Baldovin Concept censured on Facebook

(ro- for English scroll down) Baldovin Concept a fost pentru o perioada in imposibilitate de a fi publicat pe Facebook. Probabil ca unii dusmani ai sigurantei femeilor au fost deranjati de articolele scrse aici in ultimul an, si l-au raportat masiv ca spam, desi continutul sau nu contine reclame si nu vinde nimic. La rugamintile mele, dvs. cititorii ati contraraportat ca spatiu sigur care nu incalca standarderele comunitatii, pentru care va multumesc.

Eng- Baldovin Concept was for some time banned to be published on Facebook. Probably some women's security enemies were disturbed by the last year's articles I wrote here and received multiple negative spam reports to Facebook, although its content doesn’t contain advertising or any kind of commerce. But due to my asking for help, you the readers counter-reported this space as safe, not going against the Facebook Community Standards, so I thank you for that.

28 octombrie 2026

Cele 3 etape ale spionajului

Manifestul societăţii automatiste  


Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon


2.5.5. Deconspirarea spionajului modern



Sub-sub-capitolul precedent a fost posibil datorită unor evenimente total neprevăzute, în special faptul că George Elliott nu a vrut să plece de la staţia de radar Opana. Încăpăţânarea lui a permis teoria cunoaşterii în prealabil a iminenţei atacului de către pilonii administrativi ai SUA. Asemenea idee implică apoi şi teoria manufacturării acestor atacuri indirect de ei, într-o campanie mai amplă de auto-sabotaj, din care atacurile de la Pearl Harbor şi Clark Field sînt doar o parte din întreaga imagine. Pentru omul simplu aşa ceva este o absurditate, însă de fapt aceasta este reţeta profitului pentru marii rechini capitalişti. Pentru a înţelege cum au fost posibile ororile din sub-sub-capitolul precedent e nevoie să vedem care este evoluţia spionajului din perioada avangardei militare, descrisă în sub-sub-capitolul „Scurtă istorie a spionajului civil”. În acest sub-sub-capitol voi reface aceste verigi lipsă între acea perioadă şi operaţiunile de diversiune şi dezinformare din sub-sub-capitolul precedent.


2.5.5.1. Cele 3 etape ale spionajului


Spionajul este echivalat în mentalitatea comună cu aflarea secretelor unui individ sau grup social, adică cu „privitul peste gard”, dincolo de ce se lasă comunicat. Adunarea de informaţii sensibile despre un potenţial inamic este însă doar prima etapă a spionajului, atât cât a ajuns la urechile opiniei publice în istorie. Însă cine a fost atent la sub-sub-capitolul precedent îşi dă seama că braţele caracatiţei spionajului sînt mult mai lungi şi mult mai letale în societatea umană, atât clasică , dar, mai ales, modernă. Spionajul a fost şi încă este instrumentul sclavagismului, fie clasic fie modern, prin care casta privilegiată reuşeşte să folosească diverşi executanţi de ordine în scopul extinderii propriilor libertăţi. Culegerea de informaţii se face tocmai pentru rol de studiu de piaţă lărgită, în aşa fel încât diversiunile ce urmează să nu fie periclitate. Nimeni nu risipeşte asemenea resurse doar pentru simpla nevoie de a şti, ci pentru un profit ulterior. Casnicele se uită la telenovele pentru simpla nevoie de bârfă, de a afla şi alte detalii din anturajul unui personaj, care doar le conformă trăsăturile în alte contexte. Ele dezvoltă astfel doar simpla nevoie de a trăi într-o anumită poveste. Dimpotrivă, spionajul foloseşte aceste informaţii pentru patru mari scopuri:

- asediul militar sau amoros;
- găsirea unor probe denigratoare pentru un inamic politic;
- manufacturare de diversiuni pentru a denigra sau destabiliza un inamic politic (falsificarea de probe denigratoare);
- furtul de tehnologie.

Am descris deja primul scop în sub-sub-capitolul amintit mai sus. În continuare le voi detalia şi pe celelalte. Sabotajul apărării la Pearl Harbor şi Clark Field pur şi simplu ne suceşte minţile, nouă oamenilor simpli, îmbătaţi cu gânduri comunitare despre familie, prieteni, vecini sau concetăţeni. Însă asemenea practici perverse sînt instrumente comune ale inginerilor sociali de la începutul societăţii clasice, bazate pe cultul războiului. Cetăţile pot fi cucerite prin asediu prelungit. Însă ele pot fi cucerite mult mai simplu, prin infiltrarea unor spioni, care, la momentul oportun, sabotează apărarea sau chiar deschid efectiv porţile pentru invadatori. Costurile unor astfel de operaţiuni sînt mult mai mici decât cele ale asediului prelungit.

Aceste scopuri reprezintă a doua etapă a spionajului, respectiv exploatarea vulnerabilităţii inamicului, oricare ar fi aceasta. Începutul spionajului în istorie, aşa cum l-am descris în sub-sub-capitolul amintit mai sus este arhicunoscut de către opinia publică. Am văzut acolo cum originea sa este una eminamente militară. Dar asta ştim acum, odată cu notorietatea acelor operaţiuni în grosul societăţii. În timpul în care ele se aplicau concret, spionajul era necunoscut nu doar opiniei publice, dar şi celor mai mulţi specialişti din război. Ulterior, profesioniştii războiului s-au adaptat şi l-au învăţat. Cei care nu s-au adaptat au avut soarta speciilor incapabile să se adapteze, aşa cum le-a descris darwinismul, ca pierzători ai războiului.

Era firesc ca până la urmă grosul societăţii să afle despre aceste tehnici de dezinformare şi manipulare a inamicului, deoarece ele s-au practicat inclusiv în relaţiile intime ale dragostei, la un nivel micro-social, familial. Bărbaţii au fost cei care le-au folosit şi încă le folosesc pentru a câştiga încrederea femeilor în formarea cuplului, dar nu şi responsabilităţile consolidării sale. În urma acestor operaţiuni de dezinformare şi manipulare a lor, femeile s-au trezit deseori mame singure, fără un ajutor în creşterea şi educarea copilului. Civilizaţia umană are încă urme active de sălbăticie, aşa că aceşti copii crescuţi de mame singure nu au avut un viitor strălucit. Limba franceză a format cuvântul „bastard” pentru aceşti oameni, care apoi a fost preluat de alte limbi. Nicio femeie nu vrea ca urmaşul său pe care l-a zămislit în propriul trup să devină un bastard.

Desigur, femeile au trebuit să se adapteze la această predispoziţie abuzivă a bărbaţilor, şi să îşi dezvolte un adevărat instinct de contra-spionaj amoros, pentru a evita să ajungă în astfel de situaţii. Astfel că tema trădării şi înşelării a devenit una centrală în însăşi literatura internaţională, din care generaţiile mai tinere învăţau din experienţa celor mai în vârstă. De aici se dezvoltă predispoziţia opiniei publice de a înţelege tehnicile de dezinformare şi manipulare folosite iniţial de spionajul militar, mult mai crud şi mai periculos decât trădarea şi înşelarea în dragoste. Oricum, spionajul s-a identificat în percepţia publică cu trădarea şi nu va scăpa de această percepţie niciodată. Trădarea, în general, constă în vinderea contra unor avantaje a unor vulnerabilităţi ale unui partener către inamicul acestuia. Cel mai concludent exemplu este cumpărarea paznicilor unei cetăţi pe care l-am tot folosit pe parcursul acestei cărţi; ei vor fi fost deja plătiţi într-un fel sau altul de către cetate pentru munca de a veghea la porţile ei în timp ce ceilalţi dormeau. Însă inamicul îi va fi plătit mai bine, şi astfel ei au trădat în cele din urmă, şi au deschis porţile invadatorilor.

Indignarea unora pentru asemenea acţiuni, dar şi disponibilitatea altora de a trăda contra unui beneficiu personal, a făcut ca aceste acţiuni să ajungă arhicunoscute, la fel ca însăşi originea spionajului, în general. De atunci, spionajul a început o amplă camuflare a propriilor acţiuni, tocmai pentru a nu ajunge la urechile opiniei publice. Vedem că astăzi el a fost cosmetizat prin sintagma de „serviciu secret”, şi astfel a devenit acceptabil şi lăudabil, asemenea transformării cuvântului peiorativ „cămătărie” în „dobândă”. Însă această acţiune este de fapt cea mai amplă operaţiune de dezinformare publică, ce se constituie în etapa a 3-a a spionajului modern în general, cea a ştergerii urmelor. Aşadar, spionajul se desfăşoară pe 3 mari etape:

- culegerea de date (avangarda);
- exploatarea vulnerabilităţii inamicului (furtul sau diversiunea);
- dezinformarea (ştergerea urmelor).

Ei bine, de aici încolo, „miracolul” transformării spionajului în „serviciu secret” este probabil a doua cea mai mare dezinformare generală a opiniei publice, operată de însuşi spionajul civil în ultimul secol, după tema abolirii sclaviei, pe care am analizat-o în detaliu în primul capitol. În lungul sub-sub-capitol intitulat „Descrierea celei mai mari dezinformări factuale din istorie; tragedia de la Pearl Harbor din decembrie 1941” am văzut nu doar manufacturarea unei diversiuni, dar şi aceasta etapă a treia a spionajului, respectiv dezinformarea. Opinia publică ştie doar prima etapă, dar foarte puţini ştiu de celelalte două, şi aceia sînt profesionişti din interiorul sistemului.

Era un proverb, pe care capitalismul l-a schimbat pentru că era direct vizat: „Cine minte şi fură”. În acelaşi fel nu era sens o etapă fără celelalte două: dezinformarea foloseşte ascunderii originii diversiunilor de braţul justiţiei, iar culegerea de informaţii va ajuta inginerii sociali la manufacturarea de diversiuni. Toate aceste trei etape funcţionează ca pistoanele unui motor; dacă unul nu funcţionează atunci motorul se opreşte. Am văzut numeroase interviuri ale unor agenţi CIA care deplângeau faptul că instituţia lor e denigrată şi decredibilizată, pentru simplul fapt că doar ar pune la sertar informaţii publice, fără să creeze diversiuni. În felul acesta CIA este prezentată ca un fel de bibliotecă a jurnalismului. Însă, sunt câteva lucruri care nu se prea potrivesc cu această descriere; dacă CIA este o simplă mega-bibliotecă, atunci de ce sînt secrete sau „strict-secrete” unele documente, care se declasifică ulterior? Mai mult decât atât, în web-site-ul instituţiei vedem sloganul arhicunoscut : „Sîntem numărul 1 în apărarea ţării”. Cele două naraţiuni, de exclusivă colectare de date şi de „apărare”, sînt profund contradictorii. Datele singure nu ajută la „apărare” fără acţiunea conform acestora, prin etapa a doua a spionajului.



Dar aceste naraţiuni merg pentru grupuri sociale diverse precum sloganurile diferite pentru produse diferite destinate unor ţinte diferite de cumpărători. Sloganul de mai sus al CIA este menit să fie o replică pentru cei ce îi acuză de diversiuni, în sensul arhicunoscutei replici a „protecţiei teritoriului naţional”, cu celebra retorică a atacului-apărare. Pentru cei mai naivi şi fără simţ al contradicţiei merge naraţiunea specializării în arhivă jurnalistică.

În sub-sub-capitolul precedent am văzut în detaliu ultimele două etape ale spionajului aplicate într-o operaţiune anume, respectiv diversiunea prin manipulare a manufacturării atacurilor de la Pearl Harbor şi Clark Field. În primele sale secţiuni am văzut dimensiunea diversiunilor care au dus la subminarea sistemelor defensive ale acestor baze miliare. Dar, mult mai amplă a fost uriaşa campanie de dezinformare ce a urmat după aceea, pentru ştergerea urmelor acestor operaţiuni. Această reţetă s-a reluat aproape identic în ceea ce priveşte tema decembrie 1989 în România. Cu aceiaşi termeni am numit un capitol din cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei”, respectiv „Dezinformarea. Ştergerea urmelor”, care a scos la un nivel chiar şi mai mare de detaliu metode aproape identice cu cele aplicate la dezinformarea despre Pearl Harbor şi Clark Field. Faptul că această instituţie monstruoasă chiar are tupeul să se mai şi numească „serviciu secret” este el însuşi un produs de dezinformare publică. În următoarea secţiune voi descrie cum a fost posibil un astfel de „miracol” al cosmetizării spionajului în „serviciu secret”.

29 septembrie 2026

2.5.4.20. Recompensă simbolică auxiliară prin menţiune într-un monument adiacent la Pearl Harbor pentru acei supravieţuitori ce au susţinut naraţiunea atacului surpriză

Manifestul societăţii automatiste  




English version soon



2.5.4.20. Recompensă simbolică auxiliară prin menţiune într-un monument adiacent la Pearl Harbor pentru acei supravieţuitori ce au susţinut naraţiunea atacului surpriză


Din fericire pentru speranţa restabilirii adevărului istoric, odată cu era internetului şi cu accesul uşor la dispozitive de înregistrare video-audio, au apărut în spaţiul public unele mărturii ale celor care şi-au păstrat până la finalul vieţii atitudinea dizidentă sau ostilă celei oficiale. Aceştia sînt adevăraţii eroi americani, în frunte cu George Elliott şi urmaşii lor din generaţia Flower Power. Profilurile reţelelor de socializare în care mărturiile lor au apărut au fost iniţial şterse, apoi îngropate cu haos informaţional şi dezinformaţional care a produs lehamite tinerelor generaţii. Aici e limita aşa-numitei libertăţi de exprimare, cu care dictatura capitalistă se bate în mod ipocrit în piept că o garantează, faţă de cea clasică, după cum se poate vedea în articolul 11 din „Carta internaţională a drepturilor omului”.

În ciuda recompenselor simbolice oferite familiilor victimelor atacului, unele au intrat în contact cu supravieţuitorii dizidenţi şi au devenit ele însele dizidente, în special cei ai navei USS Arizona. Însă aparatul dezinformaţional al spionajului civil şi militar a venit cu un mod foarte parşiv de a-i anihila mediatic, şi a-i scoate în evidenţă pe supravieţuitorii obedienţi ai acelei cumplite explozii. S-a creat astfel o a doua plăcuţă comemorativă într-un monument adiacent faţă de cel iniţial. Această nouă inscripţie a apărut în 2005, cu numele acelor supravieţuitori care au murit după terminarea războiului, desigur de alte cauze decât explozia, majoritatea de moarte naturală, de bătrâneţe. Acest monument adiacent s-a dorit a fi un fel de facilitare de reunire a supravieţuitorilor cu prietenii sau chiar rudele lor ucise în acea explozie dubioasă din nava USS Arizona. În secţiunile „Peste 1000 de morţi în urma exploziei magaziei de muniţie a navei USS Arizona, aproape jumătate din totalul victimelor de la Pearl Harbor” şi „Indicii despre auto-sabotaj asupra flotei navale americane din anii 1940 în scop dezinformaţional” am arătat că atacul japonez din decembrie 1941 a fost făcut în general cu concursul pilonilor administrativi americani, chit că aşa ceva pare total absurd pentru omul simplu.





În aceste condiţii însuşi monumentul dedicat victimelor exploziei USS Arizona ne păcăleşte cu falsa recunoştinţa pe care o ţară o are pentru eroii săi. Vedem că există în el o primă inscripţie cu cei aproximativ 1177 de nume ale celor ucişi atunci (cifra diferă uşor în alte surse), recunoscuţi în materialele oficiale. Pentru generaţiile mai noi aşa ceva este un firesc tribut adus supravieţuitorilor care au trăit după război. A doua plăcuţă comemorativă pare chiar o metaforă de reunire a celor recent dispăruţi cu tovarăşii lor de arme de dinainte. Însă la nivel emoţional ea are rolul de substituire a victimelor exploziei cu supravieţuitorii obedienţi, printr-un foarte interesant mecanism de manipulare prin teleportarea prezentului în trecut, sau a trecutului în prezent. În realitate, a doua plăcuţă comemorativă este menită de a-i trimite cumva în fundal pe cei ucişi atunci. Ea creează în mod înşelător un soi de trupă de elită în faţa celorlalţi. Cei care au murit atunci sînt cumva trecuţi în planul 2 de noile nume gravate în monumentul adiacent. Ei par nişte fantome ale trecutului, născuţi în urmă cu un secol. Scopul acestei maşinaţiuni este acela de a-i prezenta pe obedienţi ca trupă de elită şi în faţa supravieţuitorilor dizidenţi, astfel excluşi de la a-şi spune poveştile şi experienţa lor de viaţă. Cei menţionaţi în monumentul funerar adiacent par pentru necunoscători a fi adevărata dovadă vie a minciunilor oficiale, deoarece au trăit până în ultimii ani.

Dacă ne uităm la finalul filmului „Salvaţi soldatul Ryan!”, vedem că acesta are nevoie de validarea familiei că a fost un om bun, şi că a meritat sacrificiul lor. Am arătat în secţiunea „Filmul folosit ca mijloc de dezinformare şi manipulare publică” faptul că acest film este o dezinformare menită să ascundă sacrificarea atât a celor câteva mii de militari americani în Hawaii şi Filipine, cât şi a restului de între 80 000 000 – 100 000 000 de milioane de victime, ale Războiului Mondial 2. Însă această scenă reflectă fidel angoasa veteranilor de război. Ei au deseori povara sufletească a celor care s-au sacrificat, sau au fost sacrificaţi, pentru ca ei să supravieţuiască. Într-un tupeu tipic pentru minoritatea de veterani obedienţi, aceştia îşi reclamă în mod invers „dreptul” de a fi puşi înaintea acelor victime pe această a doua plăcuţă comemorativă. Această situaţie reflectă fidel capitalismul, un sistem criminal care îşi justifică crimele prin prosperitatea postumă a criminalilor, la fel ca în cazul sclavagismului clasic.

Cei menţionaţi în monumentul funerar adiacent par pentru necunoscători a fi adevărata dovadă vie a minciunilor oficiale, deoarece au trăit până în ultimii ani. Am văzut anterior cazul Langdell, unul din cei mai proeminenţi dezinformatori dintre veterani. El a murit natural în 2015 la 100 de ani, iar numele său este gravat în blocul din dreapta al memorialului adiacent.

Dacă ne uităm la cele două blocuri din monumentul funerar adiacent vedem un număr de doar 45 de nume până în 2021. Niciunul dintre ei nu a susţinut, sau nu a lăsat urme să fi susţinut, teoria complotului. Cine nu e informat presupune că aceştia ar fi murit de bătrâneţe, la peste 80 de ani. Însă, în realitate, au fost 335 de supravieţuitori. Lista lor nominală poate fi văzută în web-site-ul „pearl-harbor.com”. Discriminarea dizidenţilor politici atestă caracterul eminamente dictatorial al aşanumitei „democraţii” americane, şi occidentale în general, care este o formă avansată de totalitarism. Vedem în această acţiune unul dintre cele mai teribile exemple de aplicare a tehnicii de dezinformare prin blamarea victimei.

Există câteva grupuri sociale foarte distincte între aceşti 45 de menţionaţi. Cel mai surprinzător grup este cel care nu există între ei, respectiv cel al ofiţerilor superiori. Ei au primit recompense reale în formă de sprijin consistent în carieră, după modelul locotenentului de informaţii Kermit Tyler; am văzut cu el a avansat într-un an în grad cât alţii într-o viaţa, ca recompensă pentru că a acceptat să susţină zaua dezinformaţională cum că avioanele surprinse de George Elliott la radarul Opana ar fi fost B-17-uri. Cu toţii au aruncat batista pe ţambal în ceea ce priveşte radarul, submarinul, înlocuirea amiralului James O. Richardson şi atacul „surpriză” de la Clark Field, la 9 ore după cel de la Pearl Harbor. Pentru ei nu este relevant faptul că atacul a fost o diversiune internaţională amplă în care au fost implicaţi şefii lor de cele mai înalte ranguri din instituţie. Din punctul lor de vedere militarul are datoria să se sacrifice pentru ţară, iar creşterea economică din timpul celor 4 ani de război confirmă faptul că diversiunea a fost spre „binele majorităţii”…

Poate pentru faptul că vor fi fost deja recompensaţi anterior, sau că familiile nu i-a dorit incineraţi, ci păstraţi aproape. Am văzut anterior şi cazul amiralului Kleber Sandlin Masterson, puternic sprijinit în carieră pentru că a susţinut naraţiunea atacului surpriză. Şi el se afla la ţărm când USS Arizona a fost sabotată la Pearl Harbor, şi nu a văzut de aproape atacul. Web-site-ul „findagrave.com” oferă o fotografie cu monumentul său funerar împreună cu soţia. E posibil totuşi ca numele lui să lipsească de pe plăcuţa comemorativă adiacentă de la monumentul memorial USS Arizona tocmai pentru că familia sa a dorit ca mormântul lui să rămână aproape. Oricum, nu există nici un ofiţer de rang înalt menţionat în monumentul adiacent. Există doar o jumătate de caz pentru aşa ceva. Am văzut în secţiunea „Alte cazuri de recompensă prin avansare în carieră pentru acei supravieţuitori ce au susţinut naraţiunea atacului surpriză la Pearl Harbor şi Clark Field” cum fiul lui Joseph K. Langdell a făcut carieră în Marina SUA pentru că „tăticul” avusese un rol imens în mistificarea adevărului cunoscut de majoritatea supravieţuitorilor. Am văzut anterior cum J.L. Langdell este unul din cei mai proeminenţi dezinformatori dintre veterani. El a murit natural în 2015 la 100 de ani, iar numele său este gravat în blocul din dreapta al memorialului adiacent.

În acelaşi fel, nu toţi cei ne-menţionaţi în lista comemorativă adiacentă a supravieţuitorilor decedaţi ulterior au avut o activitate dizidentă. Unii au fost chiar protejaţi ai spionajului civil şi militar, după cum observăm în evoluţia lor profesională. După modelul naraţiunii din filmul „Salvaţi soldatul Ryan!”, aparatul dezinformaţional al spionajului american i-a discriminat pozitiv pe acei supravieţuitori care şi-au pierdut rude, în general fraţi, în acel atac. Scopul a fost cu predilecţie acela ca ei să nu ajungă dizidenţi politici, şi să fie mulţumiţi de viaţa pe care o duc. Au fost 38 de perechi de fraţi pe SS Arizona, dintre care 3 perechi chiar şi de câte 3 fraţi. Din acestea 3 au supravieţuit câte unul, Thomas D. Murdock, John Andrew Doherty şi Harvey Herman Becker. Din ele 38 de perechi, 15 au avut câte un supravieţuitor.

Unul dintre ei este Harlan C. Christinasen, supravieţuitor de pe nava USS Arizona, al cărui frate Edward Lee a murit în atac. Altul este Noel B. Chapman, care şi-a pierdut fratele, Naaman. Şi Anthony Francis Czarnecki şi-a pierdut un frate la Pearl Harbor, Stanley, şi altul, Henry, în Europa. A. F. Czarnecki a murit în 2004, şi are numele gravat pe rândul doi, jos, în blocul din stânga al monumentului adiacent. Un caz special a fost şi al lui Estelle Birdsell, al cărui frate Rayon a murit odată cu explozia din nava USS Arizona. Voi reveni un pic mai jos la el. Există şi numeroşi veri ucişi în acel atac. De exemplu, Brooxey „Johnny” Johnston, Jr. şi-a pierdut doi veri în explozia din USS Arizona, Dee Cumpie si Horrace Van Wood. Diferenţa dintre ei constă în câteva grade inferioare de rudenie, deci se află în aceeaşi situaţie.

Dacă lucrurile s-ar fi întâmplat precum spune varianta oficială, atunci aceşti supravieţuitori ar fi fost vârful de lance al intrării SUA în război; fraţii celor ucişi în atac ar fi putut deveni modele de răzbunare, pentru restul americanilor, şi nu ar mai fi fost nevoie de uriaşa campanie pro-război cu imagini manipulatoare din care am redat şi eu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . Scenele lacrimogene cu supravieţuitorii plângându-şi fraţii ar fi avut o uriaşă putere de convingere, şi ar fi creat o emoţie uriaşă nu doar în opinia publică americană, dar şi în cea internaţională. Dar, în loc de mobilizare, aceşti oameni au dispărut pur şi simplu din istorie. În locul lor au vorbit demagogii. De ce sistemul nu i-a folosit pe supravieţuitori? Răspunsul e foarte probabil să stea în faptul că mulţi dintre ei aflaseră de radar şi submarin. Perspectiva sacrificării fraţilor şi verilor lor devenea prea grotescă încât ei să mai susţină nu doar varianta oficială, dar chiar şi însăşi meseria de militar pe care o aleseseră. Printr-un sistem complex de manipulare prin pedeapsă şi recompensă, după cum am văzut în aceste ultime secţiuni, vocile acestor oameni au fost domolite.

O recompensă simbolică pentru fratele supravieţuitor care şi-a ţinut gura a fost tocmai menţionarea în acest monument adiacent. Un astfel de caz este cel al lui John D. Anderson. El s-a născut în 1917, odată cu fratele său geamăn, Delbert "Jake" Anderson. Jake a murit în explozia din nava USS Arizona, dar John a supravieţuit. Aproape imediat după atac, Anderson a fost trimis pe distrugătorul McDonough, şi a participat la lupte în întreg Pacificul până la final de război, în 1945, când s-a retras. A încercat o carieră de cascador de film. În paralel a urmat cursuri de meteorologie. În cele din urmă s-a re-înrolat în Marină, ca rezervist, unde a lucrat alţi 23 de ani. După aceea a lucrat ca DJ la radio şi apoi ca meteorolog în televiziunea locală din Roswell (New Mexico). A murit în 2016, şi are numele gravat pe blocul din dreapta al monumentului adiacent.

E posibil ca şi Noel Chapman să fi primit supra-privilegii în contul fratelui său, Naaman, ucis în atac. Într-o postare din 22 mai, 2021 al paginii Facebook „PearlHarborNPS” citim că într-o scrisoare, trimisă familiei la 4 zile după atac, Noel ar fi menţionat că a fost imediat repartizat pe o altă navă după ce USS Arizona a fost scufundată. Desigur, în acest timp scurt nu aveau cum să ajungă şi la el informaţiile despre radar şi submarin, aşa că nu a ajuns dizident. A continuat să fie parte din Marina Militară pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, inclusiv în timpul invaziei din Okinawa. Nu ştim dacă a continuat să fie parte din Marină şi după război, dar e cert că a supravieţuit şi că e posibil să fi fost discriminat pozitiv, precum personajul principal din filmul „Salvaţi soldatul Ryan!”. Noel Chapman a murit în la 83 de ani şi are numele gravat pe rândul 2, jos, din pe blocul din stânga al monumentului adiacent.



Pe plăcuţa comemorativă a monumentului adiacent din memorialul USS Arizona există câteva nume care n-au lăsat prea multe urme în urma lor. Ei sînt oameni simpli, fără iniţiativă şi fără păreri personale, meniţi să se supună superiorilor. Dacă aceştia au zis că atacul a fost unul surpriză, ei au susţinut această idee, indiferent de ce spun indiciile radarului şi submarinului. Aceşti oameni sînt profilul mercenarului clasic, pentru care singura problemă nu este moralitatea acţiunii sau adevărul, ci înrolarea într-o armată câştigătoare, în urma căreia să supravieţuiască. Cu aceşti oameni se face „democraţia” în zilele de astăzi. Ei votează în funcţie de campania media şi atât. Între cei 45 de menţionaţi în monument adiacent ei sînt majoritari.

Însă, pe de altă parte, nu toţi comemoraţii de pe plăcuţa memorialului USS Arizona au fost nişte obedienţi ai variantei oficiale. Unii au fost profund manipulaţi să o accepte. Ei nu au apucat să afle de radar şi submarin deoarece au plecat din zona la scurt timp de după atac. Am văzut în secţiunea anterioară cazul Vernon James Olsen. El a stat luni bune în spital datorită arsurilor severe căpătate în urma exploziei din USS Arizona. Dar, în acelaşi timp, el a lucrat 28 de ani în sistemul militar american, de unde e de înţeles că a avansat bine de tot în grad, însă nu a ajuns chiar ofiţer de rang înalt. Rămăşiţele sale incinerate au fost depuse de scafandri pe USS Arizona, într-o ceremonie omagiară la 7 decembrie 2011, iar numele său este menţionat în corpul din stânga al monumentului funerar adiacent. De asemenea, am văzut anterior şi cazul norocosului Glenn Harvey Lane. Şi el este menţionat în monumentul funerar adiacent, ultimul din corpul din stânga.

Un alt caz de noroc natural similar pare a fi cel al pilotului Millard Arthur Ramsdell. Şi el se afla la ţărm în timpul atacului, pentru o operaţie de apendicită. Web-site-ul „inquirer.com” spune în articolul „Remembering the attack at Pearl Harbor” că s-a retras din activitate cu gradul de locotenent comandor. Atât acest articol cât şi în web-site-ul „findagrave.com” menţionează că, deşi era încă în convalescenţă după operaţie, totuşi el a urcat în avion şi a urmărit portavioanele japoneze, ceea ce ar fi trebuit să facă oricine ar fi fost în poziţia lui. Însă, a avut o defecţiune tehnică şi s-a întors la bază. În acel articol din web-site-ul „inquirer.com” mai citim despre el că era tăcut faţă de evenimentele de atunci, din ce a spus fiul său. Aşadar, Ramsdell e posibil să fi fost un dizident tăcut, după ce a aflat de submarin şi radar, după cum s-a întâmplat cu mulţi supravieţuitori de la Pearl Harbor şi Filipine. O posibilă recompensă pentru tăcerea sa ar fi putut fi tocmai că este gravat în monumentul funerar adiacent, în rândul 3 din corpul din stânga. Am să revin mai jos la acest caz, pentru că există o discrepanţă între data morţii sale (1997) şi cea a gravării (2007).

Există mai multe exemple de astfel de norocoşi care par naturali, în special pentru că numele lor nu au ajuns gravate în monumentul adiacent. Un astfel de exemplu este Lindsey R. Leighton Sr. El s-a născut în Effingham, Kansas, pe 30 noiembrie 1910, şi a fost fiul lui Ray şi Perlia Lindsey Leighton. A studiat iniţial în Nortonville, Kansas. Apoi, a urmat cursurile Universităţii din Kansas. S-a înrolat în Marină în 1932 şi a fost distribuit la bordul USS Arizona la Pearl Harbor. În decembrie 1941 a avut noroc să ceară permisie de plecare la ţărm cu o oră înainte de atacul japonez. Evoluţia lui profesională nu a fost una ieşită din comun, aşa că putem da credit ideii că permisia sa chiar a fost un noroc, aşa cum se întâmplă în mod natural oricărui om. După atac a fost repartizat pe USS Tennessee, apoi pe USS Enterprise. A luptat cu această navă în Bătălia de la Midway. Apoi a fost repartizat pe USS Franklin, care a fost implicată în Bătălia din Filipine. În final a fost distribuit pe USS Boxer. A fost trecut în rezervă în 1946 cu gradul de locotenent, grad junior. În civilie s-a angajat ca inginer la fosta companie de hârtie Hurlbut Paper Co., şi mai târziu la Crane & Co. din Dalton, de unde s-a pensionat în 1990. S-a căsătorit în 1945 şi a avut 2 copii, un fiu şi o fiică, de la care a avut şi doi nepoţi. A decedat în decembrie 2004, în vârstă de 94 de ani. Numele lui nu e gravat în monumentul adiacent, dar nici nu a lăsat urme că ar fi discutat pe tema radarului şi a submarinului. Leighton Sr. A preferat să rămână neutru în această chestiune.

Oarecum acelaşi destin l-a avut şi Lewis P. Robinson, însă s-ar putea ca în cazul lui norocul să fi fost stabilit pe linie ierarhică. În articolul intitulat „In Death, USS Arizona Veteran Reunites With His Shipmates”, publicat în numărul din 7 decembrie 2000 din cotidianul „Los Angeles Times”, citim că şi el fusese pe uscat în noaptea precedentă, şi că atacul a început când el aştepta o ambarcaţiune să-l ducă înapoi pe USS Arizona. Numele său e gravat pe rândul 2 din blocul din stânga al monumentului adiacent. Aceeaşi poveste s-a întâmplat cu un alt norocos, Harry L. Fitch, cu diferenţa că în timpul atacului el aştepta un autobuz spre a-l duce la o ambarcaţiune pentru a se întoarce la navă. O altă diferenţă importantă ar putea fi faptul că el lucra într-o secţie de poliţie militară de investigaţie, după cum citim din mărturia lui Rex Smith din articolul „Pearl Harbor Day – The Way it Was part V” publicat la 1 decembrie 2021 în web-site-ul „army.mil”. Cu alte cuvinte, Fitch era un agent de investigaţii penale sau chiar de contra-informaţii. E posibil ca el să fi fost trimis special la ţărm pentru a-l feri de atac. Şi el al are numele gravat în monumentul adiacent, pe rândul 3 din blocul din stânga.

Noroc artificial ar putea să fi fost şi cel al lui Andrew Guna. Fiul său spune în web-site-ul „findagrave.com” că a plecat în California cu 2 zile înainte de atacul japonez https://www.findagrave.com/memorial/26960544/andrew-guna . Sînt argumente şi pentru o parte şi pentru cealaltă în acest sens. Pe de o parte, el a rămas în Marină pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, şi s-a retras după 23 de ani. Web-site-ul „ocregister.com” scrie că fiul sau Ray ar fi confirmat că ulterior Andrew Guna ar fi comandat două nave amfibii în carierea sa militară, a participat la trei debarcări şi a fost repartizat la un avanpost îndepărtat din Insulele Aleutine în timpul Războiului Rece https://www.ocregister.com/2006/12/07/forever-returned-to-pearl-harbor/. S-a retras din activitate cu gradul de locotenent comandor în 1958. Deducem de aici că s-a înrolat în Marină în 1935. Pe de altă parte, Ray a mai declarat că Andrew Guna nu vorbea despre Pearl Harbor, deci e posibil să fi aflat de radar şi submarin şi să fost şi el un dizident tăcut, precum cei mai mulţi supravieţuitori. Această variantă este susţinută de o întâmplare care s-ar fi putut repeta la mai multe cazuri de posibili dizidenţi tăcuţi, dar ale căror nume au ajuns cumva gravate în monument adiacent. Andrew Guna a murit în 2006, la vârsta de 90 de ani. El a cerut în mod expres să fie incinerat, iar cenuşa să îi fie aruncată în mare, la San Pedro. Fiul însă nu i-a urmat dorinţa, iar cenuşa i-a fost depusă pe navă. Numele său este gravat pe rândul 3 din blocul din stânga, în urma unei ceremonii în care îl vedem şi pe fiu şi pe mama sa, Cozette Guna, soţia lui Andrew.

Această situaţie se apropie foarte de cea din România pe care am descris-o ceva mai detaliat în secţiunea „Haos dezinformaţional practicat de spionajul civil pentru a elimina morţii familiilor incomode din Cimitirul Eroilor şi a aduce pe cei ai celor docile, în sensul promovării minciunii revoluţiei” din cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei”. Am arătat acolo cum unele familii au fost ademenite cu diverse avantaje. În secţiunea „Dezinformările alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă despre evenimentele din decembrie 1989” din aceeaşi carte am descris minciuna cu cele 60 000 de victime şi cea de genocid pe care le-ar fi produs regimul Ceauşescu în 1989. După consumarea evenimentelor şi picarea regimului, câţiva români am aflat că asemenea cifre au fost menite doar să provoace artificial revoltă populară masivă împotriva regimului, care a fost prezentată apoi la nivel internaţional ca revoltă naturală, nu ca manipulare de masă. Aparatul dezinformaţional a venit apoi cu noi zale dezinformaţionale, cum că reporterul de la radio Europa Liberă s-ar fi referit la un fictiv genocid de dinainte de 1989. Desigur, şi această ajustare era tot o minciună; decesele naturale ale bătrânilor au fost cârpite ca victime ale regimului. Apoi, numărul de 60 000 de victime a fost justificat cum că ar fi fost auzit de reporterii acestui infam post de radio de la altă agenţie de presă.

Dar problema cu Cimitirele Eroilor din principalele oraşe în care au murit oameni în 1989 a fost aceea că, printr-un concurs de împrejurări, numărul crucilor era mai mic chiar şi faţă de cel al victimelor reale. Familiile unora dintre cei ucişi atunci au vrut să îi îngroape în alte locuri, din diferite motive. Unul dintre aceste motive este apropierea de strămoşii familiei. Altul este apropierea mormintelor de alte domicilii pe care apropiaţii le aveau în vedere după pensionare. Nu în ultimul rând, la fel cum s-a întâmplat cu cei mai mulţi supravieţuitori de la Pearl Harbor, familiile unora dintre apoliticii ucişi pentru a falsifica probe împotriva regimului au devenit dizidente faţă de naraţiunea „revoluţiei”. Unele dintre astfel de familii dizidente au refuzat îngroparea apropiaţilor în acel cimitir. Altele au fost efectiv refuzate. Aparatul diversionist - dezinformaţional din spionajul civil şi militar a trecut la eliminarea din Cimitirul Eroilor a acelor decedaţi în urma diversiunilor, ale căror familii susţineau aceste idei. În acest fel, cimitirul nu doar că nu confirma minciunile oficiale, dar nici măcar nu reflecta numărul real al celor decedaţi.

Aşa că, spionajul civil şi militar a început să cumpere decedaţi de la familii docile, pentru a-i înmormânta aici şi a completa locurile ... Aparatul dezinformaţional a încercat să lărgească Cimitirul Eroilor din Bucureşti cât mai mult posibil cu decedaţi care fie nu au avut nicio legătură cu regia tragică din decembrie 1989, fie ar fi trebuit înmormântaţi în alte locuri, conform cu domiciliul. Acţiunea aceasta e simetrică faţă de cea a scoaterii unor morţi din morminte la Timişoara, pentru a-i da ca „martiri” ai represiunii regimului. Nu am avut curaj să intru în prea multe detalii, însă sînt câţiva din cei îngropaţi în Cimitirul Eroilor din Bucureşti care au murit de alte cauze, după cum am arătat în detaliu în secţiunea „Ce se află în anumite cavouri din Cimitirul Eroilor din Bucureşti” tot din cartea sus menţionată. Un astfel de caz este Dumitrache Valeria, moartă în urma unui accident rutier n zona bulevardului Păcii din Bucureşti. Alţii au murit la câţiva ani după ce fuseseră răniţi, tot din alte cauze, după cum este cazul Cercel Doina Rebeca la Bucureşti, moartă în 1998. Alt caz este actorul Călin Nemeş de la Cluj, sinucis în 1993. în cartea sus amintită am oferit mai multe astfel de cazuri de martiri făcuţi în mod artificial, din pix. Apoi, în general, 90 % dintre victimele din 1989 au fost apolitici, vânaţi în casele lor sau pe străzi lăturalnice. Cei mai mulţi protestatari anti-regim (in jur de 80 in Bucureşti) au fost ucişi pe 23 si 24 decembrie, după ce Ceauşescu fusese înlăturat de la putere. Pe lângă cestea, există şi câteva cavouri goale, fără nume pe cruce, descrise în secţiunea tocmai menţionată.

Deşi nu se ridică la asemenea nivel de dezinformare cu instrumentele dictaturii clasice, totuşi monumentul adiacent din cadrul memorialului dedicat USS Arizona are funcţie identică cu aceste matrapazlâcuri de lux practicate de spionajul civil şi militar în România. El, de fapt, are rolul de a-i neutraliza pe acei supravieţuitori dizidenţi, ale căror mărturii au făcut furori în noile generaţii de dizidenţi politici anti-capitalişti de după era internetului.

Deşi nu se ridică la asemenea nivel de dezinformare cu instrumentele dictaturii clasice, totuşi monumentul adiacent din cadrul memorialului dedicat USS Arizona are funcţie identică cu aceste matrapazlâcuri de lux practicate de spionajul civil şi militar în România. El, de fapt, are rolul de a-i neutraliza pe acei supravieţuitori dizidenţi, ale căror mărturii au făcut furori în noile generaţii de dizidenţi politici anti-capitalişti de după era internetului. Observăm similaritatea acestor practici cu cazul Andrew Guna de mai sus. Dar el nu este singular. Fiind reticenţi faţă de tema Pearl Harbor, e posibil ca familiile lor să nu fi aflat vreodată ce s-a întâmplat acolo. În acelaşi timp, e posibil ca însele familiile lor să fi fost cumpărate discret cu diverse beneficii, pentru a fi convinse să accepte această mascaradă. Membrii lor au primit cel puţin excursie gratis în Hawaii pentru a participa la ceremoniile de depunere a cenuşii lor în epava navei USS Arizona.

Rolul familiei în această „relansare” a datei morţii este documentat detaliat în cazul Harvey Hollis Milhorn şi a multor altora similare. Diverşi membrii de familie au fost prezenţi şi în timpul ceremoniei de depunere a rămăşiţelor lor pământeşti. Pentru unii a fost suficientă o vacanţă gratis în Hawaii pentru a lua arte la acest eveniment. Alţii au primit mai multe beneficii. Numele lui Milhorn este gravat tot în blocul din dreapta al monumentului adiacent. La ceremonia de omagiere şi pre-gravare au fost prezente fiica sa, Frances Goldsberry, şi nepoata, Rachel Yarasavich. Interviul cu ele le arată entuziasmate de perspectiva excursiei, mai curând decât cuprinse de pioşenie în faţa celui dispărut. Din declaraţia fiicei, ne putem imagina curtoazia care li s-a făcut:

„Fiica mea, Rachel, şi cu mine eram în sfârşit în drum spre Hawaii. Prima noastră călătorie în Insule nu a fost pentru o vacanţă, ci pentru ceva mult mai important. Stând în avion, tot ce mă puteam gândi era că tata se întoarce în sfârşit acasă, în Arizona, la colegii săi de navă şi la mare.”


Vedem în primul rând că niciuna dintre ele nu poartă numele Milhorn. După aceea vedem că mama şi fiica nu au acelaşi nume. Deducem că ambele sînt căsătorite, iar Frances a preferat alt nume decât Milhorn. Faptul că niciuna nu este însoţită de partenerul ei (sau partenera) nu prea arată a coeziune familială. Apoi vedem că fiica sa consideră nava USS Arizona ca „acasă”, deşi tatăl ei a petrecut doar un an la bordul ei. Credincioşii bătrâni consideră că întoarcerea „acasă” este într-adevăr la Dumnezeu, dar alături de familia deja trecută în nefiinţă, părinţi şi soţie. Însă, în contextul propriei familii destrămate, un act de curtoazie din partea statului SUA îi dă aspect de „familie” şi „acasă”. Aceste „investiţii emoţionale” sînt menite să continue susţinerea falsei naraţiuni a atacului surpriză prin membrii familiei celui care a acceptat să o facă în trecut, şi care a decedat ulterior. Acesta este şi motivul pentru care fiica se referă cumva la această călătorie ca la o „vacanţă”, deşi simte nevoia să o nege ca atare, de parcă o astfel de călătorie în general ar fi vacanţă. De fapt, comemorarea morţilor sau alte ceremonii tipice de înhumare nu pot fi vacanţe pentru cei ce participă, cu toate că uneori pot implica diverse călătorii. În acele momente contează doliul şi reculegerea, nu relaxarea tipice vacanţei. Excepţie de la această regulă face tocmai acest gen de situaţii, care lasă să se întrevadă beneficii primite şi atitudinea de mulţumire în aşa fel încât consideră locul ca „acasă”. Într-adevăr, statul SUA a fost şi încă este „acasă” pentru unii şi iad pentru alţii, ca însuşi capitalismul şi oricare alt sistem politic existent până acum.

Însă în acest moment trebuie făcută diferenţa dintre familiile ademenite cu diverse avantaje şi cele care nu au acceptat incinerarea, şi, implicit, nici depunerea ei în apropierea epavei USS Arizona, din motive de religie. E foarte probabil ca familiile unor supravieţuitor al atacului din decembrie 1941, decedaţi ulterior de cauze naturale, să nu fi fost de acord cu relocarea rămăşiţelor sale pământeşti, în special pentru cei îngropaţi în mod clasic. Reamintesc cazul amiralului Kleber Sandlin Masterson, cu mormânt clasic. Un alt caz similar este şi cel al lui Milton Thomas Hurst, cel care a primit onoruri militare funerare complete. În mod normal şi el ar fi ajuns depus în Hawaii, şi numele său ar fi fost inscripţionat în monumentul adiacent. Dar, după cum declară un membru de rang 1 al familiei sale, el a lăsat în urmă nouă nepoţi şi 16 strănepoţi. Prin urmare, e foarte probabil ca aceştia să-l fi vrut aproape de ei şi să nu accepte târgul de a fi transportat acolo. Sau, fiind o familie creştină (există în textul dedicat lui din acest web-site o referinţă la faptul că „merge la Isus”), nu a acceptat incinerarea sa. Dacă au refuzat incinerarea imediat după moartea lor, atunci familiile lor nu vor fi acceptat nici incinerarea la câţiva ani după.

Însă monumentul funerar adiacent din interiorul memorialului USS Arizona este în mare constituit de o campanie de umflare artificială al numărului veteranilor care au susţinut naraţiunea oficială a atacului surpriză. Există mai multe astfel de cazuri de posibili dizidenţi pasivi ce au fost retroactiv transformaţi în obedienţi faţă de naraţiunea oficială, prin ademenirea familiilor lor cu diverse avantaje pentru a accepta mai întâi incinerarea, iar apoi depunerea ei în interiorul epavei USS Arizona. Acest model s-a repetat cu mai multe dovezi la mistificarea evenimentelor din decembrie 1989 de la noi. În cartea mea sus amintită am găsit o mulţime de date contradictorii, în special cele din web-site-ul „portalulrevolutiei”. Am denunţat aceste date în mai multe secţiuni precum „Neconcordanţa numărului de morţi din decembrie 1989 de la Timişoara cu crucile din Cimitirul Eroilor” sau cea referitoare la victimele din capitală, intitulată „Nepotriviri în minciuni ale instituţiilor care au contabilizat morţii 21 decembrie în Bucureşti” .

Sursele americane cu numele şi datele victimelor atacului de la Pearl Harbor nu au asemenea discrepanţe, însă pe măsură ce timpul trece încep să apară situaţii care comunică indirect minciuni omului simplu, destul de asemănător cu cele din România. De exemplu, în comemorările atacului de la Pearl Harbor sau în parade diverse de dinainte de 2010 au participat constant doar 3 supravieţuitori, respectiv:

Norman W. Coplin,
Frank M. Campbell,
James W. Green.

Ultimul dintre ei a fost şi medaliat, după cum am arătat în secţiunea precedentă. Numele său i-a fost gravat în blocul din stânga, rândul 1, din monumentul adiacent. Însă, conform cu practicile deja aplicate până în anii 1990, numărul de supravieţuitori era mult mai mare, deşi în mod natural destui trecuseră în nefiinţă, de bătrâneţe. Pentru împrospătarea memoriei cu datele oficiale atacului surpriză, spionajul militar a creat acest monument adiacent cu acei supravieţuitori care au murit în anii ulteriori. Asemănările cu practicile de ascundere a adevărului faţă de regia tragică din decembrie 1989 sînt flagrante. În secţiunea „Nepotrivire în minciuni …” amintită mai sus am relatat cazul Radu Andrei Eugen, trecut de două ori în ordonanţa de clasare din 14.10.2015 în dosarul nr. 11/P/2014, mai întâi la pagina 106 şi apoi la pagina 461. Datele naşterii şi morţii sînt mutate o zi nai devreme/mai târziu în aceste variante; la pagina 106 se scrie că ar fi fost născut la 22.01.1969 şi ucis în 21.12.1989, în timp ce la pagina 461 e dat ca născut la 21.01.1969 iar data morţii este de 22.12.1989.

E posibil să existe un caz similar şi în cazul datelor privind morţii / supravieţuitorii de la Pearl Harbor, respectiv cel al acestui Frank M. Campbell. Chiar dacă sursele americane iniţiale nu se contrazic, precum cele din cazul victimelor invaziei diversionist-militare din decembrie 1989 din România, totuşi modul în care presa reflectă acest caz se apropie bine de cel din România. Moartea lui Frank Marve Campbell, poreclit „tăticul” este anunţată în articolul „Frank M. Campbell; Executive, 75” din data de 2 aprilie 1994, scris în cotidianul „The New York Ttimes” , cauzată de un infarct, la 75 de ani. Aşadar acest ziar îl dă născut în 1919. În blocul din stânga din monumentul adiacent îi vedem numele plasat în anul 1996. Însă web-siteul „findagrave” îi arată o piatră funerară ce atestă moartea în 2002, si naşterea în 1916.







Cel mai probabil, cineva scoate „din pix” anumite date, la fel ca în cazul celor din decembrie 1989 de la noi. Nu există 2 Frank Campbell între supravieţuitorii echipajului USS Arizona, după cum vedem în lista celor 335 din web-siteul „pearl-harbor.com”. Dar nu exclud totuşi posibilitatea ca în întregul personal chiar să existe 2 Frank Campbell, şi undeva un ziarist neatent să fi încurcat datele; e mai puţin probabil, dar nu imposibil. Campbell e totuşi un nume comun în SUA. Am găsit un alt veteran al războiului mondial 2 cu acest nume, după cum vedem în web-siteul Veterans Legacy Memorial (VLM) . Acestuia i se prezintă şi locul mormântului, şi cu siguranţă e altă persoană, deoarece s-a născut la 13 Decembrie 1913 şi a murit la 27 August 1986.

Poate că în acest caz confuzia ar fi putut veni de la coincidenţa de nume. Însă acest monument adiacent e menit să spună indirect şi subtil minciuna cum că statul american i-ar fi onorat pe supravieţuitorii de la Pearl Harbor, în general, şi pe cei din nava USS Arizona în special. Şi această situaţie se suprapune peste faptul că în el sînt gravate cu preponderenţă acele nume care fie direct, fie indirect, prin familie, au susţinut/ susţin naraţiunea oficială a atacului surpriză. Jocul cu mistificarea numerelor se poate vedea şi în acest caz, deşi el este pus exclusiv în cârca presei. În articolul „John Anderson, one of the last USS Arizona survivors, dies at 98” scris în web-siteul „azcentral.com”, care anunţa moartea lui Anderson, citim că în 2016 ar mai fi rămas doar 7 supravieţuitori de pe nava USS Arizona, respectiv:

Lauren Bruner, 95, La Mirada, California.
Lou Conter, 94, Grass Valley, California.
Lonnie Cook, 94, Morris, Oklahoma.
Raymond Haerry, 93, West Warwick, R.I.
Clarendon Hetrick, 92, Las Vegas.
Ken Potts, 94, Provo, Utah.
Donald Stratton, 93, Colorado Springs.

Pagina de facebook „The History Vault” a publicat o fotografie cu patru dintre cei nouă supravieţuitori de pe USS Arizona, care încă ar fi trăit în 2014: de la stânga la dreapta, Donald Stratton, Lou Conter, John Anderson şi Lauren Bruner . Dar, în acest caz, putem remarca distorsionarea faptelor pentru a se potrivi cu naraţiunea mincinoasă, anume că acest monument adiacent ar fi consemnat toţi decedaţii ulteriori, în semn de preţuire. Pe de o parte, vedem că Lonnie Cook a murit în 2019 şi totuşi numele său nu este gravat aici. Poate fi un alt caz de refuz al familiei de incinerare precum cele de mai sus. Însă pe blocul comemorativ adiacent din dreapta mai vedem menţionaţi şi pe Estellee Birdsell şi pe Harvey Hollis Milhorn, amintit mai sus.

Remarcabil în cazul celor 2 este faptul că lor data morţii este înşelător gravată spre a fi confundată cu cea a depunerii rămăşiţelor pământeşti în locul scufundării navei USS Arizona. Forţarea sensurilor cuvintelor şi a logicii, tipice dezinformării şi manipulării, îşi găseşte în acest caz unul dintre cele mai edificatoare exemple; deasupra monumentului adiacent vedem scrisă precizarea „Supravieţuitori ai USS Arizona înhumaţi cu camarazii lor de echipaj”. Însă aici nu e vorba de înhumare cât de … înapare (inwattered), deoarece rămăşiţele lor pământeşti s-au depus în apă, nu în pământ. Apoi, vedem că toţi cei depuşi aici au fost incineraţi; cenuşa nu se îngroapă, ci se împrăştie în general în ape mai mari precum marea sau oceanul, ca un gest simbolic de viaţă postumă în infinitul universului. Nu în ultimul rând, monumentul adiacent are aspect de mormânt comun, la fel ca şi placa de comemorare din spate, care atestă data morţii, nu pe a relocării rămăşiţelor pământeşti dintr-un loc în altul. Aşa ceva duce la o falsificare a datelor morţii pentru câţiva dintre ei, gest care pare inocent la prima vedere, însă care continuă un întreg proces de mistificare a adevărului despre tragedia de la Pearl Harbor, cu concursul acţiunilor spionajului militar şi civil.

O situaţie similară cu aceasta s-a întâmplat în România cu mistificarea mormintelor din Cimitirul Eroilor din Timişoara. În secţiunea „Dezinformările alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă…” amintită mai sus am descris minciuna emisă de radio Europa Liberă despre 4000 de victime (în 21 decembrie 1989), care apoi au devenit 60 000. Pentru a cârpi această minciună, aparatul dezinformaţional a venit cu informaţia (foarte probabil şi ea tot mincinoasă) cum că în jur de 40 de cadavre (deşi cifrele diferă de la sursă la sursă până la 77) din Timişoara ar fi fost arse la Bucureşti. La final marea problemă ara că în Cimitirul Eroilor din Timişoara nu se puteau justifica decât un număr de vreo 50 de morminte. Dar şi acelea erau pentru decedaţi în mare parte apolitici, ucişi în casele lor sau pe străzi lăturalnice, fără legătură cu protestele. Aşa că spionajul civil şi militar a venit cu nişte pseudo-cruci, în formă de monumente funerare, în Cimitirul Eroilor şi pentru cei presupus arşi în Bucureşti, după cum am arătat detaliat în secţiunea „Neconcordanţa numărului de morţi din decembrie 1989 de la Timişoara cu crucile din Cimitirul Eroilor”, şi ea amintită mai sus. Aparatul dezinformaţional a forţat astfel minciuna cum că sub fiecare astfel de pseudo-cruce ar exista un mormânt cu un decedat în mascarada tragică din 1989.

Exact acelaşi lucru, dar realizat în altă formă, se poate vedea în acest monument adiacent din cadrul memorialului dedicat navei USS Arizona. Am văzut mai sus cazul Arthur Ramsdell, amintit mai sus. Web-site-ul „findagrave” confirmă că murit la 14 ianuarie 1997, dar numele i-a fost gravat în monumentul adiacent abia în 2007, în blocul din stânga, rândul 3. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu cei 2; Birdsell a murit în 1989, după cum citim în web-site-ul „findagrave”. Dar, abia în 2017 i-au fost aduse la Pearl Harbor rămăşiţele pământeşti, într-o cutie de dimensiuni aproximative de 15/20/10 cm. Deducem din aceste dimensiuni că în interiorul cutiei se află cenuşa sa. Anul 2017 i-a şi fost gravat odată cu numele pe acel monument adiacent, deşi anul corect al morţii sale este 1989. Câteva fotografii de la ceremonia de depunere a cutiei în interiorul epavei USS Arizona pot fi văzute în profilul „pearlharboranniversary” din platforma „Flickr” sau în postarea intitulată „USS Arizona sailor Estelle Birdsell laid to rest” din reţeaua „Facebook”.



Ceva asemănător s-a întâmplat şi cu Harvey Hollis Milhorn (poreclit “Buster”): el a murit în 2002, şi numele său a fost gravat în monumentul adiacent abia în data de 7 decembrie 2021, în blocul din dreapta. Cenuşa sa a fost depusă atunci într-un recipient de nişte scafandri în interiorul navei USS Arizona, după o slujbă practicată de preoţi militari în uniformă. Întreaga ceremonie a fost filmată şi se găseşte în website-ul „dvidshub.net” . Numele său este gravat tot în blocul din dreapta al monumentului adiacent. Observăm că şi în aceste trei cazuri s-a practicat mistificarea deformării datelor, ceea ce este un indiciu că forţele ce au conceput aceste dezinformări în masă sînt concepute de aceleaşi forţe de dezinformare şi în România şi în SUA. Singura diferenţă este că în SUA ele au fost făcute mai cu perdea, mai subtil.



Dar numărul cazurilor de astfel de mistificări ale datelor morţii este mai mare. Un alt caz similar este Frank Robert “Bob” Cabiness. Website-ul „findagrave.com” spune că anul decesului în 2002, dar cea gravată în monumentul adiacent este 2011, rândul 3 din blocul din stânga.



O minciună similară, dar de mai mică amploare poate fi văzută şi în cazul Anthony Robert Schubert. Website-ul „elliottmortuary.com” îl dă mort în 2009. Mai citim aici că „slujba comemorativă de înmormântare va avea loc luni, 21 septembrie 2009, la ora 10:30, în cimitirul Memorial Park, cu onoruri militare acordate de Garda de Onoare a Marinei SUA”. Dar, în rândul 3 din blocul din stânga al monumentului adiacent vedem că în dreptul numelui său este gravată cifra 2010. În acest caz probabil că el a fost găsit doar după un an de la deces şi cumpărat astfel de la familie pentru a contribui la acest nou văl dezinformaţional de camuflare a supravieţuitorilor dizidenţi.



Exact ca în România, spionajul civil şi militar american a început o campanie de „recuperare” de nume pentru a fi trimise în Hawaii. Scopul acestei inginerii sociale era a supra-dimensiona numărul supravieţuitorilor ce susţin varianta oficială. Familiile dizidenţilor înverşunaţi în mod normal au refuzat participarea la această mascaradă. Şi atunci spionajul civil şi militar american a gravat pe acest monument adiacent nume cât mai multe şi luate de pe te miri unde. Important era să nu apară vreun membru supărat al familiei, care să urle despre radar şi submarin la ceremonia de comemorare, sau cu prilejuri similare. Încă de la început realizarea monumentului adiacent era consecinţa principiului „primul găsit, primul gravat”. După aceea, au fost găsiţi şi alţii, sau familiile lor au fost dispuse să accepte „relocarea”, contra unor beneficii. Problema era că unii dintre cei găsiţi ulterior muriseră înaintea altora gravaţi deja, şi atunci spionajul american a făcut la fel ca şi cel român, aşa cum am văzut mai sus. De fapt, e invers, şi cronologia confirmă: spionajul român a făcut la fel ca şi cel american, a cărui filială a ajuns. Această practică atestă că ce s-a întâmplat în România a fost coordonat tot de CIA, cu aceleaşi apucături. Aşa că, odată ce generaţiile mai vechi se vor fi stins treptat, şi mai nimeni nu mai era în măsură să denunţe minciunile, iată că anii de deces au fost mutaţi „din pix”, la fel ca în România. Cazurile Ramsdell, Milhorn, Birdsell, Cabiness şi Schubert sînt oglinda vie ale escrocheriilor de lux practicate de spionajul american atât în SUA cât şi în afara ei.

Estellee Birdsell e posibil să fi fost un caz de frate discriminat pozitiv, precum cele de mai sus. Am amintit că el a avut un frate mai tânăr, Rayon, repartizat tot pe USS Arizona, care a murit în timpul atacului. E foarte posibil ca acest sprijin profesional să fi fost o mită pentru a accepta „sacrificiul” fratelui şi însăşi naraţiunea oficială a atacului surpriză. Web-site-ul „findagrave” şi pagina Facebook „Pearl Harbor National Memorial” îl dau pe Birdsell ca rămas în Marină după război, de unde s-a retras ca ofiţer superior.

Şi pentru Anthony R. Schubert se pare că a „suflat vânt din pupa” pentru carieră. Website-ul „elliottmortuary.com” afirmă că după atac a fost distribuit pe nava „Dakota de Sud”, unde a primit o distincţie pentru doborârea a 33 de avioane japoneze într-o singură confruntare. În articolul „Pearl Harbor survivor's ashes laid to rest in USS Arizona”. citim că a activat în sistemul militar american timp de 13 ani, din care s-a retras cu gradul de locotenent comandor. Apoi a lucrat pentru compania Americano-Araba Oil Co din Arabia Saudită. Ulterior el a predat şi la Universitatea din Virginia. Se pare că, asemenea altor obedienţi faţă de versiunea oficială, şi lui i s-au deschis oportunităţile pentru orice fel de activitate...

Cariera lui Milhorn este destul de asemănătoare cu a celorlalţi. S-a născut pe 21 noiembrie 1921 în Harlan, Harlan County, Kentucky şi a murit pe 2 Octombrie 2002 în Chesapeake, Virginia, fiind ulterior ars la crematoriu. În 1941 el era secund artilerist clasa a III-a la bordul USS Arizona. După atac, a fost distribuit pe diverse nave precum USS Tennessee şi a activat în zona Pacificului. S-a pensionat din Marina Militară a SUA după 30 de ani, cu grad de locotenent plin. În cele din urmă, şi rămăşiţele lui au fost aduse în interiorul USS Arizona după moarte, prin „vacanţa” fiicei şi nepoatei, despre care am amintit mai sus.

Sînt mai multe de spus în continuare despre atacurile de Pearl Harbor şi Clark Field. Rămân mult mai multe minciuni oficiale de corectat în viitor, secundare celor expuse aici, pentru restabilirea adevărului istoric. Dacă o să fiu sănătos, şi nu mi se va întâmpla nimic rău, am să scriu o carte cu un nivel şi mai mare de detaliu despre ce s-a întâmplat atunci. Însă deocamdată mă opresc aici, deoarece sub-sub-capitolul de faţă a ţintit nu refacerea întregului adevăr istoric, ci descrierea celei mai mari dezinformări factuale din istorie, care face obiectul acestor atacuri. Prin urmare, în acest moment voi continua deconspirarea spionajului modern, rămas secret pentru opinia publică, conform cu datele despre spionajului clasic, ajunse deja notorii.

30 august 2026

2.5.4.19. Manipulare prin alte recompense simbolice secundare pentru acei supravieţuitori ce au susţinut naraţiunea atacului surpriză la Pearl Harbor şi Clark Field.

Manifestul societăţii automatiste  




English version soon



2.5.4.19. Manipulare prin alte recompense simbolice secundare pentru acei supravieţuitori ce au susţinut naraţiunea atacului surpriză la Pearl Harbor şi Clark Field




Am tot spus în secţiunile anterioare că cei mai mulţi dintre supravieţuitorii atacurilor de la Pearl Harbor şi Clark Field, în special cei răniţi, au devenit dizidenţi politici după ce au aflat despre submarin, radar şi interzicerea ripostei de către infamul general Douglas Macarthur. În ciuda subminării sistematice a apărării celor două baze, au supravieţuit destui celor două atacuri. În Hawaii ei s-au organizat la nivel inferior, fără ordine pe linie ierarhică. În Filipine ei au dezertat după ce au văzut că sînt pe cale a fi sacrificaţi prin pasivitatea întâmpinării atacului.

Aparatul dezinformaţional din spionajul civil şi militar a răspuns acestei situaţii printr-o serie de pedepse şi recompense pentru a descuraja naraţiunea sacrificării deliberate a propriilor militari. Pentru a ascunde naraţiunea adevărată a atacurilor cunoscute în prealabil, dizidenţii au fost realmente şterşi din istorie cu arma dezinformării, aruncată nu asupra adversarilor, ci şi asupra propriului popor. În Hawaii, spionajul militar şi civil a luat măsura să trimită înapoi în SUA spre a fi discreditaţi şi marginalizaţi pe cei care deveniseră dizidenţi, pentru a nu influenţa cu informaţiile lor pe cei care nu ştiau ce se întâmplase cu adevărat în 7-8 decembrie 1941. Oricum ei nu ar mai fi dorit să lupte, în acest context şi cu o astfel de experienţă.

În Filipine statul american a facilitat o adevărată campanie de exterminare a martorilor supravieţuitori, pentru a preveni creşterea numărului de dizidenţi. Cei care au supravieţuit atacurilor iniţiale au trecut prin alte furci caudine. Am văzut în secţiunea „… Persecuţia mărturiilor vii ale sabotajului de la Pearl Harbor şi Clark Field” cum spionajul militar a instigat foc fratricid asupra prizonierilor de război, americani şi aliaţi în general, deţinuţi de japonezi. Înainte de asta a fost însuşi celebrul „marş al morţii” Bataan în care un număr oficial încă neclar de prizonieri americani de război au murit după 11 zile de mers pe jos pe o distanţă de 90 de kilometri, fără hrană consistentă şi apă.

Faptul că nu se ştie exact câţi oameni au pierit atunci este înspăimântător. Aşa ceva denotă la ce nivel se practică muşamalizarea adevărului şi în dictatura capitalistă, în continuarea cenzurii practicate în toate sistemele politice din istorie. Dimensiunea auto-sabotajului atacurilor de la 7-8 decembrie 1941 a cuprins însăşi istoria şi statistica. Am văzut că în cazul atacului Pearl Harbor există o listă consecventă cu victimele sale. Despre supravieţuitorii de la Pearl Harbor se mai ştie câte ceva, măcar pentru faptul că numele lor sînt cartografiate şi multiplicate în mai multe surse. Ce-i drept, asemenea nivel de transparenţă e superior faţă lista morţilor din timpul invaziei diversionist-militare din decembrie 1989 din România, care diferă de la sursă la sursă. Acele evenimente au fost şi mai prost făcute decât cele din decembrie 1941 din Hawaii. Aproximativ 1000 de oameni, din cei 1166 de victime, au fost artificial ucişi, fie de lunetişti în locuri fără legătură cu protestele, fie prin dezinformări încrucişate ce au dus la foc fratricid între posesorii legali de arme. Familiile au aflat de aceste diversiuni în care au murit cei dragi şi au făcut largi ecouri în presă timp de 15 ani după consumarea evenimentelor. În secţiunea „Nume de decedaţi în decembrie 1989 cu domiciliul în Bucureşti care nu au cavouri în Cimitirul Eroilor” din cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” am dat mai multe cazuri de posibile familii dizidente care au refuzat înmormântarea în acel cimitir pentru că nu au crezut naraţiunea oficială a fictivei represiuni a fostului regim.

În secţiunea aceea am enumerat mai mulţi martiri născuţi în Bucureşti, dar înmormântaţi pe te miri unde. Pe de o parte familiile dizidente au fost discret marginalizate, tocmai pentru că nu erau dispuse să accepte un loc de veci gratuit în schimbul acceptării că persoana apropiată, ucisă atunci, ar fi avut idei dizidente despre evenimente. Însă unele familii au fost îndoliate a doua oară, după pierderea cuiva drag în acea mascaradă tragică. Ele au fost date pur şi simplu din casă cu metode care mi s-au aplicat şi mie, aşa cum le-am descris în sub-secţiunea „Poliţia politică experimentată de mine de dictatura capitalistă” . Pe de altă parte, am găsit în Cimitirul Eroilor din Bucureşti cazuri de familii care au primit o locuinţă în capitală după 1989, în schimbul acceptării ca persoana dragă să fie înmormântată acolo, pentru a acoperi locul celor absenţi. Am arătat mai multe astfel de cazuri în secţiunea „Haos dezinformaţional practicat de spionajul civil pentru a elimina morţii familiilor incomode din Cimitirul Eroilor” din aceeaşi carte.

Dizidenţii post-factum au fost trataţi aproape identic şi în cazul decembrie 1941 precum cei ai evenimentelor din decembrie 1989 din România. Această minciună generalizată era servită de noua dictatură capitalistă, bazată pe dezinformare şi manipulare, ce se instaura în România. Noua dictatură impusă după 1989 în România e ruptă direct din cea americană, iar similaritatea tratării veteranilor atestă acest lucru. SUA nu e departe de acest stadiu de mistificare în privinţa victimelor şi supravieţuitorilor de la Clark Field. Despre foarte mulţi dintre ei nu se ştie mai nimic, şi asta e o uriaşă problemă pentru un stat care se laudă că onorează veteranii. Cu supravieţuirii atacului de la Pearl Harbor s-a întâmplat ceva asemănător.

După terminarea războiului, veteranii dizidenţi ai atacurilor din 7-8 decembrie au fost ucişi mediatic de statul american, guvernat de spionajul civil. Această inginerie socială o continuă pe cea care a produs artificial victimele directe ale atacurilor, ucise de facto de către spionajul militar, prin manufacturarea lor din culise. Găsim în www poveşti de-ale veteranilor dinspre sfârşitul vieţii, cu o imensă gaură după atacul din 7 decembrie. Povestea lor e similară: aveau familii lăsate pe continent, aveau poveşti de viaţă despre cum au ajuns în Hawaii. Până pe 7 decembrie stăteau paşnici şi liniştiţi în bazele lor militare, menite la nivel declarativ să apere teritoriul SUA. Viaţa lor a mers bine până când a început atacul japonez. Dintr-o dată a început drama lor, portretizată până la exacerbare în amintiri, articole de presă, reportaje sau filme de Hollywood. După aceea ei au dispărut din această poveste de parcă ar fi murit de vii. Acesta era, de fapt, planul acelor uriaşe inginerii sociale. Nimeni nu trebuia să supravieţuiască pentru a descrie care a fost în realitate evoluţia faptelor. De aceea supravieţuitorii au avut de trăit o altă dramă, cea a mistificării experienţelor lor.

Supravieţuitorii atacurilor de la 7-8 decembrie 1941 au fost cumva împăiaţi şi înlocuiţi cu alţi americani, neştiutori faţă de ce s-a întâmplat cu adevărat la Pearl Harbor şi Clark Field. Manipulaţi de minciunile oficiale, cei cu memoria scurtă au fost ademeniţi într-un canal de răzbunare personală, controlabilă, pentru acel atac. Răzbunarea lor îşi găsea astfel canale artificială de exprimare, după decade întregi de acumulare a frustrării dinspre oligarhii americani. Predecesorii lor au mai încercat câte ceva prin greve şi sindicate, însă au fost sistematic reprimaţi încă din 1886, când a avut loc greva de la Chicago. Dar iată cum aparatul dezinformaţional le-a oferit o jucărie de punere în act pe teritoriul altor ţări a răzbunării pentru frustrările acumulate în propria ţară. Modelul a fost descris de Hegel în cartea sa „Filosofia dreptului”, Batoche Books, 2001, pagina 259, la care am tot făcut referire în cartea de faţă. Asemenea inginerie socială este un mod foarte abil de a practica cenzura în dictatura capitalistă, mult mai avansat decât în dictaturile clasice!



Refuzul spionajului civil american de a face parade până în anii 1990 cu toţi supravieţuirii atacurilor de la 7-8 decembrie 1941, contrastează cu invocarea constantă a „atacului mişelesc” japonez din decembrie 1941. Atacul de la Pearl Harbor a devenit o jonglerie dezinformaţională cu care s-au justificat şi încă se justifică sutele mii de civili japonezi ucişi de bombele clasice şi atomice americane. Faţă de această temă, autorităţile răspund cu celebrul cântec „Să ne amintim de Pearl Harbor!”, difuzat propagandistic pentru a contracara acuzaţiile de genocid ca apărare în faţa unei fictive invazii japoneze. Însă, asemenea tabu-ului primitiv, în alte contexte atacul de la Pearl Harbor este ascuns de alte evenimente. Scopul acestei inconsistenţe cognitiv-comportamentale este acela de izolare a supravieţuitorilor care nu acceptau naraţiunea oficială a atacului surpriză, exact după modelul izolării familiilor devenite dizidente pe noul regim în România, după invazia diversionist-militară din 1989.

În locul lor au fost invitaţi să reprezinte dovezile vii ale evenimentelor acei obedienţi care au acceptat naraţiunea oficială a atacurilor surpriză fie imediat, la comandă, fie după ani şi ani, sau chiar decade. Această manipulare s-a făcut cu oameni lipsiţi de demnitate, ademeniţi cu recompense precum cele menţionate mai sus. În secţiunea precedentă am arătat mai multe cazuri de recompensă cu avansare în carieră pentru cei obedienţi faţă de naraţiunea oficială. În cea de dinaintea ei am arătat un prim caz de recompensă simbolică generală, prin catalogarea tuturor veteranilor ai Războiului 2 Mondial ca parte din „Generaţia de Aur Americană” . „Generaţia de aur” păreau opiniei public nişte zei antici, deasupra intrigilor lumeşti, şi care nu se pretau la aceste matrapazlâcuri. O astfel de generaţie excludea pentru opinia publică posibilitatea ca atacurile din 7-8 decembrie 1941 să fi fost cumva planificate, sau chiar cunoscute în prealabil.

Naraţiunea eroilor „generaţiei de aur” ai Americii a fost o primă recompensă simbolică oferită unor supravieţuitori minoritari ca număr ai atacurilor din decembrie 1941, în schimbul contribuţiei la muşamalizarea faptelor. Aceşti oameni sînt în mod mincinos portretizaţi ca eroi, însă ei reprezintă partea grotescă a SUA şi a lumii „civilizate” în general, deşi per total această ţară este una remarcabilă în sensul bun. Din păcate, partea negativă a ei e la fel de remarcabilă în sensul rău. Iar modul în care unii supravieţuitori au ales să-şi anestezieze memoria în scopul unor beneficii nu e deloc o mândrie pentru remarcabilul popor nord-american.

În secţiunea de faţă şi în cea următoare voi arăta şi alte cazuri de recompensă simbolică, dar nu de nivel general, ci de nivel particular, special adresate veteranilor obedienţi. Există 4 tipuri principale de recompensă simbolică secundară, particulară, pe lângă cea generală a naraţiunii eroilor „generaţiei de aur”, pentru ca veteranii obedienţi să susţină teoria atacului surpriză, respectiv:

- invitaţia la interviuri în canalele oficiale cu audienţă;
- invitaţia la paradele de comemorare;
- medalierea dinspre autorităţi publice;
- un fel de cimitir simbolic al obedienţilor care au murit ulterior, în general de bătrâneţe.

În continuare le voi descrie fiecăreia rolul dezinformaţional pentru opinia publică. Omul simplu, fără calităţi extraordinare, se bucură atunci când ajunge în centru atenţiei, aşa cum se întâmplă în cazul unor interviuri sau a popularităţii subite în urma unor activităţi sau imagini din reţelele de socializare. Presiunea ieşirii din anonimat face parte din interesul natural de evoluţie al individului uman, şi este cultivată intens de noul sclavagism pentru a-l face să muncească peste puterile sale pentru a atinge acest nivel. Expunerea mediatică discriminatorie, cu scop de omagiu înşelător, are rol de astfel de recompensă. În fiecare an, la 7-8 decembrie, în canale de divertisment sau cu audienţă din alte domenii au fost constant invitaţi veterani obedienţi faţă de naraţiunea oficială. Modul lor de selecţie este foarte abil realizat, după cum am intuit până acum, şi vom vedea clar descris mai jos. Pe tot parcursul acestui al doilea capitol am arătat caracteristica definitorie a materialelor de largă audienţă despre veteranii de la Pearl Harbor, prezentaţi în mass-media şi în website-urile oficiale: ei nu vorbesc de cele 4 indicii de auto-sabotaj, aşa cum le-am descris în acest capitol. S-a ajuns la aşa ceva printr-un tip mult mai grotesc de cenzură practicată de dictatura capitalistă prin dezinformare, spre deosebire de cele clasice, practicate prin distrugerea informaţiilor.

Sînt mai multe astfel de exemple, eu am să prezint doar pe cele mai elocvente. Un astfel de mituit de către departamentele de dezinformare ale agenţiilor de spionaj civil şi militar să nu vorbească despre cele 4 indicii este Louis A. Conter. Într-un interviu de 70 minute, intitulat „Lou Conter, Survivor of USS Arizona, Pearl Harbor (Full Interview)”, el îndrugă verzi şi uscate despre viaţa lui şi Pearl Harbor, dar absolut nimic despre cele 4 indicii de cunoaştere în prealabil a atacurilor, menţionate de-a lungul acestui capitol. Desigur, Conter nu spune nimic nici de adevăratul erou al Americii, George Elliott, omul care a refuzat să ţină radarul închis la Opana.

Un alt exemplu este sergentul major Braddock Jr., care la minutul 07 din video-ul „Sgt. Major William Braddock, Jr., Pearl Harbor Survivor (Full Interview)” răspunde negativ la întrebarea dacă a fost vreun semn al unui potenţial atac japonez. Ne putem închipui că nici el nu spune nimic nici de radar nici de submarin. La minutul 37 spune că a cerut să treacă în rezervă la 28 de ani, după ce i s-a propus să se angajeze în Poliţie în localitatea de baştină din South Carolina. Iată o recompensă printr-un loc de muncă privilegiat!

James L. Forbis are o declaraţie în web-site-ul US Naval Institute în care spune că iniţial unii dintre ei ar fi crezut că avioanele japoneze ar fi fost o farsă dinspre Armata Americană, ce era în mod tradiţional în competiţie cu Marina, şi care îşi mai făceau astfel de şicane. Desigur, nici el nu spune nimic aici despre radarul Opana şi nici despre mini-sumbmarinul scufundat de nava Ward. S-a pensionat din Marină ca şef de navă în 1961.

Am văzut în secţiunea anterioară cazurile cu cei care au devenit fără voia lor martori mincinoşi asupra evenimentelor, deoarece nu au fost în perimetrul bazei de la Pearl Harbor în timpul atacului. Ei practic repetă ce au auzit în mas-media oficială, şi aplică la experienţa lor concretă de atunci. Pentru că au confirmat naraţiunea oficială, ei au fost supra-expuşi mediatic, şi au devenit astfel false probe. Invitaţia la interviuri a fost cea mai simplă cale de a-i converti către naraţiunea oficială mincinoasă a atacurilor surpriză. Alţii au fost feriţi de traume, şi nu au vreo problemă în a uita nişte „zvonuri” despre radar şi submarin, Naraţiunea oficială are şi ea partea ei de adevăr, respectiv că japonezii nu i-au prevenit pe fiecare individual că vor începe războiul (sic!), aşa că în schimbul unor astfel de recompense simbolice, urmate de unele concrete, nu au vreo problemă în a alege partea cu avantaje.

Alţii au primit onoruri speciale în presă sau documentare, precum Joseph K. Langdell, despre care am relatat detaliat în secţiunea anterioară. El a avut misiunea de înfiinţa o asociaţie a veteranilor obedienţi, care s-a prezentat dezonformaţional în peisajul mediatic american ca asociaţie generală a veteranilor de la Pearl Harbor. Această asociaţie a funcţionat exact cum a funcţionat şi aşa-numitul „Front al Salvării Naţionale” (FSN) după 22 decembrie 1989 în România. Persecutaţii politic ai regimului socialist doborât atunci (cu forţe externe), care reprezentau adevărata opoziţie, au fost interzişi în acest FSN. Cel mai clar exemplu este Corneliu Coposu, membru al eşalonului 2 din PNŢ din perioada interbelică, care a stat 17 ani în închisorile staliniste. FSN era guvernat din umbră de câteva personaje de vază ale vechiului regim, racolate de spionajul occidental, precum Silviu Brucan (Saul Bruckner) sau Alexandru Bârlădeanu. Lor li s-au adăugat teoreticieni de rang inferior, dar foarte erudiţi, precum profesorii universitari Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu (Imre Astalos), ce foarte probabil avuseseră acelaşi parcurs în spionajul civil. Între ei a fost pompat şi Dumitru Mazilu, profesor al şcolii de Securitate de la Băneasa. În acel grup organizatoric din FSN mai erau cooptaţi şi diverşi alţi agenţi ce jucau rol de oameni simpli. S-a creat astfel un nucleu dintr-un grup majoritar, alături de cei tocmai descrişi, care luau decizii în acel moment. Mai multe detalii despre aceştia pot fi văzute în secţiunea intitulată „Grupurile sociale implicate în evenimentele din decembrie 1989” din cartea sus-amintită.

Membrii acestui nucleu de putere din FSN aveau rolul de a-i manipula pe cei manipulabili, sau a-i exclude pe cei nemanipulabili. În acelaşi fel locotenenţii lui Langdell din asociaţia veteranilor de la Pearl Harbor avea rolul de a-i manipula pe cei manipulabili înspre a susţine naraţiunea atacului surpriză, sau a-i denigra şi chiar exclude pe cei nemanipulabili prin diversiuni noi. Dintre cei „convertiţi” au fost selectaţi spre recompensă prin invitaţie la interviuri. Asociaţia veteranilor obedienţi funcţiona ca ante-cameră în dezinformarea generală practicată în America de Nord şi toată lumea prin selectarea „mărturiilor”. Pe lângă sprijinul de a înfiinţa această asociaţie, cu care să fie contracarată dizidenţa majoritară între ei, Langdell a fost ridicat la gradul de locotenent comandor. Moartea lui în 2015 a fost relatată pe larg de principalele ziare americane, ca un eveniment major. Pe lângă Langdell s-au aciuat mai multe astfel de lichele oportuniste, gata să susţină orice şi oricând, în schimbul unor avantaje personale. De fapt, aceasta a fost înţelegerea încă din start, de la finalul războiului. Vor fi primi diferite avantaje dacă uită ce au văzut, sau măcar dacă îşi ţin gura faţă de ce au văzut. Cine putea face asta era primit în „asociaţie”.

În paralel cu aceste recompense simbolice, cei care ştiau şi voiau să spună adevărul însă au fost în mod dizgraţios ponegriţi şi marginalizaţi, aşa cum am arătat în secţiunile precedente. După aceste manevre dezinformaţionale, spionajul civil şi militar a continuat denigrarea lor din umbră cu scopul de a-i face necredibili opiniei publice. Informaţiile despre petrecerile sălbatice din localităţile învecinate cu acele baze militare au început să fie pompate în mass-media pentru a-i compromite. Cu ele au fost atraşi în această capcană, ca tineri şi naivi, şi tot ele le vor distruge ulterior viaţa după terminarea războiului. Dizidenţii naraţiunii oficiale au fost astfel denigraţi ca petrecăreţi excesivi, incompetenţi în a-şi îndeplini datoriile pentru care ar fi fost angajaţi.

Departamentele de dezinformare ale spionajului civil şi militar au oferit astfel o dialectică hidoasă de raportare faţă de evenimentele din decembrie 1941 şi protagoniştii lor. Pe de o parte, supravieţuitorii acelor atacuri sînt prezentaţi ca nişte petrecăreţi incompetenţi, care au ţinut-o din distracţie în distracţie, şi au neglijat pregătirea profesională. Cei mai mulţi supravieţuitori ai atacurilor japoneze din decembrie 1941 au fost trataţi ca oile negre ale SUA, în contrast cu ceilalţi veterani ai Războiului 2 Mondial, etichetaţi ca parte a „Generaţiei de Aur Americane”. Am văzut în secţiunea „… Persecuţia mărturiilor vii ale sabotajului de la Pearl Harbor şi Clark Field” am arătat cum unii au fost expuşi ruşinii publice ca dezertori sau sabotori ai statului american.

Dimpotrivă, minoritatea de obedienţi este mincinos prezentată de către canalele oficiale ca eroi, în contrast cu ceea ce au făcut după aceea. Ei sînt prezentaţi drept acea „cremă” americană de competenţi ce şi-ar fi făcut datoria atât cât a putut pentru a respinge atacurile. Ei au rolul dizgraţios de a prezenta opiniei publice în mod mincinos cauza pentru acele evenimente. Ei nu vorbesc despre auto-sabotajul unora, precum generalul Douglas Macarthur sau locotenentul de informaţii Kermit Tyler, ci duc constant atenţia către „incompetenţii petrecăreţi”, care ar fi fost marmur şi nu au putut astfel riposta, aşa cum fuseseră plătiţi să o facă. „Eroilor” chemaţi în interviuri în mass-media li se găseşte constant scuza penibilă cum că, fiind în minoritate faţă majoritatea „incompetenţilor petrecăreţi” (dizidenţii), nu au putut face faţă atacurilor şi astfel au fost copleşiţi.

Canalele dezinformaţionale din mass-media schimbă fără jenă aceste naraţiuni în funcţie de tipul de veteran cu care interacţionează: dizidenţii sînt întâmpinaţi cu prima naraţiune, iar obedienţii sînt ridicaţi în slăvi cu cea de-a doua. Efectul este absolut înspăimântător în ceea ce priveşte puterea dezinformării publice produsă de aceste diabolice agenţii de spionaj, după cum am arătat în secţiunile anterioare; cei care se plâng de peste jumătate de secol că au fost sacrificaţi ca animalele de abator sînt percepuţi prin această dialectică dezinformaţională ca lachei şi laşi, chiar şi la bătrâneţe. Ei le par majorităţii dezinformate ca incapabili să-şi accepte rolul de militar care se sacrifică pentru „propăşirea naţiunii”. Iată cum dialectica laş-erou se răsuceşte nu în funcţie de principii teoretice coerente, ci în funcţie de interese de dezinformare în masă.

Această reţetă s-a repetat absolut la toţi veteranii atacurilor de la Pearl Harbor şi Clark Field. Numai unii supravieţuitori au fost comemoraţi în mass-media la moartea lor, respectiv doar cei care au răspuns la această puternică ofensivă mediatică şi au început să creadă varianta oficială. După cum am spus deja, comemorarea la 80 sau 90 de ani cu câţiva supravieţuitori susţinători ai versiunii oficiale este menită să creeze publicului iluzia (mincinoasă) cum că restul ar fi murit de bătrâneţe, şi nu cea adevărată de a nu fi fost invitaţi la paradă. Aşa ceva a fost însă un profund şi greu de descris proces de discriminare şi etichetare ca „bolnavi psihic” a celor care nu au vrut să accepte minciunile oficiale pompate de sistemul de dezinformare publică al spionajului civil, în special cel american. Aşa ceva este parte din psihiatria politică ce se practică într-un mod avansat de către noua dictatură, după cum se intuieşte în secţiunea intitulată „Tehnica de dezinformare prin contracarare în documente”.

Un alt tip de discriminare în recompensă simbolică pentru veteranii atacurilor de la Pearl Harbor şi Clark Field este cel al distincţiilor oficiale. Toţi cei care au murit atunci în atacul de la Pearl Harbor au primit medalii şi ridicări post-mortem în grad. Ei nu mai puteau vorbi despre ce au văzut. Această manevră dezinformaţională a avut un prim rol de potolire a familiilor lor, care au primit astfel onoruri neobişnuite din partea statului american. Dar medalierea post-mortem a victimelor de la Pearl Harbor a fost un gest de discriminare faţă de cei mai mulţi supravieţuitori, chiar dacă sacrificiul lor a fost mai mic, rămânând în viaţă. Toţi veteranii ar fi trebuit să primească totuşi nişte medalii, chiar dacă nu la nivelul celor ce au pierit în atacuri. Deşi cei care s-au lăsat păcăliţi de propaganda războinică din 1941 şi 1942 au fost catalogaţi ca „generaţia de aur”, totuşi doar unii dintre ei au fost medaliaţi. Toţi veteranii medaliaţi susţin varianta oficială a caracterului diabolic al japonezilor de dinainte de 1945, şi nu pe cea a auto-sabotajului.

Aceste medalii nu au fost însă acordate pentru ce au făcut atunci, ci pentru ce au susţinut după aceea. Supravieţuitorii atacului de la Pearl Harbor nu s-au dus la bar să bea ceva, aşa cum ne lasă să credem aceste recompense discriminatorii. Toţi au ajutat la salvarea camarazilor sau echipamentului, exceptând pe autosabotării din teren, care, ne imaginăm, şi-au continuat activitatea. Medalierea doar a unora este un profund act de discriminare. Apoi, între medaliaţi nu am văzut pe cineva care să fi avut merite deosebite. Au fost unii cu adevărat eroi, care din proprie iniţiativă s-au dus la arme şi, fie au doborât vreun avion japonez, fie au respins prin alte mijloace atacurile. Ne putem imagina că astfel de oameni au devenit cei mai dizidenţi. Nimeni dintre cei mai eficienţi rezistenţi nu a fost medaliat, ci doar cei care au făcut lucruri lipsite de eroism, precum însăşi obedienţa lor faţă de naraţiunea oficială. Sînt foarte multe astfel de cazuri de medaliaţi fără merite deosebite, eu am să prezint deocamdată doar pe câţiva.

Unul dintre ei este Ralph E. Fowler, recompensat cu Medalia Flotei Navale şi Corpurile Marine (Navy and Marine Corps Medal ) în 1944 de către preşedintele SUA. Dacă citim care sînt meritele sale, observăm lucruri comune specifice oricărui puşcaş marin. La fel ca şi în cazul celor mai sus menţionaţi, el a primit această medalie în special pentru că a acceptat naraţiunea oficială, şi a ignorat povestea cu radarul şi submarinul. Alt exemplu asemănător este Robert M. Hendon. Altul este Donald R. Johnson, medaliat cu Steaua de Argint pentru că a ajutat la respingerea atacului inamic din Campania Luzon şi a permis evacuarea răniţilor. Din păcate, contribuţia la respingerea „atacului surpriză” de la Pearl Harbor nu a fost un motiv de medaliere…

15 marinari ai Marinei SUA au fost decoraţi în 1942 cu Medalia de Onoare, 10 dintre ei postum. Trei au fost acordate militarilor de la bordul USS Arizona (BB-39) - comandantul navei, căpitanul Franklin Van Valkenburgh; contraamiralul Isaac C. Kidd, comandantul Diviziei Unu de Crucişătoare; şi locotenent-comandantul Samuel G. Fuqua. Doar Fuqua a supravieţuit atacului.

Şi locotenentul William Woodward Outerbridge, comandantul navei Ward, a fost medaliat ulterior cu Crucea Navală https://valor.militarytimes.com/hero/20746 şi a fost avansat până la gradul de amiral. Scufundarea acelui mini-submarin japonez cu 60 minute înainte de atac a fost mult timp ascunsă publicului, şi e foarteprobabil că el a fost un fel de Kermit Tyler de teren în privinţa acestei muşamalizări… Pe lângă această medalie, Outerbridge a mai primit Legiunea de Merit ( Legion of Merit) Steaua de argint şi multe altele. Medalierea lui poate fi o recompensă pentru faptul că nu a susţinut teoria unei campanii deliberate de sabotare a atacului. Nu am găsit până acum vreo urmă de dizidenţă politică din partea lui.

Un caz special este Leon Grabowsky. S-a născut pe 18 Septembrie 1917, în California. A absolvit Academia Navală a SUA din Annapolis, promoţia 1941, şi a fost repartizat la bordul US Arizona. Cumva, în timpul atacului şi el se afla pe ţărm, nu în navă. În data de 17 ianuarie 1945, la numai la vârsta de 27 de ani şi 4 luni, Grabowsky a fost numit comandantul navei Leutze, devenind astfel cel mai tânăr comandant de distrugător modern din Marina SUA. După război a contribuit la dezvoltarea rachetei Sidewinder şi a fost comandantul Staţiei de Arme Navale Concord de la San Francisco. A luptat şi în războiul din Vietnam. Şi el s-a pensionat din Marină, în 1971. În 1991 a dat un interviu în care nu spune nimic despre radarul de la Opana sau nava Ward. Ulterior a fost decorat cu Medalia Crucea Navală, Medalia de Merit a Marinei, Steaua de Bronz, şi Ordinul pentru Serviciu Distins al Republicii Vietnam.

Citim în web-siteul „militarytimes” că PUSA i-a acordat „Medalia Marinei şi a Corpului de Infanterie Marină” (Navy and Marine Corps Medal) lui James W. Green, „pentru conduită merituoasă şi îndeplinirea exemplară a datoriei în timpul participării voluntare la operaţiuni de scufundare legate de recuperarea navelor avariate de acţiunile inamice la Pearl Harbor, la 7 decembrie 1941”. Însă, după cum am arătat în secţiunea anterioară, există cineva dintre supravieţuitorii de la Pearl Harbor care să fi dezertat după atac? Toţi au încercat să-şi salveze camarazii, exceptând pe sabotori, care probabil că au continuat diversiunile. Dar, nu s-a aflat nimic despre aşa ceva după atac, semn că le-au făcut foarte bine. James W. Green a fost invitat constant la parade diverse de omagiere a victimelor atacului de la Pearl Harbor de dinainte de 2010, alături de câţiva supravieţuitori obedienţi faţă de versiunea oficială a atacului surpriză. În plus de asta, numele lui Green este gravat într-un monument adiacent plasat strategic în interiorul memorialului dedicat navei USS Arizona. Acest monument este o altă recompensă simbolică pentru supravieţuitorii obedienţi. Vom vedea în secţiunea următoare, mai multe astfel de cazuri de recompensă discriminatorie, împreună cu falsificări subtile ale datelor.

Popular Posts

Etichete