Recompensă simbolică auxiliară prin menţiune într-un monument adiacent la Pearl Harbor pentru acei supravieţuitori ce au susţinut naraţiunea atacului surpriză
Manifestul societăţii automatiste
2.5.4.20. Recompensă simbolică auxiliară prin menţiune într-un monument adiacent la Pearl Harbor pentru acei supravieţuitori ce au susţinut naraţiunea atacului surpriză
Din fericire pentru speranţa restabilirii adevărului istoric, odată cu era internetului şi cu accesul uşor la dispozitive de înregistrare video-audio, au apărut în spaţiul public unele mărturii ale celor care şi-au păstrat până la finalul vieţii atitudinea dizidentă sau ostilă celei oficiale. Aceştia sînt adevăraţii eroi americani, în frunte cu George Elliott şi urmaşii lor din generaţia Flower Power. Profilurile reţelelor de socializare în care mărturiile lor au apărut au fost iniţial şterse, apoi îngropate cu haos informaţional şi dezinformaţional care a produs lehamite tinerelor generaţii. Aici e limita aşa-numitei libertăţi de exprimare, cu care dictatura capitalistă se bate în mod ipocrit în piept că o garantează, faţă de cea clasică, după cum se poate vedea în articolul 11 din „Carta internaţională a drepturilor omului”.
În ciuda recompenselor simbolice oferite familiilor victimelor atacului, unele au intrat în contact cu supravieţuitorii dizidenţi şi au devenit ele însele dizidente, în special cei ai navei USS Arizona. Însă aparatul dezinformaţional al spionajului civil şi militar a venit cu un mod foarte parşiv de a-i anihila mediatic, şi a-i scoate în evidenţă pe supravieţuitorii obedienţi ai acelei cumplite explozii. S-a creat astfel o a doua plăcuţă comemorativă într-un monument adiacent faţă de cel iniţial. Această nouă inscripţie a apărut în 2005, cu numele acelor supravieţuitori care au murit după terminarea războiului, desigur de alte cauze decât explozia, majoritatea de moarte naturală, de bătrâneţe. Acest monument adiacent s-a dorit a fi un fel de facilitare de reunire a supravieţuitorilor cu prietenii sau chiar rudele lor ucise în acea explozie dubioasă din nava USS Arizona. În secţiunile „Peste 1000 de morţi în urma exploziei magaziei de muniţie a navei USS Arizona, aproape jumătate din totalul victimelor de la Pearl Harbor” şi „Indicii despre auto-sabotaj asupra flotei navale americane din anii 1940 în scop dezinformaţional” am arătat că atacul japonez din decembrie 1941 a fost făcut în general cu concursul pilonilor administrativi americani, chit că aşa ceva pare total absurd pentru omul simplu.
În aceste condiţii însuşi monumentul dedicat victimelor exploziei USS Arizona ne păcăleşte cu falsa recunoştinţa pe care o ţară o are pentru eroii săi. Vedem că există în el o primă inscripţie cu cei aproximativ 1177 de nume ale celor ucişi atunci (cifra diferă uşor în alte surse), recunoscuţi în materialele oficiale. Pentru generaţiile mai noi aşa ceva este un firesc tribut adus supravieţuitorilor care au trăit după război. A doua plăcuţă comemorativă pare chiar o metaforă de reunire a celor recent dispăruţi cu tovarăşii lor de arme de dinainte. Însă la nivel emoţional ea are rolul de substituire a victimelor exploziei cu supravieţuitorii obedienţi, printr-un foarte interesant mecanism de manipulare prin teleportarea prezentului în trecut, sau a trecutului în prezent. În realitate, a doua plăcuţă comemorativă este menită de a-i trimite cumva în fundal pe cei ucişi atunci. Ea creează în mod înşelător un soi de trupă de elită în faţa celorlalţi. Cei care au murit atunci sînt cumva trecuţi în planul 2 de noile nume gravate în monumentul adiacent. Ei par nişte fantome ale trecutului, născuţi în urmă cu un secol. Scopul acestei maşinaţiuni este acela de a-i prezenta pe obedienţi ca trupă de elită şi în faţa supravieţuitorilor dizidenţi, astfel excluşi de la a-şi spune poveştile şi experienţa lor de viaţă. Cei menţionaţi în monumentul funerar adiacent par pentru necunoscători a fi adevărata dovadă vie a minciunilor oficiale, deoarece au trăit până în ultimii ani.
Dacă ne uităm la finalul filmului „Salvaţi soldatul Ryan!”, vedem că acesta are nevoie de validarea familiei că a fost un om bun, şi că a meritat sacrificiul lor. Am arătat în secţiunea „Filmul folosit ca mijloc de dezinformare şi manipulare publică” faptul că acest film este o dezinformare menită să ascundă sacrificarea atât a celor câteva mii de militari americani în Hawaii şi Filipine, cât şi a restului de între 80 000 000 – 100 000 000 de milioane de victime, ale Războiului Mondial 2. Însă această scenă reflectă fidel angoasa veteranilor de război. Ei au deseori povara sufletească a celor care s-au sacrificat, sau au fost sacrificaţi, pentru ca ei să supravieţuiască. Într-un tupeu tipic pentru minoritatea de veterani obedienţi, aceştia îşi reclamă în mod invers „dreptul” de a fi puşi înaintea acelor victime pe această a doua plăcuţă comemorativă. Această situaţie reflectă fidel capitalismul, un sistem criminal care îşi justifică crimele prin prosperitatea postumă a criminalilor, la fel ca în cazul sclavagismului clasic.
Cei menţionaţi în monumentul funerar adiacent par pentru necunoscători a fi adevărata dovadă vie a minciunilor oficiale, deoarece au trăit până în ultimii ani. Am văzut anterior cazul Langdell, unul din cei mai proeminenţi dezinformatori dintre veterani. El a murit natural în 2015 la 100 de ani, iar numele său este gravat în blocul din dreapta al memorialului adiacent.
Dacă ne uităm la cele două blocuri din monumentul funerar adiacent vedem un număr de doar 45 de nume până în 2021. Niciunul dintre ei nu a susţinut, sau nu a lăsat urme să fi susţinut, teoria complotului. Cine nu e informat presupune că aceştia ar fi murit de bătrâneţe, la peste 80 de ani. Însă, în realitate, au fost 335 de supravieţuitori. Lista lor nominală poate fi văzută în web-site-ul „pearl-harbor.com”. Discriminarea dizidenţilor politici atestă caracterul eminamente dictatorial al aşanumitei „democraţii” americane, şi occidentale în general, care este o formă avansată de totalitarism. Vedem în această acţiune unul dintre cele mai teribile exemple de aplicare a tehnicii de dezinformare prin blamarea victimei.
Există câteva grupuri sociale foarte distincte între aceşti 45 de menţionaţi. Cel mai surprinzător grup este cel care nu există între ei, respectiv cel al ofiţerilor superiori. Ei au primit recompense reale în formă de sprijin consistent în carieră, după modelul locotenentului de informaţii Kermit Tyler; am văzut cu el a avansat într-un an în grad cât alţii într-o viaţa, ca recompensă pentru că a acceptat să susţină zaua dezinformaţională cum că avioanele surprinse de George Elliott la radarul Opana ar fi fost B-17-uri. Cu toţii au aruncat batista pe ţambal în ceea ce priveşte radarul, submarinul, înlocuirea amiralului James O. Richardson şi atacul „surpriză” de la Clark Field, la 9 ore după cel de la Pearl Harbor. Pentru ei nu este relevant faptul că atacul a fost o diversiune internaţională amplă în care au fost implicaţi şefii lor de cele mai înalte ranguri din instituţie. Din punctul lor de vedere militarul are datoria să se sacrifice pentru ţară, iar creşterea economică din timpul celor 4 ani de război confirmă faptul că diversiunea a fost spre „binele majorităţii”…
Poate pentru faptul că vor fi fost deja recompensaţi anterior, sau că familiile nu i-a dorit incineraţi, ci păstraţi aproape. Am văzut anterior şi cazul amiralului Kleber Sandlin Masterson, puternic sprijinit în carieră pentru că a susţinut naraţiunea atacului surpriză. Şi el se afla la ţărm când USS Arizona a fost sabotată la Pearl Harbor, şi nu a văzut de aproape atacul. Web-site-ul „findagrave.com” oferă o fotografie cu monumentul său funerar împreună cu soţia. E posibil totuşi ca numele lui să lipsească de pe plăcuţa comemorativă adiacentă de la monumentul memorial USS Arizona tocmai pentru că familia sa a dorit ca mormântul lui să rămână aproape. Oricum, nu există nici un ofiţer de rang înalt menţionat în monumentul adiacent. Există doar o jumătate de caz pentru aşa ceva. Am văzut în secţiunea „Alte cazuri de recompensă prin avansare în carieră pentru acei supravieţuitori ce au susţinut naraţiunea atacului surpriză la Pearl Harbor şi Clark Field” cum fiul lui Joseph K. Langdell a făcut carieră în Marina SUA pentru că „tăticul” avusese un rol imens în mistificarea adevărului cunoscut de majoritatea supravieţuitorilor. Am văzut anterior cum J.L. Langdell este unul din cei mai proeminenţi dezinformatori dintre veterani. El a murit natural în 2015 la 100 de ani, iar numele său este gravat în blocul din dreapta al memorialului adiacent.
În acelaşi fel, nu toţi cei ne-menţionaţi în lista comemorativă adiacentă a supravieţuitorilor decedaţi ulterior au avut o activitate dizidentă. Unii au fost chiar protejaţi ai spionajului civil şi militar, după cum observăm în evoluţia lor profesională. După modelul naraţiunii din filmul „Salvaţi soldatul Ryan!”, aparatul dezinformaţional al spionajului american i-a discriminat pozitiv pe acei supravieţuitori care şi-au pierdut rude, în general fraţi, în acel atac. Scopul a fost cu predilecţie acela ca ei să nu ajungă dizidenţi politici, şi să fie mulţumiţi de viaţa pe care o duc. Au fost 38 de perechi de fraţi pe SS Arizona, dintre care 3 perechi chiar şi de câte 3 fraţi. Din acestea 3 au supravieţuit câte unul, Thomas D. Murdock, John Andrew Doherty şi Harvey Herman Becker. Din ele 38 de perechi, 15 au avut câte un supravieţuitor.
Unul dintre ei este Harlan C. Christinasen, supravieţuitor de pe nava USS Arizona, al cărui frate Edward Lee a murit în atac. Altul este Noel B. Chapman, care şi-a pierdut fratele, Naaman. Şi Anthony Francis Czarnecki şi-a pierdut un frate la Pearl Harbor, Stanley, şi altul, Henry, în Europa. A. F. Czarnecki a murit în 2004, şi are numele gravat pe rândul doi, jos, în blocul din stânga al monumentului adiacent. Un caz special a fost şi al lui Estelle Birdsell, al cărui frate Rayon a murit odată cu explozia din nava USS Arizona. Voi reveni un pic mai jos la el. Există şi numeroşi veri ucişi în acel atac. De exemplu, Brooxey „Johnny” Johnston, Jr. şi-a pierdut doi veri în explozia din USS Arizona, Dee Cumpie si Horrace Van Wood. Diferenţa dintre ei constă în câteva grade inferioare de rudenie, deci se află în aceeaşi situaţie.
Dacă lucrurile s-ar fi întâmplat precum spune varianta oficială, atunci aceşti supravieţuitori ar fi fost vârful de lance al intrării SUA în război; fraţii celor ucişi în atac ar fi putut deveni modele de răzbunare, pentru restul americanilor, şi nu ar mai fi fost nevoie de uriaşa campanie pro-război cu imagini manipulatoare din care am redat şi eu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . Scenele lacrimogene cu supravieţuitorii plângându-şi fraţii ar fi avut o uriaşă putere de convingere, şi ar fi creat o emoţie uriaşă nu doar în opinia publică americană, dar şi în cea internaţională. Dar, în loc de mobilizare, aceşti oameni au dispărut pur şi simplu din istorie. În locul lor au vorbit demagogii. De ce sistemul nu i-a folosit pe supravieţuitori? Răspunsul e foarte probabil să stea în faptul că mulţi dintre ei aflaseră de radar şi submarin. Perspectiva sacrificării fraţilor şi verilor lor devenea prea grotescă încât ei să mai susţină nu doar varianta oficială, dar chiar şi însăşi meseria de militar pe care o aleseseră. Printr-un sistem complex de manipulare prin pedeapsă şi recompensă, după cum am văzut în aceste ultime secţiuni, vocile acestor oameni au fost domolite.
O recompensă simbolică pentru fratele supravieţuitor care şi-a ţinut gura a fost tocmai menţionarea în acest monument adiacent. Un astfel de caz este cel al lui John D. Anderson. El s-a născut în 1917, odată cu fratele său geamăn, Delbert "Jake" Anderson. Jake a murit în explozia din nava USS Arizona, dar John a supravieţuit. Aproape imediat după atac, Anderson a fost trimis pe distrugătorul McDonough, şi a participat la lupte în întreg Pacificul până la final de război, în 1945, când s-a retras. A încercat o carieră de cascador de film. În paralel a urmat cursuri de meteorologie. În cele din urmă s-a re-înrolat în Marină, ca rezervist, unde a lucrat alţi 23 de ani. După aceea a lucrat ca DJ la radio şi apoi ca meteorolog în televiziunea locală din Roswell (New Mexico). A murit în 2016, şi are numele gravat pe blocul din dreapta al monumentului adiacent.
E posibil ca şi Noel Chapman să fi primit supra-privilegii în contul fratelui său, Naaman, ucis în atac. Într-o postare din 22 mai, 2021 al paginii Facebook „PearlHarborNPS” citim că într-o scrisoare, trimisă familiei la 4 zile după atac, Noel ar fi menţionat că a fost imediat repartizat pe o altă navă după ce USS Arizona a fost scufundată. Desigur, în acest timp scurt nu aveau cum să ajungă şi la el informaţiile despre radar şi submarin, aşa că nu a ajuns dizident. A continuat să fie parte din Marina Militară pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, inclusiv în timpul invaziei din Okinawa. Nu ştim dacă a continuat să fie parte din Marină şi după război, dar e cert că a supravieţuit şi că e posibil să fi fost discriminat pozitiv, precum personajul principal din filmul „Salvaţi soldatul Ryan!”. Noel Chapman a murit în la 83 de ani şi are numele gravat pe rândul 2, jos, din pe blocul din stânga al monumentului adiacent.
Pe plăcuţa comemorativă a monumentului adiacent din memorialul USS Arizona există câteva nume care n-au lăsat prea multe urme în urma lor. Ei sînt oameni simpli, fără iniţiativă şi fără păreri personale, meniţi să se supună superiorilor. Dacă aceştia au zis că atacul a fost unul surpriză, ei au susţinut această idee, indiferent de ce spun indiciile radarului şi submarinului. Aceşti oameni sînt profilul mercenarului clasic, pentru care singura problemă nu este moralitatea acţiunii sau adevărul, ci înrolarea într-o armată câştigătoare, în urma căreia să supravieţuiască. Cu aceşti oameni se face „democraţia” în zilele de astăzi. Ei votează în funcţie de campania media şi atât. Între cei 45 de menţionaţi în monument adiacent ei sînt majoritari.
Însă, pe de altă parte, nu toţi comemoraţii de pe plăcuţa memorialului USS Arizona au fost nişte obedienţi ai variantei oficiale. Unii au fost profund manipulaţi să o accepte. Ei nu au apucat să afle de radar şi submarin deoarece au plecat din zona la scurt timp de după atac. Am văzut în secţiunea anterioară cazul Vernon James Olsen. El a stat luni bune în spital datorită arsurilor severe căpătate în urma exploziei din USS Arizona. Dar, în acelaşi timp, el a lucrat 28 de ani în sistemul militar american, de unde e de înţeles că a avansat bine de tot în grad, însă nu a ajuns chiar ofiţer de rang înalt. Rămăşiţele sale incinerate au fost depuse de scafandri pe USS Arizona, într-o ceremonie omagiară la 7 decembrie 2011, iar numele său este menţionat în corpul din stânga al monumentului funerar adiacent. De asemenea, am văzut anterior şi cazul norocosului Glenn Harvey Lane. Şi el este menţionat în monumentul funerar adiacent, ultimul din corpul din stânga.
Un alt caz de noroc natural similar pare a fi cel al pilotului Millard Arthur Ramsdell. Şi el se afla la ţărm în timpul atacului, pentru o operaţie de apendicită. Web-site-ul „inquirer.com” spune în articolul „Remembering the attack at Pearl Harbor” că s-a retras din activitate cu gradul de locotenent comandor. Atât acest articol cât şi în web-site-ul „findagrave.com” menţionează că, deşi era încă în convalescenţă după operaţie, totuşi el a urcat în avion şi a urmărit portavioanele japoneze, ceea ce ar fi trebuit să facă oricine ar fi fost în poziţia lui. Însă, a avut o defecţiune tehnică şi s-a întors la bază. În acel articol din web-site-ul „inquirer.com” mai citim despre el că era tăcut faţă de evenimentele de atunci, din ce a spus fiul său. Aşadar, Ramsdell e posibil să fi fost un dizident tăcut, după ce a aflat de submarin şi radar, după cum s-a întâmplat cu mulţi supravieţuitori de la Pearl Harbor şi Filipine. O posibilă recompensă pentru tăcerea sa ar fi putut fi tocmai că este gravat în monumentul funerar adiacent, în rândul 3 din corpul din stânga. Am să revin mai jos la acest caz, pentru că există o discrepanţă între data morţii sale (1997) şi cea a gravării (2007).
Există mai multe exemple de astfel de norocoşi care par naturali, în special pentru că numele lor nu au ajuns gravate în monumentul adiacent. Un astfel de exemplu este Lindsey R. Leighton Sr. El s-a născut în Effingham, Kansas, pe 30 noiembrie 1910, şi a fost fiul lui Ray şi Perlia Lindsey Leighton. A studiat iniţial în Nortonville, Kansas. Apoi, a urmat cursurile Universităţii din Kansas. S-a înrolat în Marină în 1932 şi a fost distribuit la bordul USS Arizona la Pearl Harbor. În decembrie 1941 a avut noroc să ceară permisie de plecare la ţărm cu o oră înainte de atacul japonez. Evoluţia lui profesională nu a fost una ieşită din comun, aşa că putem da credit ideii că permisia sa chiar a fost un noroc, aşa cum se întâmplă în mod natural oricărui om. După atac a fost repartizat pe USS Tennessee, apoi pe USS Enterprise. A luptat cu această navă în Bătălia de la Midway. Apoi a fost repartizat pe USS Franklin, care a fost implicată în Bătălia din Filipine. În final a fost distribuit pe USS Boxer. A fost trecut în rezervă în 1946 cu gradul de locotenent, grad junior. În civilie s-a angajat ca inginer la fosta companie de hârtie Hurlbut Paper Co., şi mai târziu la Crane & Co. din Dalton, de unde s-a pensionat în 1990. S-a căsătorit în 1945 şi a avut 2 copii, un fiu şi o fiică, de la care a avut şi doi nepoţi. A decedat în decembrie 2004, în vârstă de 94 de ani. Numele lui nu e gravat în monumentul adiacent, dar nici nu a lăsat urme că ar fi discutat pe tema radarului şi a submarinului. Leighton Sr. A preferat să rămână neutru în această chestiune.
Oarecum acelaşi destin l-a avut şi Lewis P. Robinson, însă s-ar putea ca în cazul lui norocul să fi fost stabilit pe linie ierarhică. În articolul intitulat „In Death, USS Arizona Veteran Reunites With His Shipmates”, publicat în numărul din 7 decembrie 2000 din cotidianul „Los Angeles Times”, citim că şi el fusese pe uscat în noaptea precedentă, şi că atacul a început când el aştepta o ambarcaţiune să-l ducă înapoi pe USS Arizona. Numele său e gravat pe rândul 2 din blocul din stânga al monumentului adiacent. Aceeaşi poveste s-a întâmplat cu un alt norocos, Harry L. Fitch, cu diferenţa că în timpul atacului el aştepta un autobuz spre a-l duce la o ambarcaţiune pentru a se întoarce la navă. O altă diferenţă importantă ar putea fi faptul că el lucra într-o secţie de poliţie militară de investigaţie, după cum citim din mărturia lui Rex Smith din articolul „Pearl Harbor Day – The Way it Was part V” publicat la 1 decembrie 2021 în web-site-ul „army.mil”. Cu alte cuvinte, Fitch era un agent de investigaţii penale sau chiar de contra-informaţii. E posibil ca el să fi fost trimis special la ţărm pentru a-l feri de atac. Şi el al are numele gravat în monumentul adiacent, pe rândul 3 din blocul din stânga.
Noroc artificial ar putea să fi fost şi cel al lui Andrew Guna. Fiul său spune în web-site-ul „findagrave.com” că a plecat în California cu 2 zile înainte de atacul japonez https://www.findagrave.com/memorial/26960544/andrew-guna . Sînt argumente şi pentru o parte şi pentru cealaltă în acest sens. Pe de o parte, el a rămas în Marină pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, şi s-a retras după 23 de ani. Web-site-ul „ocregister.com” scrie că fiul sau Ray ar fi confirmat că ulterior Andrew Guna ar fi comandat două nave amfibii în carierea sa militară, a participat la trei debarcări şi a fost repartizat la un avanpost îndepărtat din Insulele Aleutine în timpul Războiului Rece https://www.ocregister.com/2006/12/07/forever-returned-to-pearl-harbor/. S-a retras din activitate cu gradul de locotenent comandor în 1958. Deducem de aici că s-a înrolat în Marină în 1935. Pe de altă parte, Ray a mai declarat că Andrew Guna nu vorbea despre Pearl Harbor, deci e posibil să fi aflat de radar şi submarin şi să fost şi el un dizident tăcut, precum cei mai mulţi supravieţuitori. Această variantă este susţinută de o întâmplare care s-ar fi putut repeta la mai multe cazuri de posibili dizidenţi tăcuţi, dar ale căror nume au ajuns cumva gravate în monument adiacent. Andrew Guna a murit în 2006, la vârsta de 90 de ani. El a cerut în mod expres să fie incinerat, iar cenuşa să îi fie aruncată în mare, la San Pedro. Fiul însă nu i-a urmat dorinţa, iar cenuşa i-a fost depusă pe navă. Numele său este gravat pe rândul 3 din blocul din stânga, în urma unei ceremonii în care îl vedem şi pe fiu şi pe mama sa, Cozette Guna, soţia lui Andrew.
Această situaţie se apropie foarte de cea din România pe care am descris-o ceva mai detaliat în secţiunea „Haos dezinformaţional practicat de spionajul civil pentru a elimina morţii familiilor incomode din Cimitirul Eroilor şi a aduce pe cei ai celor docile, în sensul promovării minciunii revoluţiei” din cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei”. Am arătat acolo cum unele familii au fost ademenite cu diverse avantaje. În secţiunea „Dezinformările alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă despre evenimentele din decembrie 1989” din aceeaşi carte am descris minciuna cu cele 60 000 de victime şi cea de genocid pe care le-ar fi produs regimul Ceauşescu în 1989. După consumarea evenimentelor şi picarea regimului, câţiva români am aflat că asemenea cifre au fost menite doar să provoace artificial revoltă populară masivă împotriva regimului, care a fost prezentată apoi la nivel internaţional ca revoltă naturală, nu ca manipulare de masă. Aparatul dezinformaţional a venit apoi cu noi zale dezinformaţionale, cum că reporterul de la radio Europa Liberă s-ar fi referit la un fictiv genocid de dinainte de 1989. Desigur, şi această ajustare era tot o minciună; decesele naturale ale bătrânilor au fost cârpite ca victime ale regimului. Apoi, numărul de 60 000 de victime a fost justificat cum că ar fi fost auzit de reporterii acestui infam post de radio de la altă agenţie de presă.
Dar problema cu Cimitirele Eroilor din principalele oraşe în care au murit oameni în 1989 a fost aceea că, printr-un concurs de împrejurări, numărul crucilor era mai mic chiar şi faţă de cel al victimelor reale. Familiile unora dintre cei ucişi atunci au vrut să îi îngroape în alte locuri, din diferite motive. Unul dintre aceste motive este apropierea de strămoşii familiei. Altul este apropierea mormintelor de alte domicilii pe care apropiaţii le aveau în vedere după pensionare. Nu în ultimul rând, la fel cum s-a întâmplat cu cei mai mulţi supravieţuitori de la Pearl Harbor, familiile unora dintre apoliticii ucişi pentru a falsifica probe împotriva regimului au devenit dizidente faţă de naraţiunea „revoluţiei”. Unele dintre astfel de familii dizidente au refuzat îngroparea apropiaţilor în acel cimitir. Altele au fost efectiv refuzate. Aparatul diversionist - dezinformaţional din spionajul civil şi militar a trecut la eliminarea din Cimitirul Eroilor a acelor decedaţi în urma diversiunilor, ale căror familii susţineau aceste idei. În acest fel, cimitirul nu doar că nu confirma minciunile oficiale, dar nici măcar nu reflecta numărul real al celor decedaţi.
Aşa că, spionajul civil şi militar a început să cumpere decedaţi de la familii docile, pentru a-i înmormânta aici şi a completa locurile ... Aparatul dezinformaţional a încercat să lărgească Cimitirul Eroilor din Bucureşti cât mai mult posibil cu decedaţi care fie nu au avut nicio legătură cu regia tragică din decembrie 1989, fie ar fi trebuit înmormântaţi în alte locuri, conform cu domiciliul. Acţiunea aceasta e simetrică faţă de cea a scoaterii unor morţi din morminte la Timişoara, pentru a-i da ca „martiri” ai represiunii regimului. Nu am avut curaj să intru în prea multe detalii, însă sînt câţiva din cei îngropaţi în Cimitirul Eroilor din Bucureşti care au murit de alte cauze, după cum am arătat în detaliu în secţiunea „Ce se află în anumite cavouri din Cimitirul Eroilor din Bucureşti” tot din cartea sus menţionată. Un astfel de caz este Dumitrache Valeria, moartă în urma unui accident rutier n zona bulevardului Păcii din Bucureşti. Alţii au murit la câţiva ani după ce fuseseră răniţi, tot din alte cauze, după cum este cazul Cercel Doina Rebeca la Bucureşti, moartă în 1998. Alt caz este actorul Călin Nemeş de la Cluj, sinucis în 1993. în cartea sus amintită am oferit mai multe astfel de cazuri de martiri făcuţi în mod artificial, din pix. Apoi, în general, 90 % dintre victimele din 1989 au fost apolitici, vânaţi în casele lor sau pe străzi lăturalnice. Cei mai mulţi protestatari anti-regim (in jur de 80 in Bucureşti) au fost ucişi pe 23 si 24 decembrie, după ce Ceauşescu fusese înlăturat de la putere. Pe lângă cestea, există şi câteva cavouri goale, fără nume pe cruce, descrise în secţiunea tocmai menţionată.
Deşi nu se ridică la asemenea nivel de dezinformare cu instrumentele dictaturii clasice, totuşi monumentul adiacent din cadrul memorialului dedicat USS Arizona are funcţie identică cu aceste matrapazlâcuri de lux practicate de spionajul civil şi militar în România. El, de fapt, are rolul de a-i neutraliza pe acei supravieţuitori dizidenţi, ale căror mărturii au făcut furori în noile generaţii de dizidenţi politici anti-capitalişti de după era internetului.
Deşi nu se ridică la asemenea nivel de dezinformare cu instrumentele dictaturii clasice, totuşi monumentul adiacent din cadrul memorialului dedicat USS Arizona are funcţie identică cu aceste matrapazlâcuri de lux practicate de spionajul civil şi militar în România. El, de fapt, are rolul de a-i neutraliza pe acei supravieţuitori dizidenţi, ale căror mărturii au făcut furori în noile generaţii de dizidenţi politici anti-capitalişti de după era internetului. Observăm similaritatea acestor practici cu cazul Andrew Guna de mai sus. Dar el nu este singular. Fiind reticenţi faţă de tema Pearl Harbor, e posibil ca familiile lor să nu fi aflat vreodată ce s-a întâmplat acolo. În acelaşi timp, e posibil ca însele familiile lor să fi fost cumpărate discret cu diverse beneficii, pentru a fi convinse să accepte această mascaradă. Membrii lor au primit cel puţin excursie gratis în Hawaii pentru a participa la ceremoniile de depunere a cenuşii lor în epava navei USS Arizona.
Rolul familiei în această „relansare” a datei morţii este documentat detaliat în cazul Harvey Hollis Milhorn şi a multor altora similare. Diverşi membrii de familie au fost prezenţi şi în timpul ceremoniei de depunere a rămăşiţelor lor pământeşti. Pentru unii a fost suficientă o vacanţă gratis în Hawaii pentru a lua arte la acest eveniment. Alţii au primit mai multe beneficii. Numele lui Milhorn este gravat tot în blocul din dreapta al monumentului adiacent. La ceremonia de omagiere şi pre-gravare au fost prezente fiica sa, Frances Goldsberry, şi nepoata, Rachel Yarasavich. Interviul cu ele le arată entuziasmate de perspectiva excursiei, mai curând decât cuprinse de pioşenie în faţa celui dispărut. Din declaraţia fiicei, ne putem imagina curtoazia care li s-a făcut:
Vedem în primul rând că niciuna dintre ele nu poartă numele Milhorn. După aceea vedem că mama şi fiica nu au acelaşi nume. Deducem că ambele sînt căsătorite, iar Frances a preferat alt nume decât Milhorn. Faptul că niciuna nu este însoţită de partenerul ei (sau partenera) nu prea arată a coeziune familială. Apoi vedem că fiica sa consideră nava USS Arizona ca „acasă”, deşi tatăl ei a petrecut doar un an la bordul ei. Credincioşii bătrâni consideră că întoarcerea „acasă” este într-adevăr la Dumnezeu, dar alături de familia deja trecută în nefiinţă, părinţi şi soţie. Însă, în contextul propriei familii destrămate, un act de curtoazie din partea statului SUA îi dă aspect de „familie” şi „acasă”. Aceste „investiţii emoţionale” sînt menite să continue susţinerea falsei naraţiuni a atacului surpriză prin membrii familiei celui care a acceptat să o facă în trecut, şi care a decedat ulterior. Acesta este şi motivul pentru care fiica se referă cumva la această călătorie ca la o „vacanţă”, deşi simte nevoia să o nege ca atare, de parcă o astfel de călătorie în general ar fi vacanţă. De fapt, comemorarea morţilor sau alte ceremonii tipice de înhumare nu pot fi vacanţe pentru cei ce participă, cu toate că uneori pot implica diverse călătorii. În acele momente contează doliul şi reculegerea, nu relaxarea tipice vacanţei. Excepţie de la această regulă face tocmai acest gen de situaţii, care lasă să se întrevadă beneficii primite şi atitudinea de mulţumire în aşa fel încât consideră locul ca „acasă”. Într-adevăr, statul SUA a fost şi încă este „acasă” pentru unii şi iad pentru alţii, ca însuşi capitalismul şi oricare alt sistem politic existent până acum.
Însă în acest moment trebuie făcută diferenţa dintre familiile ademenite cu diverse avantaje şi cele care nu au acceptat incinerarea, şi, implicit, nici depunerea ei în apropierea epavei USS Arizona, din motive de religie. E foarte probabil ca familiile unor supravieţuitor al atacului din decembrie 1941, decedaţi ulterior de cauze naturale, să nu fi fost de acord cu relocarea rămăşiţelor sale pământeşti, în special pentru cei îngropaţi în mod clasic. Reamintesc cazul amiralului Kleber Sandlin Masterson, cu mormânt clasic. Un alt caz similar este şi cel al lui Milton Thomas Hurst, cel care a primit onoruri militare funerare complete. În mod normal şi el ar fi ajuns depus în Hawaii, şi numele său ar fi fost inscripţionat în monumentul adiacent. Dar, după cum declară un membru de rang 1 al familiei sale, el a lăsat în urmă nouă nepoţi şi 16 strănepoţi. Prin urmare, e foarte probabil ca aceştia să-l fi vrut aproape de ei şi să nu accepte târgul de a fi transportat acolo. Sau, fiind o familie creştină (există în textul dedicat lui din acest web-site o referinţă la faptul că „merge la Isus”), nu a acceptat incinerarea sa. Dacă au refuzat incinerarea imediat după moartea lor, atunci familiile lor nu vor fi acceptat nici incinerarea la câţiva ani după.
Însă monumentul funerar adiacent din interiorul memorialului USS Arizona este în mare constituit de o campanie de umflare artificială al numărului veteranilor care au susţinut naraţiunea oficială a atacului surpriză. Există mai multe astfel de cazuri de posibili dizidenţi pasivi ce au fost retroactiv transformaţi în obedienţi faţă de naraţiunea oficială, prin ademenirea familiilor lor cu diverse avantaje pentru a accepta mai întâi incinerarea, iar apoi depunerea ei în interiorul epavei USS Arizona. Acest model s-a repetat cu mai multe dovezi la mistificarea evenimentelor din decembrie 1989 de la noi. În cartea mea sus amintită am găsit o mulţime de date contradictorii, în special cele din web-site-ul „portalulrevolutiei”. Am denunţat aceste date în mai multe secţiuni precum „Neconcordanţa numărului de morţi din decembrie 1989 de la Timişoara cu crucile din Cimitirul Eroilor” sau cea referitoare la victimele din capitală, intitulată „Nepotriviri în minciuni ale instituţiilor care au contabilizat morţii 21 decembrie în Bucureşti” .
Sursele americane cu numele şi datele victimelor atacului de la Pearl Harbor nu au asemenea discrepanţe, însă pe măsură ce timpul trece încep să apară situaţii care comunică indirect minciuni omului simplu, destul de asemănător cu cele din România. De exemplu, în comemorările atacului de la Pearl Harbor sau în parade diverse de dinainte de 2010 au participat constant doar 3 supravieţuitori, respectiv:
Norman W. Coplin,
Frank M. Campbell,
James W. Green.
Ultimul dintre ei a fost şi medaliat, după cum am arătat în secţiunea precedentă. Numele său i-a fost gravat în blocul din stânga, rândul 1, din monumentul adiacent. Însă, conform cu practicile deja aplicate până în anii 1990, numărul de supravieţuitori era mult mai mare, deşi în mod natural destui trecuseră în nefiinţă, de bătrâneţe. Pentru împrospătarea memoriei cu datele oficiale atacului surpriză, spionajul militar a creat acest monument adiacent cu acei supravieţuitori care au murit în anii ulteriori. Asemănările cu practicile de ascundere a adevărului faţă de regia tragică din decembrie 1989 sînt flagrante. În secţiunea „Nepotrivire în minciuni …” amintită mai sus am relatat cazul Radu Andrei Eugen, trecut de două ori în ordonanţa de clasare din 14.10.2015 în dosarul nr. 11/P/2014, mai întâi la pagina 106 şi apoi la pagina 461. Datele naşterii şi morţii sînt mutate o zi nai devreme/mai târziu în aceste variante; la pagina 106 se scrie că ar fi fost născut la 22.01.1969 şi ucis în 21.12.1989, în timp ce la pagina 461 e dat ca născut la 21.01.1969 iar data morţii este de 22.12.1989.
E posibil să existe un caz similar şi în cazul datelor privind morţii / supravieţuitorii de la Pearl Harbor, respectiv cel al acestui Frank M. Campbell. Chiar dacă sursele americane iniţiale nu se contrazic, precum cele din cazul victimelor invaziei diversionist-militare din decembrie 1989 din România, totuşi modul în care presa reflectă acest caz se apropie bine de cel din România. Moartea lui Frank Marve Campbell, poreclit „tăticul” este anunţată în articolul „Frank M. Campbell; Executive, 75” din data de 2 aprilie 1994, scris în cotidianul „The New York Ttimes” , cauzată de un infarct, la 75 de ani. Aşadar acest ziar îl dă născut în 1919. În blocul din stânga din monumentul adiacent îi vedem numele plasat în anul 1996. Însă web-siteul „findagrave” îi arată o piatră funerară ce atestă moartea în 2002, si naşterea în 1916.
Cel mai probabil, cineva scoate „din pix” anumite date, la fel ca în cazul celor din decembrie 1989 de la noi. Nu există 2 Frank Campbell între supravieţuitorii echipajului USS Arizona, după cum vedem în lista celor 335 din web-siteul „pearl-harbor.com”. Dar nu exclud totuşi posibilitatea ca în întregul personal chiar să existe 2 Frank Campbell, şi undeva un ziarist neatent să fi încurcat datele; e mai puţin probabil, dar nu imposibil. Campbell e totuşi un nume comun în SUA. Am găsit un alt veteran al războiului mondial 2 cu acest nume, după cum vedem în web-siteul Veterans Legacy Memorial (VLM) . Acestuia i se prezintă şi locul mormântului, şi cu siguranţă e altă persoană, deoarece s-a născut la 13 Decembrie 1913 şi a murit la 27 August 1986.
Poate că în acest caz confuzia ar fi putut veni de la coincidenţa de nume. Însă acest monument adiacent e menit să spună indirect şi subtil minciuna cum că statul american i-ar fi onorat pe supravieţuitorii de la Pearl Harbor, în general, şi pe cei din nava USS Arizona în special. Şi această situaţie se suprapune peste faptul că în el sînt gravate cu preponderenţă acele nume care fie direct, fie indirect, prin familie, au susţinut/ susţin naraţiunea oficială a atacului surpriză. Jocul cu mistificarea numerelor se poate vedea şi în acest caz, deşi el este pus exclusiv în cârca presei. În articolul „John Anderson, one of the last USS Arizona survivors, dies at 98” scris în web-siteul „azcentral.com”, care anunţa moartea lui Anderson, citim că în 2016 ar mai fi rămas doar 7 supravieţuitori de pe nava USS Arizona, respectiv:
Lauren Bruner, 95, La Mirada, California.
Lou Conter, 94, Grass Valley, California.
Lonnie Cook, 94, Morris, Oklahoma.
Raymond Haerry, 93, West Warwick, R.I.
Clarendon Hetrick, 92, Las Vegas.
Ken Potts, 94, Provo, Utah.
Donald Stratton, 93, Colorado Springs.
Pagina de facebook „The History Vault” a publicat o fotografie cu patru dintre cei nouă supravieţuitori de pe USS Arizona, care încă ar fi trăit în 2014: de la stânga la dreapta, Donald Stratton, Lou Conter, John Anderson şi Lauren Bruner . Dar, în acest caz, putem remarca distorsionarea faptelor pentru a se potrivi cu naraţiunea mincinoasă, anume că acest monument adiacent ar fi consemnat toţi decedaţii ulteriori, în semn de preţuire. Pe de o parte, vedem că Lonnie Cook a murit în 2019 şi totuşi numele său nu este gravat aici. Poate fi un alt caz de refuz al familiei de incinerare precum cele de mai sus. Însă pe blocul comemorativ adiacent din dreapta mai vedem menţionaţi şi pe Estellee Birdsell şi pe Harvey Hollis Milhorn, amintit mai sus.
Remarcabil în cazul celor 2 este faptul că lor data morţii este înşelător gravată spre a fi confundată cu cea a depunerii rămăşiţelor pământeşti în locul scufundării navei USS Arizona. Forţarea sensurilor cuvintelor şi a logicii, tipice dezinformării şi manipulării, îşi găseşte în acest caz unul dintre cele mai edificatoare exemple; deasupra monumentului adiacent vedem scrisă precizarea „Supravieţuitori ai USS Arizona înhumaţi cu camarazii lor de echipaj”. Însă aici nu e vorba de înhumare cât de … înapare (inwattered), deoarece rămăşiţele lor pământeşti s-au depus în apă, nu în pământ. Apoi, vedem că toţi cei depuşi aici au fost incineraţi; cenuşa nu se îngroapă, ci se împrăştie în general în ape mai mari precum marea sau oceanul, ca un gest simbolic de viaţă postumă în infinitul universului. Nu în ultimul rând, monumentul adiacent are aspect de mormânt comun, la fel ca şi placa de comemorare din spate, care atestă data morţii, nu pe a relocării rămăşiţelor pământeşti dintr-un loc în altul. Aşa ceva duce la o falsificare a datelor morţii pentru câţiva dintre ei, gest care pare inocent la prima vedere, însă care continuă un întreg proces de mistificare a adevărului despre tragedia de la Pearl Harbor, cu concursul acţiunilor spionajului militar şi civil.
O situaţie similară cu aceasta s-a întâmplat în România cu mistificarea mormintelor din Cimitirul Eroilor din Timişoara. În secţiunea „Dezinformările alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă…” amintită mai sus am descris minciuna emisă de radio Europa Liberă despre 4000 de victime (în 21 decembrie 1989), care apoi au devenit 60 000. Pentru a cârpi această minciună, aparatul dezinformaţional a venit cu informaţia (foarte probabil şi ea tot mincinoasă) cum că în jur de 40 de cadavre (deşi cifrele diferă de la sursă la sursă până la 77) din Timişoara ar fi fost arse la Bucureşti. La final marea problemă ara că în Cimitirul Eroilor din Timişoara nu se puteau justifica decât un număr de vreo 50 de morminte. Dar şi acelea erau pentru decedaţi în mare parte apolitici, ucişi în casele lor sau pe străzi lăturalnice, fără legătură cu protestele. Aşa că spionajul civil şi militar a venit cu nişte pseudo-cruci, în formă de monumente funerare, în Cimitirul Eroilor şi pentru cei presupus arşi în Bucureşti, după cum am arătat detaliat în secţiunea „Neconcordanţa numărului de morţi din decembrie 1989 de la Timişoara cu crucile din Cimitirul Eroilor”, şi ea amintită mai sus. Aparatul dezinformaţional a forţat astfel minciuna cum că sub fiecare astfel de pseudo-cruce ar exista un mormânt cu un decedat în mascarada tragică din 1989.
Exact acelaşi lucru, dar realizat în altă formă, se poate vedea în acest monument adiacent din cadrul memorialului dedicat navei USS Arizona. Am văzut mai sus cazul Arthur Ramsdell, amintit mai sus. Web-site-ul „findagrave” confirmă că murit la 14 ianuarie 1997, dar numele i-a fost gravat în monumentul adiacent abia în 2007, în blocul din stânga, rândul 3. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu cei 2; Birdsell a murit în 1989, după cum citim în web-site-ul „findagrave”. Dar, abia în 2017 i-au fost aduse la Pearl Harbor rămăşiţele pământeşti, într-o cutie de dimensiuni aproximative de 15/20/10 cm. Deducem din aceste dimensiuni că în interiorul cutiei se află cenuşa sa. Anul 2017 i-a şi fost gravat odată cu numele pe acel monument adiacent, deşi anul corect al morţii sale este 1989. Câteva fotografii de la ceremonia de depunere a cutiei în interiorul epavei USS Arizona pot fi văzute în profilul „pearlharboranniversary” din platforma „Flickr” sau în postarea intitulată „USS Arizona sailor Estelle Birdsell laid to rest” din reţeaua „Facebook”.
Ceva asemănător s-a întâmplat şi cu Harvey Hollis Milhorn (poreclit “Buster”): el a murit în 2002, şi numele său a fost gravat în monumentul adiacent abia în data de 7 decembrie 2021, în blocul din dreapta. Cenuşa sa a fost depusă atunci într-un recipient de nişte scafandri în interiorul navei USS Arizona, după o slujbă practicată de preoţi militari în uniformă. Întreaga ceremonie a fost filmată şi se găseşte în website-ul „dvidshub.net” . Numele său este gravat tot în blocul din dreapta al monumentului adiacent. Observăm că şi în aceste trei cazuri s-a practicat mistificarea deformării datelor, ceea ce este un indiciu că forţele ce au conceput aceste dezinformări în masă sînt concepute de aceleaşi forţe de dezinformare şi în România şi în SUA. Singura diferenţă este că în SUA ele au fost făcute mai cu perdea, mai subtil.
Dar numărul cazurilor de astfel de mistificări ale datelor morţii este mai mare. Un alt caz similar este Frank Robert “Bob” Cabiness. Website-ul „findagrave.com” spune că anul decesului în 2002, dar cea gravată în monumentul adiacent este 2011, rândul 3 din blocul din stânga.
O minciună similară, dar de mai mică amploare poate fi văzută şi în cazul Anthony Robert Schubert. Website-ul „elliottmortuary.com” îl dă mort în 2009. Mai citim aici că „slujba comemorativă de înmormântare va avea loc luni, 21 septembrie 2009, la ora 10:30, în cimitirul Memorial Park, cu onoruri militare acordate de Garda de Onoare a Marinei SUA”. Dar, în rândul 3 din blocul din stânga al monumentului adiacent vedem că în dreptul numelui său este gravată cifra 2010. În acest caz probabil că el a fost găsit doar după un an de la deces şi cumpărat astfel de la familie pentru a contribui la acest nou văl dezinformaţional de camuflare a supravieţuitorilor dizidenţi.
Exact ca în România, spionajul civil şi militar american a început o campanie de „recuperare” de nume pentru a fi trimise în Hawaii. Scopul acestei inginerii sociale era a supra-dimensiona numărul supravieţuitorilor ce susţin varianta oficială. Familiile dizidenţilor înverşunaţi în mod normal au refuzat participarea la această mascaradă. Şi atunci spionajul civil şi militar american a gravat pe acest monument adiacent nume cât mai multe şi luate de pe te miri unde. Important era să nu apară vreun membru supărat al familiei, care să urle despre radar şi submarin la ceremonia de comemorare, sau cu prilejuri similare. Încă de la început realizarea monumentului adiacent era consecinţa principiului „primul găsit, primul gravat”. După aceea, au fost găsiţi şi alţii, sau familiile lor au fost dispuse să accepte „relocarea”, contra unor beneficii. Problema era că unii dintre cei găsiţi ulterior muriseră înaintea altora gravaţi deja, şi atunci spionajul american a făcut la fel ca şi cel român, aşa cum am văzut mai sus. De fapt, e invers, şi cronologia confirmă: spionajul român a făcut la fel ca şi cel american, a cărui filială a ajuns. Această practică atestă că ce s-a întâmplat în România a fost coordonat tot de CIA, cu aceleaşi apucături. Aşa că, odată ce generaţiile mai vechi se vor fi stins treptat, şi mai nimeni nu mai era în măsură să denunţe minciunile, iată că anii de deces au fost mutaţi „din pix”, la fel ca în România. Cazurile Ramsdell, Milhorn, Birdsell, Cabiness şi Schubert sînt oglinda vie ale escrocheriilor de lux practicate de spionajul american atât în SUA cât şi în afara ei.
Estellee Birdsell e posibil să fi fost un caz de frate discriminat pozitiv, precum cele de mai sus. Am amintit că el a avut un frate mai tânăr, Rayon, repartizat tot pe USS Arizona, care a murit în timpul atacului. E foarte posibil ca acest sprijin profesional să fi fost o mită pentru a accepta „sacrificiul” fratelui şi însăşi naraţiunea oficială a atacului surpriză. Web-site-ul „findagrave” şi pagina Facebook „Pearl Harbor National Memorial” îl dau pe Birdsell ca rămas în Marină după război, de unde s-a retras ca ofiţer superior.
Şi pentru Anthony R. Schubert se pare că a „suflat vânt din pupa” pentru carieră. Website-ul „elliottmortuary.com” afirmă că după atac a fost distribuit pe nava „Dakota de Sud”, unde a primit o distincţie pentru doborârea a 33 de avioane japoneze într-o singură confruntare. În articolul „Pearl Harbor survivor's ashes laid to rest in USS Arizona”. citim că a activat în sistemul militar american timp de 13 ani, din care s-a retras cu gradul de locotenent comandor. Apoi a lucrat pentru compania Americano-Araba Oil Co din Arabia Saudită. Ulterior el a predat şi la Universitatea din Virginia. Se pare că, asemenea altor obedienţi faţă de versiunea oficială, şi lui i s-au deschis oportunităţile pentru orice fel de activitate...
Cariera lui Milhorn este destul de asemănătoare cu a celorlalţi. S-a născut pe 21 noiembrie 1921 în Harlan, Harlan County, Kentucky şi a murit pe 2 Octombrie 2002 în Chesapeake, Virginia, fiind ulterior ars la crematoriu. În 1941 el era secund artilerist clasa a III-a la bordul USS Arizona. După atac, a fost distribuit pe diverse nave precum USS Tennessee şi a activat în zona Pacificului. S-a pensionat din Marina Militară a SUA după 30 de ani, cu grad de locotenent plin. În cele din urmă, şi rămăşiţele lui au fost aduse în interiorul USS Arizona după moarte, prin „vacanţa” fiicei şi nepoatei, despre care am amintit mai sus.
În ciuda recompenselor simbolice oferite familiilor victimelor atacului, unele au intrat în contact cu supravieţuitorii dizidenţi şi au devenit ele însele dizidente, în special cei ai navei USS Arizona. Însă aparatul dezinformaţional al spionajului civil şi militar a venit cu un mod foarte parşiv de a-i anihila mediatic, şi a-i scoate în evidenţă pe supravieţuitorii obedienţi ai acelei cumplite explozii. S-a creat astfel o a doua plăcuţă comemorativă într-un monument adiacent faţă de cel iniţial. Această nouă inscripţie a apărut în 2005, cu numele acelor supravieţuitori care au murit după terminarea războiului, desigur de alte cauze decât explozia, majoritatea de moarte naturală, de bătrâneţe. Acest monument adiacent s-a dorit a fi un fel de facilitare de reunire a supravieţuitorilor cu prietenii sau chiar rudele lor ucise în acea explozie dubioasă din nava USS Arizona. În secţiunile „Peste 1000 de morţi în urma exploziei magaziei de muniţie a navei USS Arizona, aproape jumătate din totalul victimelor de la Pearl Harbor” şi „Indicii despre auto-sabotaj asupra flotei navale americane din anii 1940 în scop dezinformaţional” am arătat că atacul japonez din decembrie 1941 a fost făcut în general cu concursul pilonilor administrativi americani, chit că aşa ceva pare total absurd pentru omul simplu.
În aceste condiţii însuşi monumentul dedicat victimelor exploziei USS Arizona ne păcăleşte cu falsa recunoştinţa pe care o ţară o are pentru eroii săi. Vedem că există în el o primă inscripţie cu cei aproximativ 1177 de nume ale celor ucişi atunci (cifra diferă uşor în alte surse), recunoscuţi în materialele oficiale. Pentru generaţiile mai noi aşa ceva este un firesc tribut adus supravieţuitorilor care au trăit după război. A doua plăcuţă comemorativă pare chiar o metaforă de reunire a celor recent dispăruţi cu tovarăşii lor de arme de dinainte. Însă la nivel emoţional ea are rolul de substituire a victimelor exploziei cu supravieţuitorii obedienţi, printr-un foarte interesant mecanism de manipulare prin teleportarea prezentului în trecut, sau a trecutului în prezent. În realitate, a doua plăcuţă comemorativă este menită de a-i trimite cumva în fundal pe cei ucişi atunci. Ea creează în mod înşelător un soi de trupă de elită în faţa celorlalţi. Cei care au murit atunci sînt cumva trecuţi în planul 2 de noile nume gravate în monumentul adiacent. Ei par nişte fantome ale trecutului, născuţi în urmă cu un secol. Scopul acestei maşinaţiuni este acela de a-i prezenta pe obedienţi ca trupă de elită şi în faţa supravieţuitorilor dizidenţi, astfel excluşi de la a-şi spune poveştile şi experienţa lor de viaţă. Cei menţionaţi în monumentul funerar adiacent par pentru necunoscători a fi adevărata dovadă vie a minciunilor oficiale, deoarece au trăit până în ultimii ani.
Dacă ne uităm la finalul filmului „Salvaţi soldatul Ryan!”, vedem că acesta are nevoie de validarea familiei că a fost un om bun, şi că a meritat sacrificiul lor. Am arătat în secţiunea „Filmul folosit ca mijloc de dezinformare şi manipulare publică” faptul că acest film este o dezinformare menită să ascundă sacrificarea atât a celor câteva mii de militari americani în Hawaii şi Filipine, cât şi a restului de între 80 000 000 – 100 000 000 de milioane de victime, ale Războiului Mondial 2. Însă această scenă reflectă fidel angoasa veteranilor de război. Ei au deseori povara sufletească a celor care s-au sacrificat, sau au fost sacrificaţi, pentru ca ei să supravieţuiască. Într-un tupeu tipic pentru minoritatea de veterani obedienţi, aceştia îşi reclamă în mod invers „dreptul” de a fi puşi înaintea acelor victime pe această a doua plăcuţă comemorativă. Această situaţie reflectă fidel capitalismul, un sistem criminal care îşi justifică crimele prin prosperitatea postumă a criminalilor, la fel ca în cazul sclavagismului clasic.
Cei menţionaţi în monumentul funerar adiacent par pentru necunoscători a fi adevărata dovadă vie a minciunilor oficiale, deoarece au trăit până în ultimii ani. Am văzut anterior cazul Langdell, unul din cei mai proeminenţi dezinformatori dintre veterani. El a murit natural în 2015 la 100 de ani, iar numele său este gravat în blocul din dreapta al memorialului adiacent.
Dacă ne uităm la cele două blocuri din monumentul funerar adiacent vedem un număr de doar 45 de nume până în 2021. Niciunul dintre ei nu a susţinut, sau nu a lăsat urme să fi susţinut, teoria complotului. Cine nu e informat presupune că aceştia ar fi murit de bătrâneţe, la peste 80 de ani. Însă, în realitate, au fost 335 de supravieţuitori. Lista lor nominală poate fi văzută în web-site-ul „pearl-harbor.com”. Discriminarea dizidenţilor politici atestă caracterul eminamente dictatorial al aşanumitei „democraţii” americane, şi occidentale în general, care este o formă avansată de totalitarism. Vedem în această acţiune unul dintre cele mai teribile exemple de aplicare a tehnicii de dezinformare prin blamarea victimei.
Există câteva grupuri sociale foarte distincte între aceşti 45 de menţionaţi. Cel mai surprinzător grup este cel care nu există între ei, respectiv cel al ofiţerilor superiori. Ei au primit recompense reale în formă de sprijin consistent în carieră, după modelul locotenentului de informaţii Kermit Tyler; am văzut cu el a avansat într-un an în grad cât alţii într-o viaţa, ca recompensă pentru că a acceptat să susţină zaua dezinformaţională cum că avioanele surprinse de George Elliott la radarul Opana ar fi fost B-17-uri. Cu toţii au aruncat batista pe ţambal în ceea ce priveşte radarul, submarinul, înlocuirea amiralului James O. Richardson şi atacul „surpriză” de la Clark Field, la 9 ore după cel de la Pearl Harbor. Pentru ei nu este relevant faptul că atacul a fost o diversiune internaţională amplă în care au fost implicaţi şefii lor de cele mai înalte ranguri din instituţie. Din punctul lor de vedere militarul are datoria să se sacrifice pentru ţară, iar creşterea economică din timpul celor 4 ani de război confirmă faptul că diversiunea a fost spre „binele majorităţii”…
Poate pentru faptul că vor fi fost deja recompensaţi anterior, sau că familiile nu i-a dorit incineraţi, ci păstraţi aproape. Am văzut anterior şi cazul amiralului Kleber Sandlin Masterson, puternic sprijinit în carieră pentru că a susţinut naraţiunea atacului surpriză. Şi el se afla la ţărm când USS Arizona a fost sabotată la Pearl Harbor, şi nu a văzut de aproape atacul. Web-site-ul „findagrave.com” oferă o fotografie cu monumentul său funerar împreună cu soţia. E posibil totuşi ca numele lui să lipsească de pe plăcuţa comemorativă adiacentă de la monumentul memorial USS Arizona tocmai pentru că familia sa a dorit ca mormântul lui să rămână aproape. Oricum, nu există nici un ofiţer de rang înalt menţionat în monumentul adiacent. Există doar o jumătate de caz pentru aşa ceva. Am văzut în secţiunea „Alte cazuri de recompensă prin avansare în carieră pentru acei supravieţuitori ce au susţinut naraţiunea atacului surpriză la Pearl Harbor şi Clark Field” cum fiul lui Joseph K. Langdell a făcut carieră în Marina SUA pentru că „tăticul” avusese un rol imens în mistificarea adevărului cunoscut de majoritatea supravieţuitorilor. Am văzut anterior cum J.L. Langdell este unul din cei mai proeminenţi dezinformatori dintre veterani. El a murit natural în 2015 la 100 de ani, iar numele său este gravat în blocul din dreapta al memorialului adiacent.
În acelaşi fel, nu toţi cei ne-menţionaţi în lista comemorativă adiacentă a supravieţuitorilor decedaţi ulterior au avut o activitate dizidentă. Unii au fost chiar protejaţi ai spionajului civil şi militar, după cum observăm în evoluţia lor profesională. După modelul naraţiunii din filmul „Salvaţi soldatul Ryan!”, aparatul dezinformaţional al spionajului american i-a discriminat pozitiv pe acei supravieţuitori care şi-au pierdut rude, în general fraţi, în acel atac. Scopul a fost cu predilecţie acela ca ei să nu ajungă dizidenţi politici, şi să fie mulţumiţi de viaţa pe care o duc. Au fost 38 de perechi de fraţi pe SS Arizona, dintre care 3 perechi chiar şi de câte 3 fraţi. Din acestea 3 au supravieţuit câte unul, Thomas D. Murdock, John Andrew Doherty şi Harvey Herman Becker. Din ele 38 de perechi, 15 au avut câte un supravieţuitor.
Unul dintre ei este Harlan C. Christinasen, supravieţuitor de pe nava USS Arizona, al cărui frate Edward Lee a murit în atac. Altul este Noel B. Chapman, care şi-a pierdut fratele, Naaman. Şi Anthony Francis Czarnecki şi-a pierdut un frate la Pearl Harbor, Stanley, şi altul, Henry, în Europa. A. F. Czarnecki a murit în 2004, şi are numele gravat pe rândul doi, jos, în blocul din stânga al monumentului adiacent. Un caz special a fost şi al lui Estelle Birdsell, al cărui frate Rayon a murit odată cu explozia din nava USS Arizona. Voi reveni un pic mai jos la el. Există şi numeroşi veri ucişi în acel atac. De exemplu, Brooxey „Johnny” Johnston, Jr. şi-a pierdut doi veri în explozia din USS Arizona, Dee Cumpie si Horrace Van Wood. Diferenţa dintre ei constă în câteva grade inferioare de rudenie, deci se află în aceeaşi situaţie.
Dacă lucrurile s-ar fi întâmplat precum spune varianta oficială, atunci aceşti supravieţuitori ar fi fost vârful de lance al intrării SUA în război; fraţii celor ucişi în atac ar fi putut deveni modele de răzbunare, pentru restul americanilor, şi nu ar mai fi fost nevoie de uriaşa campanie pro-război cu imagini manipulatoare din care am redat şi eu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . Scenele lacrimogene cu supravieţuitorii plângându-şi fraţii ar fi avut o uriaşă putere de convingere, şi ar fi creat o emoţie uriaşă nu doar în opinia publică americană, dar şi în cea internaţională. Dar, în loc de mobilizare, aceşti oameni au dispărut pur şi simplu din istorie. În locul lor au vorbit demagogii. De ce sistemul nu i-a folosit pe supravieţuitori? Răspunsul e foarte probabil să stea în faptul că mulţi dintre ei aflaseră de radar şi submarin. Perspectiva sacrificării fraţilor şi verilor lor devenea prea grotescă încât ei să mai susţină nu doar varianta oficială, dar chiar şi însăşi meseria de militar pe care o aleseseră. Printr-un sistem complex de manipulare prin pedeapsă şi recompensă, după cum am văzut în aceste ultime secţiuni, vocile acestor oameni au fost domolite.
O recompensă simbolică pentru fratele supravieţuitor care şi-a ţinut gura a fost tocmai menţionarea în acest monument adiacent. Un astfel de caz este cel al lui John D. Anderson. El s-a născut în 1917, odată cu fratele său geamăn, Delbert "Jake" Anderson. Jake a murit în explozia din nava USS Arizona, dar John a supravieţuit. Aproape imediat după atac, Anderson a fost trimis pe distrugătorul McDonough, şi a participat la lupte în întreg Pacificul până la final de război, în 1945, când s-a retras. A încercat o carieră de cascador de film. În paralel a urmat cursuri de meteorologie. În cele din urmă s-a re-înrolat în Marină, ca rezervist, unde a lucrat alţi 23 de ani. După aceea a lucrat ca DJ la radio şi apoi ca meteorolog în televiziunea locală din Roswell (New Mexico). A murit în 2016, şi are numele gravat pe blocul din dreapta al monumentului adiacent.
E posibil ca şi Noel Chapman să fi primit supra-privilegii în contul fratelui său, Naaman, ucis în atac. Într-o postare din 22 mai, 2021 al paginii Facebook „PearlHarborNPS” citim că într-o scrisoare, trimisă familiei la 4 zile după atac, Noel ar fi menţionat că a fost imediat repartizat pe o altă navă după ce USS Arizona a fost scufundată. Desigur, în acest timp scurt nu aveau cum să ajungă şi la el informaţiile despre radar şi submarin, aşa că nu a ajuns dizident. A continuat să fie parte din Marina Militară pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, inclusiv în timpul invaziei din Okinawa. Nu ştim dacă a continuat să fie parte din Marină şi după război, dar e cert că a supravieţuit şi că e posibil să fi fost discriminat pozitiv, precum personajul principal din filmul „Salvaţi soldatul Ryan!”. Noel Chapman a murit în la 83 de ani şi are numele gravat pe rândul 2, jos, din pe blocul din stânga al monumentului adiacent.
Pe plăcuţa comemorativă a monumentului adiacent din memorialul USS Arizona există câteva nume care n-au lăsat prea multe urme în urma lor. Ei sînt oameni simpli, fără iniţiativă şi fără păreri personale, meniţi să se supună superiorilor. Dacă aceştia au zis că atacul a fost unul surpriză, ei au susţinut această idee, indiferent de ce spun indiciile radarului şi submarinului. Aceşti oameni sînt profilul mercenarului clasic, pentru care singura problemă nu este moralitatea acţiunii sau adevărul, ci înrolarea într-o armată câştigătoare, în urma căreia să supravieţuiască. Cu aceşti oameni se face „democraţia” în zilele de astăzi. Ei votează în funcţie de campania media şi atât. Între cei 45 de menţionaţi în monument adiacent ei sînt majoritari.
Însă, pe de altă parte, nu toţi comemoraţii de pe plăcuţa memorialului USS Arizona au fost nişte obedienţi ai variantei oficiale. Unii au fost profund manipulaţi să o accepte. Ei nu au apucat să afle de radar şi submarin deoarece au plecat din zona la scurt timp de după atac. Am văzut în secţiunea anterioară cazul Vernon James Olsen. El a stat luni bune în spital datorită arsurilor severe căpătate în urma exploziei din USS Arizona. Dar, în acelaşi timp, el a lucrat 28 de ani în sistemul militar american, de unde e de înţeles că a avansat bine de tot în grad, însă nu a ajuns chiar ofiţer de rang înalt. Rămăşiţele sale incinerate au fost depuse de scafandri pe USS Arizona, într-o ceremonie omagiară la 7 decembrie 2011, iar numele său este menţionat în corpul din stânga al monumentului funerar adiacent. De asemenea, am văzut anterior şi cazul norocosului Glenn Harvey Lane. Şi el este menţionat în monumentul funerar adiacent, ultimul din corpul din stânga.
Un alt caz de noroc natural similar pare a fi cel al pilotului Millard Arthur Ramsdell. Şi el se afla la ţărm în timpul atacului, pentru o operaţie de apendicită. Web-site-ul „inquirer.com” spune în articolul „Remembering the attack at Pearl Harbor” că s-a retras din activitate cu gradul de locotenent comandor. Atât acest articol cât şi în web-site-ul „findagrave.com” menţionează că, deşi era încă în convalescenţă după operaţie, totuşi el a urcat în avion şi a urmărit portavioanele japoneze, ceea ce ar fi trebuit să facă oricine ar fi fost în poziţia lui. Însă, a avut o defecţiune tehnică şi s-a întors la bază. În acel articol din web-site-ul „inquirer.com” mai citim despre el că era tăcut faţă de evenimentele de atunci, din ce a spus fiul său. Aşadar, Ramsdell e posibil să fi fost un dizident tăcut, după ce a aflat de submarin şi radar, după cum s-a întâmplat cu mulţi supravieţuitori de la Pearl Harbor şi Filipine. O posibilă recompensă pentru tăcerea sa ar fi putut fi tocmai că este gravat în monumentul funerar adiacent, în rândul 3 din corpul din stânga. Am să revin mai jos la acest caz, pentru că există o discrepanţă între data morţii sale (1997) şi cea a gravării (2007).
Există mai multe exemple de astfel de norocoşi care par naturali, în special pentru că numele lor nu au ajuns gravate în monumentul adiacent. Un astfel de exemplu este Lindsey R. Leighton Sr. El s-a născut în Effingham, Kansas, pe 30 noiembrie 1910, şi a fost fiul lui Ray şi Perlia Lindsey Leighton. A studiat iniţial în Nortonville, Kansas. Apoi, a urmat cursurile Universităţii din Kansas. S-a înrolat în Marină în 1932 şi a fost distribuit la bordul USS Arizona la Pearl Harbor. În decembrie 1941 a avut noroc să ceară permisie de plecare la ţărm cu o oră înainte de atacul japonez. Evoluţia lui profesională nu a fost una ieşită din comun, aşa că putem da credit ideii că permisia sa chiar a fost un noroc, aşa cum se întâmplă în mod natural oricărui om. După atac a fost repartizat pe USS Tennessee, apoi pe USS Enterprise. A luptat cu această navă în Bătălia de la Midway. Apoi a fost repartizat pe USS Franklin, care a fost implicată în Bătălia din Filipine. În final a fost distribuit pe USS Boxer. A fost trecut în rezervă în 1946 cu gradul de locotenent, grad junior. În civilie s-a angajat ca inginer la fosta companie de hârtie Hurlbut Paper Co., şi mai târziu la Crane & Co. din Dalton, de unde s-a pensionat în 1990. S-a căsătorit în 1945 şi a avut 2 copii, un fiu şi o fiică, de la care a avut şi doi nepoţi. A decedat în decembrie 2004, în vârstă de 94 de ani. Numele lui nu e gravat în monumentul adiacent, dar nici nu a lăsat urme că ar fi discutat pe tema radarului şi a submarinului. Leighton Sr. A preferat să rămână neutru în această chestiune.
Oarecum acelaşi destin l-a avut şi Lewis P. Robinson, însă s-ar putea ca în cazul lui norocul să fi fost stabilit pe linie ierarhică. În articolul intitulat „In Death, USS Arizona Veteran Reunites With His Shipmates”, publicat în numărul din 7 decembrie 2000 din cotidianul „Los Angeles Times”, citim că şi el fusese pe uscat în noaptea precedentă, şi că atacul a început când el aştepta o ambarcaţiune să-l ducă înapoi pe USS Arizona. Numele său e gravat pe rândul 2 din blocul din stânga al monumentului adiacent. Aceeaşi poveste s-a întâmplat cu un alt norocos, Harry L. Fitch, cu diferenţa că în timpul atacului el aştepta un autobuz spre a-l duce la o ambarcaţiune pentru a se întoarce la navă. O altă diferenţă importantă ar putea fi faptul că el lucra într-o secţie de poliţie militară de investigaţie, după cum citim din mărturia lui Rex Smith din articolul „Pearl Harbor Day – The Way it Was part V” publicat la 1 decembrie 2021 în web-site-ul „army.mil”. Cu alte cuvinte, Fitch era un agent de investigaţii penale sau chiar de contra-informaţii. E posibil ca el să fi fost trimis special la ţărm pentru a-l feri de atac. Şi el al are numele gravat în monumentul adiacent, pe rândul 3 din blocul din stânga.
Noroc artificial ar putea să fi fost şi cel al lui Andrew Guna. Fiul său spune în web-site-ul „findagrave.com” că a plecat în California cu 2 zile înainte de atacul japonez https://www.findagrave.com/memorial/26960544/andrew-guna . Sînt argumente şi pentru o parte şi pentru cealaltă în acest sens. Pe de o parte, el a rămas în Marină pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, şi s-a retras după 23 de ani. Web-site-ul „ocregister.com” scrie că fiul sau Ray ar fi confirmat că ulterior Andrew Guna ar fi comandat două nave amfibii în carierea sa militară, a participat la trei debarcări şi a fost repartizat la un avanpost îndepărtat din Insulele Aleutine în timpul Războiului Rece https://www.ocregister.com/2006/12/07/forever-returned-to-pearl-harbor/. S-a retras din activitate cu gradul de locotenent comandor în 1958. Deducem de aici că s-a înrolat în Marină în 1935. Pe de altă parte, Ray a mai declarat că Andrew Guna nu vorbea despre Pearl Harbor, deci e posibil să fi aflat de radar şi submarin şi să fost şi el un dizident tăcut, precum cei mai mulţi supravieţuitori. Această variantă este susţinută de o întâmplare care s-ar fi putut repeta la mai multe cazuri de posibili dizidenţi tăcuţi, dar ale căror nume au ajuns cumva gravate în monument adiacent. Andrew Guna a murit în 2006, la vârsta de 90 de ani. El a cerut în mod expres să fie incinerat, iar cenuşa să îi fie aruncată în mare, la San Pedro. Fiul însă nu i-a urmat dorinţa, iar cenuşa i-a fost depusă pe navă. Numele său este gravat pe rândul 3 din blocul din stânga, în urma unei ceremonii în care îl vedem şi pe fiu şi pe mama sa, Cozette Guna, soţia lui Andrew.
Această situaţie se apropie foarte de cea din România pe care am descris-o ceva mai detaliat în secţiunea „Haos dezinformaţional practicat de spionajul civil pentru a elimina morţii familiilor incomode din Cimitirul Eroilor şi a aduce pe cei ai celor docile, în sensul promovării minciunii revoluţiei” din cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei”. Am arătat acolo cum unele familii au fost ademenite cu diverse avantaje. În secţiunea „Dezinformările alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă despre evenimentele din decembrie 1989” din aceeaşi carte am descris minciuna cu cele 60 000 de victime şi cea de genocid pe care le-ar fi produs regimul Ceauşescu în 1989. După consumarea evenimentelor şi picarea regimului, câţiva români am aflat că asemenea cifre au fost menite doar să provoace artificial revoltă populară masivă împotriva regimului, care a fost prezentată apoi la nivel internaţional ca revoltă naturală, nu ca manipulare de masă. Aparatul dezinformaţional a venit apoi cu noi zale dezinformaţionale, cum că reporterul de la radio Europa Liberă s-ar fi referit la un fictiv genocid de dinainte de 1989. Desigur, şi această ajustare era tot o minciună; decesele naturale ale bătrânilor au fost cârpite ca victime ale regimului. Apoi, numărul de 60 000 de victime a fost justificat cum că ar fi fost auzit de reporterii acestui infam post de radio de la altă agenţie de presă.
Dar problema cu Cimitirele Eroilor din principalele oraşe în care au murit oameni în 1989 a fost aceea că, printr-un concurs de împrejurări, numărul crucilor era mai mic chiar şi faţă de cel al victimelor reale. Familiile unora dintre cei ucişi atunci au vrut să îi îngroape în alte locuri, din diferite motive. Unul dintre aceste motive este apropierea de strămoşii familiei. Altul este apropierea mormintelor de alte domicilii pe care apropiaţii le aveau în vedere după pensionare. Nu în ultimul rând, la fel cum s-a întâmplat cu cei mai mulţi supravieţuitori de la Pearl Harbor, familiile unora dintre apoliticii ucişi pentru a falsifica probe împotriva regimului au devenit dizidente faţă de naraţiunea „revoluţiei”. Unele dintre astfel de familii dizidente au refuzat îngroparea apropiaţilor în acel cimitir. Altele au fost efectiv refuzate. Aparatul diversionist - dezinformaţional din spionajul civil şi militar a trecut la eliminarea din Cimitirul Eroilor a acelor decedaţi în urma diversiunilor, ale căror familii susţineau aceste idei. În acest fel, cimitirul nu doar că nu confirma minciunile oficiale, dar nici măcar nu reflecta numărul real al celor decedaţi.
Aşa că, spionajul civil şi militar a început să cumpere decedaţi de la familii docile, pentru a-i înmormânta aici şi a completa locurile ... Aparatul dezinformaţional a încercat să lărgească Cimitirul Eroilor din Bucureşti cât mai mult posibil cu decedaţi care fie nu au avut nicio legătură cu regia tragică din decembrie 1989, fie ar fi trebuit înmormântaţi în alte locuri, conform cu domiciliul. Acţiunea aceasta e simetrică faţă de cea a scoaterii unor morţi din morminte la Timişoara, pentru a-i da ca „martiri” ai represiunii regimului. Nu am avut curaj să intru în prea multe detalii, însă sînt câţiva din cei îngropaţi în Cimitirul Eroilor din Bucureşti care au murit de alte cauze, după cum am arătat în detaliu în secţiunea „Ce se află în anumite cavouri din Cimitirul Eroilor din Bucureşti” tot din cartea sus menţionată. Un astfel de caz este Dumitrache Valeria, moartă în urma unui accident rutier n zona bulevardului Păcii din Bucureşti. Alţii au murit la câţiva ani după ce fuseseră răniţi, tot din alte cauze, după cum este cazul Cercel Doina Rebeca la Bucureşti, moartă în 1998. Alt caz este actorul Călin Nemeş de la Cluj, sinucis în 1993. în cartea sus amintită am oferit mai multe astfel de cazuri de martiri făcuţi în mod artificial, din pix. Apoi, în general, 90 % dintre victimele din 1989 au fost apolitici, vânaţi în casele lor sau pe străzi lăturalnice. Cei mai mulţi protestatari anti-regim (in jur de 80 in Bucureşti) au fost ucişi pe 23 si 24 decembrie, după ce Ceauşescu fusese înlăturat de la putere. Pe lângă cestea, există şi câteva cavouri goale, fără nume pe cruce, descrise în secţiunea tocmai menţionată.
Deşi nu se ridică la asemenea nivel de dezinformare cu instrumentele dictaturii clasice, totuşi monumentul adiacent din cadrul memorialului dedicat USS Arizona are funcţie identică cu aceste matrapazlâcuri de lux practicate de spionajul civil şi militar în România. El, de fapt, are rolul de a-i neutraliza pe acei supravieţuitori dizidenţi, ale căror mărturii au făcut furori în noile generaţii de dizidenţi politici anti-capitalişti de după era internetului.
Deşi nu se ridică la asemenea nivel de dezinformare cu instrumentele dictaturii clasice, totuşi monumentul adiacent din cadrul memorialului dedicat USS Arizona are funcţie identică cu aceste matrapazlâcuri de lux practicate de spionajul civil şi militar în România. El, de fapt, are rolul de a-i neutraliza pe acei supravieţuitori dizidenţi, ale căror mărturii au făcut furori în noile generaţii de dizidenţi politici anti-capitalişti de după era internetului. Observăm similaritatea acestor practici cu cazul Andrew Guna de mai sus. Dar el nu este singular. Fiind reticenţi faţă de tema Pearl Harbor, e posibil ca familiile lor să nu fi aflat vreodată ce s-a întâmplat acolo. În acelaşi timp, e posibil ca însele familiile lor să fi fost cumpărate discret cu diverse beneficii, pentru a fi convinse să accepte această mascaradă. Membrii lor au primit cel puţin excursie gratis în Hawaii pentru a participa la ceremoniile de depunere a cenuşii lor în epava navei USS Arizona.
Rolul familiei în această „relansare” a datei morţii este documentat detaliat în cazul Harvey Hollis Milhorn şi a multor altora similare. Diverşi membrii de familie au fost prezenţi şi în timpul ceremoniei de depunere a rămăşiţelor lor pământeşti. Pentru unii a fost suficientă o vacanţă gratis în Hawaii pentru a lua arte la acest eveniment. Alţii au primit mai multe beneficii. Numele lui Milhorn este gravat tot în blocul din dreapta al monumentului adiacent. La ceremonia de omagiere şi pre-gravare au fost prezente fiica sa, Frances Goldsberry, şi nepoata, Rachel Yarasavich. Interviul cu ele le arată entuziasmate de perspectiva excursiei, mai curând decât cuprinse de pioşenie în faţa celui dispărut. Din declaraţia fiicei, ne putem imagina curtoazia care li s-a făcut:
„Fiica mea, Rachel, şi cu mine eram în sfârşit în drum spre Hawaii. Prima noastră călătorie în Insule nu a fost pentru o vacanţă, ci pentru ceva mult mai important. Stând în avion, tot ce mă puteam gândi era că tata se întoarce în sfârşit acasă, în Arizona, la colegii săi de navă şi la mare.”
Vedem în primul rând că niciuna dintre ele nu poartă numele Milhorn. După aceea vedem că mama şi fiica nu au acelaşi nume. Deducem că ambele sînt căsătorite, iar Frances a preferat alt nume decât Milhorn. Faptul că niciuna nu este însoţită de partenerul ei (sau partenera) nu prea arată a coeziune familială. Apoi vedem că fiica sa consideră nava USS Arizona ca „acasă”, deşi tatăl ei a petrecut doar un an la bordul ei. Credincioşii bătrâni consideră că întoarcerea „acasă” este într-adevăr la Dumnezeu, dar alături de familia deja trecută în nefiinţă, părinţi şi soţie. Însă, în contextul propriei familii destrămate, un act de curtoazie din partea statului SUA îi dă aspect de „familie” şi „acasă”. Aceste „investiţii emoţionale” sînt menite să continue susţinerea falsei naraţiuni a atacului surpriză prin membrii familiei celui care a acceptat să o facă în trecut, şi care a decedat ulterior. Acesta este şi motivul pentru care fiica se referă cumva la această călătorie ca la o „vacanţă”, deşi simte nevoia să o nege ca atare, de parcă o astfel de călătorie în general ar fi vacanţă. De fapt, comemorarea morţilor sau alte ceremonii tipice de înhumare nu pot fi vacanţe pentru cei ce participă, cu toate că uneori pot implica diverse călătorii. În acele momente contează doliul şi reculegerea, nu relaxarea tipice vacanţei. Excepţie de la această regulă face tocmai acest gen de situaţii, care lasă să se întrevadă beneficii primite şi atitudinea de mulţumire în aşa fel încât consideră locul ca „acasă”. Într-adevăr, statul SUA a fost şi încă este „acasă” pentru unii şi iad pentru alţii, ca însuşi capitalismul şi oricare alt sistem politic existent până acum.
Însă în acest moment trebuie făcută diferenţa dintre familiile ademenite cu diverse avantaje şi cele care nu au acceptat incinerarea, şi, implicit, nici depunerea ei în apropierea epavei USS Arizona, din motive de religie. E foarte probabil ca familiile unor supravieţuitor al atacului din decembrie 1941, decedaţi ulterior de cauze naturale, să nu fi fost de acord cu relocarea rămăşiţelor sale pământeşti, în special pentru cei îngropaţi în mod clasic. Reamintesc cazul amiralului Kleber Sandlin Masterson, cu mormânt clasic. Un alt caz similar este şi cel al lui Milton Thomas Hurst, cel care a primit onoruri militare funerare complete. În mod normal şi el ar fi ajuns depus în Hawaii, şi numele său ar fi fost inscripţionat în monumentul adiacent. Dar, după cum declară un membru de rang 1 al familiei sale, el a lăsat în urmă nouă nepoţi şi 16 strănepoţi. Prin urmare, e foarte probabil ca aceştia să-l fi vrut aproape de ei şi să nu accepte târgul de a fi transportat acolo. Sau, fiind o familie creştină (există în textul dedicat lui din acest web-site o referinţă la faptul că „merge la Isus”), nu a acceptat incinerarea sa. Dacă au refuzat incinerarea imediat după moartea lor, atunci familiile lor nu vor fi acceptat nici incinerarea la câţiva ani după.
Însă monumentul funerar adiacent din interiorul memorialului USS Arizona este în mare constituit de o campanie de umflare artificială al numărului veteranilor care au susţinut naraţiunea oficială a atacului surpriză. Există mai multe astfel de cazuri de posibili dizidenţi pasivi ce au fost retroactiv transformaţi în obedienţi faţă de naraţiunea oficială, prin ademenirea familiilor lor cu diverse avantaje pentru a accepta mai întâi incinerarea, iar apoi depunerea ei în interiorul epavei USS Arizona. Acest model s-a repetat cu mai multe dovezi la mistificarea evenimentelor din decembrie 1989 de la noi. În cartea mea sus amintită am găsit o mulţime de date contradictorii, în special cele din web-site-ul „portalulrevolutiei”. Am denunţat aceste date în mai multe secţiuni precum „Neconcordanţa numărului de morţi din decembrie 1989 de la Timişoara cu crucile din Cimitirul Eroilor” sau cea referitoare la victimele din capitală, intitulată „Nepotriviri în minciuni ale instituţiilor care au contabilizat morţii 21 decembrie în Bucureşti” .
Sursele americane cu numele şi datele victimelor atacului de la Pearl Harbor nu au asemenea discrepanţe, însă pe măsură ce timpul trece încep să apară situaţii care comunică indirect minciuni omului simplu, destul de asemănător cu cele din România. De exemplu, în comemorările atacului de la Pearl Harbor sau în parade diverse de dinainte de 2010 au participat constant doar 3 supravieţuitori, respectiv:
Norman W. Coplin,
Frank M. Campbell,
James W. Green.
Ultimul dintre ei a fost şi medaliat, după cum am arătat în secţiunea precedentă. Numele său i-a fost gravat în blocul din stânga, rândul 1, din monumentul adiacent. Însă, conform cu practicile deja aplicate până în anii 1990, numărul de supravieţuitori era mult mai mare, deşi în mod natural destui trecuseră în nefiinţă, de bătrâneţe. Pentru împrospătarea memoriei cu datele oficiale atacului surpriză, spionajul militar a creat acest monument adiacent cu acei supravieţuitori care au murit în anii ulteriori. Asemănările cu practicile de ascundere a adevărului faţă de regia tragică din decembrie 1989 sînt flagrante. În secţiunea „Nepotrivire în minciuni …” amintită mai sus am relatat cazul Radu Andrei Eugen, trecut de două ori în ordonanţa de clasare din 14.10.2015 în dosarul nr. 11/P/2014, mai întâi la pagina 106 şi apoi la pagina 461. Datele naşterii şi morţii sînt mutate o zi nai devreme/mai târziu în aceste variante; la pagina 106 se scrie că ar fi fost născut la 22.01.1969 şi ucis în 21.12.1989, în timp ce la pagina 461 e dat ca născut la 21.01.1969 iar data morţii este de 22.12.1989.
E posibil să existe un caz similar şi în cazul datelor privind morţii / supravieţuitorii de la Pearl Harbor, respectiv cel al acestui Frank M. Campbell. Chiar dacă sursele americane iniţiale nu se contrazic, precum cele din cazul victimelor invaziei diversionist-militare din decembrie 1989 din România, totuşi modul în care presa reflectă acest caz se apropie bine de cel din România. Moartea lui Frank Marve Campbell, poreclit „tăticul” este anunţată în articolul „Frank M. Campbell; Executive, 75” din data de 2 aprilie 1994, scris în cotidianul „The New York Ttimes” , cauzată de un infarct, la 75 de ani. Aşadar acest ziar îl dă născut în 1919. În blocul din stânga din monumentul adiacent îi vedem numele plasat în anul 1996. Însă web-siteul „findagrave” îi arată o piatră funerară ce atestă moartea în 2002, si naşterea în 1916.
Cel mai probabil, cineva scoate „din pix” anumite date, la fel ca în cazul celor din decembrie 1989 de la noi. Nu există 2 Frank Campbell între supravieţuitorii echipajului USS Arizona, după cum vedem în lista celor 335 din web-siteul „pearl-harbor.com”. Dar nu exclud totuşi posibilitatea ca în întregul personal chiar să existe 2 Frank Campbell, şi undeva un ziarist neatent să fi încurcat datele; e mai puţin probabil, dar nu imposibil. Campbell e totuşi un nume comun în SUA. Am găsit un alt veteran al războiului mondial 2 cu acest nume, după cum vedem în web-siteul Veterans Legacy Memorial (VLM) . Acestuia i se prezintă şi locul mormântului, şi cu siguranţă e altă persoană, deoarece s-a născut la 13 Decembrie 1913 şi a murit la 27 August 1986.
Poate că în acest caz confuzia ar fi putut veni de la coincidenţa de nume. Însă acest monument adiacent e menit să spună indirect şi subtil minciuna cum că statul american i-ar fi onorat pe supravieţuitorii de la Pearl Harbor, în general, şi pe cei din nava USS Arizona în special. Şi această situaţie se suprapune peste faptul că în el sînt gravate cu preponderenţă acele nume care fie direct, fie indirect, prin familie, au susţinut/ susţin naraţiunea oficială a atacului surpriză. Jocul cu mistificarea numerelor se poate vedea şi în acest caz, deşi el este pus exclusiv în cârca presei. În articolul „John Anderson, one of the last USS Arizona survivors, dies at 98” scris în web-siteul „azcentral.com”, care anunţa moartea lui Anderson, citim că în 2016 ar mai fi rămas doar 7 supravieţuitori de pe nava USS Arizona, respectiv:
Lauren Bruner, 95, La Mirada, California.
Lou Conter, 94, Grass Valley, California.
Lonnie Cook, 94, Morris, Oklahoma.
Raymond Haerry, 93, West Warwick, R.I.
Clarendon Hetrick, 92, Las Vegas.
Ken Potts, 94, Provo, Utah.
Donald Stratton, 93, Colorado Springs.
Pagina de facebook „The History Vault” a publicat o fotografie cu patru dintre cei nouă supravieţuitori de pe USS Arizona, care încă ar fi trăit în 2014: de la stânga la dreapta, Donald Stratton, Lou Conter, John Anderson şi Lauren Bruner . Dar, în acest caz, putem remarca distorsionarea faptelor pentru a se potrivi cu naraţiunea mincinoasă, anume că acest monument adiacent ar fi consemnat toţi decedaţii ulteriori, în semn de preţuire. Pe de o parte, vedem că Lonnie Cook a murit în 2019 şi totuşi numele său nu este gravat aici. Poate fi un alt caz de refuz al familiei de incinerare precum cele de mai sus. Însă pe blocul comemorativ adiacent din dreapta mai vedem menţionaţi şi pe Estellee Birdsell şi pe Harvey Hollis Milhorn, amintit mai sus.
Remarcabil în cazul celor 2 este faptul că lor data morţii este înşelător gravată spre a fi confundată cu cea a depunerii rămăşiţelor pământeşti în locul scufundării navei USS Arizona. Forţarea sensurilor cuvintelor şi a logicii, tipice dezinformării şi manipulării, îşi găseşte în acest caz unul dintre cele mai edificatoare exemple; deasupra monumentului adiacent vedem scrisă precizarea „Supravieţuitori ai USS Arizona înhumaţi cu camarazii lor de echipaj”. Însă aici nu e vorba de înhumare cât de … înapare (inwattered), deoarece rămăşiţele lor pământeşti s-au depus în apă, nu în pământ. Apoi, vedem că toţi cei depuşi aici au fost incineraţi; cenuşa nu se îngroapă, ci se împrăştie în general în ape mai mari precum marea sau oceanul, ca un gest simbolic de viaţă postumă în infinitul universului. Nu în ultimul rând, monumentul adiacent are aspect de mormânt comun, la fel ca şi placa de comemorare din spate, care atestă data morţii, nu pe a relocării rămăşiţelor pământeşti dintr-un loc în altul. Aşa ceva duce la o falsificare a datelor morţii pentru câţiva dintre ei, gest care pare inocent la prima vedere, însă care continuă un întreg proces de mistificare a adevărului despre tragedia de la Pearl Harbor, cu concursul acţiunilor spionajului militar şi civil.
O situaţie similară cu aceasta s-a întâmplat în România cu mistificarea mormintelor din Cimitirul Eroilor din Timişoara. În secţiunea „Dezinformările alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă…” amintită mai sus am descris minciuna emisă de radio Europa Liberă despre 4000 de victime (în 21 decembrie 1989), care apoi au devenit 60 000. Pentru a cârpi această minciună, aparatul dezinformaţional a venit cu informaţia (foarte probabil şi ea tot mincinoasă) cum că în jur de 40 de cadavre (deşi cifrele diferă de la sursă la sursă până la 77) din Timişoara ar fi fost arse la Bucureşti. La final marea problemă ara că în Cimitirul Eroilor din Timişoara nu se puteau justifica decât un număr de vreo 50 de morminte. Dar şi acelea erau pentru decedaţi în mare parte apolitici, ucişi în casele lor sau pe străzi lăturalnice, fără legătură cu protestele. Aşa că spionajul civil şi militar a venit cu nişte pseudo-cruci, în formă de monumente funerare, în Cimitirul Eroilor şi pentru cei presupus arşi în Bucureşti, după cum am arătat detaliat în secţiunea „Neconcordanţa numărului de morţi din decembrie 1989 de la Timişoara cu crucile din Cimitirul Eroilor”, şi ea amintită mai sus. Aparatul dezinformaţional a forţat astfel minciuna cum că sub fiecare astfel de pseudo-cruce ar exista un mormânt cu un decedat în mascarada tragică din 1989.
Exact acelaşi lucru, dar realizat în altă formă, se poate vedea în acest monument adiacent din cadrul memorialului dedicat navei USS Arizona. Am văzut mai sus cazul Arthur Ramsdell, amintit mai sus. Web-site-ul „findagrave” confirmă că murit la 14 ianuarie 1997, dar numele i-a fost gravat în monumentul adiacent abia în 2007, în blocul din stânga, rândul 3. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu cei 2; Birdsell a murit în 1989, după cum citim în web-site-ul „findagrave”. Dar, abia în 2017 i-au fost aduse la Pearl Harbor rămăşiţele pământeşti, într-o cutie de dimensiuni aproximative de 15/20/10 cm. Deducem din aceste dimensiuni că în interiorul cutiei se află cenuşa sa. Anul 2017 i-a şi fost gravat odată cu numele pe acel monument adiacent, deşi anul corect al morţii sale este 1989. Câteva fotografii de la ceremonia de depunere a cutiei în interiorul epavei USS Arizona pot fi văzute în profilul „pearlharboranniversary” din platforma „Flickr” sau în postarea intitulată „USS Arizona sailor Estelle Birdsell laid to rest” din reţeaua „Facebook”.
Ceva asemănător s-a întâmplat şi cu Harvey Hollis Milhorn (poreclit “Buster”): el a murit în 2002, şi numele său a fost gravat în monumentul adiacent abia în data de 7 decembrie 2021, în blocul din dreapta. Cenuşa sa a fost depusă atunci într-un recipient de nişte scafandri în interiorul navei USS Arizona, după o slujbă practicată de preoţi militari în uniformă. Întreaga ceremonie a fost filmată şi se găseşte în website-ul „dvidshub.net” . Numele său este gravat tot în blocul din dreapta al monumentului adiacent. Observăm că şi în aceste trei cazuri s-a practicat mistificarea deformării datelor, ceea ce este un indiciu că forţele ce au conceput aceste dezinformări în masă sînt concepute de aceleaşi forţe de dezinformare şi în România şi în SUA. Singura diferenţă este că în SUA ele au fost făcute mai cu perdea, mai subtil.
Dar numărul cazurilor de astfel de mistificări ale datelor morţii este mai mare. Un alt caz similar este Frank Robert “Bob” Cabiness. Website-ul „findagrave.com” spune că anul decesului în 2002, dar cea gravată în monumentul adiacent este 2011, rândul 3 din blocul din stânga.
O minciună similară, dar de mai mică amploare poate fi văzută şi în cazul Anthony Robert Schubert. Website-ul „elliottmortuary.com” îl dă mort în 2009. Mai citim aici că „slujba comemorativă de înmormântare va avea loc luni, 21 septembrie 2009, la ora 10:30, în cimitirul Memorial Park, cu onoruri militare acordate de Garda de Onoare a Marinei SUA”. Dar, în rândul 3 din blocul din stânga al monumentului adiacent vedem că în dreptul numelui său este gravată cifra 2010. În acest caz probabil că el a fost găsit doar după un an de la deces şi cumpărat astfel de la familie pentru a contribui la acest nou văl dezinformaţional de camuflare a supravieţuitorilor dizidenţi.
Exact ca în România, spionajul civil şi militar american a început o campanie de „recuperare” de nume pentru a fi trimise în Hawaii. Scopul acestei inginerii sociale era a supra-dimensiona numărul supravieţuitorilor ce susţin varianta oficială. Familiile dizidenţilor înverşunaţi în mod normal au refuzat participarea la această mascaradă. Şi atunci spionajul civil şi militar american a gravat pe acest monument adiacent nume cât mai multe şi luate de pe te miri unde. Important era să nu apară vreun membru supărat al familiei, care să urle despre radar şi submarin la ceremonia de comemorare, sau cu prilejuri similare. Încă de la început realizarea monumentului adiacent era consecinţa principiului „primul găsit, primul gravat”. După aceea, au fost găsiţi şi alţii, sau familiile lor au fost dispuse să accepte „relocarea”, contra unor beneficii. Problema era că unii dintre cei găsiţi ulterior muriseră înaintea altora gravaţi deja, şi atunci spionajul american a făcut la fel ca şi cel român, aşa cum am văzut mai sus. De fapt, e invers, şi cronologia confirmă: spionajul român a făcut la fel ca şi cel american, a cărui filială a ajuns. Această practică atestă că ce s-a întâmplat în România a fost coordonat tot de CIA, cu aceleaşi apucături. Aşa că, odată ce generaţiile mai vechi se vor fi stins treptat, şi mai nimeni nu mai era în măsură să denunţe minciunile, iată că anii de deces au fost mutaţi „din pix”, la fel ca în România. Cazurile Ramsdell, Milhorn, Birdsell, Cabiness şi Schubert sînt oglinda vie ale escrocheriilor de lux practicate de spionajul american atât în SUA cât şi în afara ei.
Estellee Birdsell e posibil să fi fost un caz de frate discriminat pozitiv, precum cele de mai sus. Am amintit că el a avut un frate mai tânăr, Rayon, repartizat tot pe USS Arizona, care a murit în timpul atacului. E foarte posibil ca acest sprijin profesional să fi fost o mită pentru a accepta „sacrificiul” fratelui şi însăşi naraţiunea oficială a atacului surpriză. Web-site-ul „findagrave” şi pagina Facebook „Pearl Harbor National Memorial” îl dau pe Birdsell ca rămas în Marină după război, de unde s-a retras ca ofiţer superior.
Şi pentru Anthony R. Schubert se pare că a „suflat vânt din pupa” pentru carieră. Website-ul „elliottmortuary.com” afirmă că după atac a fost distribuit pe nava „Dakota de Sud”, unde a primit o distincţie pentru doborârea a 33 de avioane japoneze într-o singură confruntare. În articolul „Pearl Harbor survivor's ashes laid to rest in USS Arizona”. citim că a activat în sistemul militar american timp de 13 ani, din care s-a retras cu gradul de locotenent comandor. Apoi a lucrat pentru compania Americano-Araba Oil Co din Arabia Saudită. Ulterior el a predat şi la Universitatea din Virginia. Se pare că, asemenea altor obedienţi faţă de versiunea oficială, şi lui i s-au deschis oportunităţile pentru orice fel de activitate...
Cariera lui Milhorn este destul de asemănătoare cu a celorlalţi. S-a născut pe 21 noiembrie 1921 în Harlan, Harlan County, Kentucky şi a murit pe 2 Octombrie 2002 în Chesapeake, Virginia, fiind ulterior ars la crematoriu. În 1941 el era secund artilerist clasa a III-a la bordul USS Arizona. După atac, a fost distribuit pe diverse nave precum USS Tennessee şi a activat în zona Pacificului. S-a pensionat din Marina Militară a SUA după 30 de ani, cu grad de locotenent plin. În cele din urmă, şi rămăşiţele lui au fost aduse în interiorul USS Arizona după moarte, prin „vacanţa” fiicei şi nepoatei, despre care am amintit mai sus.
Postări
