Baldovin Concept censured on Facebook

(ro- for English scroll down) Baldovin Concept a fost pentru o perioada in imposibilitate de a fi publicat pe Facebook. Probabil ca unii dusmani ai sigurantei femeilor au fost deranjati de articolele scrse aici in ultimul an, si l-au raportat masiv ca spam, desi continutul sau nu contine reclame si nu vinde nimic. La rugamintile mele, dvs. cititorii ati contraraportat ca spatiu sigur care nu incalca standarderele comunitatii, pentru care va multumesc.

Eng- Baldovin Concept was for some time banned to be published on Facebook. Probably some women's security enemies were disturbed by the last year's articles I wrote here and received multiple negative spam reports to Facebook, although its content doesn’t contain advertising or any kind of commerce. But due to my asking for help, you the readers counter-reported this space as safe, not going against the Facebook Community Standards, so I thank you for that.

25 aprilie 2026

Spionaj şi diversiuni făcute asupra lui George Elliott înainte şi după atacul la Pearl Harbor

Manifestul societăţii automatiste  




English version soon



2.5.4.15. Spionaj şi diversiuni făcute asupra lui George Elliott înainte şi după atacul la Pearl Harbor




Am văzut în secţiunea anterioară cum eroul radarului de la Opana, George Elliott a fost scos din istorie de către mafia spionilor militari şi civili. În locul său, aparatul dezinformaţional controlat de spionajul civil şi militar l-a pus pe superiorul său ierarhic, Joseph Lockard, care iniţial a dorit executarea completă şi totală a ordinului de a închide staţia radar şi de a o lăsa nesupravegheată. Am crezut o perioadă că şi Lockard ar fi fost tot un erou, la fel ca şi Elliott, deoarece ambii au făcut echipă în dimineaţa de 7 decembrie 1941. Însă Lockard e acel cameleon dispus să susţină deformări ale adevărului în schimbul avantajelor. Lockard nu a fost atât de cinic precum Tyler, după cum vedem la întrebarea 53 adresată lui de Generalul Frank cu ocazia audierilor de la sfârşitul războiului . Frank a încercat să scoată de la Lockard o potenţială pistă de justificare a pasivităţii lui Tyler în faţa atacului japonez pe baza eventualului bruiaj din partea turnului de radio Kahuku sau a avioanelor ce decolau de la Kahuku Field. Atunci se cocea probabil o explicaţie dezinformaţională pentru a explica ne-alertarea bazei. Astfel de scenariu era însă unul mult prea fantezist şi Lockard nu l-a confirmat.

Iată totuşi că Lockard nu era chiar atât de lipsit de onoare încât să îşi asume o falsă neghiobie de a confunda avioanele japoneze cu un fals zbor de bombardiere B-17, despre care am arătat că nu puteau zbura în1941 din vestul SUA în Hawaii. Ne aducem aminte din secţiunea „Minciuna cu avioanele B-17 care ar fi trebuit să ajungă în Hawaii dinspre continent…” , că ele nu aveau capacitatea de a ţine suficient carburant în rezervoare pentru a zbura din coasta de vest a SUA continentală în Hawaii. Totuşi Joseph Lockard nu a fost departe de aşa ceva, iar deformările pe care el le-a susţinut au avut rolul de a altera adevărul, fie şi într-un procent destul de minor. Persecuţiile la care a fost supus Elliott au fost făcute şi prin intermediul lui Lockard. După cum am menţionat anterior, în declaraţia sa din cadrul audierilor de la finalul războiului , George Elliott se declara „destul de norocos să fi fost eliberat din armată acum 4 luni”, şi ulterior a refuzat medalia Legiunea de Merit (Legion of Merit) .

În acest moment putem înţelege nu doar supărarea lui Elliott, dar putem reface şi scenariul repunerii staţiei de radar Opana în funcţiune. Fiindu-i superior ierarhic direct, Lockard i-a ordonat să închidă staţia, după cum am mai spus mai sus. Ne putem imagina că, având temerile lui, date de presa autohtonă ostilă faţă de Japonia, precum şi îngrijorarea comandantul bazei, amiralul James O. Richardson, înlocuit în mai 1940, Elliott iniţial a refuzat. Atunci Lockard a invocat procedurile militare, conform cu ordinul de închidere, şi refuzul îndeplinirii acestui ordin. După o perioadă de cumpănire, ingeniosul soldat George Elliott a găsit această formulă prin care să execute şi ordinul, dar să şi îşi aplice în plan concret circumspecţia perfect justificată faţă de acest subiect. În secţiunea anterioară numită „Manipularea majoră făcută prin intermediul familiei, prietenilor şi anturajului” am descris o parte din modul în care el a făcut acest lucru. El a redeschis staţia, sub justificarea că mai vrea să exerseze lucru cu ea. Era ceva neprevăzut în ordinul venit pe linie ierarhică.

Lockard a făcut presiune pe Elliott să oprească staţia nu atât pentru că programul lor se terminase, cât mai ales conform unui ordin general dat tuturor celor 5 staţii radar din insula Oahu, venit de mai sus, pe linie ierarhică. Această campanie de dezinformare avea rolul de a manufactura falsa probă atât a unui atac surpriză, fără o declaraţie oficială de război, dar şi pentru pericolul unei invazii japoneze în SUA continentală. După cum am spus pe parcursul acestui capitol, dacă baza ar fi fost alertată, atunci toată operaţiunea japoneză ar fi condus la un fiasco; nu doar că americanii ar fi replicat atacului, dar bombardierul B-17 existent în bază ar fi putut urmări timp de mai multe ore vasele japoneze şi le-ar fi distrus. Războiul din Pacific s-ar fi oprit înainte de a începe cu o ruşinoasă înfrângere a japonezilor.

Ordinul de a închide staţiile vine tocmai pentru a evita acest deznodământ. Însă George Elliott nu a dorit ca numele său să fie asociat cu incompetenţa, aşa cum s-a întâmplat cu Kermit Tyler. Elliott a găsit acest compromis între acest ordin şi interesul de a îşi face bine treaba, fără consecinţe negative asupra celor pe care practic îi păzea. Operatorii radar reprezintă în sistemul social modern ce erau gărzile de poartă ale cetăţilor antice şi medievale. Infiltrarea de spioni între aceste gărzi, sau racolarea unor gărzi locale prin beneficii mari, a fost o soluţie de asediere cu costuri mici, prin sabotajul din interior a deschiderii porţii pentru pătrunderea invadatorilor în cetate. George Elliott a fost acel erou care nu a vrut să accepte acel târg odios. Dintre toţi acei operatori de pe insulă, el a fost cel mai erou atât în 1941, cât şi după.

Mai mult decât atât, putem merge şi mai departe cu deducţia pentru a reface mai detaliat scenariul interacţiunii celor 2. Deşi nu a susţinut aberaţii precum Tyler, dacă citim depoziţiile sale, observăm că Lockard e dispus totuşi să accepte compromisuri din partea anchetatorilor manipulatori. Dimpotrivă, George Elliott a rămas constant pe poziţie, sugerând că atacul a fost facilitat de un sabotaj intern. Rezultatul s-a văzut în timp; Elliott a fost marginalizat şi scos din istorie în timp ce Lockard a prosperat. Evoluţia ultimului a fost similară cu cea a lui Kermit Tyler, care a avansat 6 grade într-un singur an, după cum am tot menţionat anterior. În articolul „PEARL HARBOR MAN NOW 2D LIEUTENANT; Joseph Lockard, Who First Reported Japanese Planes, Ends Officers' Training HE ADVANCED ON MERIT General Van Dousen Says Wife, Parents, Neighbors Should Be Proud of Him” scris în 13 iulie 1942 în faimosul ziar american „The New York Times”, aflăm mai întâi din titlu că în jumătate de an Lockard ajunsese locotenent, din operator. Observăm similaritatea cu cel care şi-a asumat neghiobia, şi mafia de lux din spionajul militar american l-a recompensat pentru aşa ceva. Ca operator radar, Lockard trebuie să fi fost soldat fruntaş sau caporal în decembrie 1941; într-o jumătate de an el a sărit peste gradele de sergent, ajungând locotenent. În contrast cu aceştia, George Elliott a avansat doar 4 grade în 4 ani, fiind apelat la audierile de la finalul războiului cu „sergent Elliott”. Aşa ceva este chintesenţa capitalismului târziu, contemporan, un sistem al succesului mafioţilor de lux, dispuşi să recurgă la minciună, crimă şi chiar genocid pentru propriul profit. Cine e dispus să facă aşa ceva este recompensat. Cine vrea să rămână empatic şi fidel principiilor majore ale moralei, e marginalizat.



Pe baza similarităţii creşterii în grad, nu e greu de imaginat că şi Lockard a acceptat să susţină idei similare susţinute de Kermit Tyler, cum că ar fi avut o epifanie că avioanele interceptate de radar ar fi fost B-17-uri. Deducem din evoluţia similară a lui Lockard că şi el a fost mituit cu avansare rapidă să susţină asemenea idei. Dincolo de asta, vedem în acest articol că opinia publică este aburită cu informaţia cum că nevasta, vecinii şi prietenii ar fi fost mândri de bravura lui. Care bravură? Aceea de a descoperi avioanele pe radar şi a anunţa superiorii ierarhici, sau cea cum că radarul ar fi avut probleme sau că ar fi fost convins că avioanele venind spre Hawaii ar fi fost B-17? Aşa ceva sînt minciuni cumpărate cu mita avansării în grad, nu bravuri. Mai vedem în acest articol că numele lui George Elliott este total scos din această poveste, deşi el a fost cel care a insistat să rămână. Iată o explicaţie pentru care, după ce nu l-a putut convinge pe Elliott să închidă staţia şi să plece împreună, în cele din urmă Lockard a rămas şi el în cadrul staţiei.

Atunci când Lockard a insistat ca staţia să rămână închisă şi să plece, avioanele japoneze încă nu apăruseră în raza de detectare a radarului. Ne putem imagina iniţial un conflict între cei 2, cu Lockard ordonându-i lui Elliott să închidă staţia şi acesta din urmă găsind acel compromis. Per total ordinul a eşuat; Elliott nu a putut fi convins să plece şi să lase staţia nesupravegheată. Dar, dintr-o dată, din executant orb al unui ordin dubios, Lockard devine mai maleabil şi rămâne şi el alături de Elliott la supravegherea pe mai departe a staţiei. Adică Lockard devine subit un fel de dizident faţă de ordinele iniţiale, luând poziţia inferiorului său ierarhic şi nu a superiorilor. Aşa ceva nu e natural. Rămânerea lui Lockard în staţie alături de Elliott, după terminarea programului este o inconsistenţă comportamentală cu discursul anterior.

În secţiunea numită „Alte exemple de împletire a tehnicilor de dezinformare directă…” am lansat o primă ipoteză cum că Joseph Lockard ar fi fost convins tocmai de Elliott, inferiorul său ierarhic, să rămână şi el până la urmă la staţie până la venirea schimbului. În acest moment dezvolt această ipoteză în contextul celor tocmai menţionate; el a rămas nu pentru că ar fi vrut să îşi arate demnitatea, ci pentru că aşa a primit ordin. Noua sa misiune era aceea de a testa ce poate înţelege şi face Elliott din ce urma să se întâmple, în ideea că îl poate cumva împiedica să sune altundeva pentru a activa alarma. Lockard devenea astfel un infiltrat în anturajul lui Elliott, ca superior ierarhic, pentru a-l manipula să acţioneze într-un anume fel în sensul blocării răsuflării acestei informaţii despre paralizarea sistemului de alertă.

Trebuie că de fapt ordinul venit de sus s-a schimbat în raport cu însăşi atitudinea lui Elliott. În acel moment Lockard e foarte posibil să fi primit noi lămuriri pe linie ierarhică, şi anume acela de a-l controla pe Elliott cu scopul de a nu iniţia vreo răzmeriţă a militarilor de rang inferior în interiorul bazei. Mai mult decât atât, pe termen lung, Lockard a fost „destinat” să ia meritele adevăratului erou de la radarul Opana, soldatul George Elliott, după cum vedem în articolul din „The New York Times”, sus menţionat.

Un indiciu asupra presiunilor făcute asupra lui este titlul acestui articol publicat în web-steul pearl-harbor.com , respectiv „Nu este nimic în neregulă cu radarul nostru!” . Această declaraţie există într-o sumedenie de alte surse. Putem intui că Elliott s-a apărat prin această declaraţie în faţa unei astfel de acuzaţii de incompetenţă sau eroare în sistemul radar. Când m-am documentat eu pentru documentar, cândva între luna ianuarie şi iunie 2022, am găsit o informaţie cum că Joseph Lockard ar fi transmis informaţia către Kermit Tyler, via soldatul McDonald, cu minciuna despre falsul zbor al unei formaţiuni de bombardiere B-17. După aceea am dat de un articol care susţine că George Elliott ar fi avut discuţii cu Lockard în privinţa alertei, care susţinea că aparatul radar ar fi avut ceva defecţiuni. Ideea asta a fost susţinută apoi de o parte a presei, şi de acolo şi dezminţirea ulterioară a lui Elliott despre aşa ceva, aşa cum a fost preluată în mai multe surse.

Greu de spus şi găsit indicii care să susţină dacă într-adevăr Lockard ar fi susţinut atunci aşa ceva, în condiţiile în care spusele celor 2 au fost şi cenzurate dar şi limitate ca frecvenţă. După ce au dat acele declaraţii, cei 2 au fost ascunşi ziariştilor şi întregii opinii publice, deşi mai erau multe de aflat din experienţa lor. Din păcate detaliile probabile au fost luate cu ei în mormânt. Dar, dacă aşa ceva chiar s-a întâmplat, atunci putem intui că s-a întâmplat înainte de contactarea lui Tyler. Lockard a decis să-l anunţe şi apoi acesta a venit cu minciuna avioanelor B-17, care pe moment l-a liniştit pe Elliott. Această minciună a fost o soluţie de moment pentru a-l determina să nu dea şi alte telefoane şi chiar de a provoca o alertă, care ar fi ruinat misiunea japoneză.

În cartea „All the Gallant men”, editată de „HarperCollins Publishers” în 2016, există un amestec dezinformaţional al acestor două etape ale misiunii lui Lockard, pe care îl putem dezasambla în scopul aflării adevărului ce se doreşte mistificat. Autorii, Donald Stratton şi Ken Gire, susţin la pagina 59 din această carte că Lockard nu ar fi fost convins de răspunsul lui Tyler cum că ar trebui să vină avioane B-17 dinspre continent, dar că până la urmă ar fi acceptat varianta lui şi împreună cu Elliot au închis staţia şi au plecat. Dacă privim numai această ultimă parte a teoriei lor vedem că ea ascunde adevărata situaţie de atunci, cu închiderea şi repornirea staţiei. Ne putem imagina din scrupulozitatea lui Elliot că el n-a plecat până când nu a venit schimbul; de fapt pentru asta el a şi repornit staţia radar, executând astfel doar jumătate din ordinul de a o închide.

Oricum, atacul japonez se încheiase când au plecat ei, aşa că povestea asta pare mai curând menită să-i ameţească şi mai mult pe naivi, sugerând că avioanele japoneze n-ar fi fost surprinse deloc de radar din moment ce cei doi ar fi închis staţia şi au plecat. Apoi, nu Lockard era scepticul, ci însuşi Elliot. Acest fapt poate fi un indiciu pentru adevărul ascuns de această dezinformare; e posibil ca el să fi fost sceptic într-adevăr şi faţă de minciuna avioanelor B-17, nu doar de teoria emisă iniţial de Lockard cum că staţia ar fi avut nişte mici defecţiuni subite. Poate că avioanele care ieşeau în larg şi se întorceau foloseau o anumită parolă transmisă şi către operatorii celor 5 staţii radar. Poate că exista un desfăşurător cu zborurile planificate, în care avioanele B-17 nu se regăseau. Poate a pus mâna pe telefon şi a încercat să găsească şi alte informaţii despre aceste avioane. Dar baza n-a fost alertată.

Aceste ipoteze însă pot deveni repere ale unei foarte puternice acţiuni de dezinformare şi manipulare exercitate asupra sa din partea spionajului militar, în special USMC dar şi alte agenţii militare despre care nu sînt date publice. Cum Pearl Harbor era situată în preajma unor localităţi civile, aici trebuie să fi operat şi o sumedenie de agenţi FBI, care s-au suprapus peste cei militari. Am arătat anterior faptul că jurnalistul David J. Castello povesteşte că Elliott era o persoană extrem de suspicioasă şi chiar paranoidă uneori , şi în contextul în care aşa ceva ar fi fost adevărat, putem să găsim şi originea circumspecţiei sale.

În articolul „Nu este nimic în neregulă cu radarul nostru!” amintit mai sus citim că Elliott ar fi povestit despre un zvon de eliminare a unei presupuse unităţi paramilitare pe insula Oahu, care avea uniformă asemănătoare hainelor lui şi ale lui ; conform acestui zvon trebuiau împuşcaţi toţi îmbrăcaţi astfel. De aici putem intui un plan de eliminare a celor doi operatori prin provocare artificială de dezinformare cauzatoare de foc fratricid, asemenea celor practicate în decembrie 1989 în România. În 1989 aşa ceva s-a făcut pentru că a eşuat diversiunea uciderii celor 60 000 de muncitori aduşi cu autobuzele la mitingul din 20 decembrie la Timişoara, despre care a vorbit fără echivoc şeful Marelui Stat Major, generalul Ştefan Guşe în data de 22 decembrie în direct la TVR. Focul fratricid a fost instigat pentru a acoperi minciunile despre 60 000 de morţi la Timişoara lansate de radio Europa Liberă, despre care am arătat în secţiunea „Dezinformările alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă despre evenimentele din decembrie 1989” .

Acel prezumtiv zvon invocat de Elliott putea fi făcut tocmai pentru a-i ucide pe amândoi operatori, pentru a întrerupe ajungerea informaţiei despre radar către restul de supravieţuitori din cadrul bazei. Poate că zvonul n-a avut timp să se împrăştie între militarii din insula Oahu, sau poate că la ei ajunsese deja vestea că toate staţiile radar au fost oprite exact atunci. O astfel de informaţie era menită să stârnească idei dizidente la cei mai suspicioşi. Dar, în acest context, e posibil şi ca zvonul să fi fost totuşi rapid retractat; ne putem imagina că dacă Elliot ar fi fost ucis de nişte militari dezinformaţi, atunci ideea unui sabotaj intern n-ar mai fi putut fi contracarată. Toţi cei 2000 de supravieţuitori ar fi aflat despre moartea suspectă a omului care a descoperit avioanele şi a raportat venirea lor, dar nu a fost luat în seamă.

28 martie 2026

2.5.4.14. Alterarea probelor umane. Persecuţia mărturiilor vii ale auto-sabotajului de la Pearl Harbor şi Clark Field

Manifestul societăţii automatiste  




Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon



2.5.4.14. Alterarea probelor umane. Persecuţia mărturiilor vii ale auto-sabotajului de la Pearl Harbor şi Clark Field




Există 4 tipuri de profiluri de supravieţuitori ai atacului de la Pearl Harbor. Primul constă din câţiva norocoşi extremi care nu au fost în bază în timpul atacului. Unii s-au întors după câteva zile, iar spionajul militar i-a ferit în mod deliberat de contactul cu alţi colegi care aflaseră de radar şi submarin. În felul acesta ei au devenit false izvoare istorice, necrezând varianta sabotajului, susţinută de cei care trăiseră pe viu atacul.

Al doilea grup constă dintr-o minoritate de supravieţuitori, mai cu sânge albastru aşa…, care au acceptat varianta oficială a atacului surpriză, dar ştiau şi de radar şi de submarin. Unii dintre ei au fost chiar sabotorii, în special prin ajutarea la plantarea explozibilului în magazia de muniţie din nava USS Arizona, care a dus la acea mega-explozie tragică. Unii dintre ei au avut o tradiţie de întreprinzători în familie, cu părinţi sau bunici care au avut diferite afaceri, care ştiu ce înseamnă unele compromisuri. În aceeaşi manieră au înţeles din experienţa familială că pentru a prospera în capitalism e nevoie să faci şi nişte lucruri imorale, şi chiar ilegale. Spionajul civil i-a „motivat” prin diferite recompense şi unii au ajuns să aibă propriile afaceri de succes, sau să facă cariere în industria militară.

Cel de-al treilea grup este cel al docililor ce s-au lăsat cumpăraţi de cel mai puternic, aşa cum fac în general docilii. Din aproape în aproape, din recompensă în recompensă, unii au ajuns să devină false izvoare istorice pentru naraţiunea mincinoasă a atacului surpriză sau pentru camuflarea unor indicii şi probe care arătau altceva. Ei şi-au dat seama sau au fost convinşi de faptul că planul e mult prea mare pentru a încerca să schimbe ceva, şi au acceptat minciuna, ademeniţi şi ei preventiv cu diverse beneficii.

Grupul cel mai amplu este dat însă de cei care nu s-au dezis de ce au văzut, şi astfel au devenit dizidenţi politici. Spionajul civil i-a marginalizat din start iniţial, interzicându-le în mod expres accesul la un loc de muncă în colectiv, unde să vorbească despre radar şi submarin. Istoricul american specializat pe propaganda viziunii oficiale despre Pearl Harbor, Daniel Martinez, a scăpat un porumbel pe gură descriind părerea dizidentă a celor mai mulţi supravieţuitori ai acelui eveniment. El însuşi a afirmat într-un articol din „Baltimore Sun” că „Majoritatea supravieţuitorilor de la Pearl Harbor cred în teoriile conspiraţiei”, prin care trebuie în acest context să înţelegem teoria auto-sabotajului.

Însă cei mai mulţi dintre supravieţuitorii de la Pearl Harbor au fost oameni simpli, fără abilităţi speciale şi realizări remarcabile în viaţă, dar care au aflat măcar despre radarul de la Opana. Unii dintre ei au reuşit să creeze nuclee de tineri revoltaţi faţă de ce s-a întâmplat la Pearl Harbor. Astfel, ei au creat mişcarea hippie. Dar, cu o infuzie puternică de capital, în paralel cu infiltrarea unor curve informaţionale în viaţa lor, care i-au manipulat din postura de soţii, cei mai veridici au fost în cele din urmă atraşi de „beneficiile” capitalismului. Astfel s-a creat în mod artificial celebra clasă mijlocie americană, dată ca model de succes social până în anii 1990. În acest caz huzurul vieţii de bogat din clasa mijlocie a părut să fi meritat „sacrificiul” de la la Pearl Harbor. Ca antreprenori, ulterior au ajuns ei înşişi să facă compromisuri şi „sacrificii” de genul celui de la Pearl Harbor în scopul profitului. Aşa că fie s-au convins singuri, fie au fost convinşi de agenţi ce lucrau sub acoperire în IRS sau FBI să uite de radarul şi submarinul de la Pearl Harbor, altfel s-ar putea să intre niţel pe la „mititica”. Timp de câteva decenii, şi cu o foarte puternică şi consecventă campanie de denigrare publică a mişcării hippie, unii dintre ei au renunţat la vechile idei.

După ce temele Pearl Harbor şi Războiul Mondial 2 au ieşit în mod natural din atenţia opiniei publice, celebra clasă mijlocie americană a fost treptat decimată prin politici speciale de falimentare ale IMM-urilor. Ingineria de la 11septembrie 2001 a fost o clonă pentru Pearl Harbor, mult mai eficient făcută după cum vedem din însuşi titlul cărţii lui David Ray Griffin „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” (după care s-a făcut acest documentar ). Cum greşelile au fost mult mai puţine în această nouă inginerie socială, cei care au crezut varianta oficială au fost mult mai mulţi decât cei care au aflat detalii despre atacul de la Pearl Harbor şi evenimentele din Filipine, ce avuseseră loc în urmă cu 60 de ani. E de înţeles că cei care au crezut varianta oficială în 2001 o vor crede şi pe cea oficială din 1941, în virtutea similarităţii. Iată un mod extrem de abil de a mai ciupi câţiva dizidenţi din vechea gardă de hippioţi sau dizidenţi anti-capitalişti, şi a-i înregimenta în politica oficială măcar ca neutri!

Dizidenţii de la Pearl Harbor şi Filipine nu au început sau nu au fost lăsaţi să înceapă vreo mişcare politică, însă nu au crezut varianta oficială care s-a spus. Spionajul civil i-a urmărit şi pe ei îndeaproape şi i-a izolat cu scopul de a nu lua contact cu eventualii dizidenţi, la rândul lor izolaţi. Orice tentativă de a vorbi cu cineva despre Pearl Harbor sau Clark Field se termina cu concedierea lor de la locul de muncă sau ghinioane precum cele întâmplate de mine despre care am detaliat în secţiunea „Poliţia politică experimentată de mine de dictatura capitalistă”. Astfel de experienţe, demne de romanul „1984” al lui George Orwell, îi face pe cei mai mulţi să tacă data viitoare desp
re evenimente ascunse opiniei publice, precum cele din Hawaii. Ei sînt cei despre care cunoscuţii lor, în special nepoţii, au tot comentat în diverse discuţii sau materiale în mediul www că nu vorbeau despre acel eveniment. S-au resemnat în izolare, după ce spionajul civil i-a supus la ample acţiuni de manipulare prin tehnici de poliţie politică.

Cel mai important caz de poliţie politică aplicată supravieţuitorilor de la Pearl Harbor a fost însuşi marele erou al aflării adevărului despre ce s-a întâmplat atunci, George Elliott. În ciuda eroismului său absolut remarcabil, George Elliott este aproape astăzi total scos din istorie. Pe numele său complet, George Elmer Elliott, el s-a născut pe data de 7 februarie 1918, la Chicago, Cook County, Illinois, şi a murit în data de 20 decembrie 2003 (85 de ani) la Port Charlotte, Charlotte County, Florida. Câteva agenţii de presă şi ziare au anunţat moartea sa în 2003 în formulări lapidare. De exemplu, ziarul „Los Angeles Times” a anunţat acest lucru în articolul „George Elliott, 85; Warning on Pearl Harbor Went Unheeded” , publicat 6 zile mai târziu, în 26 decembrie 2003.



În locul său, Google oferă în primele variante de căutare numele cunoscutei scriitoare britanice George Eliot. În secţiunea numită „Manipularea majoră făcută prin intermediul superiorilor ierarhici” am arătat cum au fost „promovate” în atenţia opiniei publice diferite persoane cu acest nume, precum locotenentul George F. Elliott, născut în 1846, fără conotaţia eroului de la radarul Opana. Ce-i drept, numele „George Elliott” este unul destul de comun. Însă tendinţa dezinformaţională a spionajului civil şi militar s-a străduit constant să adauge confuzie faţă de acesta şi evenimentele din 7 decembrie 1941. Am arătat deja că el este numit „Elliot” în diverse documente, cu un singur „t” pentru a face confuzia mai mare. Pentru a afla ceva despre el trebuie să adăugăm „Pearl Harbor” în căsuţa de căutare alături de numele său.

E remarcabil faptul că acum nu există în spaţiul public interviuri filmate cu Elliott, exceptând un minut dintr-unul mai lung, acordat pe la 80 de ani. Eu l-am văzut prin diferite documentare. În afară de acel minut, restul e cenzurat. Jurnalistul David J. Castello povesteşte că Elliott era o persoană extrem de suspicioasă şi chiar paranoidă uneori , ceea ce dă de înţeles că a suferit ameninţări şi persecuţii după 1941, după cum am văzut în declaraţia sa transcrisă. În articolul sus menţionat Castello scrie că Elliott i-ar fi spus că cei doi ar fi primit ordin să oprească radarul la 6.54, adică aproximativ atunci când avioanele japoneze puteau fi interceptate.

Pe lângă George Elliott, o mulţime de supravieţuitori care nu au susţinut varianta oficială au fost marginalizaţi până când au acceptat-o. În secţiunea „Manipulare complexă asupra celor implicaţi în atacul de la Pearl Harbor” am descris deja faptul că prima comemorare a atacului de la Pearl Harbor s-a realizat oficial abia în 2001, la 60 de ani, şi fără veterani, aşa cum vedem în situaţii similare. De exemplu la comemorarea a 10 ani a zilei D (debarcarea din Normandia) din 6 iunie 1954, vedem parada veteranilor, care sînt aclamaţi de mulţime. Abia la a 75-a şi 80-a comemorare apare şi parada, cu câţiva supravieţuitori, care ne manipulează să credem că doar atâţia ar mai fi trăit în acel moment. De fapt aceia erau cei care acceptaseră naraţiunea oficială a „atacului surpriză”. Ceilalţi fuseseră marginalizaţi. La împlinirea a 20 de ani de la atac, în 1961, Elvis Presley a susţinut un concert la Pearl Harbor, de parcă comemorarea acestei tragedii ar fi fost o petrecere de anul nou sau de Crăciun. În mod dezinformaţional, adepţii minciunilor oficiale acuză pe dizidenţi de lipsă de respect faţă de familiile victimelor; însă vedem că acest eveniment a fost exact o lisă de respect pentru memoria celor ucişi, când, în loc de pietate şi rugăciune, sistemul escrococratic american a propus o petrecere. Din pacate, pentru pilonii administrativi ai SUA, acel eveniment chiar a fost o petrecere, pentru că ei îşi frecau mâinile de perspectiva unui uriaş război atunci când s-a întâmplat. Concertul lui Elvis a fost menit să acopere vocile dizidente ale răniţilor şi restului de supravieţuitori care cereau dreptate şi la 20 de ani de la consumarea faptelor. În loc să se distreze, ei au rămas împietriţi în trecut…

În acest fel ei au fost excluşi din „Generaţia de Aur Americană”. Continuând să acuze pe cei care îi lăudau în mod formal şi ipocrit, ei erau percepuţi în ochii opiniei publice ca nerecunoscători pentru falsul omagiu care li se aducea. Însă doar ei ştiau drama prin care încă treceau doar pentru faptul că nu au putut sau nu au vrut să uite ce văzuseră. Cei care au rămas în continuare pe poziţii, precum George Elliott, au fost efectiv scoşi din civilizaţie şi istorie într-un mod care l-ar face invidios şi pe Stalin. Dimensiunea acestei persecuţii a avut accente odioase. Pentru a afla care sînt cei care continuă să răspândească adevărul despre sabotajul de la Pearl Harbor în jurul lor au fost trimişi agenţi de spionaj atât de la spionajul militar în frunte cu USMC şi DIA cât şi de la cel civil, prin FBI cât şi CIA.

Unul dintre ei este foarte posibil să fi fost Elsworth F. Hamilton . Aflăm despre el în numărul 281 de joi 1 decembrie 1966 al ziarului „The Hawaii Hochi” că ar fi accidentat mortal cu maşina pe Yoshito Fuchigami, şi că a fost identificat şi arestat de poliţie în propria locuinţă. Faptul că a ucis un pieton cu maşina şi că a plecat de la locul accidentului, îi confirmă nişte apucături nedemne de membru al „Generaţiei de Aur Americane”. Numai că acest articol este foarte probabil să fie o denigrare publică în genul celei aplicate pe restul de supravieţuitori. E foarte ciudat că un astfel de articol a apărut pur şi simplu. Dacă tot este un membru al „Generaţiei de Aur Americane”, atunci agenţiile de spionaj civil şi militar ar fi trebuit să-i protejeze totuşi identitatea acestui om. Faptul că cineva este un erou nu îl face şi sfânt, automat. Oricine poate greşi. Dar iată că nu vedem o minimă protecţie a sa în faţa unei greşeli mari, dar totuşi nu de neiertat. În mod normal, un astfel de om nu era vreo beizadea care să circule cu viteze ameţitoare pentru a impresiona tinerele naive cu maşina lui. Aşadar, el avea cel puţin 45 de ani în 1966, iar dacă ar fi avut asemenea caracter ar fi făcut astfel de crime şi înainte. Dacă chiar a accidentat mortal un pieton, aşa ceva a fost un accident regretabil. Spionajul civil ar fi trebuit măcar să-i protejeze identitatea, drept recunoştinţă pentru un veteran. Dar, nu numai că aceasta nu îi este protejată, dar imaginea îi este şi mai mult înnegrită, odată ce se spune că ar fi plecat de la locul accidentului. Nu am găsit alte informaţii despre el, însă Elsworth Hamilton pare un om decis să caute dovezi despre sabotaj la Pearl Harbor, înfundat cu un astfel de articol denigrator. Şi, putem să ne imaginăm că însuşi evenimentul acesta este posibil să fie o diversiune menită să acopere faptic denigrarea din acest articol, prin manufacturare de false probe incriminatoare. Eventualii lui colaboratori au primit astfel indirect avertizarea că ar putea să aibă acelaşi „ghinion” dacă ar continua ce ar fi început el.

Deşi pare greu de crezut, au fost supravieţuitori care au păţit-o mult mai rău decât George Elliott, Elsworth Hamilton şi restul de marginalizaţi. Am spus deja anterior despre cum militarii americani au fost efectiv abandonaţi în Filipine, fără medicamente sau muniţie, de parcă SUA nu ar mai fi avut nave maritime prin care să trimită aceste ajutoare. Celebrul marş al morţii de la Bataan, de 5 sau 7 zile (depinde de sursă), în care prizonierii de război americani au fost ţinuţi fără mâncare sau apă, le-a adus multora sfârşitul. Mulţi pun acest eveniment pe baza faptului că miliarii japonezi nu erau obişnuiţi cu condiţia de prizonier de război, şi i-au tratat pe americani în mod josnic. Este o explicaţie destul de plauzibilă. Însă faptul că localnicilor filipinezi li s-a interzis în mod expres să le dea apă, cam pare o inginerie socială special făcută să elimine cât mai mulţi dintre ei spre a nu deveni martori ai diversiunii subminării apărării la Clark Field.

Această ipoteză este susţinută de o serie de ciudăţenii care s-au întâmplat cu prizonierii de război americani ochiţi deliberat de către forţele americane începând din 1944, într-un foc fratricid continuu. Modelul de aplicare poate fi văzut în diversiunile războiului radio-electronic din România în 1989, cauzate de dezinformări încrucişate. După ce Japonia a început să piardă insulă după insulă în Pacific, prizonierii de război americani din Filipine, împreună cu alţii ce ţineau de ţările aliate, au fost îmbarcaţi de japonezi în diferite vase, unele civile, cu intenţia de a fi relocaţi în arhipelagul nipon. În jur de 10 astfel de vase au fost atacate de cele americane în 1944. Atacul asupra vaselor japoneze de război este justificat parţial de însăşi starea de război. Însă nu chiar total. SUA ar fi trebuit în acel moment să prevadă că Japonia nu ar fi lăsat prizonierii de război americani liberi odată cu retragerea din Filipine, şi că îi va lua cu ei. Marina militară japoneză era deja decimată în 1944, aşa că războiul nu depindea de scufundarea ultimelor vase japoneze rămase. Atacul asupra acestor nave a fost deliberat făcut timp de mai multe luni în special pentru a-i nimici pe cei care văzuseră ce s-a întâmplat la Clark Field.

La fel ca şi în cazul subminării alarmei la Pearl Harbor, spionajul militar american nu a informat oficial navele americane că în cele japoneze ar putea exista prizonierii de război americani, şi au primit ordin să atace cu toată puterea şi să le nimicească. O mărturie ce confirmă asta poate fi auzită la minutul 4 din video-ul „WARNING What Happened on Japan's Prisoner Hell Ships Will Haunt You - Forgotten History”. Însă, cumva alţii au ştiut de acest plan odios. La ora 01.22 din video-ul „The Sinking of Rakuyō Maru: The Day an American Submarine Rescued Its Own Victims”, care e constant şters de Youtube, există o mărturie din partea unui puşcaş marin care afirmă că unii au ştiut că prizonierii americani, alături de alţi prizonieri ai ţărilor aliate, vor fi transportaţi pe apă din Filipine către arhipelagul nipon.

Pe lângă această mărturie ce confirmă autosabotajul, au existat câteva erori în punerea în aplicare a acestui plan. În războiul naval exist o practică comună cinică de colectare de prizonieri de război după o luptă terminată cu scufundarea navei inamice. După câteva ore sau zile de la încheierea luptei, nava învingătoare se întorcea pentru a-i colecta pe cei puternici, care reuşiseră să rămână în viaţă. Indiferent de cât de porniţi împotriva inamicului, cei care ar fi fost astfel salvaţi rămâneau îndatoraţi salvatorilor. Dincolo de asta, cei slabi piereau deja, astfel că nimeni nu se îngrijea de ei. Aşa s-a întâmplat şi cu colectarea prizonierilor de război americani din apele oceanului Pacific.

Din păcate, nimeni nu a oprit atacurile, care au continuat pe mai multe luni.1800 de prizonieri de război americani transportaţi de nava japoneză Arison Marou au fost ucişi în octombrie 1944 odată cu scufundarea ei. Au existat doar 8 supravieţuitori. În data de 15 decembrie 1944, nava japoneză Oryuku Maru a fost scufundată de bombardamentul unor avioane ce au decolat de pe nava USS Hornet. Ea plecase cu 2 zile mai devreme din Manila, având la bord 1620 supravieţuitori americani ai marşului morţii sau alte locaţii şi alţi 1900 militari şi civili japonezi. Cei care au supravieţuit au fost re-îmbarcaţi în Enoura Maru şi Brazil Maru pe 6 ianuarie. Pe 9 ianuarie Enoura Maru a fost şi ea bombardată de avioane ce au decolat tot de pe nava USS Hornet. Au murit alţi 350 de prizonieri de război americani. Însă focul fratricid intenţionat poate fi confirmat la minutul 27.20 din documentarul „I just wanted to Live! The Bataan Death March. (55 min, Full Version of Documentary)”. Auzim aici despre mărturia unui bombardament american nu asupra unor vase japoneze, ci asupra unor vase americane în care se aflau doar americani.

Însă această adevărată campanie mafiotă de lux de ucidere a martorilor a continuat şi după terminarea războiului. Autorul unor memorii despre iadul americanilor din Filipine, William Edwin Dyess, a murit într-un accident de avion in 22 Decembrie 1943. Amintirile sale au fost publicate câteva decenii mai târziu. Odată cu era internetului mai mulţi supravieţuitori ai prizonieratului din Filipine au putut depune mărturii despre ce li s-a întâmplat. Însă multe dintre ele sînt acoperite de altele, care susţin doar naraţiunea oficială a sălbăticiei militarilor japonezi, nu şi pe a autosabotajului american. Din fericire, destui reuşesc să facă o imagine completă asupra ceea ce s-a întâmplat atunci.

Aceeaşi situaţie s-a întâmplat şi cu unii supravieţuitori de la Pearl Harbor. Foarte mulţi dintre cei care aveau memoria proaspătă despre radar şi submarin au fost special trimişi în misiuni foarte riscante, unele chiar diversioniste, special pentru a fi ucişi şi făcuţi să tacă pentru totdeauna. Unul dintre ei este Douglas Hein. Din februarie 1941 până în decembrie 1941 el a fost repartizat ca locotenent la bordul U.S.S. Arizona. Nu este confirmat oficial despre ce a făcut începând din ianuarie 1941 până în mai 1943. Dar, din iunie 1943 până în 12 februarie 1944, Hein a activat tot ca locotenent la bordul U.S.S. Iowa (BB-61). Iată un alt caz de stagnare în grad timp de peste 3 ani. Probabil că nu voise să spună vreo minciună, precum Kemit Tylor… Între 12 şi 15 februarie 1944 îl găsim consemnat la bordul U.S.S. Nehenta Bay (CVE-74), în drum spre U.S.S. Indiana (BB-58), unde rămâne până în 7 aprilie 1944, cu acelaşi grad de locotenent. Timp de un an, între mai 1944 şi mai 1945, iar nu se cunoaşte ce a făcut, e posibil să fi fost la studii de aviaţie navală. Între iunie 1945 şi până 11 septembrie 1945, după terminarea războiului din Pacific, Hein a fost repartizat în funcţia de comandant în Escadrila 5 a SUA de Bombardiere a Flotei Pacificului, dar tot cu grad de locotenent. În data de 12 septembrie 1945 a fost delegat ca pilot în echipajul navei U.S.S. Antietam, pentru un absurd sprijin al trupelor americane, în condiţiile încetării războiului. După o aterizare eşuată, avionul său a derapat peste bord, şi a fost călcat de navă. Corpul lui Douglas Hein nu a fost niciodată recuperat.

Un alt exemplu este William Clyde Glenn, şi el un fost supravieţuitor al USS Arizona. Glenn a murit aproape un an mai târziu la bătălia navala de la Guadalcanal din 13 noiembrie 1942. Ca ei sînt mai mulţi astfel de supravieţuitori.

Merită aici să ne reamintim de filmul „Salvaţi soldatul Ryan”, analizat deja în secţiunea „Filmul folosit ca mijloc de dezinformare şi manipulare publică”. Acest film este chintesenţa dezinformării nu doar faţă de ce s-a întâmplat în 1941 la Pearl Harbor şi Filipine, ci a întregii campanii de teroare pe care capitalismul o practică asupra cetăţenilor săi. Acest film ne injectează dezinformaţional o ficţiune despre cum sistemul social american, chipurile, ar salva unicul fiu rămas în viaţă al unei familii. După ce cu 15 ani înainte statul american şi-a lăsat proprii cetăţeni pradă disperării şi sinuciderilor prilejuite de marea criză din 1929. Dar, iată-l cum, dintr-o dată, i s-ar fi năzărit să retragă la vatră pe acei militari care şi-au pierdut restul fraţilor în război. Iată o bună contracarare (formaţiune reacţională, în psihanaliză) a acuzaţiilor de tăinuire (şi chiar planificare, în ceea ce mă priveşte) a atacului de la Pearl Harbor, venite în special de la supravieţuitorii acelei tragedii.

În dictaturile clasice George Elliott ar fi fost primul şi aproape singurul sacrificat pentru a susţine o minciună. Iată că în cea capitalistă modernă el a trăit, chiar dacă într-o închisoare lărgită. În schimb au fost sacrificaţi mulţi alţii, pe care vedem că opinia publică nu-i bănuieşte a avea legătură cu el. Oricum, faptul că a trăit până la adânci bătrâneţi nu l-a scutit de neplăceri venite din presiunile spionajului civil şi militar, după cum voi arăta în detaliu în următoarea secţiune.

27 februarie 2026

2.5.4.13. Variante contradictorii de dezinformare publică pentru grupuri sociale diferite şi momente diferite faţă de auto-sabotajul american din Hawaii şi Filipine

Manifestul societăţii automatiste  




Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon



2.5.4.13. Variante contradictorii de dezinformare publică pentru grupuri sociale diferite şi momente diferite faţă de auto-sabotajul american din Hawaii şi Filipine




Lipsa de date sigure oficiale privind pierderile de vieţi din rândul militarilor este o bizarerie cu un sens foarte odios, printre altele. Personalul militar este de fapt consemnat foarte riguros în registre militare detaliate. Există liste pentru fiecare pluton, şi batalion, pentru stabilirea raţiei de hrană, de îmbrăcăminte şi alte echipamente, a rentei lunare plătite militarilor, etc. Cine a lucrat în domeniu ştie cu câtă minuţiozitate sînt elaborate inventarele sau jurnalele de acţiuni. Celebra formulă „în timpul gărzii nu s-au întâmplat evenimente deosebite” a fost preluată de la militari de către unele instituţii civile. Aşa că pierderile în lupte sînt consemnate în detaliu. Doar că aceste liste sînt preluate de spionajul militar şi rar date publicităţii. O astfel de listă cu supravieţuitorii şi decedaţii din urma exploziei navei USS Arizona există public. Această navă face excepţie de la această regulă; asupra ei au fost lansate suspiciuni precum cele descrise în secţiunea dedicată ei. Aşa că datele minuţioase despre ea au fost declasificate şi folosite ca mod de haos informaţional, cu scopul de a obosi şi plictisi audienţa, în aşa fel încât să-şi piardă interesul faţă de ideile dizidente faţă de acest subiect.

În mod ciudat, nu există liste publice oficiale cu militarii decedaţi la debarcarea aliaţilor în Normandia, pierderile din Filipine sau altele, cu toate că ele trebuie să existe pe undeva. Sursele dau numere diferite, iar diferenţele sînt uneori radicale. În cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” am arătat cum surse diferite oferă liste diferite cu decedaţii în urma invaziei diversionist-militare de atunci sau cu cei cauzaţi de explozia reactorului 4 al centralei atomo-electrice de la Cernobâl din 1986.

Şi exact jonglarea cu numărul morţilor, pentru segmente de populaţie mai credule sau mai lucide, este un prim sens al ascunderii acestor registre de către spionajul militar. Jonglarea cu numărul victimelor este o mega-operaţiune de marketing dezinformaţional. Dacă un comis-voiajor nu vede semne de interes dinspre potenţial client pentru un produs atunci îl înlocuieşte imediat cu altul, în speranţa unei atenţii mai mari şi a unei mai mari şanse de vânzare. Ca descendent direct din marketing, departamentele de dezinformare profesionistă a agenţiilor de spionaj civil şi militar fac la fel cu anumite informaţii. Uneori e oăportună reducerea numărului, alteori dă bine exagerarea sa, în funcţie de naraţiunea dezinformaţională lansată.

Ce s-a întâmplat atât în Filipine dar şi în Hawaii la final de 1941 se explică tocmai astfel. Iniţial s-a dorit exagerarea numărului de victime pentru a provoca indignare publică în special în SUA, a-i face pe cât mai mulţi să se înroleze pentru „apărarea ţării, şi a inflama astfel un război mondial cât mai mare. Auto-sabotajul şi sacrificarea tinerilor recruţi a avut scopul convingerii opiniei publice americane să accepte în masă intrarea SUA în război. Lor li s-au adăugat şi cei care au dezertat de la Clark Field, împreună cu aproape întregul personal militar american din Filipine.

Am arătat anterior că argumentele deplasării unor portavioane în mijlocul Pacificului de către Japonia pentru a ataca la Pearl Harbor sînt puerile. În realitate embargoul american asupra Japoniei nu avea consecinţe negative decât pentru magnaţii din Zaibatsu, cărora le-au scăzut profiturile. Ele sînt susţinute mai curând de dezinformatorii americani decât de japonezii înşişi. Japonia invadase Manchuria cu aproape o decadă înainte şi lua de acolo suficient petrol pentru ca economia lor locală să funcţioneze. Doar magnaţii japonezi voiau mai mult petrol pentru a produce mai mult şi a exporta. Iar cea mai mare parte a acestor exporturi erau tocmai în SUA. La cum decurseseră relaţiile economice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, nu exista nici un motiv de conflict între cele două ţări. Rockefeller încă avea monopol pe câmpurile petroliere prin interpuşi, chiar dacă compania sa „Standard Oil” fusese dizolvată de o hotărâre judecătorească în 1911. Dara aşa ceva a fost de fapt o extracţie instituţională, menită să dezinformeze omul simplu că acest gigant ar fi fost şi falimentat. În realitate Standrad Oil a fost spartă într-o altă companie gigant, Exxon Mobil, şi alte companii mai mici, iar dinastia Rockefeller pare să fi dispărut din conducerea ei. Doar cine e naiv poate crede că SUA ar fi practicat o astfel de naţionalizare precum se întâmpla în dictaturile socialiste. În realitate SUA era nucleul unuia dintre cele mai feroce sisteme de capitalism sălbatic şi atunci, ca şi acum. Nepoţii infamului său fondator din secolul al 19-lea s-au ocupat oficial cu politica sau afacerile bancare în anii 1970. Însă tot ei au rămas la conducerea şi acestei noi companii, din culise, prin intermediari. Unii dintre strănepoţi şi-au schimbat numele, astfel că legătura nu mai există oficial, la fel ca însăşi dinastia. Însă încrengăturile acestei mafii de lux duc acum către industria de armament, fapt început odată cu instigarea atacurilor din decembrie 1941.

Chiar dacă Zaibatsu din Japonia nu s-ar fi înţeles cu Rockefeller şi restul de magnaţi americani pe schimburile comerciale, resurse de petrol se găseau şi în alte locaţii de pe glob. Am detaliat anterior faptul că Japonia nu avea nevoie de petrol american. Însă magnaţii japonezi au vrut un război cu SUA cu interes principal de a-l pierde, la fel cum în zilele noastre face administraţia Rusiei prin invazia din Ucraina. La fel ca şi magnaţii americani în frunte cu Rockefeller în timpul crizei din 1929, şi cei japonezi au acceptat acest sacrificiu în perspectiva unui profit ulterior mult mai important decât sacrificiul. Primii îşi doreau în primul rând refacerea timpului de lucru de peste 8 ore pentru muncitori, aşa cum fusese înainte de grevele de la Chicago din 1886; apoi ei au urmărit dirijarea urii faţă de bogaţi către un pericol extern după modelul hegelian descris mai sus. Dimpotrivă, magnaţii japonezi îşi doreau eliminarea ultra-naţionaliştilor şi atragerea ţăranilor în fabricile lor. Toate aceste obiective însă foloseau tuturor magnaţilor, fie japonezi fie americani, şi de aceea s-a declanşat acel groaznic război.

Într-unul din documentarele pe care l-am văzut am citit un comentariu cu multe aprecieri ce parafraza celebra memă cu „cheamă o ambulanţă, dar nu pentru mine!”, în care bătrânul cu pistolul era SUA iar tânărul cu cuţitul era Japonia. Această memă redă destul de bine pe scurt ce s-a întâmplat atunci, exceptând atacul cuţitarului în scop de tâlhărie. Japonezul de rând nu ar fi ales niciodată un război împotriva SUA fără o propagandă eficientă făcută de sabotorii lor din spionajul civil şi militar, aflaţi în slujba marilor industriaşi din Zaibatsu.



Clark Field este pentru americanii de rând cam ce este Pearl Harbor pentru japonezii de rând. Câţiva americani informaţi îl numesc Pearl Harbor 2, însă cei mai mulţi nu ştiu ce s-a întâmplat acolo, chiar dacă în mare ştiu totuşi despre invazia japoneză din Filipine. Jocul cu butoanele pulsării şi retragerii acestei informaţii din piaţa media americană şi internaţională este absolut fabulos. În primele săptămâni atacul de la Clark Field a fost ascuns total de mass-media americană, supramediatizând pe cel de la Pearl Harbor. Invazia japoneză din Filipine a fost supramediatizată în 1942 şi a convins pe şi mai mulţi să se înroleze şi să acţioneze rapid de teama unei invazii şi în continent.

Remarcăm aici asemănarea uluitoare cu propaganda invaziei ruseşti asupra Europei aşa cum se face în mass-media de la începutul războiului din Ucraina. Argumentele pentru acest război variază în funcţie de „ţinta” dezinformaţională căreia i se adresează. Pentru ruşii de rând, Putin a venit cu retorica apărării minorităţii ruse de acolo, dar pe care mai curând a distrus-o invazia rusească decât să o protejeze. În paralel cu dezinformarea rusească, cea occidentală susţine falsa naraţiune a intenţiei lui Putin de recreare a „Uniunii Sovietice”, prin re-anexarea ţărilor care şi-au declarat independenţa la începutul anilor 1990. Ameninţarea invaziei ruseşti a găsit traume nevindecate încă din timpul contra-invaziei sovietice de la finalul Războiului Mondial 2, în special în ţările est-europene. În acelaşi fel, propaganda despre o falsă ameninţare japoneză cu invazia asupra SUA continentală se dovedea foarte probabilă odată cu atacul din Hawaii, invazia din Filipine sau chiar falsul atac asupra oraşului Los Angeles din 24 Februarie 1942, cunoscut de atunci sub denumirea de război radio-electronic. Acesta a fost orchestrat de însuşi spionajul militar american şi reluat în contexte diferite precum în decembrie 1989 din România sau în războaiele iugoslave ce au urmat peste aproape 50 de ani.





Dar iată că aşa ceva nu s-a întâmplat prima dată în România, ci chiar acolo în SUA. Acolo se află de fapt originea tragediei româneşti din decembrie 1989 şi originea majorităţii tragediilor din ultimii 100 de ani. Tema invaziei a fost experimentată anterior printr-un spectacol de radio din 1938 susţinut de actorul şi regizorul Orson Welles, care a citit un fragment din romanul „Războiul lumilor” scris de H.G Wells, despre o invazie extraterestră pe pământ. Această emisiune a provocat panică, şi unii ascultători s-au refugiat de teama fictivilor invadatori cosmici. 2 actori foarte cunoscuţi în România, Sergiu Nicolaescu şi Ion Caramitru, au apărut şi în timpul dezinformărilor despre terorişti şi altele, lansate în decembrie 1989 la televiziunea publică (TVR), singura cu acoperire naţională. Atunci s-a folosit exact aceeaşi campanie de panică şi dezinformare publică precum la final de 1941 şi început de 1942. Evenimentele din Europa de Est au fost orchestrate pentru a destabiliza ţările din zonă şi de a atrage forţa de muncă ieftină în economia occidentală. Cei mai mulţi dintre cei ucişi în decembrie 1989 au fost apolitici, vânaţi în casele lor sau pe străzi lăturalnice de lunetişti, şi crimele puse în cârca regimului Ceauşescu. Protestatarii antiregim (in jur de 80 în Bucuresti) au fost ucişi în cea mai mare parte pe 23 si 24 decembrie, după ce Ceauşescu pierduse puterea. În acest timp radio „Europa Liberă” oferea cifre mincinoase de 60 000 de victime şi apoi genocid, după cum am arătat în secţiunea „Dezinformările alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă despre evenimentele din decembrie 1989” cartea mea mai sus amintită.

În acelaşi fel diversiunile de la finalul lui 1941 şi început de 1942 au fost doar propagandă dezinformaţională pentru a convinge opinia publică americană să ia măsuri împotriva „barbariei japoneze”. Naivii s-au înrolat în acest război pentru a-l inflama cât mai mult posibil. În capitalism cu cât o catastrofă umanitară e mai mare cu atât profitul magnaţilor e mai mare. Am descris anterior auto-sabotajul de la Clark Field din Filipine, operat prin ordinele date de generalul Douglas Macarthur ca piloţii să nu ridice avioanele de la sol, în special puternicele bombardiere B-17, fără concurenţă atunci. Deşi iniţial au fost concepute cu scop defensiv, ele puteau fi folosite şi ca atac. Şi ele au fost folosite ulterior, din 1943, odată cu adăugarea aşa-numitelor „rezervoare Tokyo”, alături de bombardierele B-29 sau B-52. Dar B-17-urille puteau fi folosite chiar atunci în 1941 dacă erau lăsate de Macarthur să se ridice de la Clark Field şi să atace diverse obiective japoneze, în special baza de la Formosa (actualul Taiwan). Odată cucerită această locaţie, de acolo se puteau lansa atacuri asupra arhipelagului nipon iar războiul s-ar fi terminat chiar în câteva luni. Dar spionii lui Rockefeller infiltraţi în administraţia de la Washington au blocat această simplă şi naturală reacţie militară în faţa unui atac, la fel cum au oprit şi alarma la Pearl Harbor.

Când ditamai generalul, apoi declarat şi erou pe deasupra, interzice cel mai elementar lucru în armată, respectiv întărirea apărării şi chiar atacul, asta nu poate fi pus pe seama unei subite incompetenţe. Nimeni nu poate fi atât de incompetent. Asemenea locotenentului Tyler la Pearl Harbor, şi Macarthur era ultimul nivel al unei ierarhii de auto-sabotaj orchestrat de spionajul militar, infiltrat în ierarhia militară de comandă. Auto-sabotajul asupra personalului militar american din Filipine a continuat după cel de la Clark Field. Prizonierii de război americani şi au fost pur şi simplu ignoraţi total de administraţia americană, şi căile de comunicare tăiate efectiv. Doar câţiva militari norocoşi, în afara sabotorilor, au ieşit vii atunci din arhipelag. Nimeni nu a trimis fie şi cel mai mic ajutor celor care nu căzuseră încă prizonieri la japonezi. Nu au fost trimise nici măcar banale mijloace de transport maritim pentru a scoate de acolo oamenii. Vom vedea că, dimpotrivă, prizonierii americani au fost ţintiţi chiar de atacuri americane în timp ce erau transportaţi de japonezi în arhipelagul nipon, după începerea contraofensivei americane de la finalul lui 1942. Dar în la final de 1941 şi început de 1942, bâlbâielile de la Pearl Harbor a continuat într-o formă constantă, când cei mai mulţi militari americani din Filipine au căzut prizonieri invaziei japoneze, exact după modelul memei de mai sus.

Administraţia SUA s-a purtat atunci ca o clacă de reduşi mintal. Însă sub această înşelătoare inconsecvenţă se ascundea planul odios de a justifica apoi folosirea bombelor testate în 1945 pe civili la Hiroşima şi Nagasachi. Rolul acestor bizarerii era aceea de a speria opinia americană de iminenţa invaziei japoneze. Fără restul de informaţii privind auto-sabotajul asupra USS Arizona sau a alarmei de la radarul de la Opana, nava Ward şi Clark Field, atacul de la Pearl Harbor părea un act genuin de invazie, ce punea pe jar americanul de rând de pe continent. Diversiunea falsului atac japonez asupra SUA continentală din Februarie 1942 a condus la întărirea acestei angoase.

Mass-media internaţională a preluat titlurile bombastice ale propagandei americane, inclusiv în Germania şi Italia. Treptat însă subiectul Pearl Harbor a fost înlocuit cu înfrângerile din Filipine, întâi în media americană şi apoi în cea internaţională. Însă Clark Field a rămas în continuare un subiect nedetaliat. Înfrângerile auto-provocate din Filipine au fost date uitării aproape în mod natural, odată cu victoriile SUA începute la finalul anului 1942 şi în special în 1943. Mass-media internaţională şi cea americană în special a scos în evidenţă mai mult invazia japoneză decât auto-sabotajul militar propriu.

Dar, odată cu folosirea noilor bombe nucleare, subiectul Pearl Harbor a fost din nou adus în atenţia publică pentru justificarea acestor orori fără precedent. Apoi, la finalul războiului subiectul a fost din nou înfundat de unul optimist; în acel moment Pearl Harbor şi Filipine au ajuns să fie văzute ca o ruşine pentru SUA, în comparaţie cu aceste victorii şi, mai ales cu încrederea oferită de noua armă nucleară. Nu mai erau urechi să asculte despre ce s-a întâmplat la Pearl Harbor şi Clark Field. Majoritatea alegea cartea victorioasă, conform predecesorilor lor mercenari, ce se angajau în armata câştigătoare pentru a avea şanse mai mari de supravieţuire. Logica şi filosofia invaziei nu conta, ci doar rezultatul profitabil. De fapt acelaşi ţel l-au avut şi cei care au început războiul în Europa, în frunte cu Hitler.

Supravieţuitorii de la Pearl Harbor au mai putut fi aburiţi cu minciuni precum falsul zbor al avioanelor B-17 în decembrie 1941, cu care locotenentul Tyler le-ar fi confundat. Pentru cei care nu au crezut varianta asta s-a creat o altă za dezinformaţională, respectiv un fals auto-sabotaj înfăptuit de preşedintele F.D. Roosevelt. Dacă am fi trăit în zilele noastre s-ar fi spus că Roosevelt ar fi fost agent sovietic, care ar fi avut ca scop distrugerea SUA şi facilitarea unei noi minciuni cu aceeaşi temă a invaziei, respectiv cea sovietică de după 1945. Cititorul atent pune în legătură această nouă minciună cu tehnica de dezinformare prin externalizare. În acelaşi fel s-a procedat şi în România, prin responsabilizarea preşedintelui Iliescu pentru campania ucigaşă care a avut loc după arestarea lui Ceauşescu. Spionajul a încercat să dea o oarecare aparenţă de realitate minciunilor despre 60 000 de morţi la Timişoara. Iată că la fel s-a încercat şi cu Roosevelt, pentru cei informaţi. Şi astfel s-a mai eliminat o parte din cei care puteau afla adevărul despre ce s-a întâmplat atunci, cei care au crezut această nouă minciună.

Atacurile de la 11 septembrie au reluat tema din 1941, iar locula fost luat de fundamentaliştii arabi. Manufacturarea acestor atacuri, aşa cum se vede detaliat în cartea lui David Ray Griffin „The New Pearl Harbor” , după care s-a făcut şi un documentar , atestă reluarea aproape identică a diversiunilor de atunci. Pentru moment ele i-au convins pe mulţi, în special pe cei care uitaseră sau nu se informaseră despre ce s-a întâmplat în 1941. Însă, cei informaţi au reuşit să întoarcă situaţia, aşa că în câţiva ani şeful statului american G. Bush a ajuns la sub 10 % încredere populară.

Pentru a înţelege dinamica grupurilor de supravieţuitori de la Pearl Harbor va trebui să luăm în calcul două mesaje radical diferite, pe care spionajul civil şi militar american dar şi internaţional le-au emis după evenimente, pentru grupuri sociale diferite. Primul mesaj este cel al atacului surpriză absolută, dedicat maselor ce nu ştiu detalii despre acest eveniment şi care nici nu au înclinaţie pentru verificare. Aceşti oameni au o obedienţă nativă şi cred instinctiv ce li se spune pe linie ierarhică, după cum acceptă ordinele venite astfel. Ei nu îşi pun probleme de carenţe logice a naraţiunii, şi o acceptă în virtutea obedienţei faţă de autoritate ce implică faptul că aşa trebuie. Cei mai mulţi au trăit pe pielea lor câteva frustrări sau chiar experienţe traumatice de tip ambuscadă în diverse etape ale vieţii, aşa că naraţiunea oficială a atacului surpriză este foarte personală şi, din acest motiv, credibilă, după cum a fost credibilă inclusiv pentru noi când am auzit-o prima dată la orele de istorie. Proiectându-se în imaginea celui învins pe nedrept de un laş, care trişează pentru a câştiga, fiecare e dispus să creadă această variantă doar pentru că vrea să îşi comunice propria frustrare în acea experienţă. Ironia maximă este aceea că cele mai multe astfel de experienţe sînt cele cu angajatorii lacomi; iată cum, printr-o astfel de inginerie socială complexă, frustrarea din câmpul muncii este externalizată către semeni mai slabi sau pe aceeaşi treaptă socială, dar din altă ţară, exact după modelul descris de Hegel în cartea sa „Filosofia dreptului” (Batoche Books 2001, pagina 259) , la care am tot făcut referire în acest text.

Cel de-al doilea mesaj îl contrazice pe primul, însă în acelaşi timp îl şi continuă, dând impresia că ar fi doar o detaliere a acestuia. El se adresează celor care au aflat într-un fel sau altul despre radarul de la Opana şi submarinul depistat şi scufundat de nava Ward. Astfel de informaţii le creează neutrilor puternice dubii despre naraţiunea atacului surpriză. Pentru ei special a fost creată zaua dezinformaţională despre avioanele B-17, dar şi cea de externalizare a responsabilităţii spre preşedintele Franklin Delano Roosevelt, care ar fi tăinuit atacul. Roosevelt a avut şi încă şi încă are o imagine profund pozitivă eventual în conştiinţa americanilor de rând, aşa că puţini totuşi cred această variantă, iar cei care ştiu datele acelea devin necredibili pentru omul simplu. Pentru cei care sînt dispuşi să îşi modifice aprecierea faţă de Roosevelt, spionajul civil a introdus o altă dezinformare, mult mai credibilă, respectiv interesul şi uneltirea lui Churchil de a atrage SUA în război. O astfel de viziune telenovelistică asupra politicii internaţională a fost şi este seducătoare inclusiv pentru oameni foarte inteligenţi şi competenţi în domenii complexe. Însă, în materie de politică, ei au rămas… „telespectatori”. În felul acesta cu toţii au fost împiedicaţi să afle modul în care capitalismul funcţionează pe bază de război şi ameninţări, şi că ei s-a întâmplat să fie tocmai moneda de schimb al acestui proces hidos.

Ce am văzut până acum sînt dezinformări postbelice ale evenimentelor din timpul Războiului 2 Mondial pentru marele public. În următoarea secţiune vom vedea câteva cazuri de alterarea a probelor care contrazic această naraţiune, începând de la persecuţie socială şi profesională şi ajungând la atentate comise în formă de accidente mortale.

24 ianuarie 2026

2.5.4.12. Manipulare complexă a opiniei publice pentru inflamarea Războiului 2 Mondial

Manifestul societăţii automatiste  




Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon



2.5.4.12. Manipulare complexă a opiniei publice pentru inflamarea Războiului 2 Mondial




După cum am spus detaliat în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie”, Războiul 2 Mondial e fost o diversiune planetară menită să ascundă furia populară a americanilor faţă de practicile dubioase ale companiei Stadard Oil (proprietate lui John Davison Rockefeller), după ce fiica unui ruinat de către Rockefeller, Ida Tarbell, le-a publicat în revista McClure's. Furia americană pentru magnaţi a devenit simpatie atât locală cât şi internaţională pentru fascism şi comunism, care promiteau eliminarea acestor practici. Dezgustul faţă de Rockefeller şi bogaţi în general a devenit atât de intens încât Teddy Roosevelt a promis eliminarea monopolului pe piaţă în campania sa electorală. Ca în orice situaţie de genul acesta, magnaţii abat atenţia publică de la propria lor castă, instigând o oroare şi mai mare în altă parte. Atacul de la Pearl Harbor, urmat de invazia di Filipine, şi inflamarea celui mai mare război din istorie a fost exact acea oroare şi mai mare, prin care indignarea publică a fost abătută dinspre Rockefeller şi restul de magnaţi către Germania nazistă şi Japonia imperială.

După ce Germania a invadat Polonia în 1939 în SUA au început „pregătirile”. Armata şi Marina americană au înrolat tot ce s-a putut. În Filipine şi Hawaii au ajuns undeva la 30 000 de militari, cea mai mare parte recrutaţi în 1940. După criza din 1929, în 1940 atât SUA cât şi restul ţărilor civilizate încă sufereau. Mulţi s-au înrolat în serviciul militar pentru a scăpa efectiv de sărăcie. Paul Kerchum, prizonier american şi supravieţuitor din Filipine (inclusiv al celebrului „marş al morţii”) spune la minutul 02 din video-ul „DAV member and Bataan Death March survivor shares his story” că armata accepta pe absolut oricine. Un alt prizonier supravieţuitor, Glenn Frazier, spune la minutul 3 din video-ul „Col Glenn Frazier, Bataan Death March Survivor, Interview” că a minţit că ar fi avut 21 pe când avea 16, şi nimeni nu l-a verificat, şi astfel a fost înrolat fără nicio problemă. Un alt prizonier supravieţuitor spune la minutul 06.50 din video-ul „Bataan Death March Survivor Dan Crowley” că sărăcia i-a dus pe mulţi spre serviciul militar. Pe lângă săraci, aici au fost atraşi şi infractorii, aflaţi în cercetări şi ameninţaţi cu închisoarea. Înrolarea în sistemul militar i-a ucis pe majoritatea dintre ei, promiţându-le iniţial în mod înşelător pierderea urmei dinspre cercetătorii penali sau sărăcie.

Sistemul eugenic modern s-a gândit în mod tipic publicităţii să-i folosească la a-i antrena şi pe alţii într-un viitor război, care să-i elimine în afara statului pe potenţialii rebeli, după modelul descris de Hegel în cartea sa „Filosofia dreptului”, pe care am tot citat-o. Memoriile supravieţuitorilor abundă de amintiri plăcute înainte de 7 decembrie 1941. Pentru a parafraza gluma cu indecisul dacă să meargă în Iad sau în Rai, această perioadă era doar … „campanie electorală”. Traiul bun şi lipsit de griji din 1940-1941 din bazele americane era doar un preludiu la măcel. Fotografiile şi scrisorile trimise de protagonişti anturajului cu petreceri nesfârşite şi veselie i-au convins şi pe alţii să se înroleze. Războiul părea atunci un risc minor, deşi cine judeca în mod corect articolele de presă negativă faţă de Japonia, care au apărut în paralel cu această campanie de recrutare, putea întrevedea înspre ce se îndrepta acea poveste. Dar mulţi au fost păcăliţi de reticenţa celor mai mulţi americani de a participa la acel război, fără să-şi imagineze că va exista un Pearl Harbor, şi că opinia publică se va schimba la 180 de grade.



Observăm că această practică este o variantă nouă a Cruciadelor sau „Corăbiei Nebunilor” din perioada medievală şi de după. La fel cum hoţii, prostituatele şi alţi marginali erau convinşi să-şi salveze sufletele prin participarea la cruciadele ce promiteau „eliberarea pământurilor sfinte”, în perioada modernă s-a folosit un instrument adecvat mentalităţii „întreprinzătoare” pentru acest scop grotesc de eugenie. Dar, până să îi sacrifice, sistemul dezinformaţional i-a folosit pe post de masă de manevră pentru a contracara tendinţele politice în special nazist-fasciste, dar şi comuniste, din SUA, pe lângă cele de neutralitate. Fără să îşi dea seama, fiecare recrutat era astfel mituit să devină un susţinător al intrării SUA în război, deşi cei mai mulţi nu ar fi dorit aşa ceva. Destui dintre ei nu s-ar fi înscris în sistemul militar dacă ar fi ştiut că vor lua parte la cel mai crunt război existent vreodată între oameni. Însă, prin acceptarea recrutării, fiecare îşi asuma să meargă, să lupte şi chiar să îşi dea viaţa pentru ţara sa în schimbul unei perioade de viaţă trăită fără neajunsuri. Într-un fel era un joc al sorţii ce părea drept. Uciderea lor eugenistă era făcută într-adevăr pentru întărirea naţiunii americane şi a altora, la fel cum în agricultură distrugerea buruienilor permite dezvoltarea culturii de plante. În acelaşi fel şi pentru aceste victime, un an sau doi de distracţii parcă valorează mai mult decât 10 ani de lipsuri materiale şi umilinţe. Sistemul i-a sacrificat, dar lor li s-a făcut imagine de eroi, chiar şi doar pentru câteva luni sau un an. Asemenea unor droguri, cei cu un narcisism mai pronunţat au acceptat acest târg de a ieşi din anonimitate pentru o perioadă în faţă, ca eroi. Am amintit deja anterior şi vom vedea cum, mai târziu, supravieţuitorii Filipine şi Hawaii vor fi umiliţi în prealabil pentru a-şi ţine gura şi nu a spune ce au văzut în special faţă de suprimarea alarmei şi auto-sabotajul.

După decembrie 1941, a intrat în vigoare şi propaganda cu ţinta între naivi. Deşi cei informaţi aveau o imagine denigratoare despre japonezi, pentru redneck-ul de rând propaganda a venit cu o imagine infantilistă asupra războiului, ca un fel de joc, după cum vedem în aceste imagini, la care am mai făcut referire pe parcursul acestui text.







Ne imaginăm că cei care au fost păcăliţi de ele nu erau cei mai deştepţi oameni din SUA. Însă a-i atrage în această capcană şi a-i omorî mi se pare la fel de odios precum incendierea cinematografului plin cu copii ce se uită la desene animate.

O manipulare grotescă pentru naivii americani a fost şi cea a asistentelor medicale luate prizoniere în Filipine. Şi ele au fost recrutate cam în acelaşi fel în care au fost recrutaţii şi bărbaţii în sistemul militar. Multe au fost seduse de spiritul de aventură. Altele au vrut să se specializeze în meseria de asistentă medicală. Dar acest lucru se putea face foarte bine şi în SUA. Apoi, era mult mai ieftin să fie pregătite filipineze pentru această meserie, mai curând decât să fie aduse din SUA. Doar că sistemul dezinformaţional le-a folosit aşa cum se întâmplă şi astăzi cu prostituatele mascate care joacă rolul de femei singure prin baruri, pentru a-i convinge pe naivi să le cumpere băutură. Am descris cazul lor în detaliu în cartea mea „Fără sadism!”. Inclusiv în firme sînt angajate unele femei şi pentru aspectul lor fizic, contribuind astfel la motivarea bărbaţilor să aibă succese mai mari spre a fi admiraţi de ele, în profitul firmei.

În cazul Filipine, asistentele medicale au avut acelaşi rol de a atrage şi alţi naivi în recrutare şi apoi sacrificare. Ele au devenit subiect într-unul din afişele propagandistice pentru promovarea războiului, după ce în mod absurd au fost luate prizoniere. În mod normal femeile şi copiii nu se iau prizonieri decât dacă activează direct combatanţi în câmpul de luptă. Însă acolo japonezii au fost manipulaţi spre a juca rolul de barbari, gata să atragă alţi naivi americani pe post de salvatori. Spionajul civil a făcut acest afiş de o putere emoţională incredibilă pentru tinerii săraci americani, regresaţi la mentalitatea marşurilor militare antice. Sărăcia îi va fi făcut nefrecventabili de către femeile din anturaj. Cei care aveau deja relaţie de cuplu au fost părăsiţi de partenere pentru un bărbat care să poată susţină familia. Aşadar mulţi sufereau de singurătate iar afişul cu asistentele care pare că îi aşteaptă precum fecioarele pe martirii islamici exact la acest punct nevralgic lovea. Mulţi s-au înrolat ca figuranţii într-un fim de desene animate pentru a deveni prinţi ce salvează pe albă-ca zăpada din ghearele balaurului japonez.


Ne aducem aminte de afişele care îi portretizau pe japonezi ca nişte laşi mărunţi, deşi ei au fost de departe cei mai dârz războinici care au luptat vreodată în istorie. După aceea minciuna s-a modificat în sensul identificării dârzeniei lor cu barbaria. Ce-i drept, cele două noţiuni nu sînt tocmai incompatibile, însă nici echivalente, aşa cum le-a portretizat aparatul dezinformaţional al magnaţilor americani, însetaţi de război. În acest moment putem să vedem în ele şi povestea cu „Albă ca Zăpada”, prin care manipulaţii naivi se şi visau prinţi. Iată cum în afişul cu soldatul ce primeşte scrisoarea lupta în război e asociată dezinformaţional cu iubirea din partea cuiva care ţine la el. Îl vedem ca un personaj de desene animate fericit, jubilând, cu scrisoarea în mână, motivat să „pălmuiască” japonezii de fericire. Realitatea frontului era însă cu totul alta.

În video-ul „Interviewing Philippine Internees (1945)” există unele interviuri într-adevăr din 1945, precum cuplul fericit pentru finalul războiului de la ora 28.56. Cam asta era atitudinea tuturor atunci, deoarece finalul războiului le garanta că nu vor fi ucişi. Însă alte interviuri foarte probabil au fost făcute înainte de această dată, deoarece cei intervievaţi nu dau impresia că ar trăi bucuria terminării sale. De exemplu la ora 25.40 vedem un interviu cu o şotie de locotenent dispărut în misiune care nu face vreun demers pentru a cere autorităţilor să îi spună dacă soţul său a murit sau e în viaţă. În mod normal ea ar trebui să fi cerut acest lucru pentru a-şi clarifica situaţia socială. La ora 41.45 vedem o altă tânără şotie singură, fără soţ. Apoi, la ora 43.40 vedem o tânără mamă văduvă. Niciuna nu arată vreun semn de bucurie pentru terminarea războiului. Deşi nu le-am văzut în alte video-uri, putem să ne imaginăm că ele au făcut parte din filme de propagandă ascunsă, menite să atragă alţi naivi spre înrolare, pentru a ajunge la ele.

Văzând aceste imagini de propagandă îmi vine în minte cea făcută în 2020 pentru a promova teoria pandemiei ca falsă cauză pentru reducerea drepturilor civile în următorii 2 ani. În articolul „S-au golit supermarlet-urile; deci Coronavirus e o campanie de marketing”, scris chiar la începutul mascaradei, am descris în ce mod manipularea s-a făcut prin tehnicile specifice publicităţii, printre care asocierea cu o vedetă sau cu folosirea sexualităţii, deşi carantina a dus la separarea unui număr mare de cupluri, anterior erodate sau insuficient de sudate. Diferenţa dintre manipularea de atunci şi cea de acum constă doar în folosirea mai mare a obscenităţii, specifică mentalităţii contemporane. În următoarea secţiune vom vedea o mai strânsă conexiune între marketing şi dezinformare, prin descrierea mobilităţii temelor în funcţie de răspunsul publicului la dezinformări anterioare .

















26 decembrie 2025

2.5.4.11. Războiul Mondial 2 este aplicarea tehnicii de dezinformare prin reprimarea traumatică

Manifestul societăţii automatiste  




Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon



2.5.4.11. Războiul Mondial 2 este aplicarea tehnicii de dezinformare prin reprimarea traumatică





Am arătat în primul capitol al acestei cărţi, dar şi în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie”, că Războiul Mondial 2 a fost o diversiune colosală, făcută la nivel internaţional pentru a acoperi crimele făcute de Rockefeller şi alţi mari industriaşi şi bancheri americani. Articolele jurnalistei Ida Tarbell despre practicile dubioase ale lui John Davison Rockefeller (proprietar al companiei Stadard Oil) în revista McClure's, reunite în celebra carte „Istoria Companiei Standard Oil”, a produs un profund sentiment de dezgust în opinia publică americană care a ţinut către anii 1930. Teddy Roosevelt a făcut din eliminarea monopolului pe piaţă o temă din campania sa electorală, cu trimitere directă la Rockefeller. Rockefeller însă îi subvenţiona campania electorală, la fel cum se întâmplă şi astăzi; gargara cu eliminarea monopolului era făcută pentru a potoli cumva furia publică. Însă se strânseseră deja prea multe printre americani. Lângă această problemă s-au acumulat şi cele ale asasinării continue a greviştilor, începând din 1886. Opinia publică americană a răspuns la aceste abuzuri prin simpatie faţă de comunism şi nazism, ambele fiind în trend crescător încă de la începutul secolului al 20-lea. Ambele curente politice înfrânează interesele magnaţilor.

Soluţia dictaturii capitaliste în aceste situaţii nu este reprimarea directă a adversarilor, ci crearea unor diversiuni şi mai mari, care să facă din crima iniţială o oroare de mai mici dimensiuni. Atenţia opiniei publice se concentrează pe a doua crimă, care este mult mai mare, şi o pierde din vedere pe prima. Ulterior, ea are repulsie faţă de ambele, deoarece nu mai poate suporta ororile. Remarcăm aici la scară înaltă strategia hoţilor de buzunare care lucrează în echipă: unii creează o diversiune ce atrage atenţia trecătorilor iar alţii fură, cu şanse mai mari să nu fie observaţi de atenţia diversionată a victimelor. Acesta este principalul mecanism psihologic de dezinformare şi manipulare publică, aşa cum l-am descris succint în tehnica de dezinformare de presiune psihologică prin reprimarea traumatică. Aşa s-a întâmplat cu invazia diversionist militară din decembrie 1989 din România, pe care am descris-o în detaliu în cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” , completate de războaiele iugoslave din anii 1990, şi multe altele.

Războiul Mondial 1 a fost instigat în special din Europa. Dar, sesizând oportunitatea, magnaţii americani au tras şi SUA în el, fără nici un fel de motiv. Oricum, instigarea lui a plecat de la un motiv pueril chiar şi pentru beligeranţii europeni. Toţi aveau interesul de a scoate şi neutraliza acolo nemulţumiţii, după modelul descris de Hegel în „Filosofia dreptului”, la care am tot făcut referinţă pe parcursul acestui text. Însă, ceva a lipsit. Dar pentru SUA, el nu a însemnat mare lucru. Cei mai mulţi dizidenţi americani au rămas pe teritoriul SUA, şi nu s-au înrolat în acest război. A urmat criza din 1929, prelungită în decada următoare. Ea a fost instigată prin pârghii economice speciale pe care le voi detalia într-o carte separată. Cert este că această diversiune nu a reuşit să abată atenţia dinspre magnaţi spre brokerii de la bursă, iar opinia publică americană a devenit şi mai comunistă/fascistă după aceea. Atunci magnaţii americani au instigat un război şi mai mare, care a atenuat mult tendinţa aceasta, chiar dacă nu a extirpat-o total.

Pentru a o pune în practică, toată operaţiunea de atragere a dizidenţilor către un război în afara SUA trebuia făcută în aşa fel încât să pară un act de legitimă apărare. Chiar şi războiul din Vietnam a fost prezentat ca o reacţie disproporţionată asupra unei şicane în golful Tonkin; navele Marinei Statelor Unite intrat în apele teritoriale vietnameze şi au provocat un foc de avertisment în data de 2 august 1964; cu o propagandă de presă bine făcută incidentul a fost prezentat ca un atac asupra SUA, deşi acea zonă nu era nici pe departe teritoriu american. Însă pentru o mentalitate imperialistă acest „amănunt” este irelevant.

Cumva războiul din Pacific repetă această situaţie. După cum japonezilor de rând nu li s-a spus de statul lor că au atacat la Pearl Harbor fără o declaraţie oficială de război, la fel nici americanilor de rând nu li s-a spus că Filipine nu era tocmai o ţară independentă, ci o colonie a SUA în acel moment. SUA s-a retras din Filipine şi a recunoscut această ţară ca independentă abia după război. Acest lucru pare a nu avea o importanţă deosebită. Însă, sub aspectul viziunii japoneze, invazia niponă putea foarte bine fi prezentată ca luptă de eliberare a „fraţilor de rasă filipinezi de sub dominaţia albilor occidentali”. Cu exact acelaşi argument URSS a contra-invadat estul Europei în al Războiul 2 Mondial. Pentru contra-invadaţi argumentul URSS este irelevant, după cum este şi pentru americani cel japonez. Fiecare gândeşte sub impulsul propriei supravieţuiri. Însă pentru un neutru cele două argumente au aceeaşi putere logică: dacă SUA are colonie în Orientul îndepărtat, de ce n-ar avea şi Japonia? Sau, dacă estul Europei a invadat URSS şi i-a produs 30 milioane de morţi, de ce nu ar avea şi URSS dreptate să contra-invadeze ţările invadatoare şi să pună guverne favorabile în acestea, pentru a evita o altă invazie în viitor?

Ei bine, tocmai aceste întrebări legitime a încercat să evite atacul de la Pearl Harbor. Dacă SUA ar fi atacat direct Japonia, atunci imaginea sa publică în plan internaţional s-ar fi deteriorat mult mai mult. Oricum, acea crimă nu va putea fi prea curând ştearsă de pe obrazul american, fiind cea mai mare crimă cu durată scurtă din istorie. Exterminarea nativilor americani este o altă pată, şi mulţi susţin că aceea ar fi cea mai mare crimă cu durată lungă din istorie. Spionajul civil a anticipat asta, şi de aceea a manufacturat atacul de la Pearl Harbor cu o meticulozitate ce a fost foarte aproape să îl facă drept crima perfectă. Dacă nu era George Elliott, mă îndoiesc că aş fi aflat despre diversiunea de la Clark Field. Fără radarul de la Opana şi nava Ward, acel eveniment ar fi părut o neghiobie a unui general incompetent.



Oricum, diversiunea cu incidentul din golful Tonkin nu ar fi fost suficientă pentru planul de a justifica folosirea ulterioară a bombelor atomice. Spionajul civil şi militar au lucrat la planul Pearl Harbor, care făcea crima un act de totală legitimă apărare. Toate diversiunile de instigare au fost făcute în spiritul acestei dezinformări publice nu doar naţionale, în SUA, ci şi internaţionale, pe tot globul. Aşadar, după cum am afirmat în documentarul sus amintit, marii industriaşi şi bancheri americani au uneltit în colaborare cu Zaibatsu japonez un război, în care Japonia să fie agresoarea. Absolut nimeni dintre cei neutri nu au spus altfel după 7 decembrie 1941. Abia după cele două bombe din 1945, unii au început să-şi pună semne de întrebare privind acest eveniment. Am arătat la nivel mediu de detaliu în documentar faptul că acest război era lipsit de sens atât pentru japonezul simplu cât şi pentru americanul simplu. În acelaşi fel atacul japonez asupra teritoriilor SUA din decembrie 1941, care a continuat în Filipine până în primăvara lui 1942, nu are nici un sens din punct de vedere strategic.

De fapt, nici atacul de la Pearl Harbor şi nici invazia din Filipine nu are sens din punctul de vedere al strategiei clasice de război. Această campanie militară nu a adus absolut nimic Japoniei, fiind o irosire fără sens a resurselor. Filipine nu avea petrol, principala resursă căutată de Japonia după embargoul american. Era mult mai eficient să fi cumpărat petrol din Amerca Latină, după ce SUA a refuzat subit să mai facă afaceri cu Japonia. Preţul petrolului din Venezuela a fost şi atunci, şi încă este şi astăzi, mult mai mic decât cel din SUA. De asemenea, petrol putea fi luat şi din URSS, dar această pistă a fost subminată de o altă diversiune; în 27 septembrie 1940 Japonia semna cu Germania nazistă pactul tripartit. Şi aici vedem acelaşi scenariu: o astfel de alianţă iarăşi nu avea sens de strategie clasică în contextul geopolitic de atunci. Japonia avea mult mai mare interes să facă alianţă cu URSS, măcar pentru faptul că graniţele orientale ale acestei ţări erau mai aproape de arhipelagul nipon. Cel puţin, Japonia trebuia să rămână neutră şi să facă afaceri cu sovieticii: lipsa de tehnologie de atunci din URSS ar fi permis un schimb ideal petrol sovietic contra maşini japoneze.

Pactul tripartit a fost o acţiune absurdă şi din punct de vedere militar. Doar SUA îşi permitea să trimită armate pe partea opusă a globului. Dar acest document a avut sens din punctul de vedere al dezinformării internaţionale. Ne aducem aminte din documentar cum această alianţă a avut rolul să îl manipuleze pe Hitler să înceapă un război împotriva SUA, o altă falsă justificare a invaziei ulterioare americane din Europa. Istoria a fost falsificată printr-o falsă declaraţie oficială de război, care nu există ca document oficial, dar pe care lumea întreagă a crezut-o reală. E foarte improbabil să credem altfel, dar chiar aşa a fost. Hitler într-adevăr a făcut acele declaraţii ostile la adresa SUA în Reishtag, pe 10 decembrie 1941, dar acestea nu ţin de document oficial la o analiză atentă, conform dreptului internaţional.

Pe lângă această manipulare în masă, prin semnarea pactului tripartit remarcăm şi pe cea a îndreptării furiei poporului japonez către SUA, aşa cum am descris-o anterior. Invazia URSS de către Germania nazistă o aducea şi pe Japonia în război cu aceasta, conform acestui document, iar orice schimb economic era exclus. Iată cum Japonia s-a comportat şi ea ca amatorii atunci, dând vrabia din mână pentru cioara de pe gard; ea a preferat o alianţă fără perspectiva unui profit în favoarea anulării unor schimburi economice cu URSS, favorabile de ambele părţi: maşini şi arme contra petrol. Japonia avea mult mai mult de câştigat dintr-o alianţă economică cu URSS, decât una militară cu Germania nazistă. Însă manipulatorii din umbră urmau indicaţiile marilor industriaşi şi bancheri americani. Ei făcuseră afaceri împreună de aproape jumătate de secol, în urma cărora cei japonezi îşi câştigaseră statutul în arhipelag. Ei au tras sforile către această politică internaţională pentru a ajunge la un război pierzător cu SUA, în urma căruia şi-au atins hegemonia absolută în ţara soarelui răsare. Deşi ţara lor pierdea războiul cu SUA, ei câştigau războiul început în anii 1920 cu ultranaţionaliştii şi conservatorii japonezi.

Aşa ceva are sens doar pentru jucătorii de şah, ca sacrificiu urmat de victorie. Conservatorii şi militarii nu vedeau deloc cu ochi buni ascensiunea Zaibatsu, după cum am arătat în documentar. Crimele ultranaţionaliştilor împotriva lor din anii 1920 arătau precum cele ale ultranaţionaliştilor europeni împotriva evreilor. Magnaţii americani au găsit în ambele zone locuri propice de instigare din interior a acestor războaie, atât prin susţinerea indirectă a ascensiunii lui Hitler în Germania, dar şi prin întărirea militară a Japoniei. Şcolirea lui Yamamoto în SUA înspre dezvoltarea războiului naval este cel mai clar exemplu pentru acest plan. Oficial, Yamamoto este cel care a venit cu propunerea atacului asupra bazei de la Pearl Harbor. Practic, investind astfel în sistemul militar japonez, Rockefeller şi restul de magnaţi făceau o mutare foarte abilă de şah militar cu reverberaţii politice. Pe de o parte ei îi reprimau indeirect pe viitorii lor contestatari, duşmanii lor virtuali, aflaţi la nivelul furiei incipiente. Furia lor era astfel absorbită de dispoziţia de a se înrola în război, înainte de a se manifesta ca dizidenţă politică, nazistă sau comunistă în acele vremuri. Pe de altă parte ei îi denigrau pe contestatorii lor de facto, ca nepatrioţi sau sabotori ai apărării SUA. Iată unde îşi are originea acuzaţiile de putinism asupra dizidenţilor politici în zilele noastre, odată cu războiul din Ucraina!

Marii industriaşi şi bancheri japonezi au acceptat planul omologilor lor americani şi au uneltit din culise ca armata japoneză să treacă la aceste campanii de atac asupra intereselor americane din Pacific. Am făcut referire pe parcursul acestei cărţi la infiltraţii spionajului între manifestanţii de stradă cu scopul de a produce violenţă, aşa cum i-am descris detaliat în documentarul meu , „Diversioniştii”. Asemenea lor, şi între militarii japonezi au fost infiltraţi astfel de diversionişti care i-au instigat la ura împotriva SUA şi a Occidentului în general. Atenţie la acelaşi model practicat de unii aşa-zis suveranişti în România în acest moment, unde toţi occidentalii sînt acuzaţi că ar fi participat la invazia diversionist-militară din 1989! Poporul nu se pricepe la asemenea acte de diversiune, ci doar o mână de spioni de birou. Asta ar fi trebuit să înţeleagă şi militarii japonezi atunci. Cei mai mulţi nu şi-au dat seama că eroismul lor proverbial era pe cale să fie instigat în a fi transformat în barbarie. Faptul că prizonierul era considerat un laş de cultura samurailor, a dus la tratamente inumane asupra prizonierilor americani capturaţi în Filipine. Japonia semnase acordurile convenţiei de la Geneva, însă militarul japonez avea încă în sânge mentalitatea samurailor. Ei niciodată nu se lăsau prizonieri la adversari, aşa ceva fiind un semn de maximă dezonoare. Am văzut că inclusiv civilii nu se lăsau cuceriţi, deşi ei nu erau nici măcar luaţi prizonieri de invadatorii americani. Aşa ceva se poate vedea în video-urile cu femeile şi copiii japonezi care se sinucideau în insulele controlate de japonezi după ce erau cucerite de americani. O astfel de cultură stoică a fost însă pervertită la a deveni una barbară sub o puternică manipulare. Dârzenia militarilor japonezi încă provoacă repulsie astăzi, şi datorită acestei perfide forme de infiltrare şi deturnare a sensului ei iniţial, iniţial stoic. Manipularea din umbră a militarilor japonezi spre a deveni hedonişti barbari a fost făcută cu scop mai larg; se urmărea scopul de a oripila întreaga lume, de a inflama un război cât mai mare pentru a provoca eugenie printre ţăranii şi samuraii japonezi, precum şi între revoltaţii americani în care se trezise patriotismul. Se crea astfel o justificare internaţională pentru utilizarea bombelor nucleare.

Dezinformatorii civili americani au justificat ulterior atacurile japoneze începute pe 7 decembrie 1941 prin protejarea noilor colonii din afara arhipelagului nipon. Însă invazia Manciuriei se produsese deja în 1931, iar atunci SUA nu s-a lamentat prea tare. Criticile au apărut abia în 1940, iar embargoul a fost implementat abia în iulie 1941. O situaţie oarecum identică o trăim în ultimii ani odată cu invazia Ucrainei de către Rusia; Occidentul nu a obiectat nimic faţă de incursiunea rusească în estul Ucrainei din februarie 2014. La ştiri nu s-a spus mai nimic despre acest eveniment atunci. Dacă nu s-ar fi amplificat războiul de după 2022, nici n-am fi aflat de el. Dimpotrivă, cu câteva săptămâni înainte de invazia din 24 februarie 2022, toată mass-media occidentală a cotit-o dinspre panica prin exagerarea periculozităţii virusului SARS-COV-II, care nu mai speria decât ipohondrii, către panica invaziei ruseşti. Am văzut în primul capitol ce rol au ameninţările traumatice în creşterea economică globală. Mulţi dintre noi am crezut că e vorba de o altă campanie de „bau-bau”, după ce cea cu boala COVID nu mai era marketabilă.

Astăzi semnele implicării Occidentului în manufacturarea acestui război sînt mult mai slabe, însă pentru în 1941 le vedem foarte vizibile în manufacturarea războiului mondial 2, deşi s-au dorit a rămâne ascunse. De la invazia japoneză a Manciuriei din 1931 şi până la embargoul american din 1941 au trecut 9 ani. În acest răstimp spionajul civil şi militar au pregătit detaliile unui război din care SUA să iasă învingătoare, iar Zaibatsu să deţină puterea absolută în Japonia, în detrimentul mentalităţii japoneze tradiţionale a samurailor şi ţăranilor. Marii industriaşi şi bancheri americani aveau şi ei nevoie să ascundă diversiunea marii crize din 1929 printr-o tragedie mai mare. După aproape o decadă, ei nu doar că nu convinseseră muncitorii să revină la programul de lucru de dinainte de greva de la Chicago din 1886, dar stârniseră cele două curente politice extremiste, comunismul şi fascismul, care le periclitau şi mai mult afacerile. După cum am tot spus şi în documentar şi în această carte, războiul a încercat iniţial să dărâme comunismul în URSS (deşi el luase formă de socialism). Iar apoi, după alimentarea cu arme a sovieticilor, a reuşit stârpirea fascismului în Europa şi slăbirea lui maximă în SUA. Războiul 2 Mondial a absorbit potenţialii muncitori grevişti în gigantica industrie militară americană; în loc să facă greve faţă în fabrici nemulţumiţii au fost atraşi în vechea afacere a războiului.

Bâlbâielile locotenentului Kermit Tyler faţă de alarma dată de radarul Opana, sau faţă de cea dată de nava Ward, sînt doar vârful icebergului diversiunilor care au dus la inflamarea Războiului Mondial 2. La fel sînt şi bâlbâielile generalului Macarthur faţă de planul subordonaţilor de a ridica avioanele de la Clark Field în aer şi a ataca baza japoneză de la Formosa (Taiwan). Ele au fost ascunse atât militarilor din Filipine cât şi poporului american prin ororile mai mari păţite de prizonierii americani după invazia japoneză. Auto-sabotajul apărării de la Clark Field îl continua pe cel asupra navei USS Arizona, despre care am descris în detaliu într-o secţiune dedicată ei.

După cum am mai spus până acum în acest text, atât tema Pearl Harbor cât şi Clark Field au fost subit scoase şi din atenţia publică americană după război, deşi, ambivalent, prima a fost folosită ca justificare a folosirii celor două bombe atomice asupra civililor. Pentru omul simplu american aceste arme creau mândria naţionalistă de a fi naţiunea cea mai puternică de pe glob, numărul unu, the best. Puţini erau dispuşi să dea atenţie dramelor supravieţuitorilor de la Pearl Harbor şi, mai ales a celor din Filipine, care au trecut printr-un adevărat iad acolo, după cum am descris în secţiunea anterioară. Iată cenzura făcută prin manipulare de către dictatura capitalistă, modernă! În dictatura clasică mijloacele de comunicare sînt suprimate. Dictatura modernă denigrează sau supune ruşinii publice sursa informaţiilor care ameninţă naraţiunea oficială sau interesele magnaţilor. Trauma supravieţuitorilor de la Pearl Harbor şi Filipine va fi devenit subiect de ruşine personală după 1945. De aceea vedem prin comentariile video-urilor despre aceste teme mărturii ale apropiaţilor protagoniştilor acelor evenimente, care se întristau când auzeau despre acest subiect, şi refuzau să vorbească despre el. Asta pentru că o făcuseră chiar în anii de după război, şi rezultatul a fost dramatic pentru ei; nu doar că fuseseră ignoraţi, dar chiar şi acuzaţi de laşitate sau cerşire a atenţiei în loc să fie mulţumiţi că încă trăiesc. Li se făcea astfel imagine de denigratori ai memoriei celor care muriseră, deşi traumele îi uciseseră în cea mai mare parte şi pe ei. Erau astfel obligaţi să ţină în ei traumele fără a se elibera prin exprimare verbală sau de orice fel.

Vedem în aşa ceva reluarea tehnicii de dezinformare prin presiune psihologică în formă de reprimare traumatică, dar de data asta şi în formă pozitivă de explozie patetică, prin bucuria sfârşitului războiului. Acesta se terminase, Japonia devenise un alt stat al SUA din lume, şi orice fel de răscolire a amintirilor de coşmar era privit cu suspiciune, ca subminare a intereselor americane în Pacific. Mărturiile supravieţuitorului William Edwin Dyess au fost luate în serios abia după moartea lui, foarte suspectă, într-un accident de avion. Astăzi cultura americană arată un respect aproape divin pentru cei ce s-au înrolat o perioadă în sistemul militar american. Însă aşa ceva este o contracarare a modului în care veteranii de la Pearl Harbor şi Filipine au fost trataţi până în anii 1990. Vom vedea în următoarele secţiuni că ei au fost ucişi treptat şi dureros, prin ruşine publică, iniţial ca dezertori, iar apoi ca pasivi agresivi. Doar călăul lor indirect, generalul MacArthur a fost ridicat în slăvi. Ignorarea lor timp de mai multe decade a avut efecte mult mai perfide decât cenzura clasică. Dar cenzura clasică a continuat şi în dictatura modernă pe această temă. Diferenţa faţă de dictatura clasică rezidă în faptul că ea nu s-a aplicat asupra protagoniştilor ci asupra instrumentelor. „Lista neagră de la Hollywood” (Lista lui Bill”) i-a fost exclus din industria filmului pe cei care pregăteau sau ar fi fost suficient de dizidenţi încât să se implice în viitor într-un proiect de spunere a adevărului despre tema Pearl Harbor şi Clark Field. Despre tehnicile de dezinformare şi manipulare specifice publicităţii pentru a atrage naivii să se înroleze în război vom vedea în secţiunea următoare .

Popular Posts

Etichete