuitori atacului de la Pearl Harbor, plus cam tot atâţia de la baza Clark Field din Filipine, că aceste atacuri au fost realizate şi prin complot intern era foarte fermă. Povestea lui George Elliot şi a radarului de la Opana, care a surprins avioanele japoneze venind cu aproximativ 50 minute înainte de atac, la care se adaugă şi cea a scufundării mini-submarinului japonez de către nava Ward susţinea o astfel de viziune, după cum susţine şi astăzi pentru omul simplu. Această idee paranoidă avenit din propria experienţă, fiind asociată profund cu trauma, şi nu putea fi întoarsă de vreo tehnică de dezinformare. Povestea cu avioanele B-17 care ar fi trebuit să vină, şi cu care le-ar fi confundat locotenentul Kermit Tyler, pe lângă faptul că era falsă , am arătat anterior că a venit mai târziu. În acel moment nu exista nimic care să le contracareze viziunea celor care au scăpat de moarte atunci. Ei ţineau cu tot dinadinsul să arate că undeva în interiorul bazei şi inclusiv la Washingron se aflau nişte trădători, care au pactizat cu inamicul. Aşa le păreau lor a fi cei care au paralizat sistemele defensive ale ambelor baze, Pearl Harbor şi Clark Field. Desigur, ei erau ceva ce nici măcar astăzi omul simplu nu înţelege.

Asupra acestor „revolţionari” care voiau să deconspire trădarea s-a concentrat o armată de spioni pentru a-i izola şi a le obtura comunicarea experienţei lor către anturaj. Astfel că cei mai mulţi dintre ei au fost marginalizaţi pur şi simplu de societatea americană, printr-un efort susţinut de imixiune în viaţa lor personală şi profesională. În loc să fie declarat erou, aşa cum merita, George Elliot îşi arată deschis satisfacţia de a termina cu experienţa oribilă din armată în declaraţia sa de la sfârşitul războiului . Ne putem imagina că restul de dizidenţi de ocazie au păţit la fel. De aceea evenimentul din 7 decembrie 1941 nu a fost comemorat decât recent, cu câţiva supravieţuitori, care ulterior au acceptat naraţiunea oficială, cum că atunci ar fi avut loc un atac surpriză. Ceilalţi ni se sugerează mincinos că ar fi murit. Cu atât mai puţin a fost celebrat Clark Field. Cei mai mulţi americani nici măcar nu au auzit de acest Pearl Harbor 2.

Dar chiar şi aşa, povestea supravieţuitorilor a ieşit treptat către grosul societăţii americane. Această poveste a produs mişcarea flower-power a hipioţilor americani. Ea a pornit de la cei care au aflat despre grozăvia de la Pearl Harbor şi altele. Dinastia Rockefeller a pompat apoi sume importante pentru a-i atrage pe tinerii hippioţi înspre afaceri mai curând decât să devină mărturii vii ai istoriei recente şi eventual teoreticieni împotriva celor care au orchestrat asemenea orori. Aşa s-a creat clasa de mijloc americană, aşa cum am ştiut-o începând din anii 1970 până în anii 2000, când a început să fie treptat ruinată. Puţini mai sînt interesaţi de Pearl Harbor şi Cel De-al Doilea Război Mondial, iar în 20 de ani clasa mijlocie americană a dispărut şi nu mai există astăzi. Exact asta s-a şi dorit atunci când a fost creată.

Ingineria socială a atacului de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941 a fost o eroare asumată, dar cu consecinţe nebănuite în acel moment. Orchestratorii atacului nu au prevăzut că atâtea consecinţe vor reieşi din acest eveniment, deşi iniţial părea a fi cel mai bun produs de inginerie socială din istorie. Şi de aici a început o serie de cârpeli dezinformaţionale asupra acestui eveniment, care ţin până în prezent, spre a ascunde adevărul. După 60 de ani, spionajul civil a venit cu o clonă mult mai bine făcută, respectiv atacul de la 11 septembrie 2001, după cum putem intui asta din cartea lui David Ray Griffin „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11”, după care s-a făcut şi un documentar . Dar, şi această inginerie socială a fost demantelată de dizidenţi, în urma sa apărând celebra „Mişcare pentru adevăr faţă de 11 septembrie”.

Până să fie manufacturată această clonă dezinformaţională departamentul de dezinformare a spionajului civil american a venit cu o imensă campanie de dezinformare pentru cei încă neconvinşi sau neştiutori despre auto-sabotajul din Hawaii şi Filipine de la 7 decembrie 1941. Am văzut în secţiunea anterioară câteva cazuri de împletire a tehnicilor de dezinformare directă în naraţiunea oficială faţă de subiectul atacului de la Pearl Harbor. Un alt foarte puternic produs de dezinformare publică este lansarea unei „teorii a conspiraţiei” care abate atenţia dinspre ideea de auto-sabotaj şi o îndreaptă spre prim ministrul Marii Britanii, Whiston Churchill.

În cartea sa „The Pacific War: 1941-1945” pag.-121 John Costello vorbeşte despre interceptarea portavioanelor japoneze din partea spionajului militar britanic sugerând interesul Mari Britanii de a nu-şi anunţa verii de peste ocean despre iminenţa atacului pentru a-i atrage în război. Această idee se regăseşte franc spusă chiar în titlul cărţii lui James Rusbridger „Betrayal at Pearl Harbor : how Churchill lured Roosevelt into World War II. (New York: Summit Books ;1991). Începând de la pagina 261 până la 286, el descrie această foarte probabil falsă pistă care trimite responsabilitatea neprevenirii atacului către Churchill. Şi David Irving şi-a intitulat o carte cu această idee, respectiv "Churchill and U.S. entry into World War II" (1989). La pagina 507, coloana 2, la finalul aliniatului 2 din cartea sa aşazis autobigrafică „Sir Winston Churchill - Memoirs of the Second World War_ An Abridgement of the Six volumes of the Second World War With an Epilogue by the Author”( Houghton Mifflin, 1990) citim

„Fiind copleşit şi învăluit de emoţie şi senzaţie, m-am dus la somn şi am dormit somnul celor mântuiţi şi recunoscători.”


De asemenea ea se regăseşte în "Churchill and U.S. entry into World War II". 9 (3), scrisă de David Irving (1989), la paginile 261–286. Altă carte în care este menţionată această frază este Betrayal at Pearl Harbor : how Churchill lured Roosevelt into World War II. New York: Summit Books (1991), scrisă de James Rusbridger. Ea poate fi găsită într-o mulţime de documentare şi articole, cărţi de istorie şi articole din diferite publicaţii sau web-site-uri oficiale „serioase”.

Siteul britanic gchq.gov.uk neagă însă această versiune după cum vedem aici . Dar asta nu înseamnă nimic, deoarece însăşi dezinformarea din jurul atacului de la Pearl Harbor e făcută de exact aceeaşi instituţie în colaborare cu FBI până 1947, când a fost înfiinţată CIA, care a preluat ştafeta construirii acestei dezinformări. Crearea acestei false dileme a cunoaşterii/necunoaşterii din partea spionajului civil şi militar britanic a iminenţei atacului de la Pearl Harbor e menită să mute presiunea dinspre epicentrul dizidenţei faţă de acest eveniment către Marea Britanie. Cetăţenii ei nu au ştiut în masă despre ce s-a întâmplat în Pacific, având propriul război cu Germania nazistă şi proprii fascişti şi comunişti. Însă în SUA existau cam 2000 de supravieţuitorii ai atacului de la Pearl Harbor şi alţi aproximativ 2000 de la Clark Field. Aceştia din urmă au dezertat pe rând în majoritate, după ce au auzit de primul atac şi nici ei n-au fost alertaţi, la fel ca la Pearl Harbor 9 ore mai devreme. Pentru ei s-a creat această falsă pistă dezinformaţională cu implicarea Marii Britanii, aruncând ca fata morgana acolo responsabilitatea pentru neprevenirea atacului.



Dacă n-ar fi fost dezinformare, aceste cuvinte ale lui Churchill ar fi fost poezie curată. Păcat că nu se potrivesc cu spiritul său destul de prozaic. Prostia cu „Deocamdată, acesta nu este sfârşitul. Nu este nici măcar începutul sfârşitului. Dar este, poate, sfârşitul începutului” ( „Now this is not the end. It is not even the beginning of the end. But it is, perhaps, the end of the beginning”) este un screamăt filosofic sec, tipic discursurilor sale, care i-ar ruşina pe filosofii ce au venit dinspre naţiunea engleză.

Dar aceste cuvinte presupus rostite de el după ce a aflat de la atacul de la Pearl Harbor par să fie gândite de altcineva… Ele lasă să se întrevadă o stare de cumpănă în care el şi Marea Britanie s-ar fi aflat în timpul atacurilor germane, şi din care ar fi scăpat prin ajutorul SUA. Ce-i drept, omul simplu aşa gândea. Însă pentru pilonii administrativi britanici lucrurile erau clare încă de atunci. Flota americană lupta cot la cot cu cea regală britanică în războiul din Atlantic contra celei germane, după cum am arătat la minutul 61:27:51 din documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . Am arătat acolo cum în 19 decembrie 1939 nava militară americană Tuscaloosa a intervenit şi a ajutat la capturarea navei germane SS Columbus, urmărită de Marina Regală Britanică. Pe 6 noiembrie 1941, marina SUA a capturat nava germană Odenwald, luând prizonieri întregul echipaj. Deşi nu era încă în război, Marina SUA a susţinut pe parcursul întregului an 1941 o campanie alături de Marina Regală Britanică împotriva celei germane în Atlantic. Churchill nu avea cum să nu ştie de aşa ceva.

Uşurarea pe care el ar fi simulat-o cu acel citat fals nu are sens în acest context. Acest citat e menit să îi dezinformeze pe cei care nu cunosc aceste detalii cum că ele n-ar fi existat. Recunoaştem aici tehnica de dezinformare prin consecutivitate (falsul efect). Dacă nu am şti adevărul am putea crede că Churchill nu dormise de câteva luni, şi abia după ce a fost sigur de ajutorul din partea SUA ar fi putut şi el să doarmă. De fapt el ştia foarte bine că SUA nu avea cum să piardă războiul datorită tehnologiei militare net superioare, şi că Marea Britanie avea un aliat care îi asigura victoria. De fapt, tocmai pe aceste considerente Marea Britanie a şi declarat război Germaniei naziste, în 1939, după ce Hitler a invadat Polonia.

Aceste cuvinte, dimpotrivă, lasă falsa impresie omului simplu, neştiutor al acestor detalii, cum că Hitler ar fi invadat primul Marea Britanie, care s-ar fi văzut dintr-o dată agresată şi fără soluţii de a „dormi” liniştit, până când vărul de peste ocean a venit el cu gaşca să o apere. De aceea povestea cu acel fictiv citat e un produs foarte complex de dezinformare, menit să ascundă cele 4 mari indicii ale cunoaşterii în prealabil a atacului japonez la Pearl Harbor, aşa cum le-am descris la începutul acestui sub-sub-capitol dedicat dezinformării , dar şi autosabotajului, aşa cum am văzut în cazul exploziei din interiorul navei USS Arizona .

Ne aducem aminte de companiile SUA care l-au ajutat pe Hitler să-şi construiască maşina de război, printre care cel mai important este concernul de automobile General Motors, care a deţinut până de curând compania germană de maşini Opel. Un astfel de joc bizar al marilor industriaşi şi bancheri se regăseşte şi în sprijinul unor candidaţi rivali în campaniile electorale. El este total lipsit de sens pentru omul simplu, care ar alege doar o singură parte. Însă interesul lor în anii 1940 a fost instigarea Celui De-al Doilea Război Mondial pentru că războiul duce în mod paradoxal la creştere economică, după cum am arătat în primul capitol al acestei cărţi . Iată că, aşa cum îl păcălise pe Hitler să intre în diferite ţări şi să înceapă de facto războiul, în acelaşi fel SUA demonstra clar pilonilor administrativi britanici că e de partea UK şi că e doar o chestiune de timp până când îşi va fi anunţat intrarea în mod public.

Dar eu cred că această afirmaţie este o plantare de probe, aşa cum am descris-o în secţiunea cu acelaşi nume . Cum se face că Whiston Churchill nu a dat public această declaraţie în faţa unei camere de lua vederi, eventual, pentru a vedea clar ce spune? Presa triumfa în acel moment şi era dispusă să meargă oriunde pentru a lua declaraţii factorilor de decizie. Cum de a făcut-o atât de târziu, în memoriile sale? Mai departe, cum se face că, în dizgraţia şi furia publică generală, tocmai Churchill făcea opinie separată şi se simţea mântuit şi recunoscător?

Foarte probabil acea afirmaţie a fost pusă ulterior în gura lui de către falsificatorii istoriei, pentru a forţa o falsă explicaţie celor care ştiau despre submarinul de la Pearl Harbor şi radarul de la Opana. Rolul ei a fost acela de a convinge supravieţuitorii atacului că nu cei din vârful ierarhiei de comandă a Marinei SUA ar fi organizat acel complot, ci Churchill şi UK. Ei, la fel ca marea majoritatea cetăţenilor simpli, neafectaţi de interesul ca acest sistem de mafioţi de lux să continue, nu au crezut în aceste „coincidenţe”. După cele trăite în realitate ei au rămas cu ideea că Pearl Harbor a fost o regie, în urma căreia le fuseseră ucişi colegi, prieteni şi chiar fraţi. Recunoaştem aici o îmbinare între mai multe tehnici de dezinformare, printre care clonarea, individualizarea şi externalizarea, aşa cum le-am descris în secţiunea dedicată tehnicilor indirecte de dezinformare . Pe lângă acestea observăm crearea artificială a unei „teorii a conspiraţiei”, care se înscrie desigur în tehnica contracarării prin denigrare.

Pe lângă această injectare de capital, departamentul de dezinformare din spionajul civil a venit cu adaptarea acestei „teorii a conspiraţii” ce trimitea spre Churchill responsabilitatea tăinuirii atacului. Rolul ei a fost acela de a ascunde adevărul unui posibil plan făcut de o întreagă instituţie, în tandem cu omologii lor japonezi. Dacă dizidenţii faţă de Pearl Harbor ajungeau la concluzia că există un spionaj civil, atunci însăşi această instituţie devenea ţintă a răzbunării publice, iar agenţii ei riscau să ajungă în pericol. Acelaşi spirit şobolănesc se găseşte în spionii civili contemporani. Aşa că acele cuvinte semi-poetice sînt menite să trimită dizidenţilor discret atenţia către Churchill şi preşedintele Franklin Delano Roosevelt mai curând decât dinspre dinastiile Rockefeller şi Rothchild .

În felul acesta responsabilitatea pentru această crimă odioasă a fost concentrată pe o singură persoană sau două, şi nu către o potenţială instituţie militar-diversionistă, cu o armată de spioni care au împânzit o reţea de sabotori în corpul armatei şi marinei americane, dar şi a celor japoneze. Pentru majoritatea neştiutoare despre sumbmarin şi radar, acea frază a lui Churchill nu înseamnă nimic. Însă, pentru aceşti aproximativ 2000 de supravieţuitori, ea înseamnă că această inginerie socială ar fi fost organizată de UK pentru a-l atrage pe Roosevelt şi armata SUA în război. La fel ca şi în cazul politicii de jucărie aşa cum am descris-o aici , şi în această dezinformare se canalizează vina pe un om sau doi pentru această oribilă inginerie socială, deşi la ea probabil că a lucrat o întreagă echipă de spioni civili. Aşa ceva este unul dintre cele mai importante exemple de aplicare a tehnicii de dezinformare prin externalizare şi individualizare din istorie.

Acesta a fost sub-subcapitolul dedicat descrierii tehnicilor de dezinformare. În următorul sub-subcapitol vom vedea o împletire a lor în educaţie, mass-media şi cultura de masă

27 februarie 2024

2.5.4.7.3.1. Alte exemple de împletire a tehnicilor de dezinformare directă în naraţiunea oficială a atacului de la Pearl Harbor din decembrie1941

Manifestul societăţii automatiste  




Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon



2.5.4.7.3. Materiale dezinformaţionale complexe rezultate prin combinaţia între mai multe tehnici de dezinformare



În secţiunile anterioare am dat mai multe exemple de plantare , alterare , manufacturare şi dezinformare indirectă faţă de atacul de la Pearl Harbor. În acest sub-capitol o să arăt şi alte astfel de exemple.

2.5.4.7.3.1. Alte exemple de împletire a tehnicilor de dezinformare directă în naraţiunea oficială a atacului de la Pearl Harbor din decembrie1941


Planul de oprire a echipamentelor radar de pe insula Oahu pentru a facilita un atac cât mai devastator

Am arătat anterior că avioanele B-17 nu puteau zbura în 1941 de pe coasta vestică a Americii până în Hawaii . Această minciună a fost o za dezinformaţională pentru a da consistenţă minciunii iniţiale a locotenentului de informaţii Kermit Tyler că avioanele japoneze interceptate de staţia de radar de la Opana cu aproximativ 50-55 de minute înainte de atac ar fi fost americane. Eroul acestei întâmplări, soldatul George Elliot le-a crezut pe moment. Ca orice om simplu, nici el nu şi-a imaginat că un american ar conspira cu o naţiune duşmană la acel moment (Japonia) pentru a omorî aproximativ 2000 de americani. Dar după ce atacul a avut loc, Elliot n-a mai crezut această bizară coincidenţă ca atacul japonez a survenit exact în timpul acestui prezumtiv zbor de avioane B-17, mai ales că acestea n-au mai ajuns.

Cei mai mulţi dintre oamenii simpli nu cred că avioanele B-17 ar mai fi venit sau că au fost vreodată programate să ajungă în Hawaii după ce ajung la aceste informaţii. Însă un aparat dezinformaţional intens poate reduce acest procent uriaş. Dimensiunea dezinformării faţă de tragedia de la Pearl Harbor este mai mare decât am relatat până acum, şi o voi descrie în cel mai mic detaliu după cum am menţionat că voi continua descrierea momentului producerii atacului. În secţiunea linkată mai sus am arătat că existau 5 staţii radar active pe insula Oahu. La minutul 61.50 din declaraţia dată după război de fiul lui Joseph McDonald, George, (soldatul de gardă al locotenentului Tyler) aflăm că exista un ordin de oprire a sistemelor radar la ora 6.45, pe care l-au urmat toţi ceilalţi operatori, mai puţin cei ai staţiei de la Opana. Aşa se explică faptul că celelalte 4 staţii nu au interceptat semnalul cu avioanele japoneze venind. Această situaţie este un alt indiciu că atacul ce urma să aibă loc se desfăşura după un plan calculat cu mult înainte. Ordinul de oprire a echipamentelor radar era special dat pentru ca avioanele japoneze să fi fie interceptate de sistemul defensiv al bazei. El a venit şi cu suspendarea turei celor de la orele 7-11, care au primit în mod subit liber, după cum povesteşte George McDonald la minutul 60.40.

În acele 50 de minute de după ora 7, cei 2 operatori trebuiau să doarmă, după petrecerea tipică de sâmbătă seara şi serviciului la staţie de la 3 la 7 dimineaţa. Tura aceasta e mult mai neplăcută decât oricare alta deoarece duce în general la pierderea întregii nopţi. Când eram student, aveam de mers cu trenul 5 ore din localitatea natală până la Bucureşti, unde aveam facultatea. Trenul era special programat să ajungă în capitală la ora 7 dimineaţa. La 2 trebuia să fiu în gară. Am mers cu acel tren de sute de ori şi doar de câteva ori am reuşit să dorm până la ora 2. Probabil că la fel s-a întâmplat şi cu cei doi operatori, George Elliot şi Joseph Lockard, care aşteptau ora 7 ca pe o adevărată eliberare pentru a se odihni.

Şi aici povestea devine dramatică pentru că George Elliot nu a vrut să meargă la odihnă văzând că nu vine tura de schimb. Elliot ceva probabil ceva mai suspicios din fire şi avea vie în amintire pe fostul comandant al bazei, amiralul James O. Richardson; acesta fusese înlocuit din funcţie cu amiralul Kimmel după ce a protestat faţă de decizia luată de forurile superioare de la Washington de a muta flota din pacific de la San Diego, Caliefornia, în Hawaii. Ştiind despre iminenţa războiului, Elliot n-a vrut să repete resemnarea lui Richardson după ce a fost înlocuit şi a rămas să supravegheze cerul din Hawaii. Superiorul său ierarhic, Joseph Lockard, a insistat iniţial să plece la somn, şi a oprit echipamentele radar, conform ordinului. Deşi era un simplu soldat, George Elliot le-a repornit după aceea, motivând că vrea să stea peste program pentru a mai exersa. Simţind suspiciunea inferiorului său, şi dându-i într-un final dreptate, Joseph Lockard a rămas şi el în cele din urmă în staţie şi şi-au continuat activitatea împreună. Aşa că cei doi au fost conştienţi de pericol şi şi-au făcut treaba, detectând avioanele japoneze venind şi anunţând asta locotenentului de informaţii Kermit Tyler.

Am arătat în prima secţiune dedicată atacului de la Pearl Harbor faptul că nava Ward a surprins şi scufundat un minisubmarin japonez cu 90 de minute înainte de atacul japonez, sau, mai bine spus, americano-japonez. Această a doua „coincidenţă” lasă să se întrevadă o colaborare a spionajului american cu cel japonez în coordonarea acestui atac. E foarte probabil că locotenentul William Woodward Outerbridge, comandantul navei Ward, a anunţat şi el mai departe incidentul care trebuia să ducă instantaneu la creşterea stării de alertă, dacă nu cumva chiar la o alarmă generală. E la fel de probabil ca informaţia să fi ajuns tot la Kermit Tyler, care e posibil să-i fi îndrugat şi lui o minciună similară celei transmise celor 2 operatori de la Opana, cum că acel submarin ar fi fost unul american totuşi …

Ei bine, aici se vede diferenţa de caracter între cei doi. Ne putem imagina că suspiciosul George Elliot nu a tăcut, precum Outerbridge, după ce a văzut că Tyler a ascuns informaţia sub acea minciună a avioanelor B-17. Dimpotrivă, Elliot a răspândit în interiorul bazei informaţia cum că Tyler ar fi un spion japonez, aşa cum ar judeca natural orice om simplu pus în această situaţie. Pe de altă parte, Outerbridge, ca ofiţer de rang înalt, şi-a dat seama că începerea unui război cu Japonia e în beneficiul lui însuşi, şi a preferat să ascundă informaţia. Abia mai târziu s-a aflat şi de submarin, împreună cu celelalte două indicii ale cunoaşterii în avans a atacului de către principalii pilorni ai spionajului civil americani. Printr-un proces de izolare a majorităţii militarilor supravieţuitori ai atacului de la Clark Field, Filipine, şi recompensare cu înaintarea în grad a celor cu grad înalt (după modelul Tyler), evenimentul a fost treptat scos din opinia publică. Iar pentru George Elliot s-a folosit această za dezinfromaţională a zborului unei formaţii de avioane B-17. Sînt convins că el n-a crezut-o, însă au crezut-o unii care l-ar fi crezut pe el, în lipsa acestei zale dezinfromaţionale.

George Elliot a fost eroarea neprevăzută în plănuirea atacului de la Pearl Harbor. Dacă el nu ar fi împrăştiat pe insula Oahu informaţia despre ignorarea deliberată a alertei sale, atunci probabil că nici noi n-am mai fi ştiut despre acest eveniment şi am fi vorbit doar despre marea inginerie socială de la 11 septembrie 2001, care a fost cartografiată de cartea lui David Ray Griffin „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11”, după care s-a făcut acest documentar . De la activismul local al lui George Elliot s-a pornit întreg tăvălugul, cu detectarea avioanelor japoneze, şi minciunile ulterioare de cârpire a acestei erori neprevăzute, aşa cum le-am descris în acest capitol.

Stupiditatea ingineriei de la Pearl Harbor este aceea că până şi varianta oficială, menită să creeze o za dezinformaţională spre a justifica pasivitatea lui Tyler, e la fel de incriminatoare precum cea a tăinuirii informaţiei pentru a paraliza apărarea bazei. Totuşi, dacă ne punem în pielea personajelor de atunci, ar fi mult mai uşor să împiedicăm funcţionarea radarului cu totul, după cum s-a întâmplat cu tura de 7-11, ce trebuia să-i înlocuiască pe Elliot şi Lockard, care n-a mai venit. Dacă spionajul civil i-a împiedicat pe ceilalţi să ajungă la radar, cu siguranţă că putea opri radarul cu totul, mai curând decât să creeze o diversiune inutilă precum povestea avioanelor B-17. Dacă ştiau că se va ajunge aici, cu siguranţă ar fi făcut-o. Dar spionajul civil a încercat să arunce vina pentru lipsa de alertare a bazei pe aceşti bieţi operatori. Desigur, George Elliot n-a acceptat această perspectivă.

Altă minciună faţă de zborul de avioane B-17 în 7 decembrie 1941, susţinută de istoricul Daniel Martinez

Pentru a descrie cât mai complet ingineria dezinformaţională privind atacul de la Pearl Harbor dar şi pentru restaurarea adevărului istoric, mai departe am să arăt alte produse de dezinformare pe această temă, prin combinarea tehnicilor descrise în secţiunile anterioare. Una dintre ele vizează acest fictiv zbor dinspre California în Hawaii al acestor avioane B-17. În secţiunea numită „Prevenirea a 4 noi zale dezinformaţionale pentru cârpirea lanţului dezinformaţional al zborului de avioane B-17 … ” am exclus orice fel de posibilitate ca nişte avioane să ajungă în Hawaii de pe coasta vestică a SUA. În acest moment continui demantelarea a ceea ce a mai rămas din această minciună. Unde sînt acele avioane B-17 dacă au ajuns în Hawaii? Unde sînt piloţii care s-ar fi şi luptat cu unele dintre avioanele japoneze şi ar fi împiedicat al 3-lea val al atacului japonez, aşa cum susţin unele materiale pe tema Pearl Harbor? De fapt, dacă aceste avioane ar fi ajuns concomitent cu atacul japonez sau chiar câteva ore mai târziu, ele ar fi urmărit şi distrus acele portavioane japoneze de la adăpostul unei înălţimi unde nu putea fi ajuns cu artileria. Acesta a fost rolul acestui bombardier, după cum am arătat în secţiunea precedentă celei tocmai linkate.

Un exemplar de avion B-17 chiar a existat la Pearl Harbor, tocmai cu rol de câine de pază al bazei, după cum vedem imaginea de mai jos. Cum a ajuns acolo, nu se ştie. Poate a fost adus dezasamblat pe vase şi reasamblat în Hawaii. Poate a venit pe filiera Clark Field, Filipine, cu escală pe una din multele insule din sud-vestul arhipeleagului, pentru realimentare. La Clark Field mai erau câteva, venite din Europa, unde ajunseseră pe linia Groelanda- Islanda-Marea Britanie. Infamul general Douglas Macarthur nu le-a permis piloţilor să le ridice de la sol pentru a ataca în avans baza militară japoneză de la Formosa (actualul Taiwan) ca răspuns la atacul din urmă cu 9 ore din Hawaii. Aşa că au fost şi ele distruse de iminentul atac japonez de la Clark Field.



Iată că planul de autosabotaj a agenţilor FBI infiltraţi în personalul bazei a fost mai mare decât acela de paralizare a bazei şi plantarea unei bombe cu explozie întârziată în depozitul de muniţie al navei USS Arizona . Din acest plan a făcut parte şi scoaterea acestui avion B-17 dintr-un hangar în spaţiu deschis pentru a fi observat şi distrus de piloţii japonezi. Dacă scăpa, atunci nimeni dintre japonezii ce făcuseră parte din acel atac nu se mai putea întoarce viu acasă. Dar asta nu trebuia să se întâmple. Scopul marilor industriaşi şi bancheri americani şi japonezi deopotrivă a fost acela de a insufla japonezilor de rând ideea falsă a vulnerabilităţii militare americane şi a-i atrage pe cât mai mulţi în acel devastator război. De aceea, acest exemplar de B-17 a fost scos la vedere din hangarul său şi dat ca principală ţintă spre a fi distrus. Fără această informaţie dată de spionajul civil american, japonezii nu ar fi ştiut să meargă şi să-l distrugă în mod special pe acesta. B-17 nu avea rival în lume la acel moment. Nimeni nu putea anticipa puterea lui de apărare, atât prin prevenirea unui atac maritim, cât şi prin anihilarea totală a inamicului după ce un astfel de atac avea loc.

Dacă nu erau distruse exemplarele de la Clark Field, atunci japonezii ar fi pierdut războiul încă dinainte de a-l începe, pentru că 20 de exemplare din acest avion puteau să distrugă în câteva luni întreaga Japonie. Aceste raiduri puteau fi alimentate în Filipine sau China. Dar planul era prelungirea maxim posibilă a războiului în scopul profitului maxim al marilor industriaşi şi bancheri americani şi japonezi deopotrivă, cât şi eugenia şi a câtorva sute de mii de americani în el. De acea acele exemplare de B-17 de la Clark Field au fost sacrificate. Puteau fi aduse altele în Orientul Mijlociu, împreună cu marele bombardier Douglas XB-19, care a intrat în producţie chiar în 1941. Aceste bombardiere împreună cu variantele lor Douglas DC-3 şi B 314 au făcut apoi ravagii în Japonia, cu pierderi minime, accidentale. Dar, până una alta, americanii care au muşcat această momeală şi s-au înrolat în război au fost sacrificaţi în lupte clasice cu puşti în insulele ocupate de japonezi în Pacific. Dacă nu era bomba atomică, SUA ar fi pierdut războiul la fel ca în Vietnam, în ciuda acestor arme aeriene redutabile. Kamikaze a fost o armă şi mai redutabilă, iar flota navală nu avea cum să scape dacă nu s-ar fi obţinut capitularea Japoiniei.

Cea mai mare dezinformare care s-a spus în spaţiul public relativ la paralizarea alertării bazei a fost că Pearl Harbor ar fi fost oricum distrusă şi dacă ar fi ştiut de existenţa atacului. Mai întâi trebuie precizat că nu toată baza a fost distrusă. Apoi, distrugerile suferite de atacatori ar fi fost net mai mari dacă acest B-17 ar fi prins în câteva ore din urmă portavioanele japoneze şi le-ar fi distrus sistematic de la adăpostul unei altitudini de peste 9 000 metri. Acest bombardier putea duce 27 de tone de bombe . Nici măcar bărcile de salvare n-ar fi scăpat atacului lansat de acesta.

În acest context minciuna cu un grup de avioane B-17 care ar fi fost deplasate la Pearl Harbor, cu care Tyler să le confunde pe cele japoneze este şi mai clară pentru cei ce cunosc câte ceva despre acest avion. Dar ea poate fi încercată pentru nişte tineri uşor de manipulat. O astfel de manevră de manipulare a fost încercată de dezinformatorul de serviciu în tema Pearl Harbor, istoricul Daniel Martinez, printr-o conferinţă susţinută pentru nişte studenţi. La minutul 27.19 din acest video vedem o „poză rară” cu un avion B-17 la Pearl Harbor, pe care am luat-o şi eu cu print-screen-ul în imaginea de mai jos.



Această imagine este un exemplu de plantare ulterioară de probe , deoarece ea nu mai există şi în alte surse originate în acea perioadă. Există doar o singură imagine conform cu print-screen-ul de mai sus oferită de Google images, respectiv dintr-un web-site ce are legătură cu activitatea dezinformaţională a lui Daniel Martinez şi nu altele.



Dacă ea ar fi originată în perioada atacului sau în cea imediat urătoare acestuia, atunci şi alte surse ar fi redat-o deoarece toate materialele le-au preluat pe cele făcute atunci de cei câţiva fotografi şi cameramani amatori. Dacă selectăm imaginea integrală oferită Google images, observăm că cea iniţială oferită de Martinez e tăiată din ea, special pentru a elimina nişte detalii care atestă că ne aflăm într-un cimitir de avioane, după cum vedem mai jos.



În dreapta imaginii vedem un militar într-o maşină. În plan îndepărtat vedem un alt avion ce pare tot B-17 într-o stare de degradare. În aşa fel e tăiată imaginea lui Martinez încât militarul din maşină pare că ar lucra de fapt la un motor, încercând să repare acest avion, aşa cum vasele avariate de atac au fost în cele din urmă reparate. Iată că fotografia tăiată a lui Martinez dă impresia de câmp de bătălie pe care au rămas aceste epave, în timp ce cea originală o arată ca un cimitir natural de avioane, depozitate acolo după ce aparate mai performante au intrat în posesia Armatei Americane. Proiectată printr-un retroproiector imaginea pare credibilă, însă în variantă originală nu se văd urmele unui atac, precum vedem în primul caz, deşi şi acea epavă a fost depozitată acolo. Dar chiar şi aşa, urmele unui atac recent asupra acelui avion sînt clare. Dimpotrivă, imaginea lui Martinez şi ce originală din web-siteul aferent sînt elemente exclusive ale aparatului dezinformaţional recent, care au găsit o banală poză dintr-un cimitir de avioane şi au manufacturat-o în a părea un câmp de bătălie cu aparate de zbor distruse în urma conflictului.

După cum voi arăta într-o secţiune special dedicată platformelor media, prin această „mânărie” interesul a fost acela să încerce o convingere a opiniei publice că acele avioane erau menite să vină, fără însă a le da piste de căutare celor mai puţin informaţi şi dispuşi să afle adevărul istoric. Însă faptul că această poză nu se regăseşte în mai multe materiale editate în anii apropiaţi de data tragediei , atestă faptul că ea a fost contrafăcută în jurul anilor 2000 sau preluată dintr-una reală al unui cimitir de avioane de după 1950, şi plantată în 1941 cu rol de nouă za în lanţul dezinformaţional. Apariţia subită a unui film sau serii noi de fotografii, e semn de dezinformare, dacă sunt menite să schimbe cursul istoriei sau perspectiva generală asupra unui element. Găsirea inopinată în viitor a unui aparat foto sau aparat foto sau de filmat, îngropat pe nu ştiu unde, în care să apară aceste avioane B-17, trebuie văzută ca altă za dezinformaţională operată de spionajul civil pentru a susţine în continuare această minciună gogonată.

Această minciună funcţionează foarte bine la publicul tânăr, aflat în formare, care nu are referinţe alternative, preponderent la acest eveniment. Observăm că Martinez susţine această conferinţă în faţa unor tineri care tocmai învaţă istoria, asigurându-se astfel pe de o parte că sădeşte acolo germenii rezistenţei anti-dizidente pe viitor faţă de tema Pearl Harbor, dar şi că nu există vreo persoană în vârstă care să strige din mulţime că aceste date sînt profund alterate. Un astfel de risc ar fi existat dacă această conferinţă ar fi avut loc imediat după război, pentru că toţi piloţii de B-17 de dinainte de 1942 ştiau că acest aparat nu putea zbura din California până în Hawaii. Mai ţineţi minte reacţia nefirească a lui Tyler pe care am inserat-o la finalul secţiunii numite „Minciuna cu avioanele B-17 care ar fi trebuit să ajungă în Hawaii dinspre continent …” ? Am interpretat-o atunci ca temere că cei din sală râd de potenţiala sa minciună, aşa cum se va fi întâmplat în anii 1950. Iată că la peste jumătate de secol de atunci, spionajul civil poate veni cu minciuni ceva mai gogonate, pentru că noile generaţii nu le pot demantela.

Plantare şi alterare de probe în documente faţă de direcţia de deplasare a port-avioanelor japoneze spre Hawaii

O altă probabilă plantare de probe în documente este direcţia de deplasare a port-avioanelor japoneze spre Hawaii. Aceste avioane veneau dinspre Nord-Est (Japoinia) spre Hawaii. Parcă America e în Est (Sic!)… Cum e şi firesc, dacă acele B-17-uri ar fi venit, atunci direcţia lor de zbor era dinspre nord-est, direcţie în care se află SUA. O astfel de anomalie s-a suprapus peste lipsa de sens a trimiterii unei formaţiuni de bombardiere B-17 spre Hawaii pe timp de pace totuşi, şi care nu avea cu totul în stocul Armatei Americane numărul de avioane formaţiunii interceptate de radarul de la Opana. Nu vi se pare ciudat că aceste presupuse avioane B-17 au cotit-o într-o spirală, spre a ajunge dinspre Nord-Est, consumând inutil carburantul? Ei bine, lui Tyler nu i s-a părut ciudat. Pentru a acoperi această presupusă inadvertenţă între direcţia de zbor a avioanelor japoneze şi cele americane, spionajul civil a venit cu o altă cârpeală dezinformaţională, forţându-le să vină dinspre nord. Chiar şi aşa, acest lucru este nefiresc, ambele rute necesitând un consum inutil de carburant.



În cartea lor „A Matter of Honor Pearl Harbor Betrayal, Blame, and a Familys Quest for Justice”, la pagina 2, Anthony Summers şi Robbyn Swan prezintă o astfel de rută ocolitoare a avioanelor japoneze .



Dar la pagina 254 din celebra sa carte „The reluctant admiral Yamamoto and the Imperial Navy”, din care am citat şi eu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” , Hiroyuki Agawa spune că în timpul navigării spre Hawaii:

„.. flota se îndrepta spre sud, sub lumina agitată a lunii care străpungea norii, portavioanele se îndreptau la un unghi de cincisprezece grade.”


Dacă nu acceptăm o altă posibilă minciună cum că acest grup de portavioane s-ar fi expus coastei vestice americane, atunci cele 15 grade indică o deplasare dinspre nord vest către Hawaii, pe ruta cea mai scurtă. La aceeaşi pagină 254 aflăm că vântul bătea dinspre nord-est în data de 7 decembrie 1941 . Iar apoi, la pagina 256 el spune despre detaliile date de un avion de avangardă care a oferit câteva detalii despre Pearl Harbor, printre care şi direcţia vântului care era de 80°. Dar, ghinion, Hiroyuki Agawa este declarat de Google ca autor de ficţiune…



Recunoaştem aici aceeaşi apucătură realizată în zilele noastre pentru denigrarea marilor eroi francezi ai opririi mascaradei COVID-19,respectiv Luc Montagnier şi Didier Raoult. Laureatul cu premiul Nobel pentru studiul HIV, s-a trezit deodată pus la pământ de media aserviă, cum că de fapt ar fi furat acele cercetări, şi nu ar fi ale lui. Cel mai notoriu virusolog al lumii, Didier Raoult, a fost şi el bălăcărit în presă şi chemat în Parlamentul Francez spre a da explicaţii faţă de tratamentul său cu hidroxiclorochină pentru SARS-COV-2. În acelaşi fel, cel mai autorizat biograf al amiralului Yamamoto este denigrat autor de ficţiune.

La minutul 16 din acest video, pilotul japonez Zenji Abe a declarat că din cauza vremii rele avioanele japoneze s-ar fi deplasat spre est şi ar fi venit dinspre nord, decolând de pe portavioane pe undeva pe la 260 de mile. Despre vremea rea e posibil să se fi spus adevărul; în filmul japonez „Storm Over the Pacific” din 1960. Vedem în el că avioanele japoneze decolează de pe portavion cu răsăritul în spate , apoi ţin curbă la dreapta în aşa fel încât soarele se vede în faţă-stânga. O astfel de poziţionare a soarelui la 30-40 grade stânga se suprapune pe direcţia Japonia- Hawaii. Filmul are stângăcii tehnice mult mai mari decât ce le de la Hollywood din acea vreme, semn că autorii n-au excelat în imaginaţie, ci au ţinut să spună adevărul conform cu mărturiile celor implicaţi în acel eveniment . O astfel de curbă e posibil să fi fost făcută într-adevăr tocmai pentru a evita vântul, care e posibil să fi bătut dinspre sud spre nord, şi astfel ar fi îngreunat decolarea avioanelor de pe portavioane.

O astfel de idee o vedem inserată în filmul „Midway” din 2019, când un avion se prăbuşeşte în mare deoarece a decolat împotriva vântului. Deşi autorii filmului vor să ne convingă că faptele prezentate în film s-ar fi întâmplat şi în realitate, totuşi această scenă e foarte probabil să nu fi existat în realitate. De zburat se poate zbura împotriva vântului, deoarece avioanele depăşesc 300 km/h, şi vânturile rar ajung la asemenea viteze. Dar a decola împotriva vântului de pe un port-avion este o eroare ce ţine de abc-ul aviaţiei în general şi a celei militare în special. Din această cauză portavioanele japoneze s-au rotit pentru a face ca avioanele să beneficieze de vânt favorabil la decolare, dacă naraţiunea din filmul japonez corespunde cu faptele.

Însă pare cu totul lipsită de sens ca flota japoneză să îşi schimbe cursul din cauza vântului, aşa cum ne spune naraţiunea oficială. Vântul este o piedică atunci când decolarea se face împotriva sa, însă cu portavioanele răsucite în direcţia sa, el devine o mână de ajutor la decolare. Plus că toate avioanele japoneze puteau ajunge cel puţin 4 000 de metri, ceea ce înseamnă că se piteau ridica deasupra unei eventuale furtuni de la nivelul apei oceanului. Aşa că ideea cum că flota japoneză şi-ar fi schimbat cursul firesc de nord vest, în linie dreaptă Japonia- Hawaii către vest, spre a veni apoi dinspre nord în direcţie verticală spre Hawaii, pare nefirească. Ea este făcută cu rol de a 2-a za dezinformaţională, pentru a credibiliza pe cât posibil prima za a acestui lanţ dezinformaţional, respectiv aceea a confundării avioanelor japoneze cu cele americane B-17, care ar fi venit dinspre coasta de vest a Americii. Acest fapt era imposibil în 1951, după cum am arătat în secţiunea linkată mai sus . Mutarea cursului de zbor al avioanelor japoneze dinspre nord-vest spre nord, şi a celor americane B-17 dinspre nord-est spre nord, este un număr de „magie” dezinformaţională. Prin ea s-a cârpit prima za dezinformaţională a avioanelor B-17, pe care dizidenţii americani trebuie să o fi sesizat imediat, relativ la direcţiile diametral opuse de zbor a avioanelor japoneze faţă de cele americane. Iată că, dacă ruta flotei japoneze este discret împinsă spre vest, în aşa fel încât avioanele să vină dinspre nord spre insula Oahu, atunci această presupusă confundare cu fantomaticul zbor de B-17-uri nu mai pară atât de fantezistă.

Rămâne în continuare improbabilitatea lanţului de coincidenţe care cred că ar fi avut nevoie de câteva miliarde de ani pentru a se fi întâmpla în realitate. Epicentrul lor este dat de faptul că şi avioanele B-17 ar fi trebuit să facă şi ele un ocoliş, spre est de data asta, pentru a se suprapune cu presupusa rută a avioanelor japoneze. Toate aceste „coincidenţe”, puse în continuarea celor cu submarinul detectat şi scufundat de nava Ward cu 90 minute înainte de atac, şi cu paralizarea apărării de la Clark Field (Filipine) de către generalul Douglas McArthur, fac din naraţiunea oficială foarte improbabilă spre falsă.

Din punct de vedere strategic, atacul avea cele mai mari şanse de reuşită dacă grosul avioanelor ar fi venit dinspre est. Motivul este acela că insula era împânzită de obiective militare care puteau recunoaşte avioanele japoneze venind şi alerta baza. Orice avion venit dinspre vest producea un fior celor de pe insulă. Probabil că unele avioane japoneze au venit şi prin nord, altele au înconjurat insula şi au venit prin vest. Însă majoritatea trebuiau să vină prin est deoarece ar fi evitat observarea de către acele obiective militare şi un eventual atac dinspre acestea. Prin urmare putem dimpotrivă specula că ruta flotei japoneze ar fi fost chiar uşor înclinată spre sud faţă de direcţia normală Japonia- Hawaii, pentru a avea intrare mai amplă dinspre est.

Acest lucru este susţinut de reacţia primului pilot japonez care observă obiectivele , la minutul 16.20 din filmul „Storm Over the Pacific”. Acesta exclamă numele navelor pe care le-a văzut pentru prima dată, respectiv „Nevada! Arizona! Tennessee! West Virginia”, adică exact după cum le vedem în următoarea fotografie luată dinspre nordul lagunei.



Aşa cum le vedem aici ele sunt în număr de 9. Aproximativ acelaşi lucru îl vedem în fotografia de mai jos, luată tot dinspre nord, în data de 30 octombrie 1941, de la o înălţime mai mare. Diferenţa e că în această fotografie lipsesc 4 dintre acestea 9 din poza de mai sus, rămânând doar 5. Probabil că ele erau mutate din când în când şi de aceea nu există concordanţă. Vedem în ea o formaţiune de 9 nave ancorate înspre partea de nord a lagunei, în grup de 3-5-1. Apoi, în nordul insulei cu pista aeroportului mai vedem încă 4 nave (sau 3, dacă cea din stânga e altceva). În stânga insulei ( din punctul de vedere al privitorului) vedem aceste 5 nave grupate 2-1-2, şi apoi o a 6-a navă ce pare mai curând un ponton, pentru că atinge uscatul.


USS Vestal este una care a fost mutată deoarece USS Arizona se vede singură în momentul atacului . Putem intui că cele 4 nave care nu se mai văd în această a doua fotografie ar fi putut fi ancorate în grupul celor din nordul lagunei, sau altundeva. Dar dacă scoatem 4 din acest grup, tot ar mai rămân 5 . Ei bine, dacă acea formaţiune de avioane japoneze ar fi venit dinspre nord, aşa cum minte naraţiunea oficială, atunci pilotul în cauză ar fi exclamat numele acestor vase dinspre nordul lagunei; pe ele le-ar fi văzut primele chiar dacă distanţa dintre ele şi cele din grupul USS Arizona era de doar 100-150 metri.

Documentarele şi filmele despre acest atac îl prezintă în două mari etape care s-au suprapus în bună măsură: prima este cea a armelor mitraliere grele şi bombelor comune lansate din avioanele de vânătoare (fighters) iar ce-a dea doua este cea a torpilelor. Unele filme arată un atac cu mitraliere la început, altele un atac cu bombe. Sigur este faptul că torpilele spre navele din grupul USS Arizona nu puteau fi lansate decât dinspre est, deoarece în vestul lor era însăşi insula cu aeroportul.

Ei bine, dacă ne uităm la harta obiectivelor militare americane dinspre insula Oahu din imaginea de mai jos, observăm că era mult mai puţin riscant atacul dinspre est, cu ocolirea insulei prin sud şi intrarea în lagună dinspre sud est, mai curând decât ocolirea insulei prin est dinspre nord, aşa cum foarte probabil mint CIA şi FBI. Atacul cu torpile se putea realiza şi prin pătrunderea insulei pe la jumătatea ei dinspre est, şi ocolirea lagunei prin nord.



Un alt argument pentru păstrarea rutei flotei japoneze pe direcţia normală Japonia- Hawaii, sau chiar a înclinării sale spre sud , este faptul că se putea ţine la ceva mai mare distanţă de cele 5 staţii radar de pe insulă, plasate în vestul ei, deşi ordinul pe unitate a fost ca ele să fie închise în momentul atacului.

Web-site-ul guvernamental National Park Service prezintă o fotografie a jurnalului de zbor pe minute în care ruta se vede dinspre nord. O uriaşă ciudăţenie în această imagine este faptul că vedem rute de zboruri la 7 PM, deşi Elliot declarase că în jur de ora 9 AM el şi Lockard au părăsit staţia radar cu fişele de radar . Cum au ajuns cele de seară notate acolo? Explicaţia stă în faptul că spionajul civil a mers înapoi în timp şi a falsificat aceste date, modificând o fişă ulterioară în timp ce a ascuns pe cea originală a lui Lockard şi Elliot. Dar iată că securiştii lor nu-s cu mult mai deştepţi decât cei dâmboviţeni, despre care am făcut documentarul meu , „Diversioniştii” , şi s-au dat de gol!



O foarte probabilă alterare de probe găsim în declaraţia lui George Elliot de la sfârşitul războiului cum că avioanele japoneze ar fi venit dinspre nord-est (indiciu Ctrl+F „northeast”) . Mai târziu în aceeaşi declaraţie găsim o întrebare despre ruta avioanelor B-17 la care George Elliot confirmă că ar fi venit dinspre nord (indiciu Ctrl+F „that would have been the closest route”) . Aşa ceva pare să fie o alterare de probe în declaraţia lui Elliot, pentru că, după cum am arătat în secţiunea linkată mai sus , nici un avion nu avea cum să zboare în 1941 din coasta vestică a Americii în Hawaii. Probabil că avioane circulau dinspre nord spre sud, la aeroportul din Pearl Harbor , dar şi invers. Cel mai probabil că avioanele B-24 ajungeau pe portavion până aproape de Pearl Harbor, şi de acolo decolau pentru a ateriza pe acel aeroport, deoarece astfel se economisea cel mai mult combustibilul. E posibil să fi dat de două sau 3 ori ocolul insulei Oahu, pentru a menţine avionul în formă. Acelaşi indiciu este şi ruta de nord-est , nu nord, aşa cum este indicat în declaraţia lui Elliot, care induce minciuna că direcţia nord ar fi indicat cea mai scurtă distanţă dintre California şi Hawaii . Această informaţie este de fapt o za dezinformaţională pentru a ascunde neliniştea celor 3 faţă de a acea formaţiune ce se îndrepta spre Pearl Harbor.

Alte dezinformări posibil plantate ulterior în declaraţia de după război a lui George Elliot

Aceeaşi idee se poate vedea mai târziu în această audiere (indiciu Ctrl+F „ no one could identify that flight it was considered an enemy flight”) în care Elliot dă impresia că nu se puteau anticipa avioanele inamice. O astfel de declaraţie contrazice însuşi spiritul lui, datorită căruia am aflat despre radarul Opana.

O altă dezinformare este cea menită să susţină aşanumitul primitivism al radarului în 1941, care nu ar fi putut indica numărul de avioane (indiciu Ctrl+F „Could you tell anything about the number of planes in the flight”) din formaţiunea japoneză. Desigur că 100 de avioane sunt mai greu de numărat, la fel cum sînt orice alte 100 de lucruri alăturate, dar faptul că n-ar fi putut fi numărate este un fals.

Iată cum funcţiona radarul în 1940!



Însă numărul de aparate B-17 erau undeva la 40 în toată Armata SUA. O astfel de portiţă dezinformaţională cu numărul avioanelor a fost menită să-i cumpere tăcerea faţă de un foarte probabil ordin venit de mai sus de a ignora alerta. Acest fapt nu s-a întâmplat cu încăpăţânatul operator radar George Elliot. El trebuia să recunoască faptul că sistemul radar nu funcţiona, şi nu a făcut-o. Prin urmare a rămas un simplu sergent . Kermit Tyler şi-a luat în cârca sa neghiobia de a nu alerta baza, iar spionajul civil l-a recompensat cu gradul de locotenent colonel la care a ajuns în mai puţin de un an. Plus de asta l-a sprijinit prin această za dezinformaţională a avioanelor B-17, aşa că l-a scos şi de sub incidenţa condamnării neglijenţei în serviciu sau chiar cea a trădării. Dacă nu îşi accepta acest rol, şi spunea cine i-a dat ordin de mai sus să oprească alerta, atunci în locul lui era ales următorul pe lista ierarhică, până când cineva accepta acest rol de capăt al declasificării informaţiei ierarhiei de comandă pentru opinia publică.

În perioada contemporană personal am găsit această tehnică în măsluirea statisticilor morţilor din 2019 din Italia făcută după data de 21 martie 2020 , pentru a se suprapune peste interesele panicarde de speriere a populaţiei cu periculozitatea virusului SARS-COV-2 . Dacă acele date ar fi fost sustrase atunci ar fi fost alterare de probe; modificarea lor este plantare.

Un alt semn de alterare dezinformaţională a declaraţiei lui Elliot (indiciu Ctrl+F „we would stay there until 12 o'clock noon Sunday, December 7” ) este informaţia cum că ei ar fi trebuit să rămână în post până la ora 12, adică să efectueze încă 5 ore. Aşa ceva contrazice declaraţia lui Lockard dar chiar şi propria declaraţie cum că după ei a venit un camion la un moment dat ca să-i ducă 9 mile la locul unde stăteau. Desigur, dacă trebuiau să stea mai mult de 4 ore, mai întâi nu are sens ca acel camion să vină după ei. Apoi, nu are sens ca Lockard să-i ceară să oprească staţia exact la ora 7. De fapt o astfel de informaţie este menită să ascundă faptul că următoarea tură nu a ajuns să-i schimbe pentru că nimeni nu trebuia să vadă acele avioane japoneze venind.

Această alterare de probe ar putea fi senzaţia că radarul de la Opana n-ar fi avut suficienţi oameni şi că din cauza asta la ora 7 nu a venit nimeni să-i înlocuiască , conform programului de tură (indiciu Ctrl+F „Instead of 18 men, as we had on December 7, we had approximately 40 men” ) erau 18 oameni la staţia Opana, destui pentru a-i înlocui pe cei doi. Supimentarea numărului de operatori este menită însă să creeze falsa impresie că nu ar fi existat suficient personal la staţiile radar, ceea ce este o minciună.

Iată ce se poate face prin alterare şi plantare de probe, alături de o uriaşă campanie de dezinformare! Inginerii dezinformării pot crea din nimic probe care abat atenţia crimei către altcineva. De asemenea, ei pot distruge viaţa cuiva prin astfel de probe artificial create, ceea ce implică mari semne de întrebare despre puterea justiţiei de a crea dreptate în era industriei contrafacerii probelor, aşa cum a fost ea construită de spionajul civil. În următoarea secţiune voi da un exemplu de împletire a tehnicilor de dezinformare indirectă pentru a susţine naraţiunea oficială a atacului de la Pearl Harbor din decembrie1941, ca atac surpriză

Popular Posts

Etichete