Baldovin Concept censured on Facebook

(ro- for English scroll down) Baldovin Concept a fost pentru o perioada in imposibilitate de a fi publicat pe Facebook. Probabil ca unii dusmani ai sigurantei femeilor au fost deranjati de articolele scrse aici in ultimul an, si l-au raportat masiv ca spam, desi continutul sau nu contine reclame si nu vinde nimic. La rugamintile mele, dvs. cititorii ati contraraportat ca spatiu sigur care nu incalca standarderele comunitatii, pentru care va multumesc.

Eng- Baldovin Concept was for some time banned to be published on Facebook. Probably some women's security enemies were disturbed by the last year's articles I wrote here and received multiple negative spam reports to Facebook, although its content doesn’t contain advertising or any kind of commerce. But due to my asking for help, you the readers counter-reported this space as safe, not going against the Facebook Community Standards, so I thank you for that.

30 august 2022

2.5.4.5. Diferenţa dintre dezinformare, minciună, mentalitate şi eroare ideologică

Manifestul societăţii automatiste  


2.5.4.5. Diferenţa dintre dezinformare, minciună, mentalitate şi eroare ideologică



Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon


Mentalitatea, sau „ideologia de grup” este ansamblu de credinţe şi idei despre lume şi viaţă manifestate de un anumit grup social. Din acest punct de vedere, mentalităţii i se mai spune şi filosofie (e foarte folosită sintagma „filosofia mea” sau „filosofia noastră”) . Cei care folosesc acest termen vizează o filosofie nativă, sau, popular „filosofie de baltă”, pentru că ea vine natural ca experienţă de viaţă, odată cu înaintarea în vârstă şi învăţarea folosirii cât mai eficiente a pârghiilor sociale. Filosofia de aici a început la originea sa. Însă între timp a devenit un uriaş stufăriş de argumente şi contra argumente, sau chiar autism logic (ca în cazul fenomenologiei). Adevărata filosofie este un proces de asimilare şi elaborare a tuturor teoriilor, sau a foarte multora dintre ele, care s-au emis în câteva milenii a istoriei sale.

Mentalitatea, care este o filosofie nativă nu este interesată în asimilarea, armonizarea şi validarea unei sinteze a acestor teorii din istoria filosofiei, ci un ansamblu de cunoştinţe pragmatice care este menit să păstreze sau să îmbunătăţească statutul social al celui ce o afirmă. Din acest punct de vedere, mentalitatea este net diferită de filosofia autentică, ce caută adevărul (ştiinţific), nu eficienţa acestuia. Între adevărul ştiinţific şi succesul pragmatic al unui ansamblu de idei nu poate exista nici ruptură radicală, însă există diferenţe majore, care se referă în principal la cunoaşterea sau necunoaşterea istoriei filosofiei. Adepţii formulei „filosofia mea” de regulă nu o cunosc. De aceea consider că folosirea unui termen precum „mentalitate” sau „ideologie” este mai potrivit pentru acest gen de ansambluri teoretice rudimentare.

Dacă filosofia caută în înţelegere holistică şi exhaustivă a lumii, mentalitatea este ansamblul de idei al unui grup social specific. Filosofia caută dezbaterea, preluarea, modificarea şi adaptarea permanentă la idei anterioare relatate de alţi filosofi. Curentul raţionalist are în el pe cel empirist, şi invers; înainte de a porni filosofia de la 0, Descartes a criticat empirismul şi însăşi filosofia de până la el, în câteva fraze, arătând erorile pe care analizatorii noştri senzoriali ni le oferă. Empiriştii fac la fel. Iată cum curentele din filosofie comunică unele cu altele şi se susţin unele pe altele deşi par într-un conflict ireconciliabil. Kant a venit apoi la sfârşitul secolului al 18-le cu lămuriri în acest sens arătând care sunt avantajele şi limitele ambelor teorii, astfel că vechea dispută a trecut la un cu totul alt nivel.

Spre deosebire de acest tip de comunicare între polii dezbaterii, „mentalitatea” (ideologia de grup) nu caută decât foarte puţin comunicarea cu ideologia altui grup. Nietzsche a descris asta prin două sintagme foarte sugestive: „morale de stăpâni” şi „morale de sclavi”. La momentul elaborării lor se refereau exclusiv la morala în sine; cele două sintagme erau o replică la teoria „imperativului categoric” al lui Kant, care vedea morala ca unică. Dimpotrivă, Nietzsche a descris foarte sugestiv cum mentalitatea stăpânilor ignoră acel presupus universal „imperativ categoric”, pentru că interesul ei este păstrarea privilegiilor sociale. „Morala de stăpâni” creează războaie menite să destabilizeze şi să dezbine o posibilă revoluţie a sclavilor. „Morala de stăpâni” afirmă simplu şi sec că sclavia e bună pentru că duce la sporirea libertăţilor proprii ale omului liber, după cum am amintit în secţiunea anterioară.

Observăm în această teorie justificativă a lui Aristotel acelaşi tip de autism teoretic specific fenomenologiei moderne; fenomenologii cred că gândirea umană este cel mai înalt produs al spiritului, şi, dacă apare, e suficient să primească crezare. În această idee transpare teoria lui Descartes, cu rădăcini la maestrul din tinereţe al lui Aristotel, cum că divinitatea sădeşte adevărul în sufletul omului. Pe fondul ateismului modern, şi a marginalizării filosofiei, filosofii au devenit din ce în ce mai narcisici, conform cu conversia complexului de inferioritate în cel de superioritate, despre care vorbea a treia importantă figură a începuturilor asociaţiei internaţionale de psihanaliză, Alfred Adler. Dacă credinţa în Dumnezeu a apus, totuşi ea se regăseşte încă în însăşi fenomenologia care divinizează propria gândire umană, iar cireaşa de pe tort ar fi însăşi gândirea fenomenologică ce emite afirmaţii nejustificate şi netemătoare de contradicţie precum un cercetător care analizează subiecţii dar nu intră în contact cu ei. Remarcăm evoluţia narcisismului în filosofie, pornind de la modestia filosofilor antici care se considerau nu înţelepţi – înţelepciunea era un titlu prea mare pentru ei – ci iubitori de înţelepciune (Philos Sophia – φιλοσοφία ) , către filosofi ce în perioada clasică erau sinonimi cu înţelepţi, şi apoi către fenomenologi, care se cred atât de înţelepţi încât nu mai au nevoie să-şi justifice ideile, pentru că oricum „plebea” nu le poate înţelege.

În acelaşi fel poate fi înţeles şi autismul teoretic al argumentului pro-sclavie a lui Aristotel. Nici lui nu-i pasă că sclavia duce la anularea libertăţilor sclavului; el vede în ea doar sporirea libertăţilor „omului liber”,adică sie însuşi, ca proprietar de sclavi. Remarcăm aici acelaşi tip de beneficiu terţiar precum scăderea preţului carburanţilor în SUA, prin care populaţia a fost mituită să susţină invazia Irakului din 2003, deşi nu era nimic care să ateste vreo implicarea acestei ţări în tragedia din 2001 de la New York. În acelaşi fel, păstrarea privilegiilor de castă l-a făcut pe Aristotel să susţină sclavia cu acest argument nefilosofic, dar politic.

Aşadar, mentalitatea se referă exclusiv la interesul propriu al grupului, şi îşi manifestă propria structură informaţională. Dimpotrivă, dezinformarea este o infiltrare informaţională, un virus informaţional, asemenea infiltrării spionilor în armata adversă, pentru crearea de confuzie şi incoerenţă teoretică. Dezinformarea trebuie astfel deosebită de ideea contradictorie sau contrară dintr-o dezbatere, care îşi manifestă propria structură informaţională. În lume au existat, există şi vor exista curente ştiinţifice, politice, religioase etc. diferite. De obicei dezbaterile nu duc la schimbări majore decât atunci când apare o ideologie nouă, care îmbunătăţeşte pe cea veche şi comunitatea aderă în majoritate la ea. Dar dezbaterile istorice sunt aproape interminabile. De exemplu, în istoria filosofiei nu s-a ajuns la un numitor comun în celebra dezbatere medievală cunoscută sub formula „cearta universalelor”. Atunci când cineva susţine unul dintre cele două coarne ale dezbaterii, acea persoană se referă şi la cealaltă opinie, pe care o citează corect sau aproximativ corect.

Dimpotrivă, dezinformarea întâi cenzurează ideile adverse, iar apoi, după ce acestea ajung la urechile opiniei publice, le caricaturizează extrem, simulând proasta înţelegere a lor. Deşi dezinformatorii dau dovadă de iscusinţă în înţelegerea majorităţii conceptelor filosofice sau a unor concepte ştiinţifice complexe, în ceea ce priveşte conceptele ideologiei adverse îi apucă subit cecitatea intelectuală. Se întâmplă deseori în dezbateri ca oponenţii să interpreteze greşit sau să caricaturizeze moderat ideile adversarilor. Dar, într-o dezbatere faţă în faţă, ei acceptă corectarea acestor percepţii greşite, deşi nu neapărat şi aderarea la ideile opuse. Dacă istoria filosofiei este o adaptare continuă a curentelor la argumentele curentelor rivale, dimpotrivă, dezinformatorii fac titlu de onoare în a nu-şi corecta ideile deformatoare despre adversarii ideologici şi vor să le răspândească cât mai mult în masa socială.

Dezinformarea mai trebuie diferenţiată şi de minciună, deşi deseori minciuna este o parte a dezinformării. Sub raportul strict etimologic, cele două noţiuni sunt identice. Însă între ele există diferenţă de eficienţă pragmatică, în sensul că o minciună poate fi verificată prin cercetări suplimentare, şi oricine o poate observa în urma unei investigaţii, în timp ce dezinformarea trebuie demonstrată.

Minciuna însăşi are două forme: cea pragmatică (minciuna comună) şi de cea patologică, numită „mitomanie”. Minciuna pragmatică are ca scop un anumit profit; primul exemplu pe care îl am în minte este cea din publicitate (advertising), care sugerează clientului că produsul vândut are calităţi mai mari decât le are de fapt. Publicitatea este primul nivel al dezinformării, după cum am arătat în 2 articole mai vechi , ce vor fi absorbite în acest text mai amplu. Spre deosebire de minciuna pragmatică, mitomania nu caută un profit direct (în termenii de specialitate „beneficiu secundar”), ci doar simpla satisfacţie de a convinge interlocutorul despre anumite naraţiuni fanteziste.

Spre deosebire de minciuna comună, dezinformarea produce însă un profit maxim, fiind unul dintre pilonii claselor sociale superioare. Asemenea publicităţii, dezinformarea poate pleca şi de la un adevăr, dar pe care îl exagerează, şi rezultatul final este de fapt o minciună; de exemplu atunci când o loterie sau o companie de jocuri de noroc transmite un interviu cu un câştigător, rezultatul este din start o minciună. Publicului ţintă nu i se prezintă miile, sutele de mii sau chiar milioanele de pierzători, ci doar un câştigător. De asemenea, deja celebra afirmaţie adevărată cum că „secretul câştigului la loto este jocul” este un adevăr care are rol de minciună; într-adevăr, cine nu joacă la loto nu are nicio şansă de câştig, dar şansele celor ce joacă sunt mult mai aproape de nu decât de da. Prin urmare diferenţa între a juca şi a nu juca nu este aceea dintre a câştiga şi a pierde, aşa cum afirmaţia de mai sus prezintă dezinformativ, ci între 0 % şi 0,0000…1%, adică foarte aproape de 0.

O astfel de afirmaţie este dezinformativă pentru că dă un sfat dezinformaţional grupului pierzător, prin care grupul profitor al companiei ce se ocupă de jocurile de noroc îşi menţine statutul social, privilegiat. Dacă era o simplă minciună, compania în cauză spunea că toţi jucătorii vor câştiga ceva, ceea ce realitatea infirmă; aşa ceva se întâmplă totuşi în cazul tombolei, unde într-adevăr, cei care joacă vor câştiga ceva, chiar dacă schimbul are aspect de suprapreţ. Dar, faţă de loto, tombola are câştiguri maxime mult mai mici. Propoziţia dezinformatoare din paragraful anterior, are însă o doză de adevăr în ea, spre deosebire de cea de mai sus.

În mass-media termenul „dezinformare” este special folosit cu sensul de „minciună” tocmai cu scop dezinformaţional, pentru ca omul simplu să nu înţeleagă amploare manipulării în societatea capitalistă. Identificarea celor două sensuri în acelaşi termen spală un pic imaginea dezinformării, ca mecanism primordial al funcţionării noului sclavagism; toată lumea minte, minciuna nu e un lucru onest, dar nu-i nici atât de incriminabil încât să fie aspru pedepsită. Dar, spre deosebire de minciună, care aduce beneficii minore, dezinformarea este o profesie care determină păstrarea privilegiilor sociale a unei clase sociale de lux.

Aşadar, dezinformarea este o minciună de lux, sau o minciună dublă, realizată prin contrafacerea datelor statistice şi plantarea de probe menite să convingă opinia publică de adevărul ei. Ea este dublată de o instituţie specializată în contrafacerea acestor probe într-un mod extrem de realist, după cum am arătat în documentarul meu „Diversioniştii” . Astfel că, la confruntarea cu realitatea, majoritatea rămâne cu impresia că această realitate contrafăcută ar fi de fapt însăşi realitatea. Aşadar, spre deosebire de minciuna comună, dezinformarea este aproape imposibil de dovedit ca minciună.

De exemplu, teoria cum că radarul de pe insula Oahu din Hawaii n-ar fi avut performanţa celui de astăzi, sau că locotenentul de informaţii Kermit Tyler a greşit, confundând formaţia de avioane japoneze (0) ce se îndreptau către Pearl Harbor, cu avioane americane (B-17), pe lângă faptul că au incoerenţa specifică minciunii, are totuşi o anumită doză de realism în ea. Nimeni nu mai atacase SUA înainte, aşa că părea într-un fel improbabil ca un astfel de tac să se întâmple, deşi în presa americană apăruseră de peste un an articole despre ostilitatea Japoniei şi Germaniei faţă de SUA. Într-un interviu dat înainte de a muri, Kermit Tyler spunea că el nu citea presa, şi acest fapt are o anumită doză de realism. Sunt mulţi oameni care nu urmăresc ştirile. Dar afirmaţia cum că un ofiţer de informaţii nu ar citi tocmai …presa, e cam puerilă.

Un alt exemplu vizează tragedia de la 11 septembrie 2001. Unora ni se pare implauzibil faptul că turnurile gemene de la complexul World Trade Center ar fi putut fi cauzate exclusiv de impactul avioanelor care s-au zdrobit de ele. Au existat şi profesionişti precum arhitecţi care au adus dovezi despre imposibilitatea fizică a acestei naraţiuni. Ei şi-au făcut şi organizaţia „Architects & Engineers for 9/11 Truth” . Pe lângă ei, o mulţime de alte ciudăţenii precum căderea în acelaşi fel şi a clădirii 7 din acest complex (neatinsă de vreun avion), şi multe altele relatate sistematic de cartea citată în secţiunea anterioară „The New Pearl Harbor” scrisă de David Ray Griffin, şi de documentarul făcut după ea .

Dar cei mai mulţi oameni au văzut în direct la TV cum cele două turnuri au căzut, şi cum avioanele s-au zdrobit în ele anterior aşa că, conform erorii consecutivităţii descrise de filosoful David Hume, presupun în masă că între cele două evenimente există cauzalitate, exact pe baza acestei consecutivităţi. Procesarea unor astfel de informaţii vizează pe de o parte apetit multidisciplinar pentru a înţelege date ştiinţifice; pe de altă parte ea necesită spirit dizident de a pune sub semnul întrebării informaţiile venite dinspre presa oficială şi instituţiile conexe ei. Mulţi oameni care au primul punct nu-l au pe cel de-al doilea, în sensul că înţeleg că dictatura spionajului civil (numită pompos „democraţie”) este cea mai bună variantă de organizare socială dintre tot ce s-a experimentat până acum; alternativele la ea sunt fie dictatura clasică (comunism şi fascism) sau întoarcerea la societatea agrară medievală, care e tot cam aşa.

Observăm că, spre deosebire de minciuna comună, care vizează o relatare falsă asupra realităţii palpabile, dimpotrivă, dezinformarea vizează o realitate ce nu poate fi judecată exclusiv cu ajutorul simţurilor ci cu un bagaj ştiinţific solid. Ea arată destul de realist. Realitatea atacurilor de la Pearl Harbor sau World Trade Center nu a fost deloc distorsionată; au existat supravieţuitori şi filmări la Pearl Harbor, după cum au existat transmiteri în direct a atacurilor din 2001. Problema este la autenticitatea evenimentelor în sine; acestea au fost contrafăcute. Un astfel de eveniment transcende minciuna în amplitudine.

Dar, la fel ca şi minciuna comună, dezinformarea pune în avantaj un anumit grup social; în ambele cazuri relatate mai sus profită bogaţii, ca urmare a războaielor instigate de aceste evenimente. În urma tragediei de la World Trade Center, SUA a invadat Afganistanul şi apoi Irakul, punând astfel bazele tragicului război civil sirian, care a alimentat el singur economia europeană cu peste 13 milioane de refugiaţi, pe post de mână de lucru ieftină. Pe lângă aceştia, terorizarea zonei de iminenţa războaielor a dus la alte multe milioane de deportaţi economic în grosul populaţiei occidentale îmbătrânite şi depresive, fără dorinţă de căsătorie şi copii. În acelaşi fel tragedia de la Pearl Harbor a convins majoritatea populaţiei să accepte intrarea SUA în război, atât în Europa cât şi în Pacific, după ce au existat proteste de stradă împotriva campaniei de presă ce se ducea în acest sens.



Am arătat în secţiunea aceasta care este rolul războiului în generarea profitului pentru bogaţi. Am exprimat această idee cu mult înainte în acest articol şi apoi acesta . Apoi, când am elaborat documentarul meu “Sadismul în politica internaţională” am găsit date concrete despre cum Produsul intern brut al SUA a crescut în timpul războiului. Deşi noi toţi oamenii occidentali suntem urmaşii mercenarilor antici şi medievali, totuşi am ajuns să detestam în profunzime războiul, fiind gata să pornim război împotriva iniţiatorilor războiului. De aceea, pentru a nu-şi risca vieţile, dezinformatorii din umbră ai guvernării popoarelor construiesc diversiuni cu scopul dezinformaţional de a convinge majoritatea să susţină aceste războaie. După cum voi arăta detaliat în următorul meu documentar, şi după cum s-a mai spus, atacul de la Pearl Harbor este o astfel de diversiune la care au conlucrat marii industriaşi americani împreună cu cei japonezi pentru a-şi terifia popoarele şi a obţine profit maxim, îmreună cu eugenie socială.



Dezinformarea este adaptarea societăţii clasice (dictatoriale) pentru a convinge cetăţeanul simplu să se supună executării ordinelor. Societatea clasică folosea forţa brută pentru a convinge sclavii, sau supuşii în general, să execute ordinele stăpânilor. Dezavantajul acestui modela fost răscoala sau revoluţia, care este o răscoală imposibil de învins. Aşadar, la un moment dat, supuşii se unesc şi pornesc o răzvrătire împotriva bogaţilor.

Dezinformarea mai trebuie deosebită de eroarea ideologică, ce nu duce în general la profit. Dimpotrivă dezinformarea duce la aşa ceva. Ansamblul de idei dezinformatoare nu sunt nişte simple erori, ci idei defensive ale privilegiilor de castă , pe care membrii ei cultivă pentru a le folosi într-o viitoare eventuală dezbatere teoretică. Acest fapt este perfect normal pentru păstrarea şi chiar perpetuarea acestor privilegii în interiorul castei. Însă atunci când aceste idei sunt adoptate de către cei cărora au de pierdut anumite drepturi din cauza lor, cauza este una dezinformatorie. Succesul sclaviei salariale depinde direct de modul în care aceste idei favorabile privilegiaţilor social sunt implantate potenţialilor lor servitori.

29 iulie 2022

2.5.4.4.2. Reacţia opiniei publice în procesul dezinformaţional

2. Reperele evolutiei sclaviei din antichitate pana in prezent 

 

2.5. Evolutia metodelor de convingere a supusilor sa execute ordinele


2.5.4. Dezinformarea, un instrument specific al noului sclavagism



Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon

2.5.4.4.2. Reacţia opiniei publice în procesul dezinformaţional


În secţiunea aceasta am detaliat modul în care au fost sufocate informaţional adevărurile documentate de jurnalista Ida Tarbell la începutul secolului al 20-lea, despre practicile dubioase ale companiei Stadard Oil. Proprietarul său, John D. Rockefeller, a construit centrul Rockefeller, care a devenit perla New York-ului, sau recurs la câteva acte de caritate pentru săraci şi sponsorizare pentru savanţi şi sportivi. În felul acesta el şi-a construit pe de o parte imagine de vârf al evoluţiei sociale, şi pe de alta de filantropist. Toate acestea au fost propagate informaţional prin presă. Ajutarea unui număr infim de persoane, în raport cu păcălirea sau chiar escrocarea majorităţii, poate fi transformat în proporţia inversă cu ajutorul presei şi a timpului.

Filantropia de faţadă a fost practicată cu succes în perioada medievală; regi, principi, papi şi tot felul de păcătoşi de lux, şi-au spălat tacticos „păcatele” printr-o donaţie pentru o minoritate clericală, care şi-a arogat puterea de a le ierta în numele divinităţii. Iniţial gestul a avut funcţie de ritual obsesional, prin care supraeul era cumva domolit de remuşcări prin facerea a unor fapte bune, minoritare în faţa crimelor. Ulterior, a devenit o practică de spălare a imaginii publice. Oricât de mult ne-ar plăcea Renaşterea, substratul ei a fost constituit pe baza ideii că Papa ar avea supra-sfinţenie de vândut criminalilor de lux ai Europei. Acest produs s-a numit „indulgenţă” şi a adus Vaticanului bogăţii imense.

Ulterior, spălarea imaginii publice s-a făcut metodic prin campaniile de PR şi publicitate în general, aşa cum vedem în acest model de spălare a imaginii a dinastiei Rockefeller, prin picătura de acte caritabile în oceanul de fapte reprobabile, specifice capitalismului de secol 19. Susţinerea angajaţilor unui aparat dezinformaţional precum presa sau agenţiile de PR şi publicitate, pentru a lucra la aceste proiecte de spălare a imaginii în percepţia publică, este un proces de mituire a opiniei publice spre a „ierta” acţiunile reprobabile făcute anterior.

La acest proces poate participa însăşi majoritatea populaţiei, neafectată de aceste ilegalităţi sau chiar crime săvârşite anterior. Dacă aceste practici inechitabile, cu angajaţii şi cu însăşi comunitatea sau ţara, sunt dublate şi de o uşoară creştere a nivelului de trai pentru majoritatea populaţiei, sau pentru cei potenţial afectaţi de aceste dezvăluiri, atunci aceste fapte imorale pot fi trecute cu vederea de majoritate. Sclavagismul a fost şi încă este acceptat în formele sale modificate, dacă cel ce îl apreciază are un oarecare profit din asta. În timpul antichităţii avem retorica justificativă a lui Aristotel prin sporirea libertăţilor proprii ale omului liber, pe care sclavagismul clasic o aduce. Puse faţă în faţă, cele două clase, respectiv ce a sclavagiştilor şi cea a sclavilor, dau câştig de cauză primilor. Atunci când numărul sclavilor s-a apropiat de cel al oamenilor liberi, adică majoritatea îşi pierde consistenţa, rezultatul a fost revolta sclavilor şi căderea sistemului sclavagist clasic.

Uşoara ridicare a nivelului de trai a comunităţii în urma răspândirii în comunitate a informaţiilor despre aceste practici dubioase este soluţia pentru potolirea revoltei. Cel mai clar exemplu faţă de datele pe care le avem astăzi este scăderea preţului carburanţilor în SUA, în timpul invaziei Irakului din 2003. Destui americani au fost iniţial împotriva acestei acţiuni militare, în ciuda campaniei dezinformatoare de presă despre cum „rebelii” din lumea arabă atacă securitatea naţională a SUA, despre care am amintit în secţiunea aceasta . Această campanie de dezinformare asupra diversiunii de la World Trade Center din 2001 era menită să convingă populaţia SUA să susţină un război de lungă durată pentru purificarea Orientului mijlociu de dizidenţi, fie ei fundamentalişti religioşi, fie anti-capitalişti în general. Faptul că Irakul nu avea nicio implicare în evenimentele de la 11/09 era clar pentru majoritatea iar acuzaţiile de posedare a armelor chimice, menite să ameninţe în plus populaţia SUA cu o altă tragedie, erau puerile, după cum s-a şi demonstrat ulterior.

Cu toate acestea, majoritatea populaţiei SUA au susţinut iniţial războiul din Irak, mizând pe buna credinţă a presei şi politicienilor în apărarea teritoriului naţional. Într-un scenariu demn de film propagandistic, preşedintelui SUA George.W. Bush i s-a ridicat la fileu propoziţia „Nu vă auzim!”, în timp ce ţinea un discurs pe ruinele turnurilor gemene, tocmai căzute. La aceasta el a răspuns eroic prin celebra frază: „Da, dar vă aud eu. Iar cei care au făcut asta vor auzi de noi în curând”. Aşa ceva este o scenetă de dezinformare epică.



La această iluzie a contribuit şi „împărţirea profitului” prin scăderea imediată preţului carburanţilor. O astfel de decizie a fost menită să îngroape dezinformaţional mişcarea „09/11 truth”, care a văzut crăpături în retorica oficială despre reflectarea acestei tragedii în presă. Au fost americani care au înţeles încă de la început faptul că ciudăţeniile tragediei de la 11 septembrie 2001, au fost parte dintr-un plan care viza exact această invazie: căderea Clădirii 7 aproape identic ca şi turnurile gemene, deşi nu a fost lovită de un al 3-lea avion, a fost pentru mulţi un semnal că acele turnuri nu au căzut datorită impactului cu acele avioane, ci a altor cauze, rămase încă învăluite în mister, după cum am detaliat într-un articol mai vechi . Între timp au apărut mărturii ale celor aflaţi în proximitatea evenimentelor, care s-au concretizat în nenumărate materiale legate de subiect, dintre care cel mai complet mi se pare cartea „The New Pearl Harbor” scrisă de David Ray Griffin, şi apoi de documentarul făcut după ea . Toate acestea au condus la faptul că o bună parte dintre americani consideră acum că tragedia de la 11 septembrie a fost fabricată în interiorul SUA, iar scopul a fost invazia Irakului pe falsul pretext că acolo ar exista arme chimice.

Dar scăderea preţului carburanţilor a reuşit să sufoce informaţional aceste date. Dincolo de ilegitimitatea invaziei Irakului, scăderea preţului carburanţilor a fost practic o mită acordată cetăţenilor americani să accepte şi sacrificarea propriilor compatrioţi la 11 septembrie 2001, care a fost unul dintre pretextele invaziei zonei în general. Această măsură a declanşat în majoritatea populaţiei SUA predispoziţia milenară de mercenari care există în majoritatea dintre noi, oamenii occidentali. Mercenarii sunt strămoşii noştri ai tuturor. Ei s-au impus în faţa ţăranilor pe care îi cotropeau prin forţa armelor. A alege viaţa de soldat mercenar în locul celei de ţăran agricultor aducea pe de o parte şi riscul de a fi ucis dar şi avantajele acumulării unor bunuri mai multe prin jaf, pe de altă parte. Este exact ceea ce s-a întâmplat cu ieftinirea carburanţilor în timpul invaziei Irakului: practic, cu banii rămaşi, americanii de rând şi-au permis acumularea de mai multe bunuri decât puteau achiziţiona înainte. Astfel că populaţia a fost mituită să accepte naraţiunea războiului asumată de administraţia Bush, şi implicit accesul la zăcămintele de petrol irakian, în perioada post invazie.

Crimele săvârşite la adresa executanţilor de ordine în scop de profit pentru pilonii capitalismului par nişte mici sacrificii pentru ridicarea întregii comunităţi, asemenea războiului de cucerire în care mercenarii se angajau, cu riscul de a pierde sau de a câştiga ca grup. Dezbaterile în favoarea criminalilor profitori au mari sorţi de izbândă atâta timp cât numărul victimelor este mai mic decât cel al celor care profită de pe urma crimelor. În ceea ce priveşte exemplul de mai sus, americanii de rând , ca orice popor, au acceptat mita cu scăderea preţului carburanţilor, până când numărul soldaţilor morţi în războiul din Irak a depăşit pe cel al civililor morţi în atacul de la 11 septembrie 2001. Continuarea războiului a dus la erodarea imaginii lui G.W. Bush, mult sub nivelul unei democraţii, care pretinde că politicienii sunt aleşi de o majoritate pentru a fi reprezentată de aceştia în forurile decizionale superioare ale statului.

Însă, dacă un astfel de sacrificiu al câtorva duce la creşterea nivelului de trai al majorităţii, atunci rezultatul este perfect justificat la nivel general; astfel se justifică genocidul practicat de imigranţii din Europa şi Asia împotriva nativilor americani. În acelaşi fel aparatul dezinformaţional a spălat imaginea capitalismului sălbatic al secolului al 19-lea, şi implicit a celor 2 celor mai bogate familii care l-au construit, respectiv Rothschild şi Rockefeller. Ei au produs cele mai mari crime din istorie, dar în acelaşi timp au fondat însuşi capitalismul care a permis revoluţia industrială, de care toţi profităm. Faptul că răul vine şi cu o doză mai mică sau mai mare de bine, îi atenuează aspectul negativ. Cei care profită direct de pe urma sa, îl văd exclusiv ca pozitiv, după cum a făcut Aristotel cu sclavia clasică. Exemplul cel mai clar în acest sens este genocidul practicat de însuşi homo sapiens, din care toţi facem parte, împotriva lui homo erectus, deşi exterminare acestei specii umane primitive s-a făcut în timp mai lung decât genocidurile moderne. Prezenţa noastră însăşi pe pământ în acest moment, justifică acest genocid; orice fel de condamnare sau corectare a sa ar duce implicit la propria sinucidere. Acelaşi efect îl are pe termen lung orice crimă ce a fost acceptată de majoritate, iar susţinătorii dreptăţii pot ajunge să fie priviţi ca duşmani şi atentatori asupra majorităţii în câteva generaţii.

În toate aceste acţiuni observăm aceeaşi strategie pragmatică a indulgenţelor de la sfârşit de Ev Mediu, practicată pe larg de Biserica Catolică. De fapt, întregul creştinism a permis acest ritual obsesional de înduplecare a conştiinţei încărcate prin construcţia de biserici sau alte acte de milostivenie către clerici şi alţi săraci. Aceste gesturi conţin în ele la nivel potenţial însuşi capitalismul; ele pot fi reduse la principiul capitalismului de a fura de la cei mai mulţi prin acţiuni specifice, şi apoi a da exemplu de sprijin pentru cei puţini, pe care apoi presa aservită îi dă ca exemplu general pentru opinia publică. Instituţia indulgenţelor nu au fost făcută profesionist, prin instituţii special făcute pentru spălarea imaginii publice ai marilor criminali ai istoriei, ci în mod inconştient, după modelul „mecanismelor de apărare a Eului” aşa cum le-a descris de psihanaliza clasică, în special cel denumit „anulare retroactivă”.

În acelaşi fel reducerea procentului profitului cămătăriei sub 5%, şi transformarea sa în dobândă onorabilă, a fost soluţia amânării unei revolte sociale din partea celor abuzaţi de aceste practici neosclavagiste. Dinastia Rothschild ar fi fost dispusă să-şi reducă profitul în aşa fel încât debitorii (clienţii împrumuturilor) ar fi acceptat-o fără să se revolte. Fiind fondatorii sistemului bancar capitalist, membrii dinastiei Rothschild (alături de cei din dinastia Rockefeller) sunt acum la cârma băncilor naţionale din ţările bogate, şi nu numai.

Spre deosebire de cămătarii medievali, dinastia Rothschild a avut grijă ca revoltaţii să fie mereu în minoritate, iar spionii lor le-au oferit constant date despre starea de nemulţumire a clienţilor. Aceste decizii sunt acte de spionaj informaţional în toată autenticitatea sa, aşa cum există în zilele noastre. Aceşti membrii secundari ai dinastiei au ajuns să fie împânziţi prin toate centrele de putere în Europa sfârşitului de secol 19 începutul celui de-al 20-lea. Prin stabilirea acestor relaţii cu cei mai importanţi oameni de stat din Europa, dinastia Rothschild şi-a făcut aliaţi foarte puternici în instituţiile publice, prin care au fost apăraţi împotriva revoltaţilor faţă de practicile incorecte privind dobânda. Ca răsplată, în situaţii speciale, dinastia Rothschild a împrumutat guvernele Europene şi chiar a susţinut financiar anumite proiecte iniţiate de ele. Din aceste funcţii ei au instigat factorii de decizie în începerea primului război mondial şi au lucrat îndeaproape cu Rockefeller din SUA pentru instigarea celui de-al doilea război mondial, după cum voi arăta în documentarul meu „The biggest crime in history”.

Apoi, pentru a rupe legăturile cu practicile capitalist-sălbatice şi a scăpa de renumele prost pe care şi l-a făcut în secolele trecute, această dinastie a recurs şi la schimbarea numelui. Deşi bătrânul Rockefeller s-a chinuit să facă un centru comercial şi cultural la New York, pentru a-şi spăla propria imagine întru măreţie, şi a invita şi zecile de milioane de persoane fără adăpost să se scalde în ea, totuşi şi numele acesta e în curs de dispariţie. Pentru a-şi asigura siguranţa copiilor în faţa răzbunării victimelor capitalismului, în cele din urmă membrii acestor dinastii le-au dat alte nume.



Ştergerea imaginii acestor crime, spălarea lor, se face în timp, peste generaţii. Pentru un tânăr imparţial, care n-a trecut prin maşina de dezumanizare sclavagistă, poziţia lui Rockefeller este în avantaj net faţă de cea a Idei Tarbell. De ce ai alege să iei partea celui slab într-un astfel de conflict? Doar o mentalitate obosită, erodată prin malaxoarele exploatării capitaliste poate face asta. Un tânăr echilibrat va lua decizia de a-l sprijini pe cel puternic, conform cu mercenarului antic, care alegea să-şi vândă serviciile militare unui jefuitor militar profesionist. Dacă nu-şi alegea bine comandantul, mercenarul putea pieri într-un astfel de asediu eşuat. Conform aceleiaşi inspiraţie în alegere, un tânăr îşi alege mentalitatea celui mai puternic, sperând că va ajunge la un moment dat ca acesta.

Aşadar, alegerea în acest conflict ideologic şi politic pentru un tânăr naiv este cea a lui Rockefeller, care întruchipează oastea mai puternică, societatea mai prosperă. Cel neutru în acest conflict, sau cel care a decis să lupte pentru Rockefeller şi capitalism în general, îşi va schimba optica abia atunci când va realiza că această falsă prosperitate este făcută în schimbul unei exploatări sociale draconice, care conduce la depresie şi consum de substanţe psihoactive. Mă pot da ca exemplu, în acest sens. Exact acelaşi lucru s-a întâmplat cu mine, după ce am început să resimt pe pielea mea nedreptăţile sclavagismului . În acel moment aveam încă încredere în capitalism, iar experienţele neplăcute cu companiile la care am lucrat până atunci le-am pus pe seama unor accidente locale, naţionale. Ulterior, mi-am dat seama că întreg capitalismul este esenţialmente corupt, o fraudă făcută la nivel oficial.

Acelaşi lucru se întâmplă cu majoritatea; iniţial, în situaţia de neutralitate, tânărul naiv alege ceea ce pare cea mai optimă alegere, respectiv o mentalitate şi un domeniu de activitate care facilitează prosperitatea şi chiar îmbogăţirea. Dacă acest lucru se realizează călcând peste câteva cadavre, aşa cum s-a auzit despre Rockefeller şi cei ca el, tânărul naiv e dispus să le accepte, ca sacrificiu. Însă, după 10 sau 20 de ani de susţinere, când va înţelege că nu el va călca peste cadavre, ci el este chiar cadavrul, lucrurile se schimbă radical în viziunea sa. În următoarea secţiune voi descrie sistemul monetar ca sistem de recompense care conving opinia publică să susţină anumite proiecte sociale

29 iunie 2022

2.5.4.4.1. Presa şi departamentele de dezinformare ale instituţiilor conexe

Manifestul societăţii automatiste  

 

2.5. Evolutia metodelor de convingere a supusilor sa execute ordinele


2.5.4. Dezinformarea, un instrument specific al noului sclavagism



Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon

2.5.4.4. Instituţii adiacente ale procesului dezinformaţional


Etapele avangărzii şi a sabotajului din spionajul militar se regăsesc identic în cel civil identic ca şi funcţionare în două clase de instituţii, care fac la nivel avansat ce făceau avangardiştii şi infiltraţii sabotori. Dacă în spionajul militar avangarda cerceta capacitatea de răspuns a ţintei în cazul unui asediu, în cel civil aceasta culege informaţii despre starea poporului, în aşa fel încât să evite o revoltă. Culegerea de date generale despre starea generală a poporului îi revine institutelor de sondare a opiniei publice. Culegerea de date generale despre starea generală a liderilor unor potenţiale revolte este făcută de grosul instituţiilor de informaţii şi sondare a opiniei publice. În funcţie de credulitatea populaţiei, apoi magnaţii din spatele cortinei creează diversiuni cu ajutorul instituţiilor de spionaj civil, numite „servicii secrete”, după cum am arătat în documentarul meu „Diversioniştii” . Acestea produc panică în rândul populaţiei şi astfel contribuie la creşterea economică şi profitul general al magnaţilor industriali şi a economiei globale, după cum am arătat în detaliu aici . Acesta este momentul sabotajului civil pentru că, deşi produce profit unei elite economice, el conduce la stres, boli şi nefericire pentru grosul populaţiei.



2.5.4.4.1. Presa şi departamentele de dezinformare ale instituţiilor conexe

Principalul mijloc de dezinformare este presa. La baza sa, presa este formată dintr-un ansamblu de date despre anumite evenimente care au loc în comunitate sau în lume. Dacă aceste evenimente nu au rezonanţă politică, atunci reflectarea lor în presă este una obiectivă, cu descrierea faptelor şi interviuri diverse luate celor implicaţi în ele. Dacă ele au funcţie politică, atunci presa selectează faptele şi mărturiile celor implicaţi în aşa fel încât să redea o imagine cât mai favorabilă bogaţilor din vârful piramidei sociale.

Abundenţa acestor date este menită în principal să ascundă altele, care ajung în atenţia opiniei publice, dar e mai favorabil pentru bogaţi ca ele să fie uitate. Crearea haosului informaţional, care ascunde opiniei publice informaţii capitale despre starea şi structura societăţii, este un altfel de cenzură. Cenzura clasică practicată de dictaturi prin interzicerea anumitor publicaţii a evoluat către sufocare mediatică în capitalism. Exemplul cu Rockefeller, care a reuşit să acopere printr-o campanie de presă susţinută pe zeci de ani crimele dezvăluite de Ida Tarbell, este definitoriu pentru rolul presei de spălare a imaginii bogaţilor în ochii opiniei publice. În acelaşi fel, adversarii lor, de obicei oameni simpli, sunt demonizaţi de această adevărată fortăreaţă dez-informaţională care este presa.

Faptul că presa se confundă cu însăşi istoria capitalismului nu este o întâmplare. Comunicările importante venite de la stăpânire în timpul Evului Mediu se făceau cu trompeta, prin funcţionari care mergeau special în fiecare localitate pentru a informa localnicii. Ulterior acest fapt s-a făcut în mod organizat. De asta numim astăzi „trompete” pe acei jurnalişti plătiţi de diferiţi mafioţi de lux pentru a le susţine punctele de vedere. Încă de la începuturi, trusturile de presă au fost susţinute financiar de companii, fie la vedere, prin reclamă, fie în moduri ascunse opiniei publice. Modul în care aceste informaţii au reflectat evenimentele sociale a fost mereu favorabil bogaţilor. Aceştia investesc în presă atât prin publicitate plătită pentru difuzarea unor opinii favorabile pentru anumite produse. Pe lângă publicitate, presa e menită să atragă opinia publică spre un formator de opinie sau un curent politic, de obicei susţinute de acelaşi finanţator. Într-un moment defavorabil, precum lehamitea opiniei publice faţă de capitalism, aceşti formatori de opinie oferă varianta favorabilă bogaţilor, faţă de care sunt datori, şi nu pe cea favorabilă săracilor.

Probabil că descrierea cea mai fidelă a presei în general este dată de modul în care cazul Alexandra Măceşanu a evoluat în România. Săptămâni la rând au fost invitaţi în platouri tot felul de specialişti care susţineau inepţia cum că fata ar fi fost arsă într-o ţeavă fără fund, căreia i se spunea forţat butoi . După ce opinia publică nu a fost convinsă de această variantă, cazul a devenit o telenovelă de mahala, cu intrigi între vecini, scrisori anonime, vrăjitoare şi altele , care au adus lehamitea opiniei publice faţă de subiect. Dosarul cazului de la procuratură ( DIICOT) are vreo 40 de volume de balast informaţional, menit să ascundă într-o telenovelă siropoasă adevărul despre ce s-a întâmplat cu fata.

Cel mai concludent exemplu internaţional de dezinformare în masă este tentativa, destul de reuşită până acum, de a acoperi ignorarea semnalului radar primit de operatorii Joseph Lockard şi George Elliott la staţia radar Oahu, în dimineaţa de duminică 7 Decembrie 1941. Cei doi au anunţat asta locotenentului de informaţii Kermit Tyler, care le-a răspuns sec să stea calmi că avioanele alea sunt americane. Interesul spionajului civil din interiorul celui militar în care era angrenat Tyler a fost ca personalul militar de la Pearl Harbor să fie sacrificat pentru a convinge opinia publică americană să susţină un război cu Japonia, şi apoi cu Germania în Europa, faţă de care americanii erau sceptici. Între timp Joseph Lockard şi George Elliott au vorbit întâi cu cei de la bază şi apoi cu alţii despre faptul că ei şi-au făcut datoria şi au anunţat apropierea unei formaţii de avioane.

Presa şi comunicatele oficiale în mod normal invocă doar laşitatea şi cruzimea Japoniei de a iniţia un atac surpriză pe timp de pace, îndeajuns să convingă majoritatea că doar acesta este adevărul. Fiind o temă dureroasă, traumatică, cei mai mulţi nu vor să intre în detalii şi, ori schimbă canalul, ori sunt anesteziaţi intelectual de empatia cu victimele spre a-şi pune întrebări despre cum a fost posibil ala ceva. Pentru aceştia, mai puţini la număr, sistemul dezinformaţional a creat surse dezinformaţionale pentru a contracara această idee în rândul maselor. Diferite tratate de istorie sau web-site-ui contemporane, atent controlate de aparatul dezinformativ a venit cu ideea că staţiile radar de atunci erau primitive, şi că nu puteau detecta bine undele radar.



Aceeaşi idee expusă şi în platforma Quora



Aceeaşi idee o vedem pe site-ul history.navy.mil



În site-ul reddit vedem o subtilitate a tehnicii de manipulare indusă de natura întrebării pusă interlocutorului. Observăm cum se spune încă din conţinutul întrebării că tehnologia radar ar fi fost proastă.



Aşa ceva e o minciună gogonată. Am văzut într-un podcast sau într-un text minciuna prin aşteptare eronată cum că radarul din acele tipuri nu putea face diferenţa între avioane. Nici astăzi nu poate. Doar supravegherea detaliată prin satelit poate aduce aşa ceva. Informaţia asta însă e meşteşugită în acest context spre a convinge eventualii indecişi că, da, nu se putea detecta şi preîntâmpina atacul japonez. Problema nu a fost deloc semnalul radar de la staţia Oahu. Acesta a venit, a fost preluat şi trimis mai departe. Problema e că nu s-a făcut nimic cu informaţia, iar răspunsul locotenentului de informaţii Kermit Tyler a tăiat orice fel de apărare din partea bazei militare Pearl Harbor. Dacă aceasta ar fi fost alertată atunci pierderile ar fi fost mult mai mici, şi la fel şi indignarea publică. Scopul instituţiilor de spionaj civil internaţionale atât americane cât şi japoneze era acela de a crea un război mondial cât mai devastator, pentru a îneca în el frustrările clasei de jos cu privire la criza din 1929 şi o foarte grea viaţă muncitorească.

Această sferă dezinformaţională cu privire la înapoierea sistemului radar, presupus incapabil să detecteze avioanele inamice, are rol de scut de protecţie; în cazul în care populaţia în general şi-ar fi pus serioase semne de întrebare privind acele evenimente, atunci naraţiunea s-ar fi putut schimba radical pentru a o face mai credibilă. Kermit Tyler ar fi putut fi ulterior acuzat de ochii lumii, ca un posibil spion japonez sau vreun trădător de ţară. După aceea ar fi putut eventual declarat mort în taină, în timp ce ar fi putut primi o altă identitate pentru el şi familia lui. Iată cum, nucleul dezinformaţional poate continua astfel la nesfârşit pe firul unei naraţiuni, în aşa fel încât adevărul să fie niciodată expus, asemenea paradoxului cu Ahile şi broasca ţestoasă. Între timp poate trece aproape un secol, aşa cum s-a şi întâmplat cu cazul Pearl Harbor, generaţiile s-au schimbat şi cazul a fost îngropat în negura uitării. Între timp au apărut alte diversiuni iar opinia publică nu mai vrea să dezgroape morţii.

Interesant este faptul că site-urile oficiale ale armatei sau CIA sau ale oricărei instituţii de încredere maximă, sau materialele informative oficiale nu dau şi ele aceste informaţii dezinformatoare despre înapoierea sistemelor radar. De exemplu în site-ul oficial guvernamental american nu există nici un fel de referire la semnalul radar de la atacul de la Pearl Harbor şi problemele de atunci



La fel nu se poate găsi nici pe site-ul oficial al marinei americane, sau în vreo căutare Google între cele două



Chiar aşa de puţin importantă este această chestiune încât o armată de specialişti nu au abordat-o? Dimpotrivă, exact acest rol au specialiştii în cauză, respectiv aceea de a o ascunde cât mai mult posibil opiniei publice. La pagina 5 din volumul THE SIGNAL CORPS , ce aparţine seriei UNITED STATES ARMY IN WORLD WAR II, raport oficial al Congresului SUA nu se spune nimic despre faptul că semnalul radar ar fi fost primitiv, ci despre cum locotenentul Tyler a auzit el la o petrecere că urmează să fie trimise la Pearl Harbor nişte avioane americane.

Desigur, o astfel de situaţie pune semne de întrebare cum de a ajuns locotenent de informaţii acest om, care se ia după ce spun păsărelele. Omul simplu ştie că spionii sunt oameni foarte agili şi că naivitatea şi credulitatea e unul dintre lucrurile care le lipseşte. De aceea spionajul s-a şi numit „intellgence”, în limba engleză termenul fiind destul de apropiat de cel de „deşteptăciune”, cu care se identifică în limbile romanice. Ei bine exact pentru cei ce-şi pun în continuare aceste semne de întrebare sunt făcute materialele adiacente de mai sus. Dacă naraţiunea înapoierii sistemelor radar nu convinge majoritatea populaţiei şi e nevoie de o altă naraţiune reparatorie, e mai greu de şters asta din istorie. Dimpotrivă, site-uri precum Quora sau Reddit nu sunt oficiale, la o adică putând fi chiar şterse. Însă ele îşi îndeplinesc rolul dezinformativ.

Ciudăţenia nu se opreşte aici. Opeatorii radar Joseph Lockard şi George Elliott au primit liber în acea dimineaţă de duminică 7 Decembrie 1941, iar sistemele radar închise. 99% dintre cei aflaţi în această situaţie ar fi dormit la ora aceea, după o seară de sâmbătă. A făcut doar conştiinciozitatea excesivă a celor 2 să ducă la această situaţie, ei mergând la lucru pentru a exersa. Închiderea staţiei radar în condiţii de ostilitate expresă între cele două ţări seamănă deja şi mai mult a plan. La fel s-a întâmplat şi cu avioanele de stingere a incendiilor pe 11 septembrie 2001 imediat după atacul de la World Trade Center. Doar că în 2001 oricărui avion i-a fost ordonat să nu se ridice de la sol, tocmai pentru a nu se mai repeta situaţia din 1941. În felul acesta s-a creat o anumită justificare pentru lipsa de intervenţie pentru oprirea dezastrului şi diminuarea tragediei prin faptul că orice avion ar fi putut fi un potenţial deturnat. Dar oare în CIA nu se găseau piloţi care să execute astfel de misiuni sau toată lumea bănuia pe toată lumea contra-informativ de colaborare cu Al Quaida? (sic!)

O altă situaţie bizară este faptul că, la întoarcerea de la Pearl Harbor, formaţia de avioane japoneze 0 au bombardat alte 2 baze americane, situate în Filipine, respectiv Clark Field şi Iba Field. Ca printr-o coincidenţă bizară nici aceste baze n-au fost alertate anterior, aşa că şi acestea au fost distruse fără rezistenţă. Pentru mulţi Pearl Harbor poate părea un accident, o lipsă de vigilenţă. Dar faptul că nu s-a pregătit nici un fel de ripostă la bazele din apropiere este foarte bănuitor chiar şi pentru obedienţi. De aceea atacurile de la Clark Field şi Iba Field sunt uşor scoase din istorie, departe de ochii opiniei publice, ştiute de specialiştii în istorie. Ele au fost comandate pentru alternativa în care atacul de la Pearl Harbor nu ar fi produs suficientă emoţie în SUA şi în opinia publică internaţională; în acest caz aruncarea lor pe piaţa mediatică ar fi arătat net faptul că Japonia a pornit un război împotriva SUA. În felul acesta, dramele care se puneau la cale, în special experimentarea pe populaţie a bombelor nucleare, erau menite să fie justificate astfel ulterior prin atacul iniţial venit din partea Japoniei. Însă odată ce emoţia americană şi internaţională faţă de atacul „surpriză” de la Pearl Harbor a fost peste aşteptări, cele de la de la Clark Field şi Iba Field au fost date uitării; de fapt ele chiar dau de gol faptul că între magnaţii japonezi şi cei americani de la începutul secolului al 20-lea s-a creat un pact de creare a unui război pentru eliminarea ultranaţionaliştilor din Japonia şi Europa, şi pentru deportarea ţăranilor în centrele industriale. Am descris în mare acest lucru la minutul 84 din documentarul meu “Sadismul în politica internaţională” , şi-l voi detalia în următorul documentar la care lucrez în prezent, „Cea mai mare crimă din istorie”.



Un alt important exemplu internaţional de dezinformare prin presă este modul în care se evită subiectele clădirea 7 din complexul World Trade Center , despre cum avioanele de vânătoare care asigurau securitatea spaţiului aerian american au fost îndreptate spre oceanul atlantic, şi nu spre avioanele de pasageri sau despre ordinul ca nici un aparat de zbor (inclusiv cele de stingere a incendiilor) să nu se ridice de la sol, pentru stingerea turnurilor incendiate. Dacă nu ar fi existat internetul şi sursele alternative, în care au ajuns declaraţiile celor implicaţi în aceste evenimente, probabil că niciodată nu am fi aflat despre aceste lucruri. Fiecare descoperă aceste adevăruri dureroase pe parcurs, şi înţelege mitul p(r)eşterii realizat cu adevărul presei ca pe o iluminare. Varianta neoficială a tragediei de la World Trade Center, cum că ar fi fost un eveniment orchestrat pentru a justifica apoi invazia Irakului, accesul la resursele petroliere ale acestei ţări, destabilizarea zonei cu implicaţii în producerea războiului civil din Siria peste 10 ani, şi producerea de imigranţi în Occident, cu rol de mână de lucru ieftină, este foarte neproductivă pentru bogaţi. Conform acestei versiuni a evenimentului, pilonii capitalismului american şi mondial par nişte monştri dominaţi de lăcomie, şi lipsiţi de empatie faţă de fiinţa umană.

Rămâne rolul presei să contracareze această perspectivă sumbră asupra modului în care funcţionează societatea actuală prin dezinformare. Atât în cazul WTC cât şi în cel al Pearl Harbor, presa mută atenţia dinspre adevărurile dureroase ale Clădirii 7 sau ignorării avertismentelor radar, către suferinţa familiilor îndurerate şi onorurile care mai de care mai mari oferite de autorităţi. Afectaţi de dramele victimelor şi de empatia faţă de durerea familiilor, majoritatea audienţei nu mai e deschisă pentru a înţelege ingineria socială din spatele acestor drame, lăsându-se pradă furiei sau milei. În felul acesta atenţia a fost foarte dibaci deviată dinspre mecanismele acestor drame către alte naţiuni şi popoare, deşi la baza lor se află exact cei în care obedienţii au încredere, marii magnaţi ce conduc local ţările sau internaţional lumea.

Pe lângă ascunderea informaţiilor despre rolul bogaţilor în generarea marilor atrocităţi ale istoriei moderne, presa are rolul de instigare a conflictelor între comunităţi şi grupuri sociale. Cele mai clare exemple ale istoriei sunt campania negativă a presei din SUA împotriva Japoniei şi viceversa, fapt ce au dus la războiul din Pacific şi amplificarea războiului din Europa, după ce principalii oligarhi americani l-au susţinut pe Hitler în atingerea puterii. De asemenea, aici poate fi menţionată şi campania negativă a presei din SUA împotriva statelor comuniste dar şi viceversa, fapt ce au dus la războaiele din Coreea şi Vietnam. Nu în ultimul rând, acuzarea în masă a minorităţii Tutsi din Ruanda de către postul Radio Télévision Libre des Mille Collines că ar fi fost în spatele atacului asupra avionului prezidenţial din 6 aprilie 1994, care a ucis preşedinţii din Rwanda şi Burundi. Deşi aceşti oameni nu aveau arme pentru doborârea unui avion, 800 000 de etnici au fost ucişi timp de o lună datorită acestor dezinformări.

Pe lângă aceste orori în masă, există numeroase orori cu număr mai mic de morţi, datorate dezinformărilor transmise prin presă. Un astfel de caz este cel al minciunilor relatate de Radio Europa Liberă (finanţată de CIA) despre 4 000 de victime la Timişoara şi 100 000 la Bucureşti. Mulţi români ai ieşit în stradă revoltaţi, devenind astfel victime ale lunetiştilor sau diversioniştilor ce operau în acele momente în România.

Un alt caz este cel al victimelor din Piaţa Markale din Sarajevo din 28 august 1994, când 43 de civili au fost ucişi şi 75 de răniţi. În ziua precedentă atacului, postul local de radio a anunţat de mai multe ori că pâinea va fi oferită gratuit acolo, fapt care a atras mulţi oameni din zonă.

Un alt foarte important rol al presei este seducerea tinerilor naivi către un stil de viaţă glamuros şi risipitor, plătit apoi cu sudoare unor joburi foarte stresante, riscante sau obositoare. Despre predispoziţia lor şi chiar a majorităţii populaţiei în a susţine această capcană ideologică, şi ,cu ea, întreaga politică eugenică voi detalia în secţiunea următoare .



1 mai 2022

2.5.4.3. Scurtă istorie a spionajului civil

Manifestul societăţii automatiste  

 

2.5. Evolutia metodelor de convingere a supusilor sa execute ordinele


Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon


2.5.4. Dezinformarea, un instrument specific al noului sclavagism



2.5.4.3. Scurtă istorie a spionajului civil


Etapele spionajului militar

După cum am amintit în secţiunea anterioară, originea spionajului în general este avangarda militară, practicată în special în Evul Mediu. Acesta are 2 etape:

- avangarda (pre-asediul: culegere de informaţii despre adversar)
- sabotajul ( pro-asediul: infiltrare de sabotori în adversar)

În perioada antică şi medievală, avangarda a fost o unitate militară de elită care se deghiza în altceva, şi mergea în apropierea adversarului spre a-i spiona poziţiile şi logistica. Aceste date pot fi cruciale într-o eventuală confruntare miliară. O cetate cu cetăţeni care nu se lasă corupţi e o cetate care nu va capitula uşor în urma unui asediu; prin urmare, armata asediatoare poate lua decizia să atace o alta, cu mai mari şanse de reuşită. Avangardiştii militari nu se implicau în lupte corp la corp cu adversarii, însă culegeau informaţii decisive despre starea lor.

Dacă etapa avangărzii aducea informaţii nefavorabile unui asediu şi cetatea se arăta bine organizată, atunci armata asediatoare avea o primă opţiune în a încerca asedierea alteia mai puţin organizate. În felul acesta armata se putea întări cu forţe noi şi şansele de reuşită a asediului ar fi fost mai mari. Dimpotrivă, dacă armata asediatoare este respinsă sau reuşeşte asediul, dar cu pierderi mari, atunci pe termen lung afacerea de jaf armat nu are profit. În acest caz, datorită informaţiilor avangărzii, armata mai bine îşi schimbă planul şi atacă altă cetate, mai slabă.

O altă opţiune este trecerea la etapa a 2-a, respectiv infiltrarea de sabotori în interiorul cetăţii bine organizate. În secţiunea precedentă am amintit deja de probabil cel mai cunoscut exemplu de spionaj militar, respectiv celebrul cal troian, prin care grecii au infiltrat spioni în interiorul cetăţii Troia şi astfel au cucerit-o. Deşi are mai mult aspect de legendă, totuşi supravieţuirea ei până în timpurile noastre atestă că fenomenul infiltrării şi sabotajului sunt tehnici militare active în memoria colectivă. Această etapă continuă pe cea a avangărzii; unii dinte avangardişti reuşeau chiar să se infiltreze în rândurile adversarilor şi să afle informaţii vitale despre ei. Însă unitatea de sabotori este mai mult decât o avangardă, este o avangardă de lux. Infiltraţii făceau mult mai mult decât culegerea de informaţii despre comunitatea plănuită a fi ulterior asediată.

Sabotajul are rol de dezinformare, de inducere în eroare şi confuzionare a adversarului, în aşa fel încât acesta ajunge să lupte cu el însuşi precum bolile autoimune cu propriul organism. Răspândirea unor zvonuri, care puneau în conflict anumite categorii sociale, puteau avea afect pe termen lung în erodarea coeziunii sociale a cetăţii. La fel ca şi în cazul folosirii avangărzii, care observa punctele slabe ale ţintei, asediul final asupra cetăţii putea aduce pierderi mai puţine dacă în interiorul cetăţii asediate erau atent cultivaţi astfel sabotori, special infiltraţi pentru a câştiga încrederea majorităţii cetăţenilor sau a celor mai puternici dintre ei. Atunci când ea este asediată, aceştia fac favoruri stăpânului cuceritor, nu cetăţii, şi astfel contribuie decisiv pentru căderea ei. Aceste favoruri constau în special în acţiuni de sabotaj, precum deschiderea porţilor sau a altor intrări în cetate, plasarea de alcool sau otravă pentru cei ce deţin funcţii importante în apărarea cetăţii, şi altele. Astfel, cetatea cade în mâinile asediatorului.

Cu cât membrii unei cetăţi sunt mai oneşti şi mai dârzi în apărarea propriei cetăţi, cu atât infiltrarea spionilor putea dura mai mult, şi investiţia în acţiunea de infiltrare poate fi mai costisitoare, dar mai ieftină decât dacă nu ar fi existat aceste tehnici de spionaj.

Spionajul civil ca principiu al statului modern

În perioada antică şi medievală statul era concentrat într-o anumită cetate. Cetăţile au făcut alianţe sau s-au asediat între ele. Unele au fost cucerite mai uşor, iar altele mai greu. Iniţial, după un asediu, dacă membrii cetăţii cucerite nu acceptau supunerea, atunci asediatorul se mulţumea cu jefuirea şi părăsirea ei, urmând ca ea să fie atacată după o perioadă, după ce-şi va fi refăcut resursele. Dar, treptat, cu astfel de tehnici imbatabile de asediu, o anumită cetate a ajuns să le stăpânească şi să le domine pe celelalte. În felul acesta s-a creat imperiul, ţara, sau statul extins la mai multe centre urbane, în general reunite pe criteriul limbii vorbite. În acel moment războaiele s-au purtat între ţări, de obicei vorbitoare de limbi diferite. Dar, în perioada de pace, aceste tehnici de spionaj militar au fost aplicate de clasele privilegiate asupra claselor de jos, pentru a-şi păstra dominaţia şi statutul privilegiat. Acesta este momentul de transformare a spionajului militar în cel civil.

Spionajul civil este acea parte a spionajului care adună informaţii şi creează dezinformare şi diversiuni pentru proprii cetăţeni, spre deosebire de spionajul militar, care este orientat către ale popoare, sau cel economic, orientat către concurenţă. Toate acestea se înscriu în denumirea generică de „servicii secrete” sau agenţii de informaţii. Formula „serviciu secret” este ea însăşi un produs de dezinformare. Spionajul economic şi militar conduc la beneficii generale pentru întreaga comunitate, mai mare sau mai mică pentru o clasă socială sau alta. Furtul de informaţii despre producţia de bunuri poate aduce servicii comunităţii, prin beneficiul de pe urma inovaţiei tehnologice iniţiată de o comunitate concurentă. În acelaşi fel, spionajul militar poate reduce pierderile de vieţi omeneşti care aparţin comunităţii, într-o eventuală confruntare militară.

Spre deosebire de acestea, spionajul civil este un serviciu menit să protejeze privilegiile celor de la vârful piramidei sociale locale, în detrimentul drepturilor celor de la baza sa. Principalul lui scop este producerea de dezbinare între membrii claselor de jos, pentru a se lupta între ele mai curând decât cu vârful piramidei sociale. Exemplul cel mai clar este cel al poliţiei şi armatei (moderne): într-o revoltă socială, aceste instituţii, formate în general din membri ai claselor de jos, se vor lupta cu revoltaţii, adică cu propriul interes politic, pentru apărarea privilegiilor vârfului piramidei sociale. De asemenea, infiltrarea de agenţi diversionişti în interiorul revoltaţilor, care le fac acestora imagine de infractori demni de a fi pedepsiţi în ochii opiniei publice, este o altă metodă de dezbinare civilă, după cum am descris în documentarul meu „Diversioniştii

Spionajul militar este mereu acompaniat de către acţiunile militare pentru că vizează comunităţi sau organizări statale diferite. Dimpotrivă, spionajul civil este destinat membrilor aceleiaşi comunităţi sau aceluiaşi stat. El este consecinţa celui militar, în sensul că, după cucerirea cetăţii, armata învingătoare ajunge la un moment dat să preia şi administraţia comunităţii, iar cele două comunităţi se reunesc ambivalent într-un singură, fiind mai slab sau mai puternic sudate. Acţiunile militare sunt mai rare, şi de obicei apar în urma unor procese foarte complexe de denigrare a viitorilor reprimaţi, în aşa fel încât reprimarea pare o pedeapsă pentru crime închipuite, sădite dezinformaţional în ograda celor reprimaţi, pentru justificarea represiunii în percepţia publică.

Dacă spionajul militar a fost cheia apariţiilor statelor şi ţărilor, dimpotrivă, cel civil a fost foarte rudimentar în perioada clasică. Dacă privim în istorie, observăm că reuşita unor revolte precum Revoluţia Franceză sau numeroasele puciuri asupra regilor, împăraţilor, liderilor politici în general, atestă un foarte slab spionaj civil. Cel puţin, acesta se dovedeşte a fi fost destul de rudimentar, fiind incapabil să oprească răzbunările supuşilor. Principalul liant al susţinerii supuşilor era afectivitatea faţă de lider, religia şi profitul realizat în urma războiului. Napoleon a reuşit să-şi atragă de partea lui batalionul, care fusese trimis să-l oprească la a doua sa urcare pe tron, prin faptul că ştia detalii despre familiile militarilor. În locul unei lupte a propriei gărzi de corp cu acesta, celebrul conducător francez a transformat întâlnirea în depănări de amintiri. În urma ei, militarii batalionului de întâmpinare au schimbat taberele, devenind susţinătorii lui Napoleon. Cam acesta a fost modelul clasic de organizare statală.

Spionajul civil ca instrument al capitalismului

Spionajul civil a ajuns la apogeu abia în societatea capitalistă, prin spionii marilor industriaşi. În ceea ce-i priveşte pe primii bancheri moderni, printre care şi dinastia Rothschild, fondatoarea sistemului bancar modern , informaţiile despre potenţialii clienţi erau decisive pentru acordarea creditelor şi succesul afacerii. Dacă clientul e un om visător, nerealist, atunci afacerea sa se poate ruina şi nu poate restitui împrumutul. De asemenea, creditorii neperformanţi erau urmăriţi de spionii debitorilor, şi chiar presaţi pentru recuperarea împrumuturilor, precum făceau cămătarii medievali.

Pe lângă o gardă de corp proprie, bogaţii ultimelor secole au transformat spionajul militar în cel civil, şi l-au folosit ca instrument al propriilor afaceri. Ne putem imagina că iniţial condiţiile de muncă din fabrică oferite de industriaş erau mai favorabile decât cele din agricultură oferite feudal. Dacă nu ar fi oferit condiţii mai bune de muncă, industriaşii nu aveau nicio şansă să atragă mână de lucru şi nu ar fi putut crea revoluţia industrială. Zvonurile despre bunăstarea oferită de lucrul în fabrică s-au răspândit apoi în mod natural printre ţăranii feudali.

Însă, odată cu nemulţumirile primelor generaţii de muncitori au apărut şi instituţiile de dezinformare. Acestea au lansat în mod profesionist zvonuri dezinformaţionale de atragere a ţăranilor în fabrici şi înlocuire a muncitorilor nemulţumiţi. În urma acestor zvonuri, ţăranii au plecat rând pe rând de pe moşiile feudalilor, falimentându-i. Acest lucru practic le-a tăiat orice cale de întoarcere la vechiul stil de viaţă, atunci când experienţa directă despre bunăstarea din fabrică va fi dovedit că aceste zvonuri vor fi fost minciuni gogonate. Oferta mare de mână de lucru din marile centre industriale a condus în mod natural la scăderea salariului, sau la creşterea volumului de muncă al muncitorului. Cei concediaţi nu mai aveau opţiunea de a se întoarce pe moşiile feudalilor deoarece aceştia au ajuns ruinaţi sau siliţi să-şi reorienteze activitatea către industrie, mai curând decât către agricultură. Iată un mod tipic de a face profit în perioada capitalistă prin dezinformare, altfel decât în cazul jafului armat realizat cu ajutorul spionajului militar.

O foarte importantă latură a proto-spionajului civil practicat la începutul erei industriale a fost identificarea semnelor pentru apariţia unei revolte în interiorul fabricii. Concedierea muncitorilor blazaţi, obosiţi şi cârcotaşi a fost şi încă este o practică specific capitalistă, pentru a tăia din faşă apariţia unei greve. Această soluţie reprezintă un mecanism mai eficient de a extrage maximul de profit din munca executantului de ordine, cu riscuri minime în ceea ce priveşte revolta şi răzbunarea pe cel ce le dă. Idealul capitalismul secolelor 18 şi 19 a fost extracţia din mentalitatea rurală a potenţialilor muncitori, exploatarea lor maximă ca muncitori în spaţiul urban sau periferic; după ce aceştia devin neproductivi şi revoltaţi ideal ar fi retrimiterea lor în spaţiul rural, spre a se odihni. Peste o anumită perioadă de timp urmaşii lor vor fi trecut prin acelaşi proces.

În secolul al 18-lea acest plan a funcţionat. Dar muncitorii secolului al 19-lea au început grevele, şi atunci a trebuit să li se dea drepturi în plus. Cantitatea acestor drepturi a dus la experimente sociale odioase în secolul al 20-lea. Preţul testării rezistenţei lor la ameninţări brutale precum cele două războaie mondiale, după cum am arătat pe scrut la minutul 81 din documentarul meu “Sadismul în politica internaţională” . Deşi în zilele noastre legislaţia din majoritatea ţărilor civilizate descurajează aşa ceva, totuşi ea nu o interzice în mod expres, prin sancţiuni. Angajatul concediat poate primi anumite compensaţii dacă foloseşte aceste prevederi legislative şi acţionează în instanţă compania care l-a concediat. Dar pentru preîntâmpinarea unei revolte se foloseşte exact aceeaşi reţetă ca la începutul erei industriale, respectiv concedierea.

În această soluţie de temperare şi preîntâmpinare a revoltei supuşilor, remarcăm din nou diferenţa esenţială între sclavagismul clasic şi cel salarial, despre care am detaliat în capitolul precedent; dacă sclavagismul clasic pedepseşte sclavul fugar pentru a-l da ca exemplu celorlalţi sclavi să nu facă la fel, dimpotrivă, sclavagismul salarial îl încurajează să plece. Şomerii, ce aşteaptă la porţile fabricii un loc de muncă, îl pot înlocui oricând. Celebra piesă de teatru „Moartea unui comis-voiajor” scrisă de Arthur Miller în 1949, reflectă o relaţie de muncă specifică secolului al 19-lea. Succesul ei la public a dus la sistemul de pensii în secolul al 20-lea, prin care cei incapabili să mai muncească sunt ajutaţi să supravieţuiască. Dar în secolul 19 drama personajului principal a fost drama oricărui muncitor. Nu e de mirare că, pe lângă numeroasele greve ale muncitorilor, s-au dezvoltat numeroase idei anticapitaliste, printre care chiar comunismul, care de fapt este de fapt un capitalism ceva mai blând, banul fiind şi aici principalul vector al ierarhiilor de comandă.

Spionajul civil şi eliminarea dizidenţilor politici

Atât etapa avangărzii cât şi cea a sabotajului sunt aplicate aproape identic în dominaţia şi controlul populaţiei civile de casta privilegiaţilor, la fel cum strămoşii lor, jefuitorii, le-au aplicat pe cetăţile asediate. Ne putem imagina că în prima perioadă a erei industriale aceste tehnici erau aplicate aproape identic pe descoperirea şi izolarea muncitorului recalcitrant. Oglinda pentru aşa ceva este spionajul din fabricile comuniste, unde cei care criticau partidul şi conducătorul erau izolaţi. Dezinformarea capitalistă ne-a făcut să-l vedem la antipodul comunismului, însă cele două sisteme sunt etape ale aceluiaşi sistem global. La începuturile sale capitalismul a procedat cu muncitorii recalcitranţi la fel cum comunismul a torturat şi trimis în închisori dizidenţii politici.

După ce populaţia a început să vadă cu ochi răi aceste practici draconice ale capitalismului de secol 19, atât comunismul, dar mai ales capitalismul (comunism avansat), au folosit metode ceva mai delicate de luptă împotriva dizidenţilor. De exemplu, studenţii protestatari de la Belgrad din 1968 nu au fost reprimaţi de autorităţile iugoslave, însă au fost blamaţi pentru că profită de neajunsurile societăţii pentru a produce şi mai multe probleme. Spre deosebire de reprimarea brutală din 1989 a protestatarilor din piaţa Tiananmen de către dictatura comunistă chineză, astfel de metode reflectă o dictatură mai uşoară, mai puţin sângeroasă. În acelaşi mod, în România greviştii din 1987 de la uzina Tractorul Braşov nu au fost arestaţi sau torturaţi ca în perioada comunismului stalinist, ci au fost lăsaţi să lucreze la negru, fără însă a mai fi vreodată angajaţi în posturi similare. Reprimarea brutală a protestatarilor din 1989 a fost produsul unor diversiuni masive operate de securiştii recrutaţi de CIA, după cum am arătat la minutul 69 din documentarul meu “Sadismul în politica internaţională

Capitalismul occidental vrea să-şi arate opoziţia faţă de dictaturi în general, însă a făcut şi el exact acelaşi lucru cu proprii dizidenţi precum dictaturile comuniste. Aşa ceva s-a întâmplat în cazul unor artişti de la Hollywood în 1947 care au intrat în celebra „listă neagră de la Hollywood” (cunoscută şi sub numele de „Lista lui Bill”), în care au fost consemnaţi scenaristul Dalton Trumbo, cunoscutul actor Kirk Douglas sau actriţa Katharine Hepburn. Aceştia şi alţi 79 de artişti au fost excluşi pentru o perioadă din planurile de filme sau alte proiecte de la Hollywood, pe baza viziunii lor politice neoficiale. Sunt unele voci care susţin că numărul lor ar fi fost însă mult mai mare.

Pentru ei a fost înfiinţat la Hollywood aşanumitul „Comitet de supraveghere al activităţilor antiamericane” (House Un-American Activities Committee). Acesta a funcţionat ca o nouă inchiziţie, în sensul că toţi au fost acuzaţi în bloc că susţin comunismul. Unele dintre ideile celor luaţi în vizorul acestui comitet de supraveghere erau într-adevăr comuniste, dar multe erau antipoliticianiste, în sensul că nu sprijineau nici capitalismul şi nici comunismul, ci o viaţă lipsită de „isme”. Dar toate erau tratate ca idei comuniste. Sistemul a eliminat din faşă sub acuzaţia de „comunism” orice era împotriva mentalităţii profitumului.

La fel ca şi în cazul dictaturilor blocului comunist care spionau instituţiile de artişti, în acest comitet au fost recrutaţi actori sau infiltraţi direct agenţi ai spionajului civil. Şi, exact la fel ca în cazul colaboratorilor cu poliţia politică din blocul comunist, şi cei care şi-au denunţat colegii dizidenţi au fost sprijiniţi spre ascensiune în industria filmului. Unul dintre aceşti colaboratori a fost şi actorul mediocru Ronald Reagan, care avea să devină apoi preşedintele SUA.


Diferenţa acestei măsuri de marginalizare a dizidenţilor faţă de cele descrise mai sus din comunism constă doar în capacitatea incredibilă a capitalismului de a le justifica. Dacă ideile celor din „Lista lui Bill” ar fi fost răspândite în întreaga societate nord-americană, atunci profitul pilonilor capitalismului ar fi fost mai mic. Acesta este un adevăr incontestabil şi justificabil pentru majoritatea americanilor. Dimpotrivă, când muncitorii grevişti cer drepturi la fel ca în perioada capitalistă, comunismul nu-i mai poate acuza de capitalism, pentru că asta era însăşi retorica partidului comunist.

Dincolo de această coerenţă superioară de a justifica măsurile dictatoriale, capitalismul (ca dictatură evoluată) mai are şi capacitatea a de a depista dizidenţii cu mult înainte de a ieşi în stradă şi a protesta împotriva autorităţilor. Crearea permanentă de războaie de către SUA, şi antrenarea în ele şi a altor ţări civilizate, este exact acest dispozitiv de extragere a viitorilor dizidenţi într-o retorică naţionalistă, şi convertirea lor în acţiuni profitabile, fie pentru SUA fie pentru economia mondială. În loc să se lupte cu propriile autorităţi în stradă, sistemul dezinformaţional american i-a făcut să se lupte cu naţiuni şi popoare diferite la mii de kilometri distanţă, prin crearea artificială de războaie.

Dar, deasupra acestor metode rudimentare au fost capodoperele de dezinformare despre care am descris în cele două secţiuni anterioare, precum ştergerea numelui dinastiei Rothschild din prim-planul vieţii publice sau actele de măreţie şi caritate încercate de John D. Rockefeller. În loc de eliminarea jurnalistei Ida Tarbell, care a dezvăluit în revista McClure's practicile dubioase ale companiei sale Stadard Oil, iată că actele de măreţie şi caritate i-au spălat imaginea, transformându-l într-un personaj cu alură aproape mistică dintr-o persoană lipsită de empatie şi respect pentru. Acestea este puterea dezinformării. În următoarea secţiune voi aduce detalii în plus faţă de mecanismul dezinformării prin analiza rolului presei în acest demers .

29 aprilie 2022

2.5.4.2. Cele trei metode de investigaţie a fenomenului dezinformării

Manifestul societăţii automatiste  

 

2.5. Evolutia metodelor de convingere a supusilor sa execute ordinele


Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon


2.5.4. Dezinformarea, un instrument specific al noului sclavagism



2.5.4.2. Cele trei metode de investigaţie a fenomenului dezinformării



Exemplele din secţiunea anterioară sunt două produse majore de dezinformare din societatea contemporană. După cum vom vedea în secţiunile următoare, ele nu sunt cele mai mari, existând altele şi mai ample. Dar probabil că sunt cele mai prost făcute sub aspectul epistemologic, în sensul că e foarte uşor de văzut că sunt minciuni profesioniste, conform principiilor de funcţionare a societăţii. Altele sunt ceva mai greu de desluşit. Însă, prin dezvăluirea mecanismelor sociale care la stau la bază, şi acestea pot fi decodate.

Noţiunea de spionaj este echivalată în limbajul comun doar cu culegerea de informaţii, ceea ce constituie prima etapă a spionajului, şi înseamnă doar vârful aisbergului acestui proces. Dar asta se datorează în special pentru că statul modern încearcă sistematic să îl ascundă de atenţia omului simplu. Statul este vârful privilegiat al piramidei sociale, constituit din urmaşii vechilor cuceritori. La fel ca şi strămoşii lor, jefuitorii originali, urmaşii acestora aplică vechile tehnici militare de cucerire a cetăţilor asupra propriilor cetăţeni, şi are grijă să-i ferească să nu le afle. Dacă cetăţenii află că propriile lor idei, pe care le consideră intime şi originale, sunt parte a unui produs indus prin manipulare, atunci eficienţa întregului proces se poate şubrezi. De aceea, actul de dezinformare este unul secret, iar instituţiile de dezinformare a civililor se numesc generic „servicii secrete”.

Omul simplu nu le poate înţelege tocmai pentru care nu are o noţiune clară despre rolul spionajului, identificându-l doar cu culegerea de informaţii. Atunci când unii membri ai claselor de jos sunt recrutaţi în aceste instituţii, ei îşi încep cariera prin activitate de culegere de informaţii şi atât. Cei mai mulţi nu vor face decât aşa ceva pe toată viaţa. Doar cei cu mentalitate sclavagistă vor deveni sabotori şi dezbinatori sociali .

În acelaşi timp, majoritatea largă a scrierilor oficiale despre spionaj în general sunt dezinformări ce ascund exact ocupaţia şi interesele acestor instituţii; fiind secrete, aşa cum se autoprezintă, ele nu au cum să fie şi publice, aşa cum pretind publicaţiile care abordează subiectul. În această descriere există o fractură logică: ori instituţie de spionaj sunt secrete, şi atunci nu se spune nimic despre ele sau ce se spune oficial despre ele este fals, ori ele nu sunt secrete, şi atunci datele oficiale sunt adevărate. Însă ele însele se definesc ca fiind secrete, ceea ce implică varianta că ceea ce s-a scris despre ele prin descrieri şi mărturii e fals. Întreaga maculatură scrisă atât de oficiali cât şi neoficiali despre aceste instituţii, prin probe şi mărturii, este o minciună cu aspect de dezinformare. Toate acestea pot fi contrafăcute exact cu scopul dezinformării. Declaraţiile din interiorul lor sunt toate dezinformări. Dacă ele au reuşit dezinformarea cum că dinastiile Rothschild şi Rockefeller ar fi dispărut din istoria contemporană, după cum am arătat în articolul precedent, atunci şi aceste declaraţii din interior sunt nişte fente ideologice.

Acestea descriu o literatură fantastică, a cărei principală calitate este că ascunde atenţia publică dinspre ocupaţia reală a acestor instituţii. Mitul lui James Bond, spionul care salvează civilizaţia de forţele întunecate ale răului, nu este decât propagandă capitalistă, omoloaga celei comuniste. Mărturiile oficiale din interior despre modul în care funcţionează aceste instituţii sunt toate dezinformări, inclusiv cazul Edward Snowden, cel mai celebru dintre toate. O să revin mai jos la acest subiect.

Pentru a separa dezinformarea de realitate va trebui să folosim alte metode ce investigaţie decât cele empirice, folosite în general în procese. Cunoaşterea umană nu este exclusiv empirică, chiar dacă majoritatea informaţiilor pe care le avem sunt despre spaţiul proxim, cunoscut prin analizatorii empirici, precum văzul, auzul, gustul, mirosul, sau pipăitul. Cunoaşterea umană este şi intelectuală (uneori numită şi raţională), unde principalele tehnici de aflare a adevărului sunt inducţia şi deducţia logică. După cum se ştie, inducţia este o operaţie de conceptualizare, de generalizare logică, prin care unei noţiuni i se atribuie o calitate pe baza analogiei sale cu o alta, cunoscută mai detaliat. De exemplu, faptul că vedem nişte copaci în deşert ne poate induce ideea că ei pot avea fructe, pe baza experienţei trecute pe care o avem cu aceste plante, aplicată la experienţa nouă, pe baza analogiei. Procesul prin care datele unei noţiuni generale se aplică unui element particular din aria sa se cheamă deducţie. Continuând argumentul anterior, pe baza faptului că plantele precum copacii nu pot supravieţui pe termen lung fără apă, putem deduce existenţa apei în zonă la vederea lor. Iată că putem folosi aceste tehnici pentru evitarea capcanelor dezinformaţionale şi probelor contrafăcute pe care instituţiile de spionaj civil le oferă publicului.

Aşa că, pe parcursul următoarelor secţiuni voi face o investigaţie retrospectivă pornind de la principiile dezinformării, aşa cum am făcut în secţiunea anterioară. În felul acesta voi ezita să aduc probe empirice specifice justiţiei pentru descrierea acestor instituţii, care fac obiectul însuşi aparatului dezinformator, falisficant. Un astfel de efort reia în domeniul sociologiei generale ce a făcut Descartes în domeniul filosofiei; pentru a evita erorile, el a încercat să ignore orice dată culturală primită moştenire. Astfel el a pus filosofia pe o fundaţie sigură, respectiv siguranţa propriei gândiri şi existenţe (cogito ergo sum). În acelaşi fel putem să aflăm adevărul despre aceste instituţii specializate pe dezinformare, căutând nu dovezile lor contrafăcute, ci principiile generale ale originii şi dezvoltării lor, care stau la baza celor 3 mari tipuri de societate analizate până acum, respectiv sclavagist-clasică, feudală şi industrială (capitalistă).

Dintre cele două tehnici descrise mai sus, deducţia e sigură iar inducţia este doar probabilă, iar asta se poate observa la exemplul cu copacii: faptul că în zona lor se găseşte apă e sigur, dar nu e sigur că aceştia vor avea fructe, sau, dacă au, nu e sigur că acestea ar fi şi comestibile. În analiza fenomenului dezinformării propusă în secţiunile următoare, voi folosi mai rar inducţia şi mai mult deducţia, pe baza analogiilor dintre organizarea societăţii feudale şi cea industrială, din care face parte şi cea contemporană. Aceste analogii sunt mult mai mari decât ceea ce ni se spune oficial. Cele câteva sute de ani, care despart cele două organizări sociale, sunt insuficiente pentru a crea diferenţe radicale între cele două sisteme sociale. Prin urmare, ele mai mult se aseamănă decât se deosebesc.

În ceea ce priveşte spionajul civil contemporan, care a realizat aceste două produse de dezinformare descrise în secţiunea anterioară, el este o simplă evoluţie a celui militar. O să vedem în secţiunile următoare că diferenţa dintre ele este foarte mică, referindu-se în principal la diferenţa ţintei luată în vizor. Spionajul militar face şi el dezinformare, aşa că cel civil este doar o dezvoltare ceva mai profesionistă a primului, în acord cu dezvoltarea tehnologiei şi societăţii.

Din fericire, există date despre spionajul militar scăpate în balastul de informaţii ale istoriei. Aşa că, dacă le izolăm de restul de informaţii nesemnificative, ne putem face o idee despre cum funcţionează el. Ca exemplu este fenomenul avangărzii specific spionajului militar, prin care o armată afla detalii importante despre armata rivală, precum punctele tari şi slabe, logistica, etc. Această caracteristică este recunoscută inevitabil ca fiind parte a spionajului civil. Ea este deja cunoscută de istorici sau de noi, cei care am mai învăţat câte ceva din domeniu, aşa că ea nu are cum să fie scoasă din memoria colectivă. Aşanumitele servicii secrete, ascund unele lucruri din această activitate, precum persoanele spionate sau motivele spionării lor. Dar nu pot ascunde total tehnica de colectare a datelor, pentru că atunci ar da prea mult de bănuit celor care au deja aceste date despre spionajul militar. Dimpotrivă, gesturile aproape obsesionale ale instituţiilor comune, în care lucrează civilii, de aşanumită „protecţie a datelor personale”, este o contracarare a bănuielii publice despre o uriaşă bază de date pe care spionajul civil o are despre fiecare dintre noi. Obsesionalitatea cu care ni se aminteşte despre cum are sistemul social grijă de datele noastre personale, pare mai curând o reclamă mincinoasă . Ea încearcă să convingă opinia publică de faptul că doar unii, doar cei ce „au ceva de ascuns”, ar fi spionaţi, fapt care a eşuat în bună măsură, pentru că sentimentul general e că omul simplu se simte în continuare spionat.



Pe lângă dezinformarea despre dimensiunea spionării vieţii noastre personale, instituţiile de spionaj ţin să ne asigure că acest proces e făcut exclusiv cu scopul protejării noastre. Formula „servicii secrete” este ea însăşi un produs de dezinformare, după cum voi arăta în detaliu în secţiunile următoare, având scopul de a le justifica în percepţie opiniei publice caracterul secret. Mai mult decât atât, sub justificarea dezinformativă cum că „nimeni dintre cei care n-au nimic de ascuns nu trebuie să se teamă”, cei care pun sub semnul îndoielii practicile acestor instituţii sunt acuzaţi implicit că ar avea ceva de ascuns: iată un alt act dezinformaţional foarte bine făcut!

Istoria oferă de asemenea numeroase exemple ale celeilalte caracteristici a spionajului civil, respectiv sabotajul, pe care îl voi descrie mai în detaliu în următoarea secţiune, şi faţă de care am făcut primul meu documentar, „Diversioniştii” . Aceste tehnici au fost practicate mai întâi de spionajul militar înainte de a fi adaptate la cel civil; atât infiltrarea, dar mai ales, trădarea, sunt nu doar parte din istoria politică, dar şi din cultura umanităţii sau din experienţele personale. Celebrul cal troian, prin care grecii au infiltrat spioni în interiorul cetăţii Troia, este un exemplu folosit de spionajul militar încă din antichitate. Din aceeaşi perioadă datează şi trădarea lui Iuda, cumpărat pentru „o pungă de arginţi” de autorităţile romane cu scopul de a-l prinde pe Isus. De atunci cetăţile şi chiar ţările au fost cucerite pe baza racolării potenţialilor trădători. Aşadar, numai uitându-ne la aceste tehnici specifice spionajului militar le putem foarte uşor extrapola şi descrie în cel civil.

Ce-a de-a doua metodă de descoperire a dezinformărilor sociale este cea a incoerenţei şi inconsistenţei unor acţiuni sau evenimente. Faptul că John D. Rockefeller decide dintr-o dată să se sfinţească, şi se apucă să-şi împrăştie averea în acte caritabile, după ce şi-a construit-o călcând peste cadavre (aşa cum a arătat Ida Tarbell despre care am scris în secţiunea anterioară), este una dintre aceste incoerenţe. Da, oamenii se pot schimba radical uneori, din cauza unor traume sau a experienţelor religioase, precum Maria Magdalena. John D. Rockefeller nu a trecut prin nimic din astea, iar sfinţenia şi dispariţia numelui său, prin urmaşii săi, din atenţia publică este un act de dezinformare.

Edward Snowden provine dintr-o familie de militari de carieră pe mai multe generaţii, suficient cât să-i insufle sentimentul de supraoameni pe care militarii de carieră îl au. Dintr-o dată el ar fi rupt cu tradiţia familială şi s-ar fi trezit subit în el respectul pentru cetăţeanul obişnuit, asemenea unui politician aflat în campanie electorală; ajuns funcţionar în CIA, el a dezvăluit din interior cea mai mică crimă a acestei instituţii, pe care oricum dizidenţii o ştiau, respectiv că această instituţie spionează mult mai mulţi oameni decât cei cu activităţi subversive.

O altă incoerenţă aproape imposibilă pentru tradiţia militară a familiei, dar şi cu însuşi gestul presupus moral de a oferi dovezi despre încălcarea legilor din partea CIA, este alegerea exilului său tocmai la Moscova. Adică acest om e deranjat de faptul că CIA ascultă convorbirile unui număr prea mare de americani, fără a le face vreun rău din datele sale (deşi majoritatea marilor crime împotriva cetăţenilor americani sunt produse tot de CIA), însă nu are nicio problemă în a se refugia într-o ţară unde jurnaliştii anti-putere sunt asasinaţi şi politicienii din opoziţie dispar subit. Da, omul simplu, sau cel cu tulburări psihice severe, poate avea astfel de comportamente lipsite de sens, dar nu angajaţi CIA, şi cu atât mai puţin membri ai unei familii cu tradiţie militară, în care coerenţa şi inflexibilitatea judecăţii sunt valori supreme. E posibil ca Snowden să fie un cal troian pentru depistarea spionilor anti-capitalişti şi anti americani din FSS.

Faţă de crimele recunoscute public de CIA, aceasta chiar pare o floare la ureche. Însă omul simplu are memoria scurtă, iar o astfel de temă poate acoperi şi spăla crimele din trecut ale acestei instituţii. CIA a înlăturat de la putere preşedinţi aleşi democratic, şi a facilitat ajungerea la putere a unor dictatori, aşa cum am descris ceva mai detaliat la minutul 44 din documentarul meu “Sadismul în politica internaţională” . CIA a instigat războaiele iugoslave prin agenţii săi Jovica Stanišić sau Franko Simatović, primul fiind infiltrat în cercul de apropiaţi ai preşedintelui Slobodan Milosevic, după cum am arătat la minutul 61 din acelaşi documentar. Toate dramele secolului 20, exceptând cele comandate direct de liderii URSS, Iran, China şi Coreea de Nord, au fost fie instigate fie amplificate de CIA, chiar şi înainte de 1947 (când a luat efectiv fiinţă ca instituţie) prin oamenii săi care lucrau în alte părţi. CIA este avangarda comerţului cu arme, parte semnificativă a economiei americane, pe care SUA îl practică prin alimentarea părţilor aflate în conflictele astfel instigate şi întreţinute. A aduce dovezi de spionaj telefonic împotriva CIA, aşa cum a făcut Snowden, este o glumă.


Gestul său de a dezvălui presei dovezi de spionaj telefonic din partea CIA, a creat dezinformarea că această instituţie nu ar avea instrumente draconice de selecţie a agenţilor săi, în aşa fel încât în sistem ar putea să intre oameni cu mentalitate morală, incapabili să realizeze aceste orori. În filmul „Snowden”, sunt portretizate personaje cu aceeaşi mentalitate ca a sa, care îl ajută să îşi ducă la final dizidenţa de catifea de a prezenta publicului larg aceste dovezi. Observăm în acest film aceeaşi tehnică a „poliţistului bun”, cu care Hollywood spală imaginea de ucigaşi a poliţiştilor americani, prin care se doreşte îmbunătăţirea imaginii CIA însăşi în percepţia dizidenţilor americani sau internaţionali.

Atragerea atenţiei opiniei publice asupra ascultării telefoanelor americanilor, şi pornirea unor false dezbateri publice despre vinovăţia lui Edward Snowden, este un abil mod de a o abate dinspre aceste crime odioase făcute de CIA de-a lungul timpului. Faptul că a putut să se „refugieze” la Moscova, după „persecuţiile” sistemului american, e menit să dezinformeze opinia publică despre presupusa lipsă de profesionalism a CIA, care mai întâi l-a scăpat pe teritoriul SUA, şi apoi nu l-a putut ajunge nici în Rusia. În felul acesta s-a contracarat dezinformaţional şi ideea că mulţi agenţi KGB de dinainte de 1992, când s-a destrămat URSS, sau FSS de astăzi, ar fi agenţi dubli, luând lumina de la CIA.

De asemenea coincidenţele de tot felul pot fi şi ele înscrise în inconsistenţe improbabile; de exemplu faptul că avioanele de vânătoare au fost dirijate către oceanul atlantic în timpul atacurilor de la 11 septembrie 2001 asupra turnurilor de la World Trade Center, împreună cu interdicţia oricărui avion de a ridica de la sol, în special a celor de stingere a incendiilor, reprezintă o coincidenţă bizară, care ridică semne de întrebare asupra retoricii oficiale asupra acelor date. De asemenea, faptul că opiniei publice i se ascunde sistematic colapsarea clădirii 7 din complexul World Trade Center, mass-media prezentând colapsarea doar a celor 2 turnuri, este iar o măsură dezinformaţională; când văd clădirea 7 prăbuşindu-se la fel ca şi cele două turnuri, mulţi îşi pun semne întrebare despre rolul avioanelor ce s-au izbit în ele în cauzalitatea principală a prăbuşirii lor.


Un exemplu de incoerenţă emoţională legată de aceste evenimente este o replică celebra a lui „Bill Clinton” în faţa interpelării unui dizident politic. Acesta a exprimat ipoteza că „11 septembrie a fost un sabotaj” (textual „9/11 was an inside job”), la unul din discursurile fostului preşedinte, probabil în speranţa că o va prelua şi propune soţiei sale ca armă politică în viitor. Cum adepţii acestei viziuni erau puţini în acel moment, Clinton i-a răspuns atunci într-un mod nespecific politicianului, fie el şi retras după terminarea mandatelor de preşedinte, prin „Nu ţi-e ruşine!” (textual „How dare you!”) . El n-a mai avut niciodată această reacţie, nici în contexte mult mai grave, precum războaiele iugoslave sau genocidul din Rwanda, pe care le-a mediat. Vehemenţa ei este de fapt o contracarare (în psihanaliză se cheamă „formaţiune reacţională”) prin care Clinton a indus celor obedienţi, sau celor insuficient informaţi, sentimentul că ea ar fi mult mai gravă decât acele orori.

În mod normal, politicianul e instruit să răspundă politicos oricărei provocări, şi să nu se lase atras într-o ceartă. De data asta el a trebuit să mimeze o indignare nespecifică cu statutul său , dar şi cu interesele sale de moment; soţia sa Hillary tocmai se afla în campanie electorală, şi va fi ajuns peste câţiva ani chiar candidata Partidului Democrat la funcţia de preşedinte. Cum tragedia de la 11 septembrie s-a produs în timpul administraţiei Bush, în mod normal el ar fi trebuit să folosească subiectul pentru a ataca Partidul Republican, din care Bush făcea parte, pentru a-i deschide un avantaj soţiei sale în viitoarele dezbateri. Aşadar, emoţional vorbind el trebuia să preia această retorică şi s-o folosească în interesul familiei sale. De aceea, atacul acesta la adresa unui potenţial susţinător este lipsit de sens psihologic, fiind o simulare contracarantă a unui sentiment de respingere în faţa unei idei dizidente răspândite ulterior într-o bună parte din cetăţenii SUA.

Cea de-a treia metodă de descoperire a dezinformărilor este mai mult un semn, un numitor comun specific majorităţii dezinformărilor, respectiv tendinţa constantă a lor de a arunca vina pe omul simplu pentru evenimentele negative ce se întâmplă în societate. Deşi există politicieni, a căror specială menire este de a prelua şi duce în neant ura omului simplu faţă de diferite măsuri sociale nepopulare, după cum am arătat în trecut aici , totuşi mulţi dintre ei sunt recrutaţi de la baza piramidei sociale şi apoi manipulaţi să ia măsuri politice nepopulare. Şi aceasta este dezinformare, însă ea se prelungeşte către omul simplu însuşi. Nu vreau să susţin sfinţenia omului simplu, în raport cu răutatea vârfului piramidei sociale; sunt convins că omul simplu ar face aceleaşi orori dacă ar fi pus în fruntea instituţiilor represive. Dar, în actualul context social, omul simplu nu are această putere. Mediatizarea exacerbată a imaginii omului sărac ca egoist, rău, lacom, lipsit de empatie şi alte defecte de caracter, este un produs dezinformaţional.

Cel mai concret exemplu în acest sens mi se pare lipsa de izolare a focarului de SARS-COV2 de la Wuhan (dacă într-adevăr acolo a apărut prima dată acest virus), în urma căruia au urmat 2 ani de restricţii în special în ţările vecine celor bogate. O astfel de neglijenţă din partea autorităţilor sanitare internaţionale, (sau chiar posibil plan de reducere a libertăţilor cetăţeneşti sub pretextul sănătăţii publice) a fost apoi dibaci aruncat în cârca omului simplu. Dacă în ţările bogate cetăţenii au primit despăgubiri pentru a accepta carantina, în celelalte ei pur şi simplu au fost obligaţi la închisoare şi înfometare în propriile case. Răspândirea acestui virus este pusă astfel pe seama lipsei de responsabilitate a înfometaţilor, care au ieşit spre a găsi câte ceva de mâncare sau pe seama încăpăţânării dizidenţilor, care au refuzat măsurile de carantină.

Pe de altă parte, popularizarea imaginii bogaţilor de sfinţi caritabili şi mesianici, ca în cazul lui John D. Rockefeller, este exact acelaşi act dezinformaţional aplicat în sens invers. Practic aceste meta-manipulări dezinformaţionale reiau la nivel modern vechea separaţie de sub-om a sclavului sau de supraom, sau urmaş ai zeilor pentru stăpânii de sclavi. Din păcate, acest model dualist de separaţie între oameni a fost cultivat de câteva mii de ani şi a rămas încastrat în percepţia fiecăruia dintre noi. În următoarea secţiune voi descrie o scurtă istorie a spionajului civil şi cum s-a convertit el către populaţia civilă dinspre funcţia sa orginară, militară, bazându-mă pe aceste 3 metode de cercetare descrise mai sus.



Popular Posts

Labels