Recompensă simbolică auxiliară prin menţiune într-un monument adiacent la Pearl Harbor pentru acei supravieţuitori ce au susţinut naraţiunea atacului surpriză
Manifestul societăţii automatiste
2.5.4.20. Recompensă simbolică auxiliară prin menţiune într-un monument adiacent la Pearl Harbor pentru acei supravieţuitori ce au susţinut naraţiunea atacului surpriză
În ciuda recompenselor simbolice oferite familiilor victimelor atacului, unele au intrat în contact cu supravieţuitorii dizidenţi şi au devenit ele însele dizidente. Din fericire pentru speranţa restabilirii adevărului istoric, odată cu era internetului şi cu accesul uşor la dispozitive de înregistrare video-audio, au apărut în spaţiul public unele mărturii ale celor care şi-au păstrat până la finalul vieţii atitudinea dizidentă sau ostilă celei oficiale. Aceştia sînt adevăraţii eroi americani, în frunte cu George Elliott şi urmaşii lor din generaţia Flower Power. Profilurile reţelelor de socializare în care mărturiile lor au apărut au fost iniţial şterse, apoi îngropate cu haos informaţional şi dezinformaţional care a produs lehamite tinerelor generaţii. Aici e limita aşa-numitei libertăţi de exprimare, cu care dictatura capitalistă se bate în mod ipocrit în piept că o garantează, faţă de cea clasică, după cum se poate vedea în articolul 11 din „Carta internaţională a drepturilor omului”.
Însă aparatul dezinformaţional al spionajului civil şi militar a venit cu un mod foarte parşiv de a-i scoate în evidenţă pe supravieţuitorii obedienţi printr-o a doua plăcuţă comemorativă cu cei morţi după terminarea războiului, majoritatea de moarte naturală, de bătrâneţe. Începând din 2005 a apărut o inscripţie înşelătoare cu supravieţuitorii care ar fi murit după 1941, desigur de alte cauze.
Monumentul dedicat victimelor exploziei USS Arizona ne păcăleşte pentru început în a arăta recunoştinţa pe care o ţară o are pentru eroii săi. Vedem că există în el o primă inscripţie cu cei aproximativ 1000 de nume ale celor ucişi atunci, recunoscuţi în materialele oficiale. Pentru generaţiile mai noi aşa ceva este un firesc tribut adus supravieţuitorilor care au trăit după război. A doua plăcuţă comemorativă pare chiar o metaforă de reunire a celor recent dispăruţi cu tovarăşii lor de arme de dinainte.
Însă ea are rolul de substituire a primilor, printr-un foarte interesant mecanism de manipulare prin teleportarea prezentului în trecut, sau a trecutului în prezent, adică a supravieţuitorilor. În realitate, a doua plăcuţă comemorativă este menită de a-i trimite cumva în fundal pe cei ucişi atunci. Ea devine în mod înşelător un soi de trupă de elită în faţa celorlalţi, dar şi în faţa supravieţuitorilor dizidenţi astfel excluşi de la a-şi spune poveştile şi experienţa de viaţă. Cei care au murit atunci sînt cumva trecuţi în planul 2. Ei par nişte fantome ale trecutului, născuţi în urmă cu un secol.
Dacă ne uităm la finalul filmului „Salvaţi soldatul Ryan!”, vedem că acesta are nevoie de validarea familiei că a fost un om bun, şi că a meritat sacrificiul lor. Am arătat în secţiunea shhgsefef că acest film este o dezinformare menită să ascundă sacrificarea atât a celor câteva mii de militari americani în Hawaii şi Filipine, cât şi a restului de între 80 000 000 – 100 000 000 de milioane de victime, ale Războiului Mondial 2. Însă această scenă reflectă fidel angoasa veteranilor de război. Ei au deseori povara sufletească a celor care s-au sacrificat, sau au fost sacrificaţi, pentru ca ei să supravieţuiască. Într-un tupeu tipic pentru minoritatea de veterani obedienţi, aceştia îşi reclamă în mod invers „dreptul” de a fi puşi înaintea acelor victime pe această a doua plăcuţă comemorativă. Această situaţie reflectă fidel capitalismul, un sistem criminal care îşi justifică crimele prin prosperitatea postumă a criminalilor, la fel ca în cazul sclavagismului clasic.
Cei menţionaţi în monumentul funerar adiacent par pentru necunoscători a fi adevărata dovadă vie a minciunilor oficiale, deoarece au trăit până în ultimii ani. Am văzut anterior cazul Langdell, unul din cei mai proeminenţi dezinformatori dintre veterani. El a murit natural în 2015 la 100 de ani, iar numele său este gravat în blocul din dreapta al memorialului adiacent.
Dacă ne uităm la cele două blocuri din monumentul funerar adiacent vedem un număr de doar 45 de nume până în 2021. Niciunul dintre ei nu a susţinut, sau nu a lăsat urme să fi susţinut, teoria complotului. Cine nu e informat presupune că aceştia ar fi murit de bătrâneţe, la peste 80 de ani. Însă, în realitate, au fost 335 de supravieţuitori. Lista lor nominală poate fi văzută în web-site-ul „pearl-harbor.com”. Discriminarea dizidenţilor politici atestă caracterul eminamente dictatorial al aşanumitei „democraţii” americane, şi occidentale în general, care este o formă avansată de totalitarism. Vedem în această acţiune unul dintre cele mai teribile exemple de aplicare a tehnicii de dezinformare prin blamarea victimei.
Există câteva grupuri sociale foarte distincte între aceşti 45 de menţionaţi. Cel mai vizibil este cel al ofiţerilor superiori. Cu toţii au aruncat batista pe ţambal în ceea ce priveşte radarul, submarinul, înlocuirea amiralului James O. Richardson şi atacul „surpriză” de la Clark Field, la 9 ore după cel de la Pearl Harbor . Cel mai concludent caz este al locotenentului de informaţii Kermit Tyler, care a avansat într-un an în grad cât alţii într-o viaţa, ca recompensă pentru că a acceptat să susţină zaua dezinformaţională cum că avioanele surprinse de George Elliott la radarul Opana ar fi fost B-17-uri. Am văzut în secţiunea „Alte cazuri de recompensă prin avansare în carieră pentru acei supravieţuitori ce au susţinut naraţiunea atacului surpriză la Pearl Harbor şi Clark Field” cum fiul lui Joseph K. Langdell a făcut carieră în Marina SUA pentru că „tăticul” avusese un rol imens în mistificarea adevărului cunoscut de majoritatea supravieţuitorilor. Pentru ei nu este relevant faptul că atacul a fost o diversiune internaţională amplă în care au fost implicaţi şefii lor de cele mai înalte ranguri din instituţie. Din punctul lor de vedere militarul are datoria să se sacrifice pentru ţară, iar creşterea economică din timpul celor 4 ani de război confirmă faptul că diversiunea a fost spre binele majorităţii…
Desigur, nu toţi comemoraţii de pe plăcuţa memorialului USS Arizona au fost nişte obedienţi ai variantei oficiale. Unii au fost profund manipulaţi să o accepte. Ei nu au apucat să afle de radar şi submarin deoarece au plecat din zona la scurt timp de după atac. Am văzut în secţiunea anterioară cazul Vernon James Olsen. El a stat luni bune în spital datorită arsurilor severe căpătate în urma exploziei din USS Arizona. Dar, în acelaşi timp, el a lucrat 28 de ani în sistemul militar american, de unde e de înţeles că a avansat bine de tot în grad. Rămăşiţele sale incinerate au fost depuse de scafandri pe USS Arizona, într-o ceremonie omagiară la 7 decembrie 2011, iar numele său este menţionat în corpul din stânga al monumentului funerar adiacent. Am văzut anterior, de asemenea, cazul norocosului Glenn Harvey Lane. Şi el este menţionat în monumentul funerar adiacent, ultimul din corpul din stânga.
Există mai multe exemple de astfel de norocoşi care par naturali, în special pentru că numele lor nu au ajuns gravate în monumentul adiacent. Un astfel de exemplu este Lindsey R. Leighton Sr. El s-a născut în Effingham, Kansas, pe 30 noiembrie 1910, şi a fost fiul lui Ray şi Perlia Lindsey Leighton. A studiat iniţial în Nortonville, Kansas. Apoi, a urmat cursurile Universităţii din Kansas. S-a înrolat în Marină în 1932 şi a fost distribuit la bordul USS Arizona la Pearl Harbor. În decembrie 1941 a avut noroc să ceară permisie de plecare la ţărm cu o oră înainte ca avioanele japoneze să bombardeze şi să scufunde nava. Evoluţia lui profesională nu a fost una ieşită din comun, aşa că putem da credit ideii că permisia sa chiar a fost un noroc, aşa cum se întâmplă în mod natural oricărui om. După atac a fost repartizat pe USS Tennessee, apoi pe USS Enterprise. A participat cu această navă în Bătălia de la Midway. De asemenea, a fost repartizat pe USS Franklin, care a fost implicată în Bătălia din Filipine. În final a fost distribuit pe USS Boxer. A fost trecut în rezervă în 1946 cu gradul de locotenent, grad junior. În civilie s-a angajat ca inginer la fosta companie de hârtie Hurlbut Paper Co., şi mai târziu la Crane & Co. din Dalton, de unde s-a pensionat în 1990. S-a căsătorit în 1945 şi a avut 2 copii, un fiu şi o fiică, de la care a avut şi doi nepoţi. A decedat în decembrie 2004, în vârstă de 94 de ani. Numele lui nu e gravat în monumentul adiacent, dar nici nu a lăsat urme că ar fi discutat pe tema radarului şi a submarinului. Leighton Sr. A preferat să rămână neutru în această chestiune.
În acelaşi fel, nu toţi cei ne-menţionaţi în lista comemorativă adiacentă a supravieţuitorilor decedaţi ulterior au avut o activitate dizidentă. Unii au fost chiar protejaţi ai spionajului civil şi militar, după cum observăm în evoluţia lor profesională. După modelul naraţiunii din filmul „Salvaţi soldatul Ryan!”, aparatul dezinformaţional al spionajului american i-a discriminat pozitiv pe acei supravieţuitori care şi-au pierdut rude, în general fraţi, în acel atac. Scopul a fost cu predilecţie acela ca ei să nu ajungă dizidenţi politici, şi să fie mulţumiţi de viaţa pe care o duc. Au fost 38 de perechi de fraţi pe SS Arizona, dintre care 3 perechi chiar şi de câte 3 fraţi. Din acestea 3 au supravieţuit câte unul, Thomas D. Murdock, John Andrew Doherty şi Harvey Herman Becker. Din ele 38 de perechi, 15 au avut câte un supravieţuitor.
Unul dintre ei este Harlan C. Christinasen, supravieţuitor de pe nava USS Arizona, al cărui frate Edward Lee a murit în atac. Altul este Noel B. Chapman, care şi-a pierdut fratele, Naaman. Şi Anthony Francis Czarnecki şi-a pierdut fratele, Stanley. Un caz special a fost şi al lui Estelle Birdsell, al cărui frate Rayon a murit odată cu explozia din nava USS Arizona. Voi reveni un pic mai jos la el. Numărul verilor ucişi în acel atac e şi el considerabil. De exemplu, Brooxey "Johnny" Johnston, Jr. şi-a pierdut doi veri în explozia din USS Arizona, Dee Cumpie si Horrace Van Wood.
Dacă lucrurile s-ar fi întâmplat precum spune varianta oficială, atunci aceşti supravieţuitori ar fi fost vârful de lance al intrării SUA în război; fraţii celor ucişi în atac ar fi putut deveni modele de răzbunare, pentru restul americanilor, şi nu ar mai fi fost nevoie de uriaşa campanie pro-război cu imagini manipulatoare din care am redat şi eu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . Scenele lacrimogene cu supravieţuitorii plângându-şi fraţii ar fi avut o uriaşă putere de convingere, şi ar fi creat o emoţie uriaşă nu doar în opinia publică americană, dar şi în cea internaţională. Dar, în loc de mobilizare, aceşti oameni au dispărut pur şi simplu din istorie. În locul lor au vorbit demagogii. De ce sistemul nu i-a folosit pe supravieţuitori? Răspunsul e foarte probabil să stea în faptul că mulţi dintre ei aflaseră de radar şi submarin. Perspectiva sacrificării fraţilor şi verilor lor devenea prea grotescă încât ei să mai susţină nu doar varianta oficială, dar chiar şi însăşi meseria de militar pe care o aleseseră. Printr-un sistem complex de manipulare prin pedeapsă şi recompensă, după cum am văzut în aceste ultime secţiuni, vocile acestor oameni au fost domolite.
O recompensă simbolică pentru fratele supravieţuitor care şi-a ţinut gura a fost tocmai menţionarea în acest monument adiacent. Un astfel de caz este cel al lui John D. Anderson. El s-a născut în 1917, odată cu fratele său geamăn, Delbert "Jake" Anderson. Jake a murit în explozia din nava USS Arizona, dar John a supravieţuit. Aproape imediat după atac, Anderson a fost trimis pe distrugătorul McDonough, şi a participat la lupte în întreg Pacificul până la final de război, în 1945, când s-a retras. A încercat o carieră de cascador de film. În paralel a urmat cursuri de meteorologie. În cele din urmă s-a re-înrolat în Marină, ca rezervist, unde a lucrat alţi 23 de ani. După aceea a lucrat ca DJ la radio şi apoi ca meteorolog în televiziunea locală din Roswell (New Mexico). A murit în 2016, şi are numele gravat pe blocul din dreapta al monumentului adiacent
Pe plăcuţa comemorativă a monumentului adiacent din memorialul USS Arizona există câteva nume care n-au lăsat prea multe urme în urma lor. Ei sînt oameni simpli, fără iniţiativă şi fără păreri personale, meniţi să se supună superiorilor. Dacă aceştia au zis că atacul a fost unul surpriză, ei au susţinut această idee, indiferent de ce spun indiciile radarului şi submarinului. Aceşti oameni sînt profilul mercenarului clasic, pentru care singura problemă nu este moralitatea acţiunii sau adevărul, ci înrolarea într-o armată câştigătoare, în urma căreia să supravieţuiască. Cu aceşti oameni se face „democraţia” în zilele de astăzi. Ei votează în funcţie de campania media şi atât. Un astfel de caz este Donald H. Millikin, născut pe 9 octombrie 1920. După atac a fost distribuit pe mai multe nave pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial şi a primit două medalii Purple Hearts şi o Medalie pentru Servicii Distinse. S-a pensionat la Departamentul de Pompieri din San Diego. S-a căsătorit de două ori, pentru că a rămas văduv. A decedat la Otis, Oregon, pe 23 februarie 1984, la 63 de ani.
În aceeaşi măsură, nu toţi cei înscrişi în monumentul adiacent au fost realmente sau simbolic duşi în Hawaii, după cum nu toţi 45 dintre cei menţionaţi acolo au susţinut naraţiunea oficială. În acest din urmă caz ei au fost retroactiv transformaţi în obedienţi faţă de naraţiunea oficială, prin ademenirea familiilor lor cu diverse avantaje pentru a accepta mai întâi incinerarea, iar apoi depunerea ei în apropierea epavei USS Arizona. În primul caz, dimpotrivă, e foarte probabil ca tocmai familia să nu fi fost de acord cu relocarea rămăşiţelor lor pământeşti, în special pentru cei îngropaţi. Dacă au refuzat incinerarea imediat după moartea lor, atunci familiile lor nu vor fi acceptat nici incinerarea la câţiva ani după. Am văzut anterior şi cazul amiralului Kleber Sandlin Masterson, puternic sprijinit în carieră pentru că a susţinut naraţiunea atacului surpriză. Şi el se afla la ţărm când USS Arizona a fost sabotată la Pearl Harbor, şi nu a văzut de aproape atacul. Web-site-ul „findagrave.com” oferă o fotografie cu monumentul său funerar împreună cu soţia. E posibil totuşi ca numele lui să lipsească de pe plăcuţa comemorativă adiacentă de la monumentul memorial USS Arizona tocmai pentru că familia sa a dorit ca mormântul lui să rămână aproape.
Ne aducem aminte şi de cazul Milton Thomas Hurst, cel care a primit onoruri militare funerare complete. În mod normal şi el ar fi ajuns depus în Hawaii, şi numele său ar fi fost inscripţionat în monumentul adiacent. Dar, după cum declară un membru de rang 1 al familiei sale, el a lăsat în urmă nouă nepoţi şi 16 strănepoţi. Prin urmare, e foarte probabil ca aceştia să-l fi vrut aproape de ei şi să nu accepte târgul de a fi transportat acolo. Sau, fiind o familie creştină (există în textul dedicat lui din acest web-site o referinţă la faptul că „merge la Isus”), nu a acceptat incinerarea sa.
Dar acest monument funerar adiacent este în mare constituită de o campanie de umflare artificială al numărului veteranilor care au susţinut naraţiunea oficială a atacului surpriză. Acest model s-a repetat cu mai multe dovezi la mistificarea evenimentelor din decembrie 1989 de la noi. În cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” am găsit o mulţime de date contradictorii, în special cele din web-siteul „portalulrevolutiei”. Am denunţat aceste date în mai multe secţiuni precum „Neconcordanţa numărului de morţi din decembrie 1989 de la Timişoara cu crucile din Cimitirul Eroilor” sau cea referitoare la victimele din capitală, intitulată „Nepotriviri în minciuni ale instituţiilor care au contabilizat morţii 21 decembrie în Bucureşti” .
Sursele americane cu numele şi datele victimelor atacului de la Pearl Harbor nu au asemenea discrepanţe, însă pe măsură ce timpul trece încep să apară situaţii care comunică indirect minciuni omului simplu. De exemplu, în comemorările atacului de la Pearl Harbor sau în parade diverse de dinainte de 2010 au participat constant doar 3 supravieţuitori, respectiv:
Norman W. Coplin,
Frank M. Campbell,
James W. Green.
Însă, conform cu practicile deja aplicate până în anii 1990, numărul de supravieţuitori era mult mai mare, deşi în mod natural destui trecuseră în nefiinţă, de bătrâneţe. Pentru împrospătarea memoriei cu datele oficiale atacului surpriză, spionajul militar a creat un monument adiacent cu acei supravieţuitori care au murit în anii ulteriori. Acest monument induce omului simplu, neştiutor ideea că numărul lor era mult mai mare.
Asemănările cu practicile de ascundere a adevărului faţă de regia tragică din decembrie 1989 sînt flagrante. În secţiunea „Nepotrivire în minciuni ale autorităţilor ale privind data morţii victimelor din Bucureşti” din „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” am relatat cazul Radu Andrei Eugen, trecut de două ori în ordonanţa de clasare din 14.10.2015 în dosarul nr. 11/P/2014, mai întâi la pagina 106 şi apoi la pagina 461. Datele naşterii şi morţii sînt mutate o zi nai devreme/mai târziu; la pagina 106 se scrie că ar fi fost născut la 22.01.1969 şi ucis în 21.12.1989, în timp ce la pagina 461 e dat ca născut la 21.01.1969 iar data morţii este de 22.12.1989.
E posibil să existe un caz similar şi în cazul datelor privind morţii / supravieţuitorii de la Pearl Harbor, respectiv cel al acestui Frank M. Campbell. Chiar dacă sursele americane iniţiale nu se contrazic, precum cele din cazul victimelor invaziei diversionist-militare din decembrie 1989 din România, totuşi modul în care presa reflectă acest caz se apropie bine de cel din România.
Moartea lui Frank Marve Campbell, poreclit „tăticul” este anunţată în articolul „Frank M. Campbell; Executive, 75” din data de 2 aprilie 1994, scris în cotidianul „The New York Ttimes” , cauzată de un infarct, la 75 de ani. Aşadar acest ziar îl dă născut în 1919. În blocul din stânga din monumentul adiacent îi vedem numele plasat în anul 1996. Însă web-siteul „findagrave” îi arată o piatră funerară ce atestă moartea în 2002, si naşterea în 1916.
E posibil totuşi să fie două personaje diferite, cu coincidenţa numelui. E puţin probabil să existe chiar 2 Frank M. Campbell între membrii echipajului USS Arizona, dar nu tocmai imposibil. Campbell e totuşi un nume comun în SUA. Am găsit un alt veteran al războiului mondial 2 cu acest nume, după cum vedem în web-siteul Veterans Legacy Memorial (VLM) . Acestuia i se prezintă şi locul mormântului, şi cu siguranţă e altă persoană, deoarece s-a născut la 13 Decembrie 1913 şi a murit la 27 August 1986.
Poate că în acest caz confuzia ar fi putut veni de la coincidenţa de nume. Însă acest monument adiacent e menit să spună indirect şi subtil minciuna cum că statul american i-ar fi onorat pe supravieţuitorii de la Pearl Harbor, în general, şi pe cei din nava USS Arizona în special. În el sînt gravate cu preponderenţă acele nume care fie direct, fie indirect, prin familie, au susţinut/ susţin naraţiunea oficială a atacului surpriză. Această situaţie se apropie foarte de cea din România pe care am descris-o ceva mai detaliat în secţiunea „Haos dezinformaţional practicat de spionajul civil pentru a elimina morţii familiilor incomode din Cimitirul Eroilor şi a aduce pe cei ai celor docile, în sensul promovării minciunii revoluţiei”.
În secţiunea „Dezinformările alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă despre evenimentele din decembrie 1989” din „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” am descris minciuna cu cele 60 000 de victime şi cea de genocid pe care le-ar fi produs regimul Ceauşescu în 1989. După consumarea evenimentelor şi picarea regimului, câţiva români am aflat că asemenea cifre au fost menite doar să provoace artificial revoltă populară masivă împotriva regimului, care a fost prezentată apoi la nivel internaţional ca revoltă naturală, nu ca manipulare de masă. Aparatul dezinformaţional a venit apoi cu noi zale dezinformaţionale, cum că reporterul de la radio Europa Liberă s-ar fi referit la un genocid de dinainte de 1989. Desigur, şi acesta era fictiv; decesele naturale ale bătrânilor au fost cârpite ca victime ale regimului. Apoi, numărul de 60 000 de victime a fost justificat cum că ar fi fost auzit de reporterii acestui infam post de radio de la altă agenţie de presă.
În paralel cu aceste justificări, aparatul dezinformaţional a încercat să lărgească Cimitirul Eroilor din Bucureşti cât mai mult posibil cu decedaţi care fie nu au avut nicio legătură cu regia tragică din decembrie 1989, fie ar fi trebuit înmormântaţi în alte locuri, conform cu domiciliul. Familiile unora dintre apoliticii ucişi pentru a falsifica probe împotriva regimului au devenit dizidente faţă de naraţiunea „revoluţiei”, la fel cum s-a întâmplat cu cei mai mulţi supravieţuitori de la Pearl Harbor. Unele au refuzat îngroparea apropiaţilor în acel cimitir. Altele au fost efectiv refuzate. Aparatul diversionist - dezinformaţional din spionajul civil şi militar a trecut la eliminarea din Cimitirul Eroilor a acelor decedaţi în urma diversiunilor, ale căror familii susţineau aceste idei. În acest fel, cimitirul nu doar că nu confirma minciunile oficiale, dar nici măcar nu reflecta numărul real al celor decedaţi. Aşa că, spionajul civil şi militar a început să cumpere decedaţi de la familii docile, pentru a-i înmormânta aici şi a completa locurile...
Acţiunea aceasta e simetrică faţă de cea a scoaterii unor morţi din morminte la Timişoara, pentru a-i da ca „martiri” ai represiunii regimului. Nu am avut curaj să intru în prea multe detalii, însă sînt câţiva din cei îngropaţi în Cimitirul Eroilor din Bucureşti care au murit de alte cauze, după cum am arătat în detaliu în secţiunea „Ce se află în anumite cavouri din Cimitirul Eroilor din Bucureşti” . Un astfel de caz este Dumitrache Valeria, moartă în urma unui accident rutier n zona bulevardului Păcii din Bucureşti. Alţii au murit la câţiva ani după ce fuseseră răniţi, tot din alte cauze, după cum este cazul Cercel Doina Rebeca la Bucureşti, moartă în 1998. Alt caz este actorul Călin Nemeş de la Cluj, sinucis în 1993. în cartea sus amintită am oferit mai multe astfel de cazuri de martiri făcuţi în mod artificial, din pix. Apoi, în general, 90 % dintre victimele din 1989 au fost apolitici, vânaţi în casele lor sau pe străzi lăturalnice. Cei mai mulţi protestatari anti-regim (in jur de 80 in Bucureşti) au fost ucişi pe 23 si 24 decembrie, după ce Ceauşescu fusese înlăturat de la putere. Pe lângă cestea, există şi câteva cavouri goale, fără nume pe cruce, descrise în secţiunea tocmai menţionată.
Deşi nu se ridică la asemenea nivel de dezinformare cu instrumentele dictaturii clasice, totuşi monumentul adiacent din cadrul memorialului dedicat USS Arizona are funcţie identică cu aceste matrapazlâcuri de lux practicate de spionajul civil şi militar în România. El, de fapt, are rolul de a-i neutraliza pe acei supravieţuitori dizidenţi, ale căror mărturii au făcut furori în noile generaţii de dizidenţi politici anti-capitalişti de după era internetului.
Jocul cu mistificarea numerelor se poate vedea şi în acest caz, deşi el este pus exclusiv în cârca presei. În articolul „John Anderson, one of the last USS Arizona survivors, dies at 98” scris în web-siteul „azcentral.com”, care anunţa moartea lui Anderson, citim că în 2016 ar mai fi rămas doar 7 supravieţuitori de pe nava USS Arizona, respectiv:
Lauren Bruner, 95, La Mirada, California.
Lou Conter, 94, Grass Valley, California.
Lonnie Cook, 94, Morris, Oklahoma.
Raymond Haerry, 93, West Warwick, R.I.
Clarendon Hetrick, 92, Las Vegas.
Ken Potts, 94, Provo, Utah.
Donald Stratton, 93, Colorado Springs.
Pagina de facebook „The History Vault” a publicat o fotografie cu patru dintre cei nouă supravieţuitori de pe USS Arizona, care încă ar fi trăit în 2014: de la stânga la dreapta, Donald Stratton, Lou Conter, John Anderson şi Lauren Bruner . Dar, în acest caz, putem remarca distorsionarea faptelor pentru a se potrivi cu naraţiunea mincinoasă, anume că acest monument adiacent ar fi consemnat toţi decedaţii ulteriori, în semn de preţuire. Pe de o parte, vedem că Lonnie Cook a murit în 2019 şi totuşi numele său nu este gravat aici. Poate fi un alt caz de refuz al familiei de incinerare precum cele de mai sus. Însă pe blocul comemorativ adiacent din dreapta mai vedem menţionaţi şi pe Estellee Birdsell şi pe Harvey Hollis Milhorn.
Remarcabil în cazul celor 2 este faptul că lor data morţii este înşelător gravată spre a fi confundată cu cea a depunerii rămăşiţelor pământeşti în locul scufundării navei USS Arizona. Birdsell a murit în 1989, după cum citim în web-site-ul „findagrave”. Dar, abia în 2017 i-au fost aduse la Pearl Harbor rămăşiţele pământeşti, într-o cutie de dimensiuni aproximative de 15/20/10 cm. Deducem din aceste dimensiuni că în interiorul cutiei se află cenuşa sa. Anul 2017 i-a şi fost gravat odată cu numele pe acel monument adiacent, deşi anul corect al morţii sale este 1989. Câteva fotografii de la ceremonia de depunere a cutiei în interiorul epavei USS Arizona pot fi văzute în profilul „pearlharboranniversary” din platforma „Flickr” sau în postarea intitulată „USS Arizona sailor Estelle Birdsell laid to rest” din reţeaua „Facebook”.
Ceva asemănător s-a întâmplat şi cu Harvey Hollis Milhorn (poreclit “Buster”): el a murit în 2002, şi numele său a fost gravat în monumentul adiacent abia în data de 7 decembrie 2021, în blocul din dreapta. Cenuşa sa a fost depusă atunci într-un recipient de nişte scafandri în interiorul navei USS Arizona, după o slujbă practicată de preoţi militari în uniformă. Întreaga ceremonie a fost filmată şi se găseşte în website-ul „dvidshub.net” . Numele său este gravat tot în blocul din dreapta al monumentului adiacent. Observăm că şi în aceste două cazuri s-a practicat mistificarea deformării datelor, ceea ce este un indiciu că forţele ce au conceput aceste dezinformări în masă sînt aceleaşi şi în România şi în SUA. Singura diferenţă este că în SUA ele au fost făcute mai cu perdea, mai subtil.
Exact ca în România, spionajul civil şi militar american a început o campanie de „recuperare” de nume pentru a fi trimise în Hawaii. Scopul acestei inginerii sociale era a supra-dimensiona numărul supravieţuitorilor ce susţin varianta oficială. Familiile dizidenţilor înverşunaţi în mod normal au refuzat participarea la această mascaradă. Şi atunci spionajul civil şi militar american a gravat pe acest monument adiacent nume cât mai multe şi luate de pe te miri unde. Important era să nu apară vreun membru supărat al familiei, care să urle despre radar şi submarin la ceremonia de comemorare, sau cu prilejuri similare. Încă de la început realizarea monumentului adiacent era consecinţa principiului „primul găsit, primul gravat”. După aceea, au fost găsiţi şi alţii, sau familiile lor au fost dispuse să accepte „relocarea”, contra unor beneficii. Problema era că unii dintre cei găsiţi ulterior muriseră înaintea altora gravaţi deja, şi atunci spionajul american a făcut la fel ca şi cel român, aşa cum am văzut mai sus. Această practică atestă că ce s-a întâmplat în România a fost coordonat tot de CIA, cu aceleaşi apucături. Aşa că, odată ce generaţiile mai vechi se vor fi stins treptat, şi mai nimeni nu mai era în măsură să denunţe minciunile, iată că anii de deces au fost mutaţi „din pix”, la fel ca în România. Cazurile Milhorn şi Birdsell sînt oglinda vie ale escrocheriilor de lux practicate de spionajul american atât în SUA cât şi în afara ei.
Estellee Birdsell e posibil să fi fost un caz de frate discriminat pozitiv, precum cele de mai sus. El a avut un frate mai tânăr, Rayon, repartizat tot pe USS Arizona, care a murit în timpul atacului. E foarte posibil ca acest sprijin profesional să fi fost o mită pentru a accepta „sacrificiul” fratelui şi însăşi naraţiunea oficială a atacului surpriză. Web-site-ul „findagrave” şi pagina Facebook „Pearl Harbor National Memorial” îl dau pe Birdsell ca rămas în Marină după război, de unde s-a retras ca ofiţer superior.
Cariera lui Milhorn (poreclit “Buster”) este destul de asemănătoare cu a celorlalţi. S-a născut pe 21 noiembrie 1921 în Harlan, Harlan County, Kentucky şi a murit pe 2 Octombrie 2002 în Chesapeake, Virginia, fiind ulterior ars la crematoriu. În 1941 el era secund artilerist clasa a III-a la bordul USS Arizona. După atac, a fost distribuit pe diverse nave precum USS Tennessee şi a activat în zona Pacificului. S-a pensionat din Marina Militară a SUA după 30 de ani, cu grad de locotenent plin.
Rolul familiei în această „relansare” a datei morţii este documentat detaliat în cazul Milhorn şi a multor altora similare. Diverşi membrii de familie au fost prezenţi şi în timpul ceremoniei de depunere a rămăşiţelor lor pământeşti. Pentru unii a fost suficientă o vacanţă gratis în Hawaii pentru a lua arte la acest eveniment. Alţii au primit mai multe beneficii. În cazul Milhorn au fost prezente fiica sa, Frances Goldsberry, şi nepoata, Rachel Yarasavich. Interviul cu ele le arată entuziasmate de perspectiva excursiei, mai curând decât cuprinse de pioşenie în faţa celui dispărut. Din declaraţia fiicei, ne putem imagina curtoazia care li s-a făcut:
Vedem în primul rând că niciuna dintre ele nu poartă numele Milhorn. După aceea vedem că mama şi fiica nu au acelaşi nume cu cel al mamei, de unde deducem că ea este căsătorită cu alt bărbat decât tatăl fiicei, adică a trecut printr-un divorţ. Apoi vedem că ea consideră nava USS Arizona ca „acasă”, deşi tatăl ei a petrecut doar un an la bordul ei. Credincioşii bătrâni consideră că întoarcerea „acasă” este într-adevăr la Dumnezeu, dar alături de familia deja trecută în nefiinţă, părinţi şi soţie. Însă, în contextul propriei familii destrămate, un act de curtoazie din partea statului SUA îi dă aspect de „familie” şi „acasă”. Aceste „investiţii emoţionale” sînt menite să continue susţinerea falsei naraţiuni a atacului surpriză prin membrii familiei celui care a acceptat să o facă în trecut, şi care a decedat ulterior. Acesta este şi motivul pentru care fiica se referă cumva la această călătorie ca la o „vacanţă”, deşi simte nevoia să o nege ca atare, de parcă o astfel de călătorie în general ar fi vacanţă. De fapt, comemorarea morţilor sau alte ceremonii tipice de înhumare nu pot fi vacanţe pentru cei ce participă, cu toate că uneori pot implica diverse călătorii. În acele momente contează doliul şi reculegerea, nu relaxarea tipice vacanţei. Excepţie de la această regulă face tocmai acest gen de situaţii, care lasă să se întrevadă beneficii primite şi atitudinea de mulţumire în aşa fel încât consideră locul ca „acasă”. Într-adevăr, statul SUA a fost şi încă este „acasă” pentru unii şi iad pentru alţii, ca însuşi capitalismul şi oricare alt sistem politic existent până acum.
Însă aparatul dezinformaţional al spionajului civil şi militar a venit cu un mod foarte parşiv de a-i scoate în evidenţă pe supravieţuitorii obedienţi printr-o a doua plăcuţă comemorativă cu cei morţi după terminarea războiului, majoritatea de moarte naturală, de bătrâneţe. Începând din 2005 a apărut o inscripţie înşelătoare cu supravieţuitorii care ar fi murit după 1941, desigur de alte cauze.
Monumentul dedicat victimelor exploziei USS Arizona ne păcăleşte pentru început în a arăta recunoştinţa pe care o ţară o are pentru eroii săi. Vedem că există în el o primă inscripţie cu cei aproximativ 1000 de nume ale celor ucişi atunci, recunoscuţi în materialele oficiale. Pentru generaţiile mai noi aşa ceva este un firesc tribut adus supravieţuitorilor care au trăit după război. A doua plăcuţă comemorativă pare chiar o metaforă de reunire a celor recent dispăruţi cu tovarăşii lor de arme de dinainte.
Însă ea are rolul de substituire a primilor, printr-un foarte interesant mecanism de manipulare prin teleportarea prezentului în trecut, sau a trecutului în prezent, adică a supravieţuitorilor. În realitate, a doua plăcuţă comemorativă este menită de a-i trimite cumva în fundal pe cei ucişi atunci. Ea devine în mod înşelător un soi de trupă de elită în faţa celorlalţi, dar şi în faţa supravieţuitorilor dizidenţi astfel excluşi de la a-şi spune poveştile şi experienţa de viaţă. Cei care au murit atunci sînt cumva trecuţi în planul 2. Ei par nişte fantome ale trecutului, născuţi în urmă cu un secol.
Dacă ne uităm la finalul filmului „Salvaţi soldatul Ryan!”, vedem că acesta are nevoie de validarea familiei că a fost un om bun, şi că a meritat sacrificiul lor. Am arătat în secţiunea shhgsefef că acest film este o dezinformare menită să ascundă sacrificarea atât a celor câteva mii de militari americani în Hawaii şi Filipine, cât şi a restului de între 80 000 000 – 100 000 000 de milioane de victime, ale Războiului Mondial 2. Însă această scenă reflectă fidel angoasa veteranilor de război. Ei au deseori povara sufletească a celor care s-au sacrificat, sau au fost sacrificaţi, pentru ca ei să supravieţuiască. Într-un tupeu tipic pentru minoritatea de veterani obedienţi, aceştia îşi reclamă în mod invers „dreptul” de a fi puşi înaintea acelor victime pe această a doua plăcuţă comemorativă. Această situaţie reflectă fidel capitalismul, un sistem criminal care îşi justifică crimele prin prosperitatea postumă a criminalilor, la fel ca în cazul sclavagismului clasic.
Cei menţionaţi în monumentul funerar adiacent par pentru necunoscători a fi adevărata dovadă vie a minciunilor oficiale, deoarece au trăit până în ultimii ani. Am văzut anterior cazul Langdell, unul din cei mai proeminenţi dezinformatori dintre veterani. El a murit natural în 2015 la 100 de ani, iar numele său este gravat în blocul din dreapta al memorialului adiacent.
Dacă ne uităm la cele două blocuri din monumentul funerar adiacent vedem un număr de doar 45 de nume până în 2021. Niciunul dintre ei nu a susţinut, sau nu a lăsat urme să fi susţinut, teoria complotului. Cine nu e informat presupune că aceştia ar fi murit de bătrâneţe, la peste 80 de ani. Însă, în realitate, au fost 335 de supravieţuitori. Lista lor nominală poate fi văzută în web-site-ul „pearl-harbor.com”. Discriminarea dizidenţilor politici atestă caracterul eminamente dictatorial al aşanumitei „democraţii” americane, şi occidentale în general, care este o formă avansată de totalitarism. Vedem în această acţiune unul dintre cele mai teribile exemple de aplicare a tehnicii de dezinformare prin blamarea victimei.
Există câteva grupuri sociale foarte distincte între aceşti 45 de menţionaţi. Cel mai vizibil este cel al ofiţerilor superiori. Cu toţii au aruncat batista pe ţambal în ceea ce priveşte radarul, submarinul, înlocuirea amiralului James O. Richardson şi atacul „surpriză” de la Clark Field, la 9 ore după cel de la Pearl Harbor . Cel mai concludent caz este al locotenentului de informaţii Kermit Tyler, care a avansat într-un an în grad cât alţii într-o viaţa, ca recompensă pentru că a acceptat să susţină zaua dezinformaţională cum că avioanele surprinse de George Elliott la radarul Opana ar fi fost B-17-uri. Am văzut în secţiunea „Alte cazuri de recompensă prin avansare în carieră pentru acei supravieţuitori ce au susţinut naraţiunea atacului surpriză la Pearl Harbor şi Clark Field” cum fiul lui Joseph K. Langdell a făcut carieră în Marina SUA pentru că „tăticul” avusese un rol imens în mistificarea adevărului cunoscut de majoritatea supravieţuitorilor. Pentru ei nu este relevant faptul că atacul a fost o diversiune internaţională amplă în care au fost implicaţi şefii lor de cele mai înalte ranguri din instituţie. Din punctul lor de vedere militarul are datoria să se sacrifice pentru ţară, iar creşterea economică din timpul celor 4 ani de război confirmă faptul că diversiunea a fost spre binele majorităţii…
Desigur, nu toţi comemoraţii de pe plăcuţa memorialului USS Arizona au fost nişte obedienţi ai variantei oficiale. Unii au fost profund manipulaţi să o accepte. Ei nu au apucat să afle de radar şi submarin deoarece au plecat din zona la scurt timp de după atac. Am văzut în secţiunea anterioară cazul Vernon James Olsen. El a stat luni bune în spital datorită arsurilor severe căpătate în urma exploziei din USS Arizona. Dar, în acelaşi timp, el a lucrat 28 de ani în sistemul militar american, de unde e de înţeles că a avansat bine de tot în grad. Rămăşiţele sale incinerate au fost depuse de scafandri pe USS Arizona, într-o ceremonie omagiară la 7 decembrie 2011, iar numele său este menţionat în corpul din stânga al monumentului funerar adiacent. Am văzut anterior, de asemenea, cazul norocosului Glenn Harvey Lane. Şi el este menţionat în monumentul funerar adiacent, ultimul din corpul din stânga.
Există mai multe exemple de astfel de norocoşi care par naturali, în special pentru că numele lor nu au ajuns gravate în monumentul adiacent. Un astfel de exemplu este Lindsey R. Leighton Sr. El s-a născut în Effingham, Kansas, pe 30 noiembrie 1910, şi a fost fiul lui Ray şi Perlia Lindsey Leighton. A studiat iniţial în Nortonville, Kansas. Apoi, a urmat cursurile Universităţii din Kansas. S-a înrolat în Marină în 1932 şi a fost distribuit la bordul USS Arizona la Pearl Harbor. În decembrie 1941 a avut noroc să ceară permisie de plecare la ţărm cu o oră înainte ca avioanele japoneze să bombardeze şi să scufunde nava. Evoluţia lui profesională nu a fost una ieşită din comun, aşa că putem da credit ideii că permisia sa chiar a fost un noroc, aşa cum se întâmplă în mod natural oricărui om. După atac a fost repartizat pe USS Tennessee, apoi pe USS Enterprise. A participat cu această navă în Bătălia de la Midway. De asemenea, a fost repartizat pe USS Franklin, care a fost implicată în Bătălia din Filipine. În final a fost distribuit pe USS Boxer. A fost trecut în rezervă în 1946 cu gradul de locotenent, grad junior. În civilie s-a angajat ca inginer la fosta companie de hârtie Hurlbut Paper Co., şi mai târziu la Crane & Co. din Dalton, de unde s-a pensionat în 1990. S-a căsătorit în 1945 şi a avut 2 copii, un fiu şi o fiică, de la care a avut şi doi nepoţi. A decedat în decembrie 2004, în vârstă de 94 de ani. Numele lui nu e gravat în monumentul adiacent, dar nici nu a lăsat urme că ar fi discutat pe tema radarului şi a submarinului. Leighton Sr. A preferat să rămână neutru în această chestiune.
În acelaşi fel, nu toţi cei ne-menţionaţi în lista comemorativă adiacentă a supravieţuitorilor decedaţi ulterior au avut o activitate dizidentă. Unii au fost chiar protejaţi ai spionajului civil şi militar, după cum observăm în evoluţia lor profesională. După modelul naraţiunii din filmul „Salvaţi soldatul Ryan!”, aparatul dezinformaţional al spionajului american i-a discriminat pozitiv pe acei supravieţuitori care şi-au pierdut rude, în general fraţi, în acel atac. Scopul a fost cu predilecţie acela ca ei să nu ajungă dizidenţi politici, şi să fie mulţumiţi de viaţa pe care o duc. Au fost 38 de perechi de fraţi pe SS Arizona, dintre care 3 perechi chiar şi de câte 3 fraţi. Din acestea 3 au supravieţuit câte unul, Thomas D. Murdock, John Andrew Doherty şi Harvey Herman Becker. Din ele 38 de perechi, 15 au avut câte un supravieţuitor.
Unul dintre ei este Harlan C. Christinasen, supravieţuitor de pe nava USS Arizona, al cărui frate Edward Lee a murit în atac. Altul este Noel B. Chapman, care şi-a pierdut fratele, Naaman. Şi Anthony Francis Czarnecki şi-a pierdut fratele, Stanley. Un caz special a fost şi al lui Estelle Birdsell, al cărui frate Rayon a murit odată cu explozia din nava USS Arizona. Voi reveni un pic mai jos la el. Numărul verilor ucişi în acel atac e şi el considerabil. De exemplu, Brooxey "Johnny" Johnston, Jr. şi-a pierdut doi veri în explozia din USS Arizona, Dee Cumpie si Horrace Van Wood.
Dacă lucrurile s-ar fi întâmplat precum spune varianta oficială, atunci aceşti supravieţuitori ar fi fost vârful de lance al intrării SUA în război; fraţii celor ucişi în atac ar fi putut deveni modele de răzbunare, pentru restul americanilor, şi nu ar mai fi fost nevoie de uriaşa campanie pro-război cu imagini manipulatoare din care am redat şi eu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . Scenele lacrimogene cu supravieţuitorii plângându-şi fraţii ar fi avut o uriaşă putere de convingere, şi ar fi creat o emoţie uriaşă nu doar în opinia publică americană, dar şi în cea internaţională. Dar, în loc de mobilizare, aceşti oameni au dispărut pur şi simplu din istorie. În locul lor au vorbit demagogii. De ce sistemul nu i-a folosit pe supravieţuitori? Răspunsul e foarte probabil să stea în faptul că mulţi dintre ei aflaseră de radar şi submarin. Perspectiva sacrificării fraţilor şi verilor lor devenea prea grotescă încât ei să mai susţină nu doar varianta oficială, dar chiar şi însăşi meseria de militar pe care o aleseseră. Printr-un sistem complex de manipulare prin pedeapsă şi recompensă, după cum am văzut în aceste ultime secţiuni, vocile acestor oameni au fost domolite.
O recompensă simbolică pentru fratele supravieţuitor care şi-a ţinut gura a fost tocmai menţionarea în acest monument adiacent. Un astfel de caz este cel al lui John D. Anderson. El s-a născut în 1917, odată cu fratele său geamăn, Delbert "Jake" Anderson. Jake a murit în explozia din nava USS Arizona, dar John a supravieţuit. Aproape imediat după atac, Anderson a fost trimis pe distrugătorul McDonough, şi a participat la lupte în întreg Pacificul până la final de război, în 1945, când s-a retras. A încercat o carieră de cascador de film. În paralel a urmat cursuri de meteorologie. În cele din urmă s-a re-înrolat în Marină, ca rezervist, unde a lucrat alţi 23 de ani. După aceea a lucrat ca DJ la radio şi apoi ca meteorolog în televiziunea locală din Roswell (New Mexico). A murit în 2016, şi are numele gravat pe blocul din dreapta al monumentului adiacent
Pe plăcuţa comemorativă a monumentului adiacent din memorialul USS Arizona există câteva nume care n-au lăsat prea multe urme în urma lor. Ei sînt oameni simpli, fără iniţiativă şi fără păreri personale, meniţi să se supună superiorilor. Dacă aceştia au zis că atacul a fost unul surpriză, ei au susţinut această idee, indiferent de ce spun indiciile radarului şi submarinului. Aceşti oameni sînt profilul mercenarului clasic, pentru care singura problemă nu este moralitatea acţiunii sau adevărul, ci înrolarea într-o armată câştigătoare, în urma căreia să supravieţuiască. Cu aceşti oameni se face „democraţia” în zilele de astăzi. Ei votează în funcţie de campania media şi atât. Un astfel de caz este Donald H. Millikin, născut pe 9 octombrie 1920. După atac a fost distribuit pe mai multe nave pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial şi a primit două medalii Purple Hearts şi o Medalie pentru Servicii Distinse. S-a pensionat la Departamentul de Pompieri din San Diego. S-a căsătorit de două ori, pentru că a rămas văduv. A decedat la Otis, Oregon, pe 23 februarie 1984, la 63 de ani.
În aceeaşi măsură, nu toţi cei înscrişi în monumentul adiacent au fost realmente sau simbolic duşi în Hawaii, după cum nu toţi 45 dintre cei menţionaţi acolo au susţinut naraţiunea oficială. În acest din urmă caz ei au fost retroactiv transformaţi în obedienţi faţă de naraţiunea oficială, prin ademenirea familiilor lor cu diverse avantaje pentru a accepta mai întâi incinerarea, iar apoi depunerea ei în apropierea epavei USS Arizona. În primul caz, dimpotrivă, e foarte probabil ca tocmai familia să nu fi fost de acord cu relocarea rămăşiţelor lor pământeşti, în special pentru cei îngropaţi. Dacă au refuzat incinerarea imediat după moartea lor, atunci familiile lor nu vor fi acceptat nici incinerarea la câţiva ani după. Am văzut anterior şi cazul amiralului Kleber Sandlin Masterson, puternic sprijinit în carieră pentru că a susţinut naraţiunea atacului surpriză. Şi el se afla la ţărm când USS Arizona a fost sabotată la Pearl Harbor, şi nu a văzut de aproape atacul. Web-site-ul „findagrave.com” oferă o fotografie cu monumentul său funerar împreună cu soţia. E posibil totuşi ca numele lui să lipsească de pe plăcuţa comemorativă adiacentă de la monumentul memorial USS Arizona tocmai pentru că familia sa a dorit ca mormântul lui să rămână aproape.
Ne aducem aminte şi de cazul Milton Thomas Hurst, cel care a primit onoruri militare funerare complete. În mod normal şi el ar fi ajuns depus în Hawaii, şi numele său ar fi fost inscripţionat în monumentul adiacent. Dar, după cum declară un membru de rang 1 al familiei sale, el a lăsat în urmă nouă nepoţi şi 16 strănepoţi. Prin urmare, e foarte probabil ca aceştia să-l fi vrut aproape de ei şi să nu accepte târgul de a fi transportat acolo. Sau, fiind o familie creştină (există în textul dedicat lui din acest web-site o referinţă la faptul că „merge la Isus”), nu a acceptat incinerarea sa.
Dar acest monument funerar adiacent este în mare constituită de o campanie de umflare artificială al numărului veteranilor care au susţinut naraţiunea oficială a atacului surpriză. Acest model s-a repetat cu mai multe dovezi la mistificarea evenimentelor din decembrie 1989 de la noi. În cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” am găsit o mulţime de date contradictorii, în special cele din web-siteul „portalulrevolutiei”. Am denunţat aceste date în mai multe secţiuni precum „Neconcordanţa numărului de morţi din decembrie 1989 de la Timişoara cu crucile din Cimitirul Eroilor” sau cea referitoare la victimele din capitală, intitulată „Nepotriviri în minciuni ale instituţiilor care au contabilizat morţii 21 decembrie în Bucureşti” .
Sursele americane cu numele şi datele victimelor atacului de la Pearl Harbor nu au asemenea discrepanţe, însă pe măsură ce timpul trece încep să apară situaţii care comunică indirect minciuni omului simplu. De exemplu, în comemorările atacului de la Pearl Harbor sau în parade diverse de dinainte de 2010 au participat constant doar 3 supravieţuitori, respectiv:
Norman W. Coplin,
Frank M. Campbell,
James W. Green.
Însă, conform cu practicile deja aplicate până în anii 1990, numărul de supravieţuitori era mult mai mare, deşi în mod natural destui trecuseră în nefiinţă, de bătrâneţe. Pentru împrospătarea memoriei cu datele oficiale atacului surpriză, spionajul militar a creat un monument adiacent cu acei supravieţuitori care au murit în anii ulteriori. Acest monument induce omului simplu, neştiutor ideea că numărul lor era mult mai mare.
Asemănările cu practicile de ascundere a adevărului faţă de regia tragică din decembrie 1989 sînt flagrante. În secţiunea „Nepotrivire în minciuni ale autorităţilor ale privind data morţii victimelor din Bucureşti” din „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” am relatat cazul Radu Andrei Eugen, trecut de două ori în ordonanţa de clasare din 14.10.2015 în dosarul nr. 11/P/2014, mai întâi la pagina 106 şi apoi la pagina 461. Datele naşterii şi morţii sînt mutate o zi nai devreme/mai târziu; la pagina 106 se scrie că ar fi fost născut la 22.01.1969 şi ucis în 21.12.1989, în timp ce la pagina 461 e dat ca născut la 21.01.1969 iar data morţii este de 22.12.1989.
E posibil să existe un caz similar şi în cazul datelor privind morţii / supravieţuitorii de la Pearl Harbor, respectiv cel al acestui Frank M. Campbell. Chiar dacă sursele americane iniţiale nu se contrazic, precum cele din cazul victimelor invaziei diversionist-militare din decembrie 1989 din România, totuşi modul în care presa reflectă acest caz se apropie bine de cel din România.
Moartea lui Frank Marve Campbell, poreclit „tăticul” este anunţată în articolul „Frank M. Campbell; Executive, 75” din data de 2 aprilie 1994, scris în cotidianul „The New York Ttimes” , cauzată de un infarct, la 75 de ani. Aşadar acest ziar îl dă născut în 1919. În blocul din stânga din monumentul adiacent îi vedem numele plasat în anul 1996. Însă web-siteul „findagrave” îi arată o piatră funerară ce atestă moartea în 2002, si naşterea în 1916.
E posibil totuşi să fie două personaje diferite, cu coincidenţa numelui. E puţin probabil să existe chiar 2 Frank M. Campbell între membrii echipajului USS Arizona, dar nu tocmai imposibil. Campbell e totuşi un nume comun în SUA. Am găsit un alt veteran al războiului mondial 2 cu acest nume, după cum vedem în web-siteul Veterans Legacy Memorial (VLM) . Acestuia i se prezintă şi locul mormântului, şi cu siguranţă e altă persoană, deoarece s-a născut la 13 Decembrie 1913 şi a murit la 27 August 1986.
Poate că în acest caz confuzia ar fi putut veni de la coincidenţa de nume. Însă acest monument adiacent e menit să spună indirect şi subtil minciuna cum că statul american i-ar fi onorat pe supravieţuitorii de la Pearl Harbor, în general, şi pe cei din nava USS Arizona în special. În el sînt gravate cu preponderenţă acele nume care fie direct, fie indirect, prin familie, au susţinut/ susţin naraţiunea oficială a atacului surpriză. Această situaţie se apropie foarte de cea din România pe care am descris-o ceva mai detaliat în secţiunea „Haos dezinformaţional practicat de spionajul civil pentru a elimina morţii familiilor incomode din Cimitirul Eroilor şi a aduce pe cei ai celor docile, în sensul promovării minciunii revoluţiei”.
În secţiunea „Dezinformările alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă despre evenimentele din decembrie 1989” din „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” am descris minciuna cu cele 60 000 de victime şi cea de genocid pe care le-ar fi produs regimul Ceauşescu în 1989. După consumarea evenimentelor şi picarea regimului, câţiva români am aflat că asemenea cifre au fost menite doar să provoace artificial revoltă populară masivă împotriva regimului, care a fost prezentată apoi la nivel internaţional ca revoltă naturală, nu ca manipulare de masă. Aparatul dezinformaţional a venit apoi cu noi zale dezinformaţionale, cum că reporterul de la radio Europa Liberă s-ar fi referit la un genocid de dinainte de 1989. Desigur, şi acesta era fictiv; decesele naturale ale bătrânilor au fost cârpite ca victime ale regimului. Apoi, numărul de 60 000 de victime a fost justificat cum că ar fi fost auzit de reporterii acestui infam post de radio de la altă agenţie de presă.
În paralel cu aceste justificări, aparatul dezinformaţional a încercat să lărgească Cimitirul Eroilor din Bucureşti cât mai mult posibil cu decedaţi care fie nu au avut nicio legătură cu regia tragică din decembrie 1989, fie ar fi trebuit înmormântaţi în alte locuri, conform cu domiciliul. Familiile unora dintre apoliticii ucişi pentru a falsifica probe împotriva regimului au devenit dizidente faţă de naraţiunea „revoluţiei”, la fel cum s-a întâmplat cu cei mai mulţi supravieţuitori de la Pearl Harbor. Unele au refuzat îngroparea apropiaţilor în acel cimitir. Altele au fost efectiv refuzate. Aparatul diversionist - dezinformaţional din spionajul civil şi militar a trecut la eliminarea din Cimitirul Eroilor a acelor decedaţi în urma diversiunilor, ale căror familii susţineau aceste idei. În acest fel, cimitirul nu doar că nu confirma minciunile oficiale, dar nici măcar nu reflecta numărul real al celor decedaţi. Aşa că, spionajul civil şi militar a început să cumpere decedaţi de la familii docile, pentru a-i înmormânta aici şi a completa locurile...
Acţiunea aceasta e simetrică faţă de cea a scoaterii unor morţi din morminte la Timişoara, pentru a-i da ca „martiri” ai represiunii regimului. Nu am avut curaj să intru în prea multe detalii, însă sînt câţiva din cei îngropaţi în Cimitirul Eroilor din Bucureşti care au murit de alte cauze, după cum am arătat în detaliu în secţiunea „Ce se află în anumite cavouri din Cimitirul Eroilor din Bucureşti” . Un astfel de caz este Dumitrache Valeria, moartă în urma unui accident rutier n zona bulevardului Păcii din Bucureşti. Alţii au murit la câţiva ani după ce fuseseră răniţi, tot din alte cauze, după cum este cazul Cercel Doina Rebeca la Bucureşti, moartă în 1998. Alt caz este actorul Călin Nemeş de la Cluj, sinucis în 1993. în cartea sus amintită am oferit mai multe astfel de cazuri de martiri făcuţi în mod artificial, din pix. Apoi, în general, 90 % dintre victimele din 1989 au fost apolitici, vânaţi în casele lor sau pe străzi lăturalnice. Cei mai mulţi protestatari anti-regim (in jur de 80 in Bucureşti) au fost ucişi pe 23 si 24 decembrie, după ce Ceauşescu fusese înlăturat de la putere. Pe lângă cestea, există şi câteva cavouri goale, fără nume pe cruce, descrise în secţiunea tocmai menţionată.
Deşi nu se ridică la asemenea nivel de dezinformare cu instrumentele dictaturii clasice, totuşi monumentul adiacent din cadrul memorialului dedicat USS Arizona are funcţie identică cu aceste matrapazlâcuri de lux practicate de spionajul civil şi militar în România. El, de fapt, are rolul de a-i neutraliza pe acei supravieţuitori dizidenţi, ale căror mărturii au făcut furori în noile generaţii de dizidenţi politici anti-capitalişti de după era internetului.
Jocul cu mistificarea numerelor se poate vedea şi în acest caz, deşi el este pus exclusiv în cârca presei. În articolul „John Anderson, one of the last USS Arizona survivors, dies at 98” scris în web-siteul „azcentral.com”, care anunţa moartea lui Anderson, citim că în 2016 ar mai fi rămas doar 7 supravieţuitori de pe nava USS Arizona, respectiv:
Lauren Bruner, 95, La Mirada, California.
Lou Conter, 94, Grass Valley, California.
Lonnie Cook, 94, Morris, Oklahoma.
Raymond Haerry, 93, West Warwick, R.I.
Clarendon Hetrick, 92, Las Vegas.
Ken Potts, 94, Provo, Utah.
Donald Stratton, 93, Colorado Springs.
Pagina de facebook „The History Vault” a publicat o fotografie cu patru dintre cei nouă supravieţuitori de pe USS Arizona, care încă ar fi trăit în 2014: de la stânga la dreapta, Donald Stratton, Lou Conter, John Anderson şi Lauren Bruner . Dar, în acest caz, putem remarca distorsionarea faptelor pentru a se potrivi cu naraţiunea mincinoasă, anume că acest monument adiacent ar fi consemnat toţi decedaţii ulteriori, în semn de preţuire. Pe de o parte, vedem că Lonnie Cook a murit în 2019 şi totuşi numele său nu este gravat aici. Poate fi un alt caz de refuz al familiei de incinerare precum cele de mai sus. Însă pe blocul comemorativ adiacent din dreapta mai vedem menţionaţi şi pe Estellee Birdsell şi pe Harvey Hollis Milhorn.
Remarcabil în cazul celor 2 este faptul că lor data morţii este înşelător gravată spre a fi confundată cu cea a depunerii rămăşiţelor pământeşti în locul scufundării navei USS Arizona. Birdsell a murit în 1989, după cum citim în web-site-ul „findagrave”. Dar, abia în 2017 i-au fost aduse la Pearl Harbor rămăşiţele pământeşti, într-o cutie de dimensiuni aproximative de 15/20/10 cm. Deducem din aceste dimensiuni că în interiorul cutiei se află cenuşa sa. Anul 2017 i-a şi fost gravat odată cu numele pe acel monument adiacent, deşi anul corect al morţii sale este 1989. Câteva fotografii de la ceremonia de depunere a cutiei în interiorul epavei USS Arizona pot fi văzute în profilul „pearlharboranniversary” din platforma „Flickr” sau în postarea intitulată „USS Arizona sailor Estelle Birdsell laid to rest” din reţeaua „Facebook”.
Ceva asemănător s-a întâmplat şi cu Harvey Hollis Milhorn (poreclit “Buster”): el a murit în 2002, şi numele său a fost gravat în monumentul adiacent abia în data de 7 decembrie 2021, în blocul din dreapta. Cenuşa sa a fost depusă atunci într-un recipient de nişte scafandri în interiorul navei USS Arizona, după o slujbă practicată de preoţi militari în uniformă. Întreaga ceremonie a fost filmată şi se găseşte în website-ul „dvidshub.net” . Numele său este gravat tot în blocul din dreapta al monumentului adiacent. Observăm că şi în aceste două cazuri s-a practicat mistificarea deformării datelor, ceea ce este un indiciu că forţele ce au conceput aceste dezinformări în masă sînt aceleaşi şi în România şi în SUA. Singura diferenţă este că în SUA ele au fost făcute mai cu perdea, mai subtil.
Exact ca în România, spionajul civil şi militar american a început o campanie de „recuperare” de nume pentru a fi trimise în Hawaii. Scopul acestei inginerii sociale era a supra-dimensiona numărul supravieţuitorilor ce susţin varianta oficială. Familiile dizidenţilor înverşunaţi în mod normal au refuzat participarea la această mascaradă. Şi atunci spionajul civil şi militar american a gravat pe acest monument adiacent nume cât mai multe şi luate de pe te miri unde. Important era să nu apară vreun membru supărat al familiei, care să urle despre radar şi submarin la ceremonia de comemorare, sau cu prilejuri similare. Încă de la început realizarea monumentului adiacent era consecinţa principiului „primul găsit, primul gravat”. După aceea, au fost găsiţi şi alţii, sau familiile lor au fost dispuse să accepte „relocarea”, contra unor beneficii. Problema era că unii dintre cei găsiţi ulterior muriseră înaintea altora gravaţi deja, şi atunci spionajul american a făcut la fel ca şi cel român, aşa cum am văzut mai sus. Această practică atestă că ce s-a întâmplat în România a fost coordonat tot de CIA, cu aceleaşi apucături. Aşa că, odată ce generaţiile mai vechi se vor fi stins treptat, şi mai nimeni nu mai era în măsură să denunţe minciunile, iată că anii de deces au fost mutaţi „din pix”, la fel ca în România. Cazurile Milhorn şi Birdsell sînt oglinda vie ale escrocheriilor de lux practicate de spionajul american atât în SUA cât şi în afara ei.
Estellee Birdsell e posibil să fi fost un caz de frate discriminat pozitiv, precum cele de mai sus. El a avut un frate mai tânăr, Rayon, repartizat tot pe USS Arizona, care a murit în timpul atacului. E foarte posibil ca acest sprijin profesional să fi fost o mită pentru a accepta „sacrificiul” fratelui şi însăşi naraţiunea oficială a atacului surpriză. Web-site-ul „findagrave” şi pagina Facebook „Pearl Harbor National Memorial” îl dau pe Birdsell ca rămas în Marină după război, de unde s-a retras ca ofiţer superior.
Cariera lui Milhorn (poreclit “Buster”) este destul de asemănătoare cu a celorlalţi. S-a născut pe 21 noiembrie 1921 în Harlan, Harlan County, Kentucky şi a murit pe 2 Octombrie 2002 în Chesapeake, Virginia, fiind ulterior ars la crematoriu. În 1941 el era secund artilerist clasa a III-a la bordul USS Arizona. După atac, a fost distribuit pe diverse nave precum USS Tennessee şi a activat în zona Pacificului. S-a pensionat din Marina Militară a SUA după 30 de ani, cu grad de locotenent plin.
Rolul familiei în această „relansare” a datei morţii este documentat detaliat în cazul Milhorn şi a multor altora similare. Diverşi membrii de familie au fost prezenţi şi în timpul ceremoniei de depunere a rămăşiţelor lor pământeşti. Pentru unii a fost suficientă o vacanţă gratis în Hawaii pentru a lua arte la acest eveniment. Alţii au primit mai multe beneficii. În cazul Milhorn au fost prezente fiica sa, Frances Goldsberry, şi nepoata, Rachel Yarasavich. Interviul cu ele le arată entuziasmate de perspectiva excursiei, mai curând decât cuprinse de pioşenie în faţa celui dispărut. Din declaraţia fiicei, ne putem imagina curtoazia care li s-a făcut:
„Fiica mea, Rachel, şi cu mine eram în sfârşit în drum spre Hawaii. Prima noastră călătorie în Insule nu a fost pentru o vacanţă, ci pentru ceva mult mai important. Stând în avion, tot ce mă puteam gândi era că tata se întoarce în sfârşit acasă, în Arizona, la colegii săi de navă şi la mare.”
Vedem în primul rând că niciuna dintre ele nu poartă numele Milhorn. După aceea vedem că mama şi fiica nu au acelaşi nume cu cel al mamei, de unde deducem că ea este căsătorită cu alt bărbat decât tatăl fiicei, adică a trecut printr-un divorţ. Apoi vedem că ea consideră nava USS Arizona ca „acasă”, deşi tatăl ei a petrecut doar un an la bordul ei. Credincioşii bătrâni consideră că întoarcerea „acasă” este într-adevăr la Dumnezeu, dar alături de familia deja trecută în nefiinţă, părinţi şi soţie. Însă, în contextul propriei familii destrămate, un act de curtoazie din partea statului SUA îi dă aspect de „familie” şi „acasă”. Aceste „investiţii emoţionale” sînt menite să continue susţinerea falsei naraţiuni a atacului surpriză prin membrii familiei celui care a acceptat să o facă în trecut, şi care a decedat ulterior. Acesta este şi motivul pentru care fiica se referă cumva la această călătorie ca la o „vacanţă”, deşi simte nevoia să o nege ca atare, de parcă o astfel de călătorie în general ar fi vacanţă. De fapt, comemorarea morţilor sau alte ceremonii tipice de înhumare nu pot fi vacanţe pentru cei ce participă, cu toate că uneori pot implica diverse călătorii. În acele momente contează doliul şi reculegerea, nu relaxarea tipice vacanţei. Excepţie de la această regulă face tocmai acest gen de situaţii, care lasă să se întrevadă beneficii primite şi atitudinea de mulţumire în aşa fel încât consideră locul ca „acasă”. Într-adevăr, statul SUA a fost şi încă este „acasă” pentru unii şi iad pentru alţii, ca însuşi capitalismul şi oricare alt sistem politic existent până acum.
Postări
