2.5.4.6.6.1.2. Alterarea probelor în produsele spionajului civil

2.5.4.6.6.1.2. Alterarea probelor în produsele spionajului civil

sociologie Baldovin   07:08

Manifestul societăţii automatiste  

2.5.4.6.6.1.2. Alterarea probelor în produsele spionajului civil

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

În secţiunea anterioară am descris situaţia alterării probelor, prin distrugerea lor, de către poliţiştii corupţi care avea acces la dosarele corupătorilor lor. Însă alterarea probelor se face de cele mai multe ori chiar la faţa locului, imediat după ce se săvârşeşte crima. Practica judiciară şi criminologia confirmă tehnica ascunderii urmelor crimei de către cei mai minori criminali. Remarcăm aici două subdiviziuni ale tehnicii alterării probelor, respectiv: - a naturii, când probele sînt alterate la faţa locului, înainte de investigaţia organelor de anchetă; - a sistemului judiciar, când probele sînt alterate în cursul cercetării organelor de anchetă

Alterarea probelor se referă la sustragerea din natură sau documente a unor elemente, spre deosebire de plantare, care presupune adăugarea acestora într-o realitate naturală sau documentată. Prin tehnica alterării probelor, realitatea obiectual-faptică este pur şi simplu selectată discriminatoriu spre a fi prezentă ţintei dezinformate, în sensul sustragerii unor detalii semnificative din ansamblul său. Acestea nu sînt contrafăcute ca în cazul plantării şi manufacturării de probe, ele există undeva ascunse marelui public, doar că acesta nu ştie de existenţa lor.

Spre deosebire de plantare, care presupune un aparat dezinformator specializat, folosit de criminalii de lux şi spionajul civil, alterarea este o tehnică oarecum rudimentară de ascundere a adevărului ce incriminează, fiind folosită în special de infractorii/criminalii mărunţi. Spionajul civil a dus-o însă la un nivel la care pur şi simplu nu mai poate fi deosebită de adevăr, iar orice fel de investigaţie presupune o folosire preponderentă a indiciilor coerenţei adevărului despre care am detaliat în secţiunea anterioară. Indiciul adevărului corespondenţă este pur şi simplu paralizat în acest context.

Deosebirea dintre alterarea probelor naturii practicată de criminalii mărunţi şi cea practicată de spionajul civil este aceea că în ultimul caz există o mega-crimă cu aspect de inginerie socială. Spre deosebire de alterarea probelor din crimele criminalilor mărunţi, cea a ingineriilor sociale se realizează după o plănuire atentă şi cu bătaie lungă. Alterarea probelor nu se reduce doar la ascunderea post-factum a propriilor urme ale înfăptuirii crimei, ci la influenţarea însăşi a naturii în însuşi timpul întâmplării evenimentelor.

Alterarea probelor în natură operată de spionajul civil

Ca în majoritatea tehnicilor de dezinformare, alterarea probelor se poate face pentru evenimentele trecute sau pentru cele prezente şi viitoare. Atunci când este făcută post-factum, alterarea probelor se face în general în documente, fiind un fel de cenzura post-factum. Ea implică retipărirea unor cărţi sau a presei unei anumite perioade, urmată de înlocuirea acestor materiale în spaţiul public, în special în biblioteci, pentru a şterge din percepţia publică prezentă referinţele la un subiect sensibil. O astfel de tehnică seamănă foarte mult cu cenzura, cu diferenţa că nu se referă la bruiajul adversarului politic ci la protejarea propriei imagini de care de cele mai multe ori nici inamicul nu ştie.

Poate că cel mai clar exemplu de alterare a probelor în documente este scoaterea pasajelor laudative despre Henry Ford din cartea „Mein Kampf” a lui Adolf Hitler. Acestea se găsesc în primele ediţii (de exemplu, la paginile 929 şi 930 din varianta originală editată de REYNAL A HITCHCOCK 1941 NEW YORK ), dar nu şi în anumite ediţii de după Cel De-al Doilea Război Mondial sau chiar ceva mai recent, după cum poate fi văzut în ediţia Colchester Collection.

Scopul acestei decizii este acela de a rupe orice conexiune între Hitler şi unul dintre cei mai proeminenţi americani, exponentul aşanumitului „American Dream”. Dacă grosul populaţiei află despre asta, atunci poate că unii îşi pun problema dacă Hitler şi Germania nazistă ar fi fost ajutată de anumiţi americani, aşa cum s-a întâmplat cu Chase Manhattan Bank, Union Banking Corporation sau General Motors. Aceste adevăruri slăbesc narativa oficială cum că războiul II în Europa ar fi pornit exclusiv de la Hitler, arătând că el a fost doar o marionetă manipulată.

În perioada contemporană am văzut alterare de probe în curtea DIICOT, în dosarul Alexandra Măceşanu; avocatul familiei a declarat că anumite probe şi declaraţii au dispărut din acest dosar.

Alterarea probelor în natură poate fi făcută şi pentru evenimente prezente şi viitoare. Am descris în această secţiune interceptarea prin radarul de la Opana a avioanelor japoneze apropiindu-se, cu aproximativ 50 de minute înainte de atac. De asemenea, am descris în detaliu minciuna cu avioanele B-17 care ar fi trebuit să ajungă în Hawaii dinspre continent , menită spre a justifica nealertarea bazei în urma acestei interceptări. Mai mult decât atât, am văzut că, pe lângă radar, a existat şi un mini-submarin atacat şi scufundat cu 90 de minute înainte de atac, care de asemenea nu a dus la alertarea bazei faţă de un potenţial atac.

Acestea sînt indicii solide despre cunoaşterea în prealabil a pilonilor administrativi americani a iminenţei atacului de la Pearl Harbor . Acţiunile lor se pot înscrie în tehnica alterării probelor deoarece au paralizat a sistemul defensiv cu scopul de a produce o tragedie cât mai mare la Pearl Harbor. La rândul său acest eveniment era menit să producă revoltă cât mai mare în rândul cetăţenilor americani, şi, implicit, de a instiga un război cât mai mare în Pacific. Scopul unei asemenea orori este acela al accelerării economiei mondiale, cu profit pentru pilonii săi, marii industriaşi şi bancheri internaţionali.

Mutarea în mai 1940 la Pearl Harbor a flotei americane a fost o momeală pusă la cale de spionajul bancherilor Rockefeller & Morgan, la care a contribuit şi Zaibatsu din Japonia, a fost menită să prindă în ea ultranaţionalismul japonez. Războiul din pacific a fost un experiment social de eliminare a sa din istorie, precum şi a ţăranilor japonezi, în scopul de a transforma Japonia într-o ţară eminamente industrială. Acest experiment a reuşit.

Partea proastă a fost aceea că momeala era menită să nu supravieţuiască, şi asta a simţit însuşi comandantul bazei amiralul James O. Richardson. De aceea el a protestat vehement faţă de concentrarea ei în Hawaii, atrăgând în mod natural atenţia că acolo e cel mai probabil ca japonezii să atace în contextul dat. În contextul tensiunilor în creştere dintre SUA şi Japonia, aşa ceva era un exerciţiu de deducţie simplă. Americanii care au trăit acele vremuri au declarat că războiul plutea în aer şi că singura necunoscută era data la care el urma să înceapă. Deşi Richardson nu făcuse cine ştie ce exerciţiu de imaginaţie, totuşi el ar fi trebuit decorat pentru anticiparea evenimentelor şi alarmarea factorilor de decizie. Însă la nivel înalt s-a decis demiterea lui din funcţie. Un astfel de gest pare o aberaţie totală în contextul în care locotenentul Kermit Tyler, dimpotrivă, a fost avansat rapid, în ciuda faptului că ar fi „confundat” grosolan avioanele japoneze cu avioane americane.

Amiralul Richardson era un om circumspect şi s-ar fi organizat mult mai bine decât succesorul său, amiralul de 4 stele Husband Edward Kimmel. Dacă ar fi rămas la comandă, atunci tragedia de la Pearl Harbor ar fi avut proporţii mult mai mici, iar pierderile japoneze ar fi fost mult mai mari. Demiterea sa este un act de alterare a probelor pentru viitor, în sensul paralizării sistemului defensiv al bazei.

Mai departe o să aduc în prim-plan o altă sursă de alertă a insulei Oahu, respectiv avioanele de patrulare, care şi ea a fost alterată. La răspunsul de la întrebarea 124 pusă lui Lockard la audierile de la sfârşitul războiului el confirmă că în zonă zburau avioane de patrulare pe care le interceptase înainte, şi că în ziua atacului n-au mai fost de găsit. De aici putem deduce că într-un mod ciudat şi această patrulă a fost suspendată tocmai în acea zi de 7 decembrie 1941, exact cu scopul de a facilita o tragedie cât mai mare, pe fondul nealertării bazei Pearl Harbor .

Nivelul de alterare a sistemului de alertă poate fi văzut dintr-un alt detaliu semnificativ privind radarul Opana: acesta este ordinul de închidere a staţiei la ora 7 dimineaţa, exact când avioanele japoneze începeau să fie observate prin semnal radar. Altă coincidenţă! Din răspunsul de la întrebarea 104 din aceeaşi declaraţie de mai sus, observăm că la radarul Opana erau 3 schimburi care lucrau în schimburi de 4 cu 8, cu de 2 oameni pe tură. Tura lui pe Elliot şi Lockard se termina la ora 7 în dimineaţa zilei de 7 decembrie 1941. Dar, în mod ciudat, nimeni nu a venit să-i înlocuiască atunci. Lockard a propus să închidă aparatele şi să plece conform cu programul, însă Elliot a mirosit ceva dubios în a lăsa baza nesupravegheată şi a rămas la lucru peste program. În declaraţia dată la sfârşitul războiului el spune că la radar era o regulă ca doi operatori să fie mereu prezenţi, aşa că i s-a părut ciudat că tura de schimb încă nu sosise şi a aşteptat după cei doi ce trebuiau să-i înlocuiască. De aici întreaga poveste cu radarul care a descoperit ceea ce nu trebuia să fie descoperit, respectiv avioanele japoneze venind. Şi, mai departe, de aici şi minciuna cu avioanele americane B-17, menită să cârpească această crăpătură în planul iniţial de nealertare a bazei.

Nu ştim exact ce ordine au primit cei doi oameni ai turei de la 7-11, dar cu siguranţă nu au fost la fel de circumspecţi precum Elliot. Suspendarea supravegherii radarului Opana este similară cu suspendarea patrulării cu avioane de la răspunsul întrebării 124 a acestei declaraţii.

Aceste acţiuni sînt exemple de alterare a probelor deoarece astfel s-a scurt-circuitat posibilitatea de alertare a bazei Pearl Harbor în cazul unui atac inamic. Ca plan general, această inginerie socială se numeşte manufacturare a probelor, şi despre ea voi detalia într-o secţiune viitoare. Însă ca parte, fiecare dintre aceste două acţiuni este o alterare a probelor, în sensul înfrânării unui organ social, care nu a mai funcţionat conform parametrilor sau statutului său. După cum probele sînt extrase dintr-un dosar şi astfel alterate pentru evenimente trecute, în aceeaşi măsură sistemul defensiv al bazei a fost paralizat prin acţiuni specifice pentru prezent şi viitor. Aceste manevre de paralizare a sistemului defensiv ne comunică dezinformaţional faptul că nu ar fi existat deloc, la fel cum face şi sustragerea de probe dintr-un dosar.

Dacă patrula sau Kermit Tyler ar fi alertat baza, atunci personalul militar american ar fi fost pregătit iar pagubele ar fi fost mult mai mici. Acest eveniment major în cursul evoluţiei Războiului din Pacific e foarte probabil să fi rămas un incident minor, dacă ar fi produs mai puţine victime. În acest context el nu ar fi dus la puternica emoţie publică ce a adus la un număr uriaş de înrolări de americani, iar războiul ar fi avut o anvergură mai redusă. 60 de ani mai târziu acelaşi lucru se întâmpla cu avioanele de vânătoare, trimise „la plimbare” în Atlantic, în timp ce avioanele/dronele atacau turnurile gemene de la WTC. De asemenea, ordinul ca nici un avion american să nu se mai ridice de la sol a avut loc de alterare faptică a posibilităţii de stingere a incendiilor de la cele două turnuri cu avioane specializate în stingerea incendiilor din aer.

Alterarea probelor în sistemul judiciar operată de spionajul civil

Pe de altă parte, forma dosarului judiciar ia în general aspect de dezinformare generalizată în societate. Spionajul civil este deasupra justiţiei şi nu ajunge să fie investigat autentic în instanţa de judecată aşa cum criminalul de rând este investigat. Ca în toate instituţiile, şi în sistemul judiciar există agenţi infiltraţi care fie iau decizii la comandă, fie pun în poziţii cheie profesionişti sugestionabili sau şantajabili. Cei din urmă au diferite vulnerabilităţi personale, precum preferinţe sexuale excentrice, comiterea în trecut de ilegalităţi sau altceva de acest gen. Din aceste poziţii ei execută ordinele venite prin ierarhia de comandă propulsată de spionajul civil prin ameninţări cu dezvăluiri în presă despre vulnerabilitatea lor. Acest model nu este specific doar sistemului judiciar ci a tuturor instituţiilor, exceptând desigur însuşi spionajul civil, care are o ierarhie militară tipică.

De aceea, atunci când sistemul judiciar nu urmăreşte sau nu condamnă criminalii de război sau pe cei care, din poziţii cheie, fie au instigat la anumite crize umanitare majore, fie nu au făcut nimic pentru a le evita, aşa ceva este un semn de alterare de probe în dosar judiciar. Crimele acelor protejaţi sînt publice şi verificabile în documente, însă, dintr-un motiv sau altul aceşti criminali de lux ne sînt condamnaţi sau nu ajung la închisoare.

Dar uneori se întâmplă ca spionii civili să fie cercetaţi penal, dar sub stricta supraveghere a ierarhiei de comandă. Probabil că el mai clar exemplu pentru aşa ceva este cel al spionilor sârbi Jovica Stanišić sau Franko Simatović, care au jucat un rol crucial în instigarea sângeroaselor războaie iugoslave din anii 1990. Ei au fost condamnaţi de Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie de la Haga, dar scăpaţi ulterior prin intervenţia directa a CIA.

Desigur, cel mai clar exemplu de alterare de probe în dosar judiciar în cazul Pearl Harbor este „amicul nostru”, Kermit Tyler, cel care a împiedicat alarmarea bazei la insistenţele celor doi operatori radar de la Opana, în special George Elliot. Zaua dezinformaţională a avioanelor B-17 a alterat probele despre lanţul de comandă care foarte probabil că i-a transmis locotenentului Kermit Tyler să oprească alertarea bazei. Nu ştim cine i-a cerut aşa ceva, însă ştim că nu s-a cercetat judiciar această pistă. Dacă nu ar fi avut un sprijin puternic dinspre cele mai puternice resorturi administrative, Tyler ar fi trebuit să fie condamnat pentru uriaşa şi tragica neglijenţă în serviciu de a obtura alertarea bazei. Un astfel de om poate fi chiar bănuit de complicitate cu inamicul şi condamnat ca trădător. Dar Tyler nu doar că a fost „iertat”, dar a fost şi recompensat pentru asta cu gradul de locotenent colonel la care a ajuns în mai puţin de un an. Spionajul civil operează cu acest tip de recompense şi pedepse pentru a interfera în organismele sociale şi a implementa acolo ingineriile sociale catastrofale cu care stăpânii lor îşi sporesc averea.

Un alt caz tipic de alterare a probelor judiciare din subiectul Pearl Harbor este explozia magaziei de muniţie aflată la al 4-lea nivel în interiorul navei USS Arizona. Am arătat în această secţiune faptul că acolo nu putea ajunge o bombă lansată dintr-un avion japonez. Falsificatorii istoriei au „teleportat” bombele de penetraţie din anii 1960, când au fost fabricate, către 1940. Şi astfel, sistemul dezinformaţional global ne-a păcălit să credem că o astfel de bombă ar fi trecut prin 4 nivele în interiorul navei USS Arizona, ucigând peste 1000 de puşcaşi marini ce se adăposteau în interiorul său.

Cel mai probabil acolo spionajul civil a introdus o bombă, programată să explodeze după o anumită perioadă de timp. Dar nu există nicio dovadă oficială pentru această variantă, sau o altă explicaţie raţional-ştiinţifică, decât simpla noastră deducţie într-un sistem de referinţă ce se bazează pe indiciile coerenţei adevărului. Lipsa acestor probe judiciare este foarte probabil să fie efectul unei alterări judiciare. Tema bombelor de penetraţie este o plantare (ulterioară) a probelor, folosită în paralel cu cea de alterare judiciară. O să revin la acest mod de împletire a celor două tehnici într-o secţiune ulterioară. În următoarea voi descrie plantarea probelor în produsele spionajului civil.

Gabriel Baldovin

2.5.4.6.6. Tehnici de dezinformare în produsele spionajului civil

2.5.4.6.6. Tehnici de dezinformare în produsele spionajului civil

sociologie Baldovin   06:54

Manifestul societăţii automatiste  

2.5.4.6.6. Tehnici de dezinformare în produsele spionajului civil

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

Până acum în acest subcapitol am făcut rezumatul atacului de la Pearl Harbor, ca un act de autosabotaj asupra personalului american de la această bază. La fel a fost şi pentru ultranaţionalişti japonez, la nivel naţional, deoarece de la acest atac a pornit războiul din Pacific, devastator pentru Japonia. Am adus în aceste secţiuni câteva detalii semnificative în sprijinul acestei idei şi voi mai aduce alte câteva de-a lungul următoarelor. Dar, de acum încolo prioritate va avea deschierea mecanismelor dezinformaţionale ale spionajului civil care a instigat naţiunile să se măcelărească între ele în timpul războaielor, în special în Cel De-al Doilea Război Mondial.

După terminarea acestor crize umanitare instigate, spionajul civil creează produse dezinformaţionale prin care îşi şterge urmele sau pistele care trimit către el. Următoarele secţiuni vor urmări exact această perioadă. Ele se vor concentra în mare parte pe distorsionarea faptelor aşa cum le ştim astăzi din manualele de istorie sau alte surse în scopul restaurării adevărului istoric. Conform viziunii oficiale, poporul japonez şi german şi-ar fi pierdut subit simţul dreptăţii şi au început să-şi măcelărească semenii din ţările vecine, de parcă ar fi fost cuprinse de o psihoză în masă. Atacul de la Pearl Harbor este parte din această narativă dezinformaţională. Am arătat pe parcursul acestui subcapitol până acum că această naraţiune este o minciună, deşi ea are o anumită doză de adevăr. Voi continua demantelarea ei pe mai departe. Voi începe cu descrierea ingineriei minciunii care s-a folosit atunci şi a continuat după aceea.

2.5.4.6.6.1. Mărturia mincinoasă, plantarea , alterarea şi manufacturarea probelor în produsele spionajului civil

Despre toate aceste tehnici de dezinformare am spus cu titlu introductiv în secţiunile anterioare. Am tratat deja exhaustiv subiectul „minciună” în această secţiune . Dintre toate acestea, minciuna este cea mai cunoscută omului simplu, deşi el o confundă cu dezinformarea. Am arătat în acea secţiune că nici lingviştii nu au făcut diferenţierea între planul ideatic-comunicaţional şi cel faptic-obiectual în care se poate manifesta minciuna . Am propus în acea secţiune ca minciuna să se reducă exclusiv la comunicarea prin viu grai cu discernământ de informaţii false, ştiute că sînt false. În acest caz raportul dintre minciună şi dezinformare este unul de subordonare, nu de identitate. Minciuna este doar baza dezinformării.

Din acest punct de vedere toate celelalte tehnici sînt parte din produsul finit al ingineriei minciunii. Dar ele nu se referă doar la comunicarea de informaţii false, ci la modificarea însăşi a realităţii sau a documentelor care o atestă pentru a susţine factual aceste informaţii false.

În această secţiune am descris zaua dezinformaţională, adică o minciună menită să întărească lanţul dezinformaţional iniţial. Am folosit acest concept pentru a sintetiza mecanismul dezinformaţional care a creat post-factum falsa narativă a avioanelor B-17, menită să justifice lipsa de alertare a bazei de la Pearl Harbor, în urma depistării lor de către operatorul radar George Elliot. Am să revin la această temă şi în această secţiune şi în următoarele.

Pentru moment o să recurg la distingerea unor noţiuni ceva mai restrânse, cuprinse în interiorul acestei noţiuni largi de „za dezinformaţională”. Îmi sînt de ajutor câteva noţiuni din drept, în special pentru că uriaşului produs de instigare a războaielor între naţiuni elaborat de spionajul civil are implicaţii juridice. „Alterarea probelor” este o noţiune a limbajului juridic care reflectă corupţia unor funcţionari din aparatul judiciar în investigaţiile asupra infractorilor. Aceştia vor fi reuşit să cumpere anumiţi oameni cu putere de decizie în dosarele în care sunt cercetaţi. Astfel că anumite probe pot dispărea în mod inexplicabil din ele iar condamnarea poate fi una mai blândă. Acesta este un act de spionaj făcut la nivel scăzut.

Criminalii de rând încearcă să-şi ascundă crimele prin alterarea până la distrugere a urmelor care trimit către ei ca autori ai acestora. Observăm că în ambele situaţii se practică alterarea probelor, cu diferenţa că în primul caz ele au fost deja ridicate şi izolate într-un dosar juridic, iar în cel de-al doilea ele se află încă în natură. Acelaşi lucru se întâmplă şi la nivelul înalt al spionajului civil, cu instrumente mult mai sofisticate. Ascunderea adevărului despre cum a putut să explodeze magazia de muniţie aflată la al 4-lea nivel în interiorul navei USS Arizona, deşi în 1941 nu existau bombe de penetraţie (Bunker buster), după cum am arătat detaliat în această secţiune , este un produs de alterare a probelor atent supervizat de spionajul civil, coordonat la acea vreme de FBI.

Articolul 275 din Legea 286/2009 (Codul Penal) din România sună astfel:

„Sustragerea, distrugerea, reţinerea, ascunderea ori alterarea de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.”

Majoritatea ţărilor au ceva similar sau chiar mai precis. Articolul 141 din Codul Penal al SUA introduce şi termenul de „plantare” şi „manufacturare”, care, vom vedea mai jos, sînt tehnici diferite de alterare a adevărului judiciar şi politic.

„(a) Cu excepţia cazurilor prevăzute în subdiviziunile (b) şi (c), oricine cu bună ştiinţă, din proprie iniţiativă, intenţionat şi greşit modifică, modifică, plantează, plasează, manufacturează, ascunde sau mută orice materie fizică, imagine digitală sau înregistrare video, cu intenţia ca acţiunea să ducă la acuzarea unei persoane de o infracţiune sau ca problema fizică să fie prezentată pe nedrept ca autentică sau adevărată în urma unui proces, procedură sau anchetă, se face vinovat de contravenţie.”

Toate acestea sînt pedepsite pentru omul simplu personalul sistemului judiciar dar au ajuns tehnici majore de dezinformare ale spionajului civil. Ele sînt menite să ascundă anumite adevăruri incomode pentru sau marii industriaşi şi bancheri, printre care aceste crize umanitate majore, instigate în scopul sporirii propriului profit. În continuare am să le descriu pe fiecare în contextul dezinformării generale în societate cu privire la subiectul Pearl Harbor în special şi Cel De-al Doilea Război Mondial în general.

2.5.4.6.6.1.1. Minciuna în produsele spionajului civil

Deja majoritatea cititorilor imparţiali sînt convinşi din lectura secţiunilor anterioare despre faptul că naraţiunea zborului de avioane B-17 care ar fi trebuit să ajungă în Hawaii dinspre continent în data de 7 decembrie 1941 este o minciună. Însă, pentru a o arăta cât mai exact, am să mă folosesc de instrumentele epistemologiei de investigaţie, adică a ştiinţei despre adevăr. 

 

Indiciile tradiţionale şi moderne ale adevărului din epistemologie

 

Separarea adevărului de minciună este un proces foarte anevoios. Ştiinţa logicii a fost creată în istoria ştiinţei pentru a distinge între adevărat şi fals. Ea a fost folosită de Socrate prin celebra sa maieutică, prin care reducea la absurd unele dintre părerile adversarilor săi ideologici. Dar per total logica şi-a ratat acest scop iniţial, Socrate eşuând deseori în a-i convinge pe concetăţenii săi că se află în eroare, cu consecinţe tragice chiar pentru viaţa sa. În zilele noastre dezbaterile mediate de logică s-au mutat dinspre argumentele propriuzise înspre formalizarea lor matematicistă şi astfel aporiile nu s-au terminat.

Dar tema distingerii între adevărat şi fals a rămas încă vie în filosofie şi astfel a apărut epistemologia, adică ştiinţa adevărului ştiinţific. Epistemologia a renunţat în a da verdicte categorice precum a încercat logica. În schimb ea a încercat să găsească indicii ale adevărului, numite astăzi criterii ale adevărului. Termenul „criteriu” e mult prea pretenţios, şi trădează visul antic e a avea un instrument rapid de evaluare adevărat/fals al unei cunoştinţe. În zilele noastre savanţii au renunţat în bună măsură la acest obiectiv în favoarea probabilităţii adevărului. De exemplu filosoful şi epistemologul Karl Popper a găsit că rezistenţa la testele falsificării este un indiciu al probabilităţii adevărului unei teorii. Acest indiciu repetă la nivel contemporan însăşi disponibilitatea la dezbatere a unei teorii, aşa cum s-a făcut ea din preistoria filosofiei; părerea contrară a oponentului în dezbatere este un astfel de test de falsificare, mai mult sau mai puţin relevant. Putem de aici deduce faptul că cenzura practicată de spionajul civil cu privire la aceste teme are exact rolul de a îngropa adevărul prin îngroparea testelor de falsificare pentru narativele oficiale.

Până la Kant, empirismul şi raţionalismul au folosit propriile indicii pentru adevăr. Empirismul foloseşte criteriul corespondenţei cu realitatea pe care adevărul trebuie să îl aibă. Raţionalismul foloseşte criteriul coerenţei intrinseci, trimiţând la principiul noncontradicţiei din logică. Kant a arătat că ambele „criterii” au carenţe majore; percepţia noastră empirică nu redă adevărul total, iar cel mai clar exemplu este teoria apusului şi răsăritului soarelui pe care o acceptăm în vorbirea curentă, deşi e falsă. Conform datelor strict empirice, soarele se vede clar că răsare şi apune, deşi realitatea cosmică este total diferită de punctul de vedere al văzului comun de la nivelul suprafeţei terestre. Ceva de acest gen există în toată percepţia noastră bazată pe simţuri, fără un sprijin pe intelect sau gândire. Iluziile pe care le putem avea în stări de oboseală, de insuficientă trezire din somn sau de tulburări psihice severe distrug orice fel de siguranţă al criteriul corespondenţei adevărului. Dar, chiar şi când nu trecem prin aceste stări, siguranţa absolută a adevărului perceput prin simţuri poate fi pusă la îndoială, şi asta a făcut Kant cu celebra şi problematica sa distincţie între „fenomen” şi „lucru în sine”, care a dus la probleme uriaşe în filosofia contemporană. Ştiinţele abstracte precum matematica şi fizica teoretică nu pot face obiectul criteriului corespondenţei cu realitatea pentru că astfel de realităţi abstracte nu există în natură. Ele doar pot fi aplicate în natură.

Pe de altă parte, raţionalismul foloseşte indiciul coerenţei adevărului, adică discursul necontradictoriu. Şi acest indiciu a fost criticat de epistemologie pentru faptul că nu se poate aplica la domeniile empirice de data asta. Scolastica medievală este cel mai vulnerabil punct al criteriul coerenţei adevărului. Deşi era perfect coerent, discursul scolastic format din aplicarea unor funcţii logice unor propoziţii de bază, era sec, nu aducea nimic nou cunoaşterii. Pe lângă asta, aşa cum a arătat Kant, idei contradictorii pot fi construite şi justificate în mod coerent; dar, fiind contradictorii, ele nu pot fi valable în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, după cum spune principiul non-contradicţiei din logică.

Epistemologia mai are şi indiciul adevărului pragmatic, dar capitalismul a demonstrat că pragmatismul este anti-ştiinţă şi anti-coerenţă. El justifică orice dacă în urma acestor narative profită cineva; ei bine exact acest interes este principiul dezinformării. Da, cele mai importante şi adevărate informaţii pe care le avem au o finalitate pragmatică, însă cei care au pârghiile puterii în societate beneficiază mai mult de pe urma minciunilor decât de pe urma adevărului. Aşa că indiciul adevărului pragmatic este în acest context abandonat. Însă dacă folosim doar pe primele 3 indicii, atunci avem şanse să descoperim tainele dezinformării în masă, aşa cum este ea făcută de spionajul civil. 

Scurtă analiză epistemologică a minciunii despre zborul de avioane B-17 care ar fi trebuit să ajungă în Hawaii dinspre continent.

 

În secţiunile precedente am arătat mai multe cazuri de minciuni, cel mai concludent fiind cea lui Kermit Tyler despre avioanele B-17. Haideţi acum să privim mai atent acea mărturie dată de generalul George Marshall pentru Congresul American în 1945, începând la minutul 2.17 ! Observaţi cu câtă dezinvoltură minte Marshall despre cum ar fi dat el ordin pentru adăugarea de rezervoare la avionul B-17 încă dinainte de atacul de la Pearl Harbor! Aceeaşi minciună este susţinută de generalul Walter Campbell Short, după cum vedem la minutul 2.47 din propria mărturie, la acelaşi eveniment . Aceste minciuni pot fi pragmatice, deliberate, dar pot fi şi produse ale uitării. Între 1942, când se vor fi montat respectivele rezervoare adiţionale, şi 1945 când cei 2 au dat respectivele declaraţii vor fi trecut 3 ani. În aceşti ani, chestiunea rezervoarelor era una minoră în raport cu altele, şi e posibil ca data să fie mutată retroactiv în memorie cu un an mai devreme datorită uitării naturale. Dar, în acelaşi timp, cei doi puteau fi şi agenţi FBI sau şantajaţi de astfel de agenţi să mintă, în scopul întăririi lanţului dezinformaţional.

Pentru început, putem aduce în prim plan indiciul corespondenţei adevărului, chiar dacă faptele s-au petrecut în urmă cu peste 80 de ani şi practic nu mai există o realitate pe care s-o analizăm. Dar, chiar dacă cunoştinţele empirice nu ne ajută foarte mult, ele sînt totuşi decisive într-un proces judiciar; probele dosarului atestă o stare de fapte săvârşite în trecut. Astfel că, dacă probe irefutabile au scăpat cenzurii oficiale, precum manualul tehnic al variantelor din 1941 a avionului B-17, atunci se poate folosi indiciul corespondenței cu faptele reale în acest context. Acest document original are prioritate actuală în faţa anumitor declaraţii şi documente secundare, indiferent de numărul lor.

Apoi putem invoca indiciul coerenţei adevărului, adică discursul necontradictoriu. Dacă îl folosim cum trebuie şi cât trebuie, atunci şi indiciul coerenţei adevărului ne poate ajuta în restabilirea adevărului ştiinţific. Deşi există o mulţime de date, dezinformaţional create, pentru a ne convinge de autenticitatea ideii că avioanele B-17 puteau zbura din California în Hawaii, iată că e suficient să ne uităm pe cea mai apropiată dovadă faptică, şi să vedem că acestea sunt toate false în raport cu adevărul inerent al acestui document.

De fapt o astfel de modificare menţionată de generalul George Marshall la minutul 2.17 din declaraţia din 1945 nu avea nici un sens în contextul dat. Bombardierele B-17 nu puteau ajuta în niciun fel la întărirea bazei de la Pearl Harbor, ba dimpotrivă o făceau mai vulnerabilă, devenind ele însele ţintă la sol. Aşadar este lipsit de sens să fi fost trimise aceste avioane atunci, pentru a fi justificată confundarea lor cu cele japoneze.

Povestea cu avioanele B-17, care ar fi avut programat un zbor din California în Hawaii e plină de coincidenţe incoerente. Cum se face că acest zbor a avut loc tocmai pe 7 decembrie, când a avut loc atacul japonez? Cum se face că a mai existat şi submarinul japonez, care nici el n-a dus la alertarea bazei? Trebuiau să vină submarine americane dinspre continent, aşa cum ar fi fost avioanele B-17? Dar, cea mai ciudată coincidenţă este al doilea atac asupra bazei americane de la Clark Field din Filipine, produs la indigo la 9 ore după atacul de la Pearl Harbor. Acest presupus atac surpriză nu are nici un fel de coerenţă conform cu indiciul coerenţei adevărului din epistemologie.

Interpelarea făcută de Kermit Tyler la minutul 77.40 din acest video e menită să întărească ideea că acel presupus locotenent Morris Shed ar fi fost pilot pe un astfel de avion B-17. Ea ne induce ideea mincinoasă că un avion B-17 trebuie să fi fost deja parcat printr-unul dintre hangarele de la Pearl Harbor. Într-un dintre multele documentare pe care le-am văzut pe această temă se vede o poză cu o aripă ce seamănă a fi de B-17. Însă în nicio filmare nu se vede vreun avion B-17 după atacul japonez. Din materialele diverse pe care le vedem cu Pearl Harbor, în timpul şi imediat după bombardamentul japonez nu există vreun material cu vreun avion B-17 distrus, existent în mai multe surse. Fiind perla aviaţiei militare americane din acea vreme, un astfel de aparat distrus ar fi produs şi mai multă emoţie în opinia publică americană. Atacul japonez l-ar fi luat printre primele la ţintă. Dar, desigur, el nu a existat la Pearl Harbor în acel moment. Epava unui avion B 25 bombardat se şi vede în fotografii şi mai multe filmări ale atacului japonez.

B 25 putea însă decola şi ateriza de pe/pe un portavion, aşa că e explicabilă prezenţa lui acolo. Însă nu şi B-17. Există o singură fotografie cu un astfel de avion la Pearl Harbor într-o prezentare a istoricului Daniel Martinez la minutul 27.19 din acest video . Voi arăta în următoarea secţiune că această fotografie este o plantare retroactivă de probe în documente. Ea nu mai există în acest moment şi în alte surse, de unde putem deduce că ea a fost creată abia atunci pentru acel documentar, neexistând până acum în materialele vechi despre Pearl Harbor. Dar, dacă această fotografie ar fi reală, atunci unde sînt celelalte avioane B-17? Aşa ceva este incoerent cu versiunea unei formaţiuni uriaşe de avioane B-17 care, aşa cum a spus Tyler, ar fi trebuit să vină dintre continent in Hawaii.

Şi, nu în ultimul rând, narativa oficială a atacului surpriză nu rezistă la testul falsificabilităţii; în acest context seria de bizarerii şi coincidenţe permite existenţa unei teorii diferite, anume cea a planului de a crea război prin furia opiniei publice alimentată de laşitatea manufacturată a unui astfel de atac.

Povestea cu extinderea rezervoarelor înainte de 1941 este o minciună gogonată cu funcţie dezinformativă, pentru a da crezare spuselor lui Tyler. Spionajul civil de la FBI a avut timp 4 ani să vină cu o justificare a pasivităţii lui Tyler, care cel mai probabil că a fost tot de ei comandată, şi el s-a supus. Timp de 4 ani supravieţuitorii de la Pearl Harbor au cerut explicaţii, iar povestea cu bombardierele B-17 i-a mai calmat pe câţiva. Pentru această minciună, Marshall a fost ulterior răsplătit cu funcţia de secretar de stat între 1947-1949, şi apoi ministru al Apărării între 1950-1951 în guvernul SUA. Şi, ca să fie tacâmul complet, în 1953 a primit Premiul Nobel pentru Pace... Ridicarea atât de rapidă în grad a lui Tyler are tot această explicaţie.

În următoarea secţiune voi detalia despre alterarea probelor în produsele spionajului civil .

Gabriel Baldovin

2.5.4.6.5. Indicii despre auto-sabotaj asupra flotei navale americane din anii 1940 în scop dezinformaţional

2.5.4.6.5. Indicii despre auto-sabotaj asupra flotei navale americane din anii 1940 în scop dezinformaţional

sociologie Baldovin   04:58

Manifestul societăţii automatiste  

2.5.4.6.5. Indicii despre auto-sabotaj asupra flotei navale americane din anii 1940 în scop dezinformaţional

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

Pearl Harbor este şi oglinda celei mai mari crime din istorie, respectiv Cel De-al Doilea Război Mondial. Povestea oficială spusă de autorităţi de peste 80 de ani cum că acest război a fost pornit de un nebun austriac şi nişte barbari japonezi are o anumită doză de adevăr. Dacă aceşti oameni nu ar fi existat, atunci nici această catastrofă umanitară n-armai fi existat. Dar ea este atât de departe de ce s-a întâmplat cu adevărat încât e mai aproape de minciună decât de adevărul istoric aşa cum îl relevă faptele. Cea mai importantă cauză a acestui război nu este acest grup restrâns de ultra-naţionalişti, ci manipulatorii lor din umbră, cei care îşi datorează statutul social războiului. Ei au fost şi sînt dependenţi de război. Societatea clădită în jurul lor este o societate a războiului iar discursul pacifist este doar o reclamă menită să le protejeze imaginea publică.

Toată istoria Celui De-al Doilea Război Mondial, şi în mod special cea a atacului de la Pearl Harbor, poate fi sintetizată în imaginea de mai jos. Ea reprezintă creşterea economică pe care războiul o produce. Explicaţia pentru aşa ceva constă în faptul că muncitorul interpretează paranoid ameninţările războiului la adresa sa, şi lucrează mai eficient, conform cu principiile sclaviei clasice, făcute cu ameninţări şi traumatisme aplicate direct sclavului. După cum am tot menţionat în capitolul anterior, o diferenţă importantă între sclavul clasic şi muncitorul industrial constă în faptul că ameninţările pentru ultimul nu sînt direcţionate clar către el , ci către comunitatea sa. Din această cauză imaginea de mai jos este definitorie şi pentru celelalte războaie care au precedat sau au urmat Celui De-al Doilea Război Mondial.

Pentru a folosi cât mai eficient acest joc parşiv al ameninţărilor, marii industriaşi au uneltit în producerea de războaie încă din secolul al 19-lea, dar mai ales în cel de-al 20-lea. Până atunci inginerii sociali foloseau războiul doar pentru eliminarea tensiunilor sociale din propriul stat, aşa cum a consemnat Hegel în celebra sa lucrare „Filosofia dreptului” (Batoche Books 2001, pagina 259) . După aceea, ei au folosit războiul pentru mai mult decât exilarea tensiunilor sociale în afara statului, şi anume la creşterea maximală a profitului ce urmează terorizării cetăţeanului simplu. După cum am spus în recentul meu documentar „Cea mai mare crimă din istorie” , interesul marilor industriaşi şi bancheri atât japonezi cât şi (mai ales) americani a fost crearea unui război cât mai mare, în aşa fel încât acesta să ducă la o creştere economică direct proporţională, precum se vede în imaginea de mai sus.

Seriile de afişe propagandiste „de susţinere” a trupelor americane prin muncă asiduă în cel de-al doilea război mondial, cu sloganurile „Beat your promise!”, „Back up our battleskies!” sau „Keep them firing!”, atestă dimensiunea campaniei de manipulare de atunci în scopul realizării de profit economic maxim. Ele reprezintă esenţa sclavagismului salarial despre care am detaliat în primul capitol . Eu am selectat doar câteva din noianul de câteva sute, şi le-am inserat şi în acel documentar. Pe 3 dintre acestea le-am repostat în secţiunea aceasta . Iată şi altele !

După cum am arătat în acest subcapitol, atacul de la Pearl Harbor a fost nu doar tăinuit de forţele spionajului civil, ci şi plănuit de acestea. Lipsa de alertare a bazei în urma recepţionării avioanelor japoneze venind cu 50 minute înainte de atac, a scufundării unui submarin japonez depistat spionând în zonă , sau repetarea scenariului la Clark Field, la 9 ore după Pearl Harbor, nu sunt simple coincidenţe şi neglijenţe în serviciu. Ele sînt acţiuni concertate ale spionajului civil american infiltrat în rândurile personalului militar, al cărui principală misiune a fost sabotajul propriei baze. Asta s-a văzut cel mai clar la explozia depozitului de muniţie al navei USS Arizona, în urma căreia au murit peste 1000 de oameni . Spionajul civil american şi cel japonez s-au pus atunci în acord spre instigarea propriilor cetăţeni la a se măcelări unii pe alţii. Fiecare parte a acţionat instigator în interiorul personalului militar din tabăra proprie, respectiv FBI la Pearl Harbor şi Clark Field, iar spionajul japonez asupra lui Isoroku Yamamoto şi tuturor celor implicaţi în plănuirea atacurilor, după cum voi descrie în continuare.

Aceste acţiuni concrete au fost dublate de o campanie de presă denigratoare faţă de cultura japoneză. Aceasta a creat japonezilor o falsă imagine de diavoli în ochii opiniei publice americane, după cum vedem în câteva dintre afişele propagandiste de mai jos.

În oglindă, mass-media japoneză, şi ea susţinută de marii industriaşi japonezi (Zaitatsu), a susţinut la rândul ei o campanie defăimătoare la adresa culturii americane. Pe lângă aceasta, japonezilor de rând li s-a creat falsa impresie cum că tehnologia americană ar fi sub cea japoneză. Acest lucru a fost o capcană pentru a-i atrage pe cât mai mulţi într-o hidoasă inginerie socială de eugenie , după cum voi arăta mai jos.

Întârzierea deliberată a flotei americane şi investirea în maşina de război germană şi japoneză

Diversiunea Pearl Harbor a început cu mult mai devreme de 1941, mai exact cu peste 20 de ani înainte. În 1919 Yamamoto a fost desemnat să meargă la Universtitatea Harvard în SUA pentru a se specializa în noua tehnologie navală a războiului, deschisă larg de sistemul militar american. În acel moment restul lumii era centrat pe războiul de blindate dublat de infanterie. Şi SUA l-a folosit în cucerirea insulelor din Pacific de la japonezi. Dar acesta a fost un război secundar. SUA era din punct de vedere tehnologic cu două clase mai sus din punct de vedere militar faţă de orice altă ţară, situaţie care s-a perpetuat până astăzi. Primul nivel era al armei atomice. Singura problemă a utilizării ei era reacţia opiniei publice internaţionale faţă de uciderea în masă a populaţiei civile. Pe lângă ea, SUA avea superioritate în sistemul militar naval, noul nivel al războiului. Navele de război duceau avioane aproape de zona de conflict, care apoi o bombardau mult mai distructiv decât o făceau tancurile. Exact asta a studiat Yamamoto la Harvard. După ce s-a întors în ţară şi a fost promovat în grad de amiral, el a întărit flota japoneză conform cu ce văzuse în SUA.

Relaţiile economice dintre SUA şi Japonia durau de peste 100 de ani. SUA exportau petrol şi oţel în Japonia, via Zaibatsu. Începând din 1935-36, o parte din aceste exporturi au fost specific destinate pentru a-i fi modernizată flota. Întreaga tehnologie venea net din SUA şi atunci, după cum s-a întâmplat şi după 1945, deşi constant ni s-a creat iluzia cum că ar fi invers*. Însă Japonia nu a primit tehnologia de ultimă generaţie, ci una ce era pe cale să iasă din uz în SUA. Japonezii de rând au fost astfel înşelaţi să creadă că deţin vârful tehnologic, însă SUA îşi asigurase victoria cu mult înainte ca războiul să înceapă, numai prin planul bombelor atomice.

Această strategie s-a folosit şi în Germania, via General Motors şi prin marii industriaşi precum Fritz Thyssen, Hjalmar Schacht şi Wilhelm Keppler. Omul de rând din Germania şi Japonia a rămas uimit de tehnologia militară a ţării sale, crezând că acolo a fost concepută. Spiritul naţionalist a fost astfel artificial crescut în ambele ţări. Dar asta a fost o simplă capcană pentru a-i încuraja pe naivi să meargă la război şi să fie astfel „curăţaţi” eugenic.

Aşa că, chiar dacă flota americană era înapoiată la sfârşitul anilor 1930, pe termen lung ea era potenţial mult mai avansată decât cea japoneză. De aceea, atunci când s-au înfruntat direct după 1942, flota japoneză a fost decimată de cea americană. În mai puţin de la un an de la atacul de la Pearl Harbor marina SUA a avut o primă victorie remarcabilă, dintr-un lung şir, asupra celei japoneze. O astfel de creştere tehnologică într-o perioadă atât de scurtă era imposibilă dacă într-adevăr marina SUA nu era potenţial superioară.

De fapt, multe dintre navele şi avioanele americane au fost ţinute ascunse ca la poker şi scoase în luptă abia după ce războiul se va fi declanşat. SUA deţineau în potenţial secretul vârfului tehnologiei, şi s-a văzut prin cele două bombe atomice, dar şi prin cele convenţionale care au ras pur şi simplu marile oraşe japoneze de pe faţa pământului, exceptând sediile marilor companii ale Zaibatsu. Doar fenomenul Kamikaze putea întoarce radical soarta războiului din Pacific. Însă bombele atomice erau al doilea as de pe mânecă pentru câştigarea războiului, cu care americanii au plusat în 1945.

* „Miracolul” japonez şi german a fost de fapt o mită dată acestor popoare pentru a-i face să uite de instigarea acestor războaie, după cum am arătat în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . Însă marile invenţii în materie de motoare şi aviaţie înainte de război s-au întâmplat în SUA nu în Japonia.

Două dovezi ale auto-sabotajului flotei americane din Pacific prin relocarea ei la Pearl Harbor

Pe lângă întârzierea la derută a dotării flotei maritime, planul de instigare a războiului din Pacific a creat şi una dintre cele mai mari crăpături dezinformaţionale ale acestei inginerii sociale hidoase. Flota navală maritimă din Pacific a fost în mod subit mutată în luna mai 1940 la Pearl Harbor în arhipelagul Hawaii de la baza din San Diego de pe coasta vestică a SUA. Practic aşa ceva a fost o invitaţie la atac, pe fondul tensiunilor dintre două ţări, întreţinute artificial de pilonii media, controlaţi de spionajul civil, la fel ca şi astăzi. Prin această manevră de inginerie socială, urmau să fie amplificate tensiuni între cele două popoare de păpuşarii din spionajul civil din ambele tabere, care colaborau între ei pentru planului de instigare a războiului.

După cum am amintit anterior, comandantul bazei de la Pearl Harbor de atunci, amiralul James O. Richardson a protestat faţă de această decizie luată de forurile superioare, conform cu mentalitatea sa exclusiv militar-clasică, nu de spion. O altă urmă vizibilă de îngrijorare a fost dată şi de însuşi Secretarul Flotei Marine Frank Knox. Într-o scrisoare adresată de el către „Secretariatul Pentru Război” (remarcaţi că exista secretariat pentru război, dar atacul de la Pearl Harbor ar fi fost o surpriză…!) în data de 24 ianuarie1941 avertiza de potenţialul atac japonez.

Ceva de genul acesta s-a întâmplat 60 de ani mai târziu în data de 11 Septembrie 2001, doar că „demiterea” a durat doar o zi. Secretarul de stat Colin Powell împreună cu toţi factorii de decizie au dispărut subit în timpul atacurilor de la World Trade Center. Sistemul defensiv a fost iarăşi paralizat ca pe 7 decembrie 1941, aşa că începutul titlului cărţii lui David Ray Griffin „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” (după care s-a făcut acest documentar ) este bine găsit. În tot acest timp avioanele militare de vânătoare au fost dirijate dezinformativ în Atlantic, pentru a nu incomoda avioanele/dronele care au produs atentatele.

Şeful Operaţiunilor Navale Americane, amiralul Harold Stark i-a răspuns cât se poate de cinic lamentaţiilor lui Richardson :

„De ce eşti în Hawaii? Răspuns: eşti acolo pentru efectul de descurajare pe care se crede că prezenţa ta îl poate avea asupra japonezilor (sic) spre a merge în Indiile de Est.”

Aşadar, mutarea flotei americane la Pearl Harbor a fost oficial recunoscut ca un gest de intimidare. Numai din acest răspuns se exclude orice fel de surpriză dinspre atacul japonez. Dacă cineva face un astfel de gest către altcineva, răspunsul agresiv nu poate fi unul surprinzător. Teoria atacului surpriză este o poveste de adormit copiii (civilii) încercată de departamentul dezinformativ al spionajului civil. În aceste condiţii de potenţial război, numai faptul de a păstra o flotă în largul oceanului Pacific este un act de auto-sabotaj. Iată că nu doar nava USS Arizona a fost sabotată din interior, aşa cum am arătat în secţiunea anterioară, ci întreaga flotă marină americană, cu diferenţa că aceasta a fost sabotată doar temporar.

În 1941 dotarea marinei americane era într-adevăr inferioară celei japoneze, dar nu atât de inferioară cât se spune astăzi de ştiinţa oficială a istoriei. S-a spus că americanii ar fi pierdut oricum la Pearl Harbor, chiar dacă ar fi fost alertaţi, idee discutabilă. Nu se spune însă că japonezii plănuiseră un al treilea val al atacului, pe care l-au abandonat tocmai pentru că între timp puşcaşii marini americani se repliaseră la posturi şi au doborât câteva avioane japoneze. Dacă acest al treilea val ar fi avut loc şi japonezii ar fi avut pierderi mai mari, atunci asta ar fi încurcat foarte mult iţele atragerii şi motivării lor în război. În acelaşi mod Richardson ar fi implementat exerciţii de apărare în caz de atac, pe timp de noapte sau dimineaţă, dacă ar fi fost lăsat în continuare la conducerea bazei. Pentru succesul acestei inginerii sociale odioase, el a fost schimbat din funcţie cu un personaj ceva mai moale, amiralul Husband Edward Kimmel.

Vulnerabilizarea intenţionată a flotei din Pacific prin relocarea ei la Pearl Harbor

Pearl Harbor era singurul loc unde se putea realiza un atac japonez asupra unor obiective americane, pe fondul acestor tensiunilor din ce în ce mai mari. Pentru a nu scăpa lucrurile de sub control în perspectiva unui potenţial război, marii industriaşi şi bancheri americani îşi luaseră cu mult timp înainte măsuri de a fi protejaţi de un eventual atac dinspre mare. Bombardierul B-17 era parte dintr-un sistem defensiv imbatabil. El a fost principalul instrument pentru a nu lăsa lucrurile să scape de sub control. Orice fel de atac naval putea fi prevenit de un contraatac cu ajutorul acestor avioane, odată ce un atac pe apă sau prin aer ar fi fost reperat de staţiile radar plasate pe cele două coaste ale Americii de Nord. Ambele coaste vestică şi estică a SUA continentală erau împânzite de radare. Un potenţial atac extern ar fi eşuat lamentabil. Dar şi dacă, prin absurd, ar fi trecut de radar şi ar fi bombardat obiective americane de pe continent, atunci flota atacatoare tot ar fi fost ulterior distrusă din aer cu acest avion ce putea prinde din urmă vasele de pe care s-ar fi realizat atacul. De aceea avionul B-17 a fost şi numit fortăreaţă zburătoare. Datorită eficienţei lor, un atac japonez pe coasta vestică putea fi un eşec total.

Marii industriaşi şi bancheri americani au avut grijă înainte să îşi asigure controlul asupra unui eventual atac ale ţărilor instigate prin această fortăreaţă zburătoare. Însă avionul B-17 nu putea fi controlat total, în sens negativ, adică a paralizării funcţionalităţii sale. Pentru ca un atac japonez să aibă succes în SUA continentală, atunci ar fi trebuit să fi fost găsit în prealabil câte un Kermit Tyler la fiecare dintre aceste staţii radar, care să mintă sistemul de alertă că „nu-i nimic”. Iar dacă ar fi reuşit să treacă de radare şi să bombardeze obiective americane de pe continent, avioanele japoneze trebuiau apoi să se întoarcă pe portavioane. Aici ar fi fost ajunse de bombardierele americane venite dinspre uscat şi nimicite. Chiar şi un singur bombardier B-17 putea decima toate portavioanele japoneze, iar misiunea japoneză ar fi fost un dezastru.

Coincidenţele ar fi fost mult prea mari şi japonezii nu s-ar mai fi aruncat atât de orbeşte într-un război lipsit de sens şi de şanse. Aşa ceva putea fi oprit prin sabotaj precum cel al generalului Douglas Macarthur la Clark Field (Filipine), care nu a permis bombardierelor să se ridice de la sol şi să apare baza. Acest eveniment a fost acoperit mediatic la acea vreme de şocul „atacului surpriză”. Însă dacă s-ar fi întâmplat în SUA continentală, şi nu într-o bază de la celălalt capăt al pământului, el ar fi dus la puternice convulsii sociale exact în acel moment. Războiul s-ar fi realizat în interiorul graniţelor SUA, nu în afară iar planul de inflamare a războiului mondial ar fi eşuat. Oricum, sabotajul de la Clark Field a ajuns la urechile soldaţilor şi puşcaşilor marini astfel că în 1945 personalul militar era plin de dizidenţi. Războiul s-a terminat şi pentru a acoperi amploarea numărului acestor „conspiraţionişti”.

Scenariul eşecului unui atac japonez asupra SUA continentală ar fi periclitat planul instigării ultranaţionaliştilor japonezi la război. El le-ar fi arătat că poporul japonez nu era tocmai cea mai cu moţ naţiune de pe glob, iar mulţi n-ar mai fi îmbrăţişat acest vis cu ochii deschişi de a merge la un război care va fi părut să aibă puţine şanse de reuşită. De aceea flota americană a fost mutată din San Diego la Pearl Harbor, acolo unde un potenţial atac era mai greu de contracarat, în special prin planul de paralizare din interior al sistemului defensiv. Pentru strategia militar-clasică relocarea flotei a fost un dezastru. Însă pentru cea global-dezinformaţională a spionajului civil, ea a fost o mişcare inteligentă pentru acele vremuri de a atrage cât mai mulţi dintre americanii şi japonezii de rând în război şi de a-i spori la maxim amploarea. După cum arată prima imagine din această secţiune, insuflarea unei cât mai mari frici în câmpul general al muncitorilor spre a-i face cât mai productivi a condus la profitul economic văzut.

Interesul spionajului civil prin aceste diversiuni a fost acela de a scoate maxim din utranaţionaliştii japonezi şi de a-i încuraja să intre în război, pentru ca apoi să fie justificată mediatic utilizarea celor două bombe atomice. Conform aparatului dezinformaţional internaţional ele au fost menite să oprească amploarea conflagraţiei, pe care tocmai cei ce le vor fi utilizat au şi instigat-o anterior. Rezultatul a fost cea mai mare crimă din istorie realizată într-un timp scurtă, conform cu titlul documentarului meu linkat mai sus. Fără o tragedie maximă, războiul din Pacific ar fi fost unul de lupte scurte între armatele statelor vecine, fără exterminarea şi terorizarea în masă a civililor în plan internaţional, în scopul creşterii profitului economiei mondiale.

Strategia falsei vulnerabilizări practicată în istorie cu scop dezinformaţional de nimicire a inamicului

Ce vedem în această inginerie socială de falsă vulnerabilizare este o aplicare la nivel macro-social a strategiei militare practicată de Imperiul Mongol în timpul lui Genghis Han. Eficienţa ei consta în scoaterea inamicilor într-o zonă plată şi încercuirea lor spre a deveni o masă compactă. Săgeţile trimise la întâmplare dinspre zona de încercuire spre cea de mijloc aveau mai mare rată de succes decât cele trimise invers de cei înconjuraţi. Aşa că cei de la mijloc erau de cele mai multe ori înfrânţi. Prima cerinţă necesară era ca atacatorii să se deplaseze în cerc la distanţă între ei şi să poată trage cu arcul la 90 de grade, către centru cercului. Pentru aşa vrea e nevoie de exerciţiu intens. Cea de-a doua cerinţă este cea mai importantă în acest context, respectiv atragerea inamicului într-o astfel de zonă geografică plată. Pentru asta se trimitea mai întâi o garnizoană cu rol de avangardă, al cărei principală calitate era fuga. Ea lansa un fals atac scurt şi prost realizat, după care se retrăgea. Simţind superioritatea, cei asediaţi contra-atacau, fiind apoi prinşi şi nimiciţi în această cursă circulară a morţii. Exact aceeaşi strategie a fost aplicată şi japonezilor prin relocarea flotei din Pacific la Pearl Harbor. Diferenţa constă în timpul în care s-a realizat capcana, respectiv 2 ani.

Pentru a înţelege şi mai bine dimensiunea ingineriei sociale a instigării atacului de la Pearl Harbor şi a instigării Celui De-al Doilea Război Mondial, o să aduc în prim plan o serie de evenimente locale la care am participat direct şi care s-au desfăşurat sub aceeaşi reţetă. Am văzut pe viu această strategie aplicată la nivel mai redus de jandarmi pe noi, protestatarii de după 2012 din România, în legătură cu care am şi creat documentarul „Diversioniştii” . Aşa cum am arătat la minutul 10.18 sau 16.38 din acest documentar, la un moment dat aceştia intrau subit între noi, fie agresând pe cineva, fie dezvoltau atitudine sfidătoare. Interesul lor era să ne provoace să răspundem violent, exact conform cu această strategie a lui Genghis Han. Având echipamente de luptă stradală net superioare protestatarilor, ei instigau astfel protestatarii la violenţă pentru a justifica represiunea lor ulterioară ca legitimă apărare.

Câţiva agenţi infiltraţi de-ai lor se luau după ei şi îi contra-atacau, aşa cum am arătat la minutul 10.52 din documentar, când un astfel de infiltrat a şi fost bătut din greşeală de colegii care nu l-au recunoscut. Însă la protestele anti-PSD din 2017 mulţi au muşcat momeala. Eu atunci n-am participat şi n-am văzut, însă la protestul din 10 august 2018 am văzut mulţi care au fost păcăliţi astfel. Lăsarea în urmă a celebrei jandarmeriţe, anunţată ca paralizată şi internată în spital, pentru ca apoi să zburde ţanţoşă la externare , a fost o încercare similară de a instiga un atac, ce apoi se va fi soldat cu justificarea reprimării protestatarilor.

Noi protestatarii anti-neoliberalişti din anii 2012-2015 nu am intrat în acest joc lipsit de şanse. Jandarmii erau echipaţi corespunzător pentru lupte de stradă iar noi nu (de aici şi celebrul slogan din Piaţa Universităţii „Voi aveţi bastoane/Noi mâinile goale”) . Cert este că la protestele de atunci această strategie nu a mers deloc, majoritatea dintre noi fiind şcoliţi şi non-violenţi. Însă aveam propriul mod de a riposta, ştiind că nu-i putem învinge prin violenţă; de fiecare dată când făceau asta îi întâmpinam cu un cor de fluierături şi huliri. După scurt timp ei se retrăgeau surprinzător ca şi cum ar fi fost atacaţi, în postură de repliere, deşi puteau să ne reprime cu uşurinţă.

Dar atunci, la acele proteste din anii 2012-2015 n-am înţeles deloc de ce jandarmii se retrag ca Napoleon din Rusia, din moment ce nu venise frigul şi nimeni nu-i ataca fizic, ci doar verbal. Mi se părea un defect profesional, o imbecilitate. Odată cu documentarul „Diversioniştii”, am înţeles că ei de fapt voiau să atragă eventualii naivi, pe care să-i filmeze ca agresori şi să-i dea ca exemplu de iniţiatori ai violenţelor, pe care le pregăteau astfel împotriva noastră. Dacă aşa ceva s-ar fi întâmplat, atunci jandarmii ar fi evacuat imediat toată Piaţa Universităţii printr-un contraatac, aşa cum au făcut şi la protestul din 10 august 2018. Atunci strategia de instigare a constat în intoxicarea primelor rânduri de protestatari paşnici cu gaze lacrimogene sau cu agresarea fizică prealabilă (în general, prin lovituri în tibie). O echipă specializată din cadrul jandarmeriei filma totul. La montaj se scoteau imaginile iniţiale din aceste materiale, şi se oferea pentru posturile TV doar reacţia naturală de răspuns a celor agresaţi, ca agresiuni iniţiate de aceştia. Astfel că represiunea ce a urmat a fost justificată prin apărarea împotriva presupusei agresiuni venite de la protestatari.

Şi în 2012 au fost represalii, după cum am arătat la minutul 26.43, dar nu atât de dure precum cele din 2018. Dacă diversioniştii DGPI infiltraţi printre noi ar fi convins şi pe alţii să treacă la contra-atacarea jandarmilor în 2012 după ce am fost agresaţi, probabil că şi noi, „grupul de la fântână”, am fi fost evacuaţi precum cei ce şi-au propus să rămână în faţa sediului guvernului în 10 august 2018. Cum aşa ceva nu s-a întâmplat, şi ei au trebuit să aştepte o jumătate de an până când protestele s-au temperat iar temele politice au devenit altele. Remarcăm în aceste acţiuni o metodă alternativă de dezinformare la zaua dezinformaţională despre care am descris într-o secţiune anterioară .

În 10 august strategia de vulnerabilizare a dus la oferirea tinerei jandarmeriţe spre a fi linşată de mulţimea înfuriată de acţiunile provocatoare ale jandarmeriei. Modul în care ea a fost sacrificată e similar cu cel al auto-sabotajului asupra sistemului defensiv de la Pearl Harbor. Din fericire diversiunea asta nu a ieşit. Pe lângă protecţia de la armură şi cască jandarmeriţa a fost protejată de mulţi dintre protestatari de cei naivi care nu au înţeles diversiunea şi au vrut să se răzbune, instigaţi probabil de infiltraţi DGPI. Oricum, ea nu a avut nevoie de spitalizare, nesuferind nicio rană, deşi şeful jandarmeriei Sebastian Cucoş declara în seara de 10 august în prim-time pe toate posturile TV că e paralizată şi nu va mai putea merge niciodată. Acest interviu a dispărut din media între timp, însă noi care am trăit pe viu acele momente nu vom uita această încercare de falsificare a istoriei.

Jandarmeriţa a fost internată doar pentru a da credibilitate minciunii generale de justificare a violenţei începută de jandarmi prin răspunsul de contra-atac a unor naivi la provocarea lor. Justificarea lovirii protestatarilor paşnici, ceea ce înseamnă încălcarea drepturilor constituţionale de a protesta, s-a făcut astfel prin această minciună dezinformaţională cum că ar jandarmii fi fost agresaţi anterior de aceşti naivi. În 2012, jurnalistul independent Vlad Ursulean i-a filmat, după cum am arătat la minutul 14.56 din documentarul „Diversioniştii”.

Observăm în diversiunea cu retragerea la protestatele anti-neoliberaliste din anii 2012-2015 o inginerie de contrafacere a probelor prin provocarea protestatarilor spre a răspunde violent la o agresiune anterioară iniţiată de jandarmi sau de diversionişti DGPI îmbrăcaţi în civil. Dacă am fi picat în această capcană dezinformaţională, atunci noi am fi fost prezentaţi în mass-media ca o gaşcă de „anarhişti violenţi”, conform cu infiltraţii DGPI despre care am relatat în documentar, provocarea iniţială fiind cenzurată.

Exact acelaşi lucru s-a întâmplat în războiul din Pacific, dar la scară mult mai mare şi mai tragică. Întârzierea dotării flotei americane, în timp ce cea japoneză devenea cea mai puternică din lume urmărea exact acest plan. După cum jandarmii instigatori intrau ca nişte cuceritori între noi protestatarii, iar apoi se retrăgeau ca nişte laşi, deşi nu erau agresaţi fizic, la fel a făcut şi spionajul civil american cu întârzierea dezvoltării flotei şi paralizarea propriului sistem defensiv. Astfel SUA a arătat aceeaşi falsă vulnerabilitate în 1941 şi 1942 pentru japonezii de rând, la fel cum jandarmii instigatori au arătat iniţial o falsă vulnerabilitate pentru protestatari, în intenţia de a-i păcăli spre a ataca şi a fi apoi contraatacaţi brutal.

Cam aceasta este diferenţa între represiunea din sistemele dictatorial-clasice şi cea a aşanumitei democraţii contemporane. Acesta este rezumatul atacului de la Pearl Harbor, la antipodul viziunii cu care am fost dezinformaţi peste 80 de ani despre acest tragic eveniment. Ascunderea acestor crime faţă de marele public a fost făcute cu acest tip de tehnici de manipulare precum cele de instigare a războiului între naţionaliştii japonezi. Despre ele voi detalia în secţiunile ulterioare.

Gabriel Baldovin

2.5.4.6.4. Peste 1000 de morţi în urma exploziei magaziei de muniţie a navei USS Arizona, aproape jumătate din totalul victimelor de la Pearl Harbor

2.5.4.6.4. Peste 1000 de morţi în urma exploziei magaziei de muniţie a navei USS Arizona, aproape jumătate din totalul victimelor de la Pearl Harbor

sociologie Baldovin   03:14

Manifestul societăţii automatiste  

2.5.4.6.4. Peste 1000 de morţi în urma exploziei magaziei de muniţie a navei USS Arizona, aproape jumătate din totalul victimelor de la Pearl Harbor

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

Am arătat într-o secţiune anterioară faptul că există 4 indicii de tăinuire a atacului de la Pearl Harbor . Conform cu principiile spionajului civil exprimate în această secţiune , după etapa de avangardă urmează invariabil cea a sabotajului. Fie că se referă la culegerea de informaţii despre adversar, sau la dezorientarea lui ideatică prin dezinformare, orice avangardă implică sabotaj, după cum în strategiile militare orice avangardă implică la un moment dat şi un atac, chiar dacă acesta este amânat. Etapa sabotajului este inextricabil legată de cea a avangardei. Acesta este scopul avangardei. Această simbioză se perpetuează şi la nivelul spionajului civil modern: acolo unde există dezinformare există şi sabotaj. O bună parte din tragedia de la Pearl Harbor s-a datorat sabotajului din interior iar indiciile pentru aşa ceva sunt uluitoare. În cazul atacului de la Pearl Harbor etapa avangardei este sinonimă cu cea a dezinformării în care sînt cuprinse aceste stângăcii intenţionate în sistemul defensiv al bazei.

Astăzi majoritatea dintre noi dizidenţii ne gândim la radarul de la Opana care a interceptat avioanele japoneze cu 50 de minute înainte de atac şi la submarinul scufundat de nava Ward cu 90 de minute înainte despre care am detaliat în primul link de mai sus. Însă supravieţuitorii au aflat mai târziu de această crăpătură în lanţul dezinformaţional al instigării celui de-al doilea război mondial. Cel mai dubios eveniment care a circulat printre supravieţuitorii de la Pearl Harbor a fost explozia magaziei de muniţie din interiorul navei USS Arizona. Peste 1000 de oameni au murit în urma acestei explozii*, adică aproape jumătate din totalul victimelor atacului de la Pearl Harbor (2 403).

În zilele următoare atacului acest eveniment a produs o puternică mişcare dizidentă printre supravieţuitori, scandalizaţi de această ciudată explozie a magaziei de muniţie. Narativa oficială spune că ea s-ar fi datorat unei presupuse bombe lansate din unul dintre avioanele japoneze. În secvenţa următoare, la minutul 2.16, se prezintă o simulare 3 D a navei USS Arizona. Aici vedem o presupusă bombă de penetraţie (Bunker buster) care a ajuns la magazia de muniţie, localizată la al 4-lea nivel în interiorul navei, într-un loc sigur. În aceeaşi notă Ingo Bauernfeind arată câteva fotografii din interiorul navei începând de la pagina 90 din cartea sa „Uss Arizona: The Enduring Legacy of a Battleship”. Observăm că USS Arizona avea încăperi de puţin peste 2 metri înălţime, deci cam 4 nivele la cei 9 metri ai ei. Tocmai pentru a o feri de un atac aerian magazia de muniţie era poziţionată jos.

Toate documentarele pe care le-am văzut, alături de alte surse care abordează tema USS Arizona, susţin această idee a bombei care ar fi reuşit să penetreze mai întâi puntea navei USS Arizona şi apoi a încă 4 tavane metalice, pentru a exploda tocmai în magazia de muniţie din inferior. Cei care sînt familiarizaţi cât de cât cu tehnologia militară ştiu de existenţa bombelor de penetraţie. Problema e că aşa ceva nu exista în 1941 nici în dotarea militară americană dar nici în cea japoneză, după cum nici avioanele B-17 (cu care groparul alarmei, locotenentul Kermit Tyler le-ar fi confundat) nu puteau să ajungă în Hawaii dinspre continent . O să arăt mai jos că acest tip de bombă a apărut 20 de ani mai târziu, şi mulţi cunoscători de tehnologie militară ştiu asta.

De aceea, în aceste surse această presupusă bombă este prezentată într-o formă mult diferită faţă de ce ştim astăzi că sînt acele bombe de penetraţie. În aceste documentare înşelătoare se foloseşte expresia bombelor străpungătoare de blindaj (armor piercing). Pentru omul simplu care nu cunoaşte detalii de tehnologie militară, o astfel de diferenţă pare minimă şi explicită pentru naraţiunea penetrării. Însă analizată în detaliu ea se dovedeşte a fi o dezinformare grosolană pentru marele public.

Pentru a-i înţelege dimensiunea, va trebui să analizăm mai întâi bombele convenţionale ale acelor vremuri. Ele funcţionează după un principiu relativ simplu, după cum vedem în schiţa aceasta : într-un cilindru metalic se pune exploziv, care se aprinde în urma unei scântei ce vine de la un dispozitiv plasat în vârful bombei, numit focoasă. Ea are rol de capsă, aprinzându-se la impactul cu un obiect dur, care este însăşi ţinta inamică. S-au făcut tipuri diferite de focoase, unele care să se aprindă la contactul bombei cu apa, cum erau bombele maritime. Dar acestea erau mult mai sensibile la eventualele accidente, aşa că focoasele terestre erau mai sigure. Torpilele au fost un compromis între bombele maritime şi cele terestre. Acestea erau un fel de bombele terestre care puteau merge pe sub apă până când loveau navele inamice şi explodau. Ele erau propulsate de o elice plasată în spate şi conectată la un motor.

Bombele terestre erau mai sigure de transportat şi depozitat dar aveau dezavantajul co nu explodau tot timpul. De aceea unele bombe căzute pe sol moale din cel de-al doilea război mondial n-au explodat şi se regăsesc şi astăzi în urma săpării unor gropi. Pentru ca focoasa să fie mereu prinsă între exploziv şi ţintă, adică bomba să zboare cu vârful înainte, la coada ei se pun nişte aripioare, asemenea unei săgeţi. În acele timpuri bombele lansate din avioane erau pur şi simplu lăsate să cadă, şi aceste aripioare o poziţionau vertical, şi astfel şansele ca focoasa să se aprindă în urma impactului atingerii ţintei creşteau semnificativ.

Ulterior s-au creat bombe cu timp de detonare, pentru a nu rămâne nedetonate în urma căderii unor suprafeţe moi, precum sol înmuiat sau apă. Bombele atomice detonate în Japonia sînt astfel de exemple, ele explodând înainte de a atinge solul. Cele lansate din tunuri au fost duse la un nivel tehnologic mai departe pentru a distruge şi blindajul tancurilor. Ele constau în asamblarea a două bombe într-una singură, cu 2 explozii succesive diferite; prima avea loc la nivelul străpungerii blindajului tancului, iar cealaltă imediat ce intra în interiorul său. În felul acesta tancurile erau distruse din interior. Aceste bombe s-au numit străpungătoare de blindaj (armor piercing) şi pe baza acestui principiu s-au făcut mai târziu şi bombele de penetraţie.

Însă bombele de penetraţie sînt altceva decât cele străpungătoare de blindaj, deşi se bazează pe acelaşi principiu. Ele sînt destinate străpungerii unor ziduri mult mai puternice, fie de beton, fie de metal gros. Pentru ca aşa ceva să se întâmple , prima explozie trebuia să fie foarte puternică, pentru a distruge suprafaţa groasă, şi trimise cu o asemenea viteză încât cel de-al doilea exploziv încă nedetonat să împingă suflul exploziei în interiorul ţintei, nu în afara ei. În felul acesta cea de-a doua cantitate de explozibil intra instantaneu în gaură creată în suprafaţă de prima explozie, şi exploda în interior. Aşa că aceste bombe au fost gândite şi au rămas un fel de rachete.

Şi proiectilele străpungătoare de blindaj erau dependente de viteză, însă nu funcţionau ca nişte rachete ci erau propulsate din tunuri. Când au fost create nu era nevoie de propulsare în zbor, păstrându-şi o bună parte din viteza mare de la lansare. Însă aveau dezavantajul că erau totuşi mici, conform cu diametrul tunurilor din care erau lansate. Adică erau destinate tancurilor şi maşinilor blindate în general. Bombele străpungătoare de blindaj erau eficiente la pereţi blindaţi relativi subţiri, dar nu la cei groşi ai unei nave maritime.

Maşina de război japoneză nu avea în acel moment nişte megatunuri prin care astfel de bombe să fie lansate şi să pătrundă adânc în interiorul unei nave precum USS Arizona. În manualul „Handbook on Japanese Military Forces”, publicat de în 15 septembrie 1944 de către Departamentul pentru Război de la Washington, se face un inventar al întregii maşini de război japoneze. La pagina 112, coloana 2 se spune că nu exista atunci muniţie de penetrare de calibru mare în dotarea forţelor militare japoneze. De fapt întreaga tehnologie militară nu a continuat mărirea tunurilor pentru a permite lansarea acestor bombe de penetraţie mai mari decât cele străpungătoare de blindaj. Soluţia a fost transformarea lor în anii 1960 în rachete şi care într-adevăr puteau fi lansate şi din avioane, după cum se poate vedea în video-ul de mai jos.



Fiind practic nişte rachete, bombele de penetraţie au astfel de propulsoare active în zbor pentru a atinge viteză mare pentru a fi eficiente în penetrarea unor obstacole puternice. Însă ele nu existau în cel de-al doilea război mondial. Ele au început să fie produse începând din anii 1960, odată tehnologia de teleghidare de la sol prin satelit. În anii 40 nu era nevoie de aşa ceva pentru că armele grele nu erau precise, nimerind ţintele mai mult din întâmplare. Nici măcar ţara cu cea mai avansată tehnologie militară la acea vreme, SUA, nu avea aceste arme atunci. La pagina 175 din cartea sa „The Encyclopedia of Weapons of World War II” Timothy M. Laur descrie despre cum un astfel de proiect pentru o bombă de penetraţie a fost abandonat în acea perioadă tocmai datorită lipsei de acurateţe. Fără ghidaj prin satelit o astfel de armă era total inutilă. De aceea nici un buncăr german din Normandia nu a fost distrus cu bombe de penetraţie în cel de-al doilea război mondial. Şi chiar dacă ar fi existat, ele nu puteau fi lansate după modelul rudimentar al lansării bombelor în acele vremuri. Acele avioane puteau lansa maxim torpile, dar nu rachete aşa cum sunt bombele de penetraţie.

Construcţia acestor bombe de penetraţie pare a fi mai curând o za dezinformaţioală , precum cea a ideii avioanelor B-17 cu care s-a cârpit acţiunea sabotoare de nealertare a bazei odată cu recepţionarea semnalului radar de la staţia Opana cu privire la avioanele japoneze ce se îndreptau spre baza Pearl Habor. Din păcate, şi în era post-belică (sic!) unul dintre obiectivele războaielor a fost trauma produsă populaţiei civile şi creşterea economică ce urmează acestei inginerii sociale , după cum am arătat în capitolul anterior . Aşa că acei capi ai războaielor care puteau fi eliminaţi cu aceste arme au fost de fapt protejaţi atât cât a ţinut războiul, pentru a-l prelungi cât mai mult. La începutul anilor 2010 a circulat o ştire despre o bombă de penetraţie (Bunker buster) care a ucis „din greşeală” o mână de civili inocenţi refugiaţi într-o peşteră în războiul din Afganistan. Aceasta a explodat în interior după ce străpunsese mai mulţi metri de rocă, după cum vedem despre modul în care aceste bombe funcţionează în video-ul de mai sus. Investiţiile pentru construcţia acestei arme nu şi-au acoperit eficienţa, aşa că ele e foarte probabil să fi apărut tocmai pentru a-i convinge pe cât posibil pe supravieţuitorii de la Pearl Habor că aceste arme existau atunci şi că explozia magaziei de muniţie din interiorul navei USS Arizona nu a fost un sabotaj, aşa cum marea lor majoritate începuseră să creadă.

Oricum, cert este că acele surse (dezinformatoare) amintite mai sus mint atunci când spun că puntea navei USS Arizona împreună cu celelalte 4 ziduri metalice ar fi fost străpunse de o bombă străpungătoare de blindaj. USS Arizona avea pereţi destui de groşi şi dublaţi de alţi pereţi din interior încât să nu poată fi penetrată în profunzime nici de astfel de bombe convenţionale şi nici de cele străpungătoare de blindaj. Da, inclusiv o bombă convenţională precum cea descrisă mai sus putea face o daună masivă pe punte, după cum la fel putea face şi o torpilă în pereţii exteriori. Dacă o bombă lansată dintr-un avion cădea pe punte, atunci putea face daună de suprafaţă, adică o gaură în suprafaţa în care intră.

La fel putea face şi o bombă străpungătoare de blindaj; la nivel teoretic o astfel de bombă putea penetra puntea şi ajunge să explodeze la următorul nivel, doar că asta nu însemna mare lucru. O astfel de daună nu era de ajuns pentru a face depozitul de muniţie, aflat în nivelurile inferioare, să explodeze. Dar, oricum, ea putea fi lansată doar din tunuri şi nu din avioane, aşa cum a fost atacul japonez. Dacă ea ar fi fost expediată dintr-un tun aflat într-un vas de război atunci atacul japonez ar fi fost unul mixt împreună cu nave plutitoare, nu doar unul cu avioane aşa cum a rămas consemnat de martorii oculari.

Nu e exclusă posibilitatea ca mai multe bombe convenţionale să fi căzut în acelaşi loc şi să fi penetrat aceste ziduri metalice până la depozitul de muniţie, după cum nu e exclus ca focoasa să nu se fi aprins la contactul cu acestea. Însă probabilitatea e atât de mică precum însăşi teoria oficială cum că avioanele B-17 ar fi putut zbura dinspre California în Hawaii, pentru ca locotenentul Tyler să le confunde cu cele japoneze.

În acel moment navele marine, printre care şi USS Arizona, erau fortăreţe impenetrabile unui atac din exterior. Această navă precum şi altele de genul ei puteau fi scufundate după o explozie lângă ele, în apă. În urma ei, peretele navei putea fi avariat şi nava se putea scufunda ca urmare a inundării încăperilor. Torpilele lansate în apă puteau produce daune mai mari datorită vitezei pe care propulsoarele subacvatice o sporeau. Dar timpul de scufundare era unul destul de lung în aşa fel încât oamenii să iasă şi să se salveze. Peste 1000 de morţi dintr-un total de aproximativ 1500 de marinari (1700 după alte surse) este mult prea mult pentru ca acest atac să nu fi fost un sabotaj din interior.

Dar, în oglindă cu remarcarea absurdităţii atacului cu bombe străpungătoare de blindaj şi în cazul bombei de penetraţie se poate face acelaşi lucru; dacă astfel de bombe ar fi existat în acele timpuri, atunci însuşi atacul asupra Pearl Harbor se făcea direct de pe port-avioane şi nu din avioane, cum s-a întâmplat. Un arsenal cu bombe de penetraţie aflat în dotarea armatei japoneze ar fi nimicit toate navele din bază, şi toate ar fi rămas pe fundul golfului precum USS Arizona. Dar majoritatea lor au fost reparate şi trimise din nou în luptă.

Aşa că ideea spusă la minutul 2.16 din video-ul linkat mai sus , şi toate sursele oficiale despre pătrunderea acelei bombe prin punte şi alţi 4 pereţi metalici, pentru a exploda exact în depozitul de muniţie a USS Arizona, este o minciună (dezinformativă) a istoriei. Observăm însă tehnica dezinformaţională a transformării bombei străpungătoare de blindaj (existentă în acele vremuri) într-una de penetraţie (inexistentă atunci), conform cu celebra zicere a facerii un armăsar dintr-un ţânţar. După acelaşi model, aparatul dezinformativ al CIA a făcut bombă de penetraţie dintr-o simplă bombă străpungătoare de blindaj, teleportând-o din anii 1960 în 1941, 20 de ani înapoi în timp. După cum am menţionat mai sus, pentru omul simplu, nefamiliarizat cu tehnica militară, o astfel de confuzie pare minoră. Dar pentru majoritatea celor ce erau implicaţi direct în acel eveniment, aşa ceva este o gogomănie. De aceea explozia depozitului de muniţie în USS Arizona a fost perceput ca un act de sabotaj intern.

În condiţiile în care însăşi atacul însuşi a fost tăinuit, această idee are perfect sens. După cum am menţionat, sabotajul urmează avangardei, adică culegerii de informaţii despre adversar sau dezinformarea lui. Explozia magaziei de muniţie din vasul USS Arizona a fost un sabotaj executat de spionajul civil cu aceeaşi oameni care au împiedicat alertarea bazei cu 90 de minute înainte de atac, în urma descoperirii şi scufundării submarinului japonez de către nava Ward, sau în urma interceptării avioanelor japoneze venind de către cei doi operatori ai radarului Opana, cu 50 minute înainte. Cel mai probabil această explozie s-a datorat plasării în ea a unui material explozibil cu explozie întârziată.

Sabotajul asupra USS Arizona, înfundarea alertei privind avioanele şi submarinul japonez, la fel ca şi declanşarea celui de-al doilea război mondial au fost printre cele mai prost făcute inginerii sociale din istorie. Totuşi, urmaşii acelor criminali în masă au reuşit să adoarmă majoritatea cetăţenilor americani şi ai planetei în general cu dezinformări şi diversiuni ulterioare care au mutat dezbaterile pe alte subiecte. Războiul din Vietnam, uciderea preşedintelui Kennedy, tragedia de la World Trade Center 2001, mascarada măsurilor de „securitate” contra COVID şi acum războiul din Ucraina sînt toate inginerii sociale mult mai bine făcute, mult mai greu de demantelat precum cea de la Pearl Harbor. Ele rând pe rând au înlocuit aceste groaznice imagini fidele ale societăţii în care trăim, ce pot fi văzute în acest trist eveniment.

Vom vedea într-o secţiune viitoare dedicată tehnicilor dezinformative privind această explozie, faptul că generalul Short a creat o cu totul altă narativă despre sabotajul navei USS Arizona, acuzând în mod bizar localnicii japonezi din Oahu de sabotaj, deşi ei nu aveau acces la baza navală de la Pearl Harbor. Dimpotrivă, naraţiunea sabotajului a fost menită să deflecteze atenţia publicului dinspre propriul sabotaj asupra USS Arizona către populaţia civilă japoneză din insula Oahu. Pe lângă aceste tehnici subtile de dezinformare şi manipulare, CIA foloseşte metodele sistemelor totalitare pentru a îngropa adevărul despre Pearl Harbor şi cel de-al doilea război mondial, după cum se vede în video-ul acesta prin care arăt cum YouTube şterge automat orice fel de informaţie neoficială despre Kermit Tyler, George Elliot sau radarul OpanaYouTube şterge automat orice fel de informaţie neoficială despre Kermit Tyler, George Elliot sau radarul Opana .

Cu tot riscul de a avea destinul acelor oameni, eu voi continua expunerea adevărului despre al doilea război mondial cât şi despre sistemul capitalist , care se dovedeşte a fi un totalitarism ceva mai elegant făcut. În următoarea secţiune voi descrie filmul complet al atacului de la Pearl Harbor, în contextul instigării celei mai mari crime din istorie care a fost cel de-al doilea război mondial, despre care am şi făcut documentarul meu cu acelaşi nume . Voi arăta cu dovezi certe în secţiunea următoare faptul că sabotajul asupra USS Arizona nu a fost izolat, ci el a implicat întreaga flotă americană , mai întâi prin întârzierea ei, iar apoi prin relocarea ei la Pearl Harbor de la San Diego, California. Acest fapt a încurajat un potenţial atac japonez şi atragerea ultranaţionaliştilor japonezi în acel război devastator pentru Japonia.

* 1 103 conform lui Max Boot „War Made New: Weapons, Warriors, and the Making of the Modern World” 2007 pagina 738, dar cifrele diferă de la sursă la sursă. Alte surse dau cifre diferite. Paul Stillwell spune că ar fi fost 1 031 înregistraţi, la pagina 359 din cartea sa „Battleship Arizona: An Illustrated History”. Web-Site-ul pearlharbor.org spune că numărul morţilor din USS Arizona ar fi fost de 1177 dintr-un total de 2 403 victime.

Gabriel Baldovin