2.5.4.16. Tehnici combinate de dezinformare şi manipulare pe tema Pearl Harbor şi Clark Field
Manifestul societăţii automatiste
2.5.4.16. Tehnici combinate de dezinformare şi manipulare pe tema Pearl Harbor şi Clark Field
În precedentele secţiuni am descris deja mai multe cazuri de îmbinare de tehnici diverse de dezinformare şi manipulare aplicate pe tema Pearl Harbor şi Clark Field. În acest moment o să descriu o sinteză a lor şi a altora, pe baza influenţei masive avute pentru marele public în a ascunde adevărul faţă de ce s-a întâmplat. Aceste evenimente însele au avut din start rolul de a manipula opinia publică internaţională în general, şi pe cea nord-americană în special. Campania de dezinformare publică a pornit imediat după atacul de la Clark Field. Timp de 9 ore, după ce Japonia atacase deja la Pearl Harbor, informaţiile nu au avut reverberaţii la nivel oficial, ci doar la nivelul omului simplu. După un an de zile de presă ostilă între SUA şi Japonia, care anunţa iminenţa războiului, cei mai mulţi au înţeles că atacul de la Pearl Harbor devenea scânteia pentru debutul său oficial.
Dezinformarea şi manipularea este tocmai lipsa aceasta de reacţie până când şi Clark Field va fi fost atacat, care s-a prelungit în lipsa de reacţie timp de aproape un an de zile după acest eveniment, deşi SUA avea mijloacele militare să o facă. Această întârziere a fost deliberată şi a avut un scop foarte pervers. Mai întâi, nu era nevoie de panicare a trupelor din Filipine prin declaraţii bombastice, pentru ca scenariul de la Pearl Harbor să se repete sub justificarea „surprinderii” şi la Clark Field. Am amintit deja despre „impresia” generalului Douglas Macarthur, comandantul trupelor nord-americane staţionate în Filipine, cum că japonezii ar fi fost nimiciţi la Pearl Harbor, aşa cum este prezentată la pagina 133 din ediţia din 2001 a cărţii sale, „Reminiscences” (Naval Institute Press).
O astfel de atitudine nu e demnă nici măcar de un soldat de cel mai mic rang, darămite de ditamai generalul împopoţonat apoi cu osanale, medalii şi onoruri. Dar el le-a primit tocmai pentru că a luat asupra lui o subită imbecilitate de a nu acţiona conform celei mai elementare sarcini pe care soldatul o are, aceea de a fi vigilent, a păzi şi a contra-ataca după un act de agresiune al unui inamic. După cum deja am amintit, faptul că japonezii ar fi fost înfrânţi la Pearl Harbor nu este deloc o certitudine că ei ar fi fost înfrânţi per total. Chiar şi ordinul dat de preşedintele SUA sau de Washington în general de a nu începe un atac nu excludea posibilitatea ca măcar câte 2 bombardiere B-17 să fie în permanenţă în aer, departe de un eventual atac, şi eventual să verifice de sus activitatea bazei japoneze de la Formosa (Taiwan).
După cum am spus încă de la începutul analizei acestei inginerii sociale, toate aceste „stângăcii”, începând de la ordinul de a închide subit staţiile radar de pe insula Oahu, continuând cu „neghiobia” lui Kermit Tyler de a confunda avioanele japoneze cu unele americane, continuând cu pasivitatea lui Macarthur şi apoi a demagogilor din aparatul administrativ nord-american au fost parte generală de subminare a apărării în general al sistemului militar, nu doar a alarmei la Pearl Harbor. Dacă vreun oficial american ar fi făcut vreo declaraţie belicoasă imediat după atacul din Hawaii, atunci Macarthur nu ar mai fi avut nicio autoritate să oprească bombardierele B-17 de şi la Clark Field să atace baza japoneză de la Formosa, sau chiar arhipelagul nipon.
Chiar în următoarele zile restul de bombardiere B-17 staţionate pe coasta estică a SUA sau trimise deja în Europa puteau ajunge în zonă şi opri invazia japoneză din Filipine prin bombardarea acelor obiective. Nimic nu putea atinge bombardierele B-17. Erau imbatabile atunci. Cu 10-15 astfel de aparate toată flota aeriană şi navală japoneză ar fi fost decimată în câteva luni, iar războiul din Pacific nu ar fi ajuns la asemenea proporţii. Însă magnaţii din ambele ţări aveau alte planuri. Ei îşi doreau eliminarea potenţialilor dizidenţi politici domestici prin crearea unor războaie în afara ţării, aşa cum a descris parţial Machiavelli, şi apoi foarte clar Hegel în celebra sa lucrare „Filosofia dreptului” (Batoche Books 2001, pagina 259). Pe lângă eugenie, am văzut în primul capitol şi în documentarele mele cum teroarea războiului reface teroarea sclavagismului clasic şi duce la profit accelerat pentru marii industriaşi şi bancheri.
Din această cauză principală s-au întâmplat acele „neghiobii”. Au fost recompensaţi acei „neghiobi” ale căror neghiobii s-au suprapus peste acest plan de instigare a unui război cât mai amplu. De aici evoluţia profesională rapidă a unor „neghiobi” precum Tyler sau Macarthur. Asta este chintesenţa capitalismului însuşi, o formă cosmetizată financiar de jaf militar clasic. Cine acţionează conform moralei kantiene, sau creştine în general, nu are loc în această crimă generalizată, aşa cum s-a întâmplat cu George Elliott. Personal sînt un martor al acestei situaţii, după cum am arătat în sub-secţiunea „Poliţia politică experimentată de mine de dictatura capitalistă” din cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei”, precum şi în documentarul „Diversionistii 2. Anturajul” .
Şi, după cum am descris în detaliu în secţiunile anterioare, campania de dezinformare a continuat pe alte paliere. Minciuna lui Kermit Tyler că avioanele interceptate de radarul de la Opana ar fi fost B-17-uri americane a fost creată de spionajul civil (FBI era vârful său de lance la acea vreme) şi militar (USMC). Rolul acestei minciuni ample a fost acela de a dezinforma pe acei aproximativ 2000 de supravieţuitori ai atacului. Ea a fost special creată pentru a-i convinge pe cât mai mulţi de faptul că nealertarea bazei s-ar fi datorat unei confuzii inerente unor oameni care nu mai participaseră anterior la vreun război. Dar cei care au pus-o la cale, de fapt cu aşa ceva se ocupau, pe lângă posturile în care lucrau oficial, sub acoperire.
La fel ca şi în cazul mimării incompetenţei de către infamul general Douglas Macarthur, nici cea a infamului locotenent Kermit Tyler nu este autentică. Desigur, cumva, ea a reuşit să convingă pe câţiva dintre supravieţuitori sau istorici. Abia după aceea s-a aflat şi despre celelalte 3 crăpături ale acestei inginerii sociale de la Pearl Harbor, o parte dintre supravieţuitori au ales să nu o creadă, după ce în prealabil au fost mai mult sau mai puţin convinşi de ea. Cine a fost departe de bază în acele momente, şi n-a ştiut detalii a susţinut această versiune fără tăgadă, a fost promovat ca falsă mărturie cu rol de izvor istoric pentru fictiva naraţiune a atacului surpriză.
Însă radarul de la Opana a fost eroarea neprevăzută a acestei inginerii sociale datorită unui erou, care atunci s-a întâmplat să fie un biet soldat de cel mai mic rang, George Elliott. După cum am menţionat pe parcursul acestui text, radarul de la Opana a devenit epicentrul dizidenţei în rândul militarilor supravieţuitori ai atacului de la Pearl Harbor. Despre aceste avioane reperate de radar au ştiut în primele ore de după atac încă 4 operatori, care lucrau în schimburi de 4 cu 8, conform cu răspunsul lui Lockard la întrebarea 104 pusă la audierile de la sfârşitul războiului. Fiecare tură avea 2 oameni, aşa că putem estima că pe lângă cei doi, mai erau încă cel puţin alţi 4 operatori radar care au aflat imediat despre interceptarea avioanelor japoneze şi obturarea alertei de către Tyler. În declaraţia lui Elliot de la sfârşitul războiului în cadrul anchetei asupra atacului de la Pearl Harbor (indiciu Ctrl+F „In our platoon we had, I believe it was, 18 men”) aflăm că ar fi fost chiar 13 operatori. Probabil că erau sisteme de zile libere în care cei 7 neincluşi în acest sistem de ture îi înlocuiau pe cei iniţial 6. Pe lângă ei, s-a adăugat şi locotenentul Upson, căruia Elliott şi Lockard i-au predat jurnalul de tură, după cum primul spune în declaraţia sa. De acolo acest jurnal a ajuns la o altă persoană, căpitanul Wilfred H. Tetley.
Iată că foarte mulţi au aflat de povestea cu radarul şi au dus informaţia apoi la alţi apropiaţi în aceeaşi zi. Tăvălugul dizidenţei politice va fi început de aici, aşa cum creştinismul a început de la militarii romani. Elliot conformă asta la pasajul 13398 din declaraţia sus menţionată, indicând curiozitatea colegilor faţă de ce s-a întâmplat la staţia radar. Astfel că bulgărele de zăpadă dizidentă între supravieţuitorii atacului de la Pearl Harbor deja pornise rostogolirea. Observăm cum anchetatorul Richardson încearcă în următoarele întrebări să afle cam ce fel de oameni puteau ajunge la acea informaţie. Spionajul civil trebuia să le facă tuturor un profil psihologic şi să-i abordeze prin campanii individuale de dezinformare şi manipulare, care cereau timp.
Până când aceste campanii să dea roade, ei deja transmiteau informaţii mai departe şi altora, astfel că tăvălugul dizidenţei se răspândea ca un adevărat virus în corpul militarilor şi familiilor lor. Treptat în interiorul bazei a apărut un curent de dizidenţă ce părea de neoprit între cei cu mentalitate creştină, şi care a rămas de neoprit până astăzi. Cei care vor fi aflat şi despre mini-submarinul scufundat de nava Ward, sau cei cu bună memorie în general, au avut o epifanie negativă a dispreţului faţă de un sistem social care îşi foloseşte toate pârghiile pentru a crea crime în masă şi genocid. Aşa ceva se poate numi epifania capcanei sociale orchestrate de sadicii sociali, un fel de trezire din somnul dogmatic la nivel social-politic. Acei oameni şi-au pierdut total încrederea în sistemul militar şi social în general după această experienţă. Atacul de la Pearl Harbor a devenit epicentrul unuia dintre cele mai clare şi mai ample inginerii sociale cu efecte eugenice ale istoriei dictaturii capitaliste.
În replică şi campania de dezinformare organizată de spionajul civil pentru a contracara acest val de dizidenţă a fost una dintre cele mai active din istorie, şi vedem că ea e încă activă şi astăzi. De aici a pornit o a doua campanie de dezinformare în masă pentru ascunderea urmelor mai întâi prin dezinformare, iar apoi prin manipularea individuală sau în grup a celor care au fost în zona de contact cu evenimentele. Ea a început prin condamnarea vehementă a atacului de către preşedintele Franklin Delano Roosevelt. Mass-media a continuat dezvoltarea temei urii faţă de japonezi, lansată furibund atunci. O astfel de atitudine este o altă „imbecilitate” mascată. Ultima rundă de negocieri între reprezentanţii SUA şi ai Japoniei se terminase fără vreun rezultat, iar războiul fusese anunţat indirect exact atunci. După cum am mai spus, presa japoneză anunţase cu multe zile înainte de atacul din Hawaii că ţara se află deja în război. Dar, la fel ca şi în cazul persoanelor cheie din ierarhia de comandă a sistemului militar, şi presa nord-americană a avut aceeaşi pasivitate. Niciun ziar de mare circulaţie din SUA nu a spus clar publicului că eşecul acelor negocieri este echivalent cu începerea războiului. Ni se spune că acesta este rolul preşedintelui şi al altor demagogi în aşanumita „democraţie liberală”.
Desigur, cine a avut minte să citească printre rânduri a putut înţelege asta. Dar, aici trebuie arătată în primul rând tocmai dezinformarea publică venită de la demagogi, chintesenţă a rolului lor în general în societatea contemporană. Mimarea şocului atacului surpriză de către F. D. Roosevelt şi oficialii de la Washington este doar o altă „neghiobie” faţă de atacul japonez, care se în seria de „neghiobii” care a paralizat sistemul defensiv la faţa locului. Recunoaştem aici tehnica de dezinformare publică prin contracarare, respectiv de cosmetizare a acţiunilor proprii deghizate în apărare, şi de denigrare a japonezilor, mai exact ultra-denigrare, aşa cum le-am descris în secţiunea „Tehnici de dezinformare indirectă ale realităţii”. Faptul că japonezii au atacat nu e tocmai moral, după cum războaiele în general sînt imorale. Din acest punct de vedere prezentarea acţiunii lor în formă de denigrare nu este o dezinformare. Dar faptul că au fost declaraţi singurii vinovaţi, iar SUA s-a portretizat pe sine ca un stat atacat nevoit să se apere, este rezultatul acestei tehnici de dezinformare prin contracarare în formă de cosmetizare. Da, japonezii au fost vinovaţi. Orice războinic merită dezaprobarea publică, inclusiv cei japonezi, pentru incapacitatea de a folosi dialogul şi negocierea în dispute. Însă portretizarea japonezilor de atunci în mass-media americană de dinainte, şi chiar astăzi, ca un fel de vampiri şi alte personaje din filmele horror este o ultra-denigrare prin care se vede acţiunea formei de denigrare ale acestei tehnici de dezinformare indirectă a realităţii (în documente) prin contracarare .
Apoi, pe lângă contracarare, în acea campanie putem remarca şi de dezinformare publică prin externalizare. Acest război a fost instigat prin acţiuni de spionaj civil şi militar la comanda magnaţilor americani, pentru a externaliza problemele sociale ale crizei economice începute în 1929. Sub raportul exterior al desfăşurării faptelor el a fost instigat mai mult prin acţiuni americane decât japoneze. Niponii erau acuzaţi că ar fi invadat Manciuria, deşi evenimentul avusese loc cu o decadă în urmă. La acel moment SUA nu a avut vreo reacţie. Acelaşi lucru a făcut şi Ronald Reagan în 1983, prin lansarea celebrei „Iniţiative Stratege de Apărare”, cu date valabile în urmă cu 20 de ani, după cum am arătat la minutul 45 din documentarul meu „Eroii au murit”.
Colonialismul japonez era de criticat, într-adevăr, dar nu de SUA, ci de cei cu mentalitate kantiană/creştină; a acuza Japonia de colonialism în condiţiile în care sudul SUA a fost efectiv colonizat de la Mexic, şi Filipine era atunci colonie a SUA, este un fel de „râde ciob de oală spartă”. Din păcate SUA a folosit constant această dialectică în acţiunile sale de invazie a diferitelor zone din lume de după Războiul 2 Mondial până în zilele noastre, în special cele care au diverse resurse naturale. Am descris în detaliu această dialectică a atacului-apărare în secţiunea „Larry Watts şi al 4-lea val de dezinformare despre fictivul pericol reprezentat de România pentru pacea în zonă” din cealaltă carte a mea.
În materie de manipulare publică recunoaştem în această campanie tehnica de manipulare prin superiorii ierarhici şi metoda „ţapului ispăşitor”. Şi în acest caz ea constă în abaterea atenţiei dinspre adevărata sursă a instigării acestui uriaş război. Ea a fost menită să acopere total auto-sabotajul subminării alarmei de la baza Pearl Harbor dar şi apărării în general, la Clark Field. Dar iată că auto-sabotajul a cuprins presa şi întregul aparat administrativ de la Washington care nu au prevenit cetăţenii americani din Hawaii şi Filipine cu declaraţii ferme că urmează un foarte probabil război cu Japonia. Desigur, un astfel de război ar fi fost mult mai mic, deoarece B-17-urile nu ar mi fi putut fi împiedicate să se ridice de la sol iar atacatorii ar fi fost nimiciţi în mare parte.
Din păcate, pe moment omul simplu a căzut în plasa acestui subtil joc de manipulare. Însă erorile acestei inginerii sociale şi-au spus cuvântul, şi conţinutul contrainformativ s-a manifestat în mod natural, prin observarea la faţa locului a faptelor. Între timp militarii din bază au aflat şi de mini-submarinul japonez scufundat de nava Ward. Cei mai inteligenţi şi-au adus aminte şi de amiralul Richardson, demis tocmai pentru că anticipase acest deznodământ. Încet-încet, a început să se dezvolte valul de demistificare ale acestei uriaşe campanii de dezinformare şi manipulare publică.
Haideţi să privim modul în care este formulată întrebarea 139 spusă lui Lockard de la audierile de la sfârşitul războiului de către generalul Russell!
„139. Generalul RUSSELL: Nu ştiaţi nimic despre iminenţa războiului şi nu vi s-a ordonat să fiţi atenţi la avioanele japoneze sau de altă natură ostilă în vecinătate?
Locotenentul LOCKARD: Nu, domnule.”
Observăm cum această întrebare este în aşa fel formulată încât pare un ordin cum că nimeni nu întrevedea iminenţa războiului, deşi presa de un an abunda de ştiri negative la adresa imperialismului japonez. În mod normal, conform cu adevărata derulare a evenimentelor, ea trebuia formulată în următorul fel:
„…şi nu bănuiaţi despre iminenţa războiului? Nu citeaţi presa? Nu eraţi la curent de eşuarea ultimelor runde de negocieri între delegaţiile SUA şi Japoniei?”
La astfel de întrebări Lockard ar fi putut spune că nu ar fi fost interesat de ştiri, deşi cam asta trebuie să facă un militar, fie el de rang inferior. Însă Russell urma o agendă de dezinformare şi manipulare stabilită de mult mai sus pe scara ierarhică. Presa negativă din SUA la adresa Japoniei a fost o provocare pentru a convinge opinia publică internaţională şi în special pe cea nord-americană că japonezii vor să invadeze America. După atacurile din decembrie 1941, tema presei ostile a dispărut subit din mass-media, fiind total înlocuită de aprecieri de condamnare privind acele atacuri. La fel s-a întâmplat cu virusul SARS-COV2 în zilele noastre, scos din atenţia publică de războiul din Ucraina, precum în romanul „1984” al lui George Orwell. Desigur, pe lângă presa negativă anterioară, atacurile japoneze păreau un răspuns net disproporţionat, cu agresivitate fizică în faţa uneia verbale. Însă aparatul dezinformaţional a scos tema denigrării Japoniei de dinaintea lor, pentru a exclude orice fel de implicare a SUA în amplificarea spiralei conflictului ce a urmat. În acest context, atacurile japoneze păreau o începere exclusiv unilaterală a sîngerosului război din PAcific, iar SUA juca rolul de victimă nevoită să se apere pentru a supravieţui. De aceea Russell pune în aşa fel întrebarea încât Lockard să abstractizeze răspunsul în formă de „da” sau „nu”, fără nuanţe intermediare.
Dar, dincolo de asta, vedem că această întrebare ascunde în ea acuzaţia de auto-sabotare în cazul răspunsului pozitiv; dacă Lockard ar fi ştiut de iminenţa războiului, de ce n-a anunţat mai devreme? De fapt, el şi cu Elliott exact asta au făcut, în special ultimul. Din acest motiv a făcut el tot ce a fost posibil să ţină deschisă staţia de radar Opana, şi să nu rămână în istorie drept neghiobul care a plecat de la post, fără să-i fi sosit schimbul. Elliott nu a făcut asta din plictiseală, după o jumătate de noapte nedormită, la post. El a făcut-o pentru că ştirile, în special cele ale ultimelor săptămâni, indicau iminenţa războiului. Rolul de neghiob, recompensat apoi cu avansări în grad, distincţii şi onoruri, va fi jucat de cineva mai sus în ierarhia de comandă, locotenentul Kermit Tyler. Dar iată cum, prin acea formulare, acuzaţia dizidenţilor politici de auto-sabotare a sistemului defensiv al bazelor de la Pearl Harbor şi Clark Field este întoarsă dezinformaţional împotriva celor care au emis-o primii, ca la tenis. În faţa unui asemenea contra-atac Lockard a decis să se predea şi să nu replice. Pentru asta va fi şi el recompensat. Însă, spre onoare lor, nu toţi au dat adevărul pe bani şi distincţii, iar George Elliott este unul dintre ei.
Dar, vedem, campania de dezinformare şi manipulare publică a continuat în contracararea acestui val de demistificare. George Elliott a continuat lupta eroică şi împotriva acestui al 2-lea val de dezinformare. El a rezistat oricăror presiuni, ameninţări şi marginalizări pentru a spune adevărul despre această grotescă inginerie socială de măcelărire a unor oameni doar pentru că nu au avut şansa unui loc de muncă decent în ţara lor şi pentru că au crezut în campania de terorizare a unei fictive invazii, promovată de mass-media. Spionajul civil şi militar a încercat apoi promovarea ideii cum că radarul ar fi fost defect, prin tehnica de dezinformare de tip clonă. George Elliott a negat-o şi pe aceasta, iar declaraţiile lui au fost preluate de presă. În România ceva similar i s-a întâmplat generalului Ştefan Guşe, retrogradat din funcţia de şef de Mare Stat Major şi scos în rezervă pentru că a împiedicat măcelărirea muncitorilor aduşi cu autobuzele la mitingul din 20 decembrie din Piaţa Operei de la Timişoara. La fel ca şi în cazul USS Arizona, această crimă în masă era menită să acopere minciunile anterioare de 60 000 de victime emise de radio Europa Liberă, aşa cum am arătat în detaliu în secţiunea „Dezinformările alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă despre evenimentele din decembrie 1989” tot din cartea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei”.
Spionajul militar american a încercat diverse stratageme pentru a-i face pe restul de supravieţuitori să renunţe la ideile dizidente, aşa cum a făcut recent şi cu mine. Aceste metode de persuasiune s-au apropiat până la identificare cu cele din dictatura clasică. Cei mai radicali dintre dizidenţi au fost relocaţi sau chiar dezinvestiţi din serviciul militar. Pe cei mai moderaţi mafia de lux din statul nord-american a încercat să îi lichideze în acţiuni militare absurde în insulele din Pacific controlate de japonezi, la fel de sabotoare precum a alarmei. Am văzut în secţiunile anterioare cum supravieţuitorii de la Clark Field au fost auto-sabotaţi de pilonii administrativi americani şi superiorii ierarhici între anii 1941-1945. Scufundarea navelor japoneze în care se găseau prizonieri americani de război este o variantă de instigare la foc fratricid, aşa cum s-a practicat la o scară mai redusă în haosul fictivului atac japonez de la Los Angeles din 1992 şi la nivel mediu între instituţiile represive de la noi din România în decembrie 1989. Am mai relatat pe parcursul acestui capitol despre dizidenţa militarilor americani, care nu înţelegeau de ce acele insule nu erau bombardate iniţial, ci erau cucerite prin lupte de teren. Răspunsul şi l-au dat cei implicaţi în aceste lupte, după cum l-am dat şi eu prin referinţa la cartea „Filosofia dreptului”.
Dacă nu ar fi fost internetul în care să apară mărturiile supravieţuitorilor marginalizaţi, subiectul Pearl Harbor ar fi fost definitiv îngropat, după metodele tradiţionale de cenzură sau închiderea gurii celor care erau adevărate izvoare istorice pentru acele evenimente. Cei mai mulţi dintre cei care află despre submarin şi radar nu cred în presupusa prostie a lui Tyler în a estima pericolul din partea acestei formaţiuni de avioane. Din acest motiv povestea cu radarul şi submarinul a fost cenzurată discret, dar la fel de eficient precum în dictaturile clasice. Prin recursul la cenzură clasică, aceste indicii au fost destul de bine ascunse până recent marelui public. Tema radarului şi submarinului este păstrată ca variantă pentru specialişti. Încă din 1945 o mână de „avizaţi”, şi o parte din cei 2000 de supravieţuitori ai atacului, ştiau de povestea cu radarul şi submarinul. Am arătat personal în articolul meu intitulat „Cenzură clasică practicată de dictatura capitalistă privind evenimentele din data de 7 /8 decembrie 1941 din Pacific” cum cenzura clasică continuă şi astăzi în era internetului, prin ştergerea sistematică de către YouTube a unui comentariu care spunea adevărul despre acele evenimente. În paralel cu aceste tehnici de dezinformare, cenzura clasică a fost practicată de dictatura capitalistă la fel cum a fost practicată şi de cea socialistă. De sub tipar ieşeau doar cărţi avizate de la vârful spionajului civil şi astfel mărturiile dizidenţilor au fost înfundate de un uriaş haos informaţional şi dezinformaţional. Am văzut cum actori precum Charlie Chaplin, Kirk Douglas sau Katharine Hepburn împreună cu alţi oameni de film au ajuns în „Lista neagră de la Hollywood” („Lista lui Bill”). În aceste condiţii libertatea de exprimare şi comunicare a gândurilor garantate de Constituţiile majoritatea statelor civilizate se dovedeşte a fi o simplă reclamă mincinoasă pentru ademenit naivii.
Din nefericire, internetul nu a rezolvat pe deplin această problemă; tehnica de dezinformare prin haos informaţional reuşeşte să ascundă informaţiile vitale pentru publicul majoritar nefamiliarizat prin avalanşa de informaţii care obosesc atenţia celor cu memorie şi inteligenţă medie. Nu ştiu câţi dintre cei 2000 de supravieţuitori ai atacului de la Pearl Harbor au ştiut de toate cele 4 crăpături ale acelei inginerii sociale, aşa cum le-am descris în prima secţiune dedicată evenimentului. Până acum eu n-am văzut pe nimeni să le spună pe toate împreună şi să le coreleze într-o concluzie; dimpotrivă, am văzut în multe materiale cum ele sînt descrise dezinformaţional una cât mai departe de alta. Am văzut în miniseria „Pearl Harbor minute by minute” cu tot felul de detalii maschează povestea mini-submarinului scufundat de nava Ward şi pe cea a radarului de la Opana. Istoricii vin cu un balast de detalii obositoare pentru omul simplu, care ascund nişte fapte edificatoare pentru ceea ce a fost al doilea război mondial. Ei au fost atent formaţi încă de pe băncile şcolilor, după modelul de recompense şi pedepse Lockard-Elliott. Apoi ei au fost distribuiţi pe la universităţi pentru a continua această mistificare.
Acest haos dezinformaţional are de fapt menirea să convingă pe naivi că SUA nu are nicio intenţie de a ascunde faptele, deşi în manualele de istorie nu s-a povestit şi încă nu se povesteşte nimic de aceste teme. Scopul este exact acela de a păstra acest haos doar pentru cei avizaţi, şi de a opri orice fel de posibilitate de a spune adevărul pentru omul simplu, care, copleşit de problemele cotidiene, nu are timp şi energie să facă asemenea investigaţii. O astfel de strategie dezinformaţională îl împiedică să tragă nişte concluzii fireşti despre existenţa unei mega-campanii de manufacturare a unei false probe de invazie japoneză asupra lumii în general şi a SUA în special. Însă tocmai o asemenea dezinformare amplă este un indiciu că cineva s-a mai gândit la cele 4 indicii, care a fost însă camuflat de aparatul dezinformaţional din spionajul civil şi militar prin aceste materiale înşelătoare.
Cel mai dramatic este faptul că în jurul supravieţuitorilor dizidenţi de la Pearl Harbor şi Filipine s-au creat adevărate campanii de manipulare. Ei au fost împânziţi de agenţi FBI, USMC, şi câţiva din anturajul lor au ajuns informatori pentru a face diferenţa între dizidenţi şi obedienţi. Faptul că nu au fost avansaţi în instituţiile în care activau a fost cea mai blândă pedeapsă. Nici măcar marginalizarea socială, aşa cum i s-a întâmplat lui George Elliott, nu a fost cea mai nefericită experienţă a vieţii lor de dizidenţi politici de după experienţa cu Pearl Harbor. Am văzut anterior cazurile Elsworth F. Hamilton, William Edwin Dyess, sau Douglas Hein. Probabil că există şi alţii despre care în acest moment al studiului nu am aflat. Sînt convins că poveştile acestora au ajuns la urechile majorităţii veteranilor dizidenţi, şi au funcţionat ca ameninţări implicite să îşi ţină gura. Am descris în documentarul meu „Diversionistii 2. Anturajul” începând de la minutul 19 o campanie de ameninţări cu moartea şi cu concedierea de la locul de muncă la adresa mea, după ce am decis să le spun colegilor despre minciunile pe care naraţiunea oficială le-a emis cu privire la evenimentele din decembrie 1989.
Cel mai uzitat caz de denigrare a lor este acuzarea falsă atât a lor cât şi a criticilor capitalismului în general ca având simpatii comuniste sau naziste la jumătatea secolului al 20-lea. Această tehnică de dezinformare prin denigrare a fost reluată cu succes şi astăzi în spaţiul est-european, ex-socialist. Am arătat în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” faptul că însuşi Cel De-al Doilea Război Mondial a fost instigat în sensul denigrării acestor oameni. Acest lucru s-a reluat aproape la indigo recent, prin acuzarea de putinism şi rusofilie a dizidenţilor politici, după cum am arătat în detaliu în secţiunea „Larry Watts şi al 4-lea val de dezinformare…” amintită anterior.
După cum am văzut anterior, forma de manipulare a tehnicii de dezinformare prin contracarare în formă de denigrare devine psihiatrie politică. Aceste experienţe ale supravieţuitorilor de la Pearl Harbor şi Filipine au fost denigrate ca „teorii conspiraţioniste”. Militarii de rang inferior care au simţit că au fost atraşi într-o capcană odioasă, şi care au răspândit această idee, au fost catalogaţi de dezinformarea oficială drept „conspiraţionişti. Inclusiv astăzi textele şi documentarele cataloghează acel curent de dizidenţă din rândul militarilor americani ai războiului din Pacific ca fiind efectul „teoriilor conspiraţiei”. Însă acelaşi sistem mafiot din spionajul american nu poate explica sensul mutării flotei din Pacific de la baza din San Diego, California în Hawaii, în mai 1940. De asemenea, el nu poate explica de ce Japonia a fost rasă cu bombe convenţionale, la care s-au adăugat şi cele 2 bombe atomice, dar insulele au fost cucerite fără bombardamente iniţiale, cu pierderi masive din rândul americanilor. Răspunsul se găseşte tot în cartea lui Hegel, sus menţionată.
Însă, iată că dizidenţa publică nu a putut fi stopată total, cu toată această campanie de dezinformare şi manipulare asupra dizidenţilor politici proveniţi din supravieţuitorii atacului de la Pearl Harbor şi Filipine. Ea a fost împiedicată să devină o revoluţie politică sau un război civil, însă timp de câteva decenii a scurt-circuitat viaţa politică nord-americană. Cenzura informaţiilor şi persecuţiile celor care le posedau doar au amânat verdictul, pentru că, mai devreme sau mai târziu, şi din vorbă în vorbă, tot s-a aflat. În era internetului oricine poate să comunice pe reţelele de socializare date importante despre acel eveniment, precum şi despre altele.
Acele 4 bizare „coincidenţe” au atins punctul maxim de extindere în opinia publică aproximativ la 15 ani după încheierea războiului, influenţând decisiv tinerii generaţiei flower-power, pentru mine cu adevărat generaţia de aur a Americii de Nord. Ele au condus în cele din urmă la această percepţie publică de tăinuire a atacului de la Pearl Harbor încă din timpul războiului. Spre cinstea lui, în ciuda acestei uriaşe campanii de manipulare şi dezinformare, cei mai mulţi nord-americani au rămas în anii 1980-1990 cu ideea adevărată că planul atacului de la Pearl Harbor a fost cunoscut între puternicii zilei. Aceste detalii reprezintă pentru capitalism cam ce e tămâia pentru diavol în mitologia creştină.
După ce dizidenţa între militari a început să devină consistentă, alături de fenomenul Kamikaze, care risca să ducă la distrugerea flotei americane, războiul din Pacific s-a oprit prin cele două bombe atomice. Remarcăm aici aplicarea tehnicii de dezinformare indirectă ale realităţii prin presiune psihologică în formă de reprimare traumatică. Ameninţarea exterminării naţiunii japoneze prin continuarea aruncării de bombe atomice i-a convins pe mulţi să accepte înfrângerea şi, implicit, pacea. Oprirea războiului a însemnat şi oprirea ideilor dizidente între militarii americani din Pacific, adică o tehnică de dezinformare prin camuflare. Odată cu trecerea timpului şi manufacturarea altor inginerii sociale mai bine făcute, precum războiul din Vietnam, sau atacurile de la 11 septembrie 2001, noile generaţii tind să le uite. Acele 4 indicii au fost discret scoase din istorie printr-un uriaş aparat de manipulare şi control al informaţiei realizat de spionajul civil. Şi, dacă nu vom reuşi să le aducem în atenţia opiniei publice, ele vor rămâne astfel pe vecie. Exact aceeaşi îmbinare între cele două tehnici au fost folosite prin trecerea de la panica exagerării periculozităţii virusului SARS-COV-2 la panica invaziei ruseşti din primăvara lui 2022. După ce opinia publică nu mai era speriată de pandemie, din 2020 până în 2022, minciunile spuse de media au fost camuflate de altă teroare, respectiv războiul din Ucraina. Iată că recent, la început de 2026, panica s-a mutat la războiul din Iran, când cea mai mare parte din opinia publică nu mai crede la 4 ani că Rusia şi Putin îşi doresc invazia Europei. În următoarele secţiuni voi descrie câteva metode de manipulare ale supravieţuitorilor de la Pearl Harbor şi Filipine să renunţe la ideile dizidente. Una dintre ele este naraţiunea „Generaţiei de Aur Americane” pe care o voi descrie în detaliu în următoarea secţiune .
Postări
