Manifestul societăţii automatiste
2.5.4.19. Manipulare prin alte recompense simbolice secundare pentru acei supravieţuitori ce au susţinut naraţiunea atacului surpriză la Pearl Harbor şi Clark Field
Am tot spus în secţiunile anterioare că cei mai mulţi dintre supravieţuitorii atacurilor de la Pearl Harbor şi Clark Field, în special cei răniţi, au devenit dizidenţi politici după ce au aflat despre submarin, radar şi interzicerea ripostei de către infamul general Douglas Macarthur. În ciuda subminării sistematice a apărării celor două baze, au supravieţuit destui celor două atacuri. În Hawaii ei s-au organizat la nivel inferior, fără ordine pe linie ierarhică. În Filipine ei au dezertat după ce au văzut că sînt pe cale a fi sacrificaţi prin pasivitatea întâmpinării atacului.
Aparatul dezinformaţional din spionajul civil şi militar a răspuns acestei situaţii printr-o serie de pedepse şi recompense pentru a descuraja naraţiunea sacrificării deliberate a propriilor militari. Pentru a ascunde naraţiunea adevărată a atacurilor cunoscute în prealabil, dizidenţii au fost realmente şterşi din istorie cu arma dezinformării, aruncată nu asupra adversarilor, ci şi asupra propriului popor. În Hawaii, spionajul militar şi civil a luat măsura să trimită înapoi în SUA spre a fi discreditaţi şi marginalizaţi pe cei care deveniseră dizidenţi, pentru a nu influenţa cu informaţiile lor pe cei care nu ştiau ce se întâmplase cu adevărat în 7-8 decembrie 1941. Oricum ei nu ar mai fi dorit să lupte, în acest context şi cu o astfel de experienţă.
În Filipine statul american a facilitat o adevărată campanie de exterminare a martorilor supravieţuitori, pentru a preveni creşterea numărului de dizidenţi. Cei care au supravieţuit atacurilor iniţiale au trecut prin alte furci caudine. Am văzut în secţiunea „… Persecuţia mărturiilor vii ale sabotajului de la Pearl Harbor şi Clark Field” cum spionajul militar a instigat foc fratricid asupra prizonierilor de război, americani şi aliaţi în general, deţinuţi de japonezi. Înainte de asta a fost însuşi celebrul „marş al morţii” Bataan în care un număr oficial încă neclar de prizonieri americani de război au murit după 11 zile de mers pe jos pe o distanţă de 90 de kilometri, fără hrană consistentă şi apă.
Faptul că nu se ştie exact câţi oameni au pierit atunci este înspăimântător. Aşa ceva denotă la ce nivel se practică muşamalizarea adevărului şi în dictatura capitalistă, în continuarea cenzurii practicate în toate sistemele politice din istorie. Dimensiunea auto-sabotajului atacurilor de la 7-8 decembrie 1941 a cuprins însăşi istoria şi statistica. Am văzut că în cazul atacului Pearl Harbor există o listă consecventă cu victimele sale. Despre supravieţuitorii de la Pearl Harbor se mai ştie câte ceva, măcar pentru faptul că numele lor sînt cartografiate şi multiplicate în mai multe surse. Ce-i drept, asemenea nivel de transparenţă e superior faţă lista morţilor din timpul invaziei diversionist-militare din decembrie 1989 din România, care diferă de la sursă la sursă. Acele evenimente au fost şi mai prost făcute decât cele din decembrie 1941 din Hawaii. Aproximativ 1000 de oameni, din cei 1166 de victime, au fost artificial ucişi, fie de lunetişti în locuri fără legătură cu protestele, fie prin dezinformări încrucişate ce au dus la foc fratricid între posesorii legali de arme. Familiile au aflat de aceste diversiuni în care au murit cei dragi şi au făcut largi ecouri în presă timp de 15 ani după consumarea evenimentelor. În secţiunea „Nume de decedaţi în decembrie 1989 cu domiciliul în Bucureşti care nu au cavouri în Cimitirul Eroilor” din cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” am dat mai multe cazuri de posibile familii dizidente care au refuzat înmormântarea în acel cimitir pentru că nu au crezut naraţiunea oficială a fictivei represiuni a fostului regim.
În secţiunea aceea am enumerat mai mulţi martiri născuţi în Bucureşti, dar înmormântaţi pe te miri unde. Pe de o parte familiile dizidente au fost discret marginalizate, tocmai pentru că nu erau dispuse să accepte un loc de veci gratuit în schimbul acceptării că persoana apropiată, ucisă atunci, ar fi avut idei dizidente despre evenimente. Însă unele familii au fost îndoliate a doua oară, după pierderea cuiva drag în acea mascaradă tragică. Ele au fost date pur şi simplu din casă cu metode care mi s-au aplicat şi mie, aşa cum le-am descris în sub-secţiunea „Poliţia politică experimentată de mine de dictatura capitalistă” . Pe de altă parte, am găsit în Cimitirul Eroilor din Bucureşti cazuri de familii care au primit o locuinţă în capitală după 1989, în schimbul acceptării ca persoana dragă să fie înmormântată acolo, pentru a acoperi locul celor absenţi. Am arătat mai multe astfel de cazuri în secţiunea „Haos dezinformaţional practicat de spionajul civil pentru a elimina morţii familiilor incomode din Cimitirul Eroilor” din aceeaşi carte.
Dizidenţii post-factum au fost trataţi aproape identic şi în cazul decembrie 1941 precum cei ai evenimentelor din decembrie 1989 din România. Această minciună generalizată era servită de noua dictatură capitalistă, bazată pe dezinformare şi manipulare, ce se instaura în România. Noua dictatură impusă după 1989 în România e ruptă direct din cea americană, iar similaritatea tratării veteranilor atestă acest lucru. SUA nu e departe de acest stadiu de mistificare în privinţa victimelor şi supravieţuitorilor de la Clark Field. Despre foarte mulţi dintre ei nu se ştie mai nimic, şi asta e o uriaşă problemă pentru un stat care se laudă că onorează veteranii. Cu supravieţuirii atacului de la Pearl Harbor s-a întâmplat ceva asemănător.
După terminarea războiului, veteranii dizidenţi ai atacurilor din 7-8 decembrie au fost ucişi mediatic de statul american, guvernat de spionajul civil. Această inginerie socială o continuă pe cea care a produs artificial victimele directe ale atacurilor, ucise de facto de către spionajul militar, prin manufacturarea lor din culise. Găsim în www poveşti de-ale veteranilor dinspre sfârşitul vieţii, cu o imensă gaură după atacul din 7 decembrie. Povestea lor e similară: aveau familii lăsate pe continent, aveau poveşti de viaţă despre cum au ajuns în Hawaii. Până pe 7 decembrie stăteau paşnici şi liniştiţi în bazele lor militare, menite la nivel declarativ să apere teritoriul SUA. Viaţa lor a mers bine până când a început atacul japonez. Dintr-o dată a început drama lor, portretizată până la exacerbare în amintiri, articole de presă, reportaje sau filme de Hollywood. După aceea ei au dispărut din această poveste de parcă ar fi murit de vii. Acesta era, de fapt, planul acelor uriaşe inginerii sociale. Nimeni nu trebuia să supravieţuiască pentru a descrie care a fost în realitate evoluţia faptelor. De aceea supravieţuitorii au avut de trăit o altă dramă, cea a mistificării experienţelor lor.
Supravieţuitorii atacurilor de la 7-8 decembrie 1941 au fost cumva împăiaţi şi înlocuiţi cu alţi americani, neştiutori faţă de ce s-a întâmplat cu adevărat la Pearl Harbor şi Clark Field. Manipulaţi de minciunile oficiale, cei cu memoria scurtă au fost ademeniţi într-un canal de răzbunare personală, controlabilă, pentru acel atac. Răzbunarea lor îşi găsea astfel canale artificială de exprimare, după decade întregi de acumulare a frustrării dinspre oligarhii americani. Predecesorii lor au mai încercat câte ceva prin greve şi sindicate, însă au fost sistematic reprimaţi încă din 1886, când a avut loc greva de la Chicago. Dar iată cum aparatul dezinformaţional le-a oferit o jucărie de punere în act pe teritoriul altor ţări a răzbunării pentru frustrările acumulate în propria ţară. Modelul a fost descris de Hegel în cartea sa „Filosofia dreptului”, Batoche Books, 2001, pagina 259, la care am tot făcut referire în cartea de faţă. Asemenea inginerie socială este un mod foarte abil de a practica cenzura în dictatura capitalistă, mult mai avansat decât în dictaturile clasice!
Refuzul spionajului civil american de a face parade până în anii 1990 cu toţi supravieţuirii atacurilor de la 7-8 decembrie 1941, contrastează cu invocarea constantă a „atacului mişelesc” japonez din decembrie 1941. Atacul de la Pearl Harbor a devenit o jonglerie dezinformaţională cu care s-au justificat şi încă se justifică sutele mii de civili japonezi ucişi de bombele clasice şi atomice americane. Faţă de această temă, autorităţile răspund cu celebrul cântec „Să ne amintim de Pearl Harbor!”, difuzat propagandistic pentru a contracara acuzaţiile de genocid ca apărare în faţa unei fictive invazii japoneze. Însă, asemenea tabu-ului primitiv, în alte contexte atacul de la Pearl Harbor este ascuns de alte evenimente. Scopul acestei inconsistenţe cognitiv-comportamentale este acela de izolare a supravieţuitorilor care nu acceptau naraţiunea oficială a atacului surpriză, exact după modelul izolării familiilor devenite dizidente pe noul regim în România, după invazia diversionist-militară din 1989.
În locul lor au fost invitaţi să reprezinte dovezile vii ale evenimentelor acei obedienţi care au acceptat naraţiunea oficială a atacurilor surpriză fie imediat, la comandă, fie după ani şi ani, sau chiar decade. Această manipulare s-a făcut cu oameni lipsiţi de demnitate, ademeniţi cu recompense precum cele menţionate mai sus. În secţiunea precedentă am arătat mai multe cazuri de recompensă cu avansare în carieră pentru cei obedienţi faţă de naraţiunea oficială. În cea de dinaintea ei am arătat un prim caz de recompensă simbolică generală, prin catalogarea tuturor veteranilor ai Războiului 2 Mondial ca parte din „Generaţia de Aur Americană” . „Generaţia de aur” păreau opiniei public nişte zei antici, deasupra intrigilor lumeşti, şi care nu se pretau la aceste matrapazlâcuri. O astfel de generaţie excludea pentru opinia publică posibilitatea ca atacurile din 7-8 decembrie 1941 să fi fost cumva planificate, sau chiar cunoscute în prealabil.
Naraţiunea eroilor „generaţiei de aur” ai Americii a fost o primă recompensă simbolică oferită unor supravieţuitori minoritari ca număr ai atacurilor din decembrie 1941, în schimbul contribuţiei la muşamalizarea faptelor. Aceşti oameni sînt în mod mincinos portretizaţi ca eroi, însă ei reprezintă partea grotescă a SUA şi a lumii „civilizate” în general, deşi per total această ţară este una remarcabilă în sensul bun. Din păcate, partea negativă a ei e la fel de remarcabilă în sensul rău. Iar modul în care unii supravieţuitori au ales să-şi anestezieze memoria în scopul unor beneficii nu e deloc o mândrie pentru remarcabilul popor nord-american.
În secţiunea de faţă şi în cea următoare voi arăta şi alte cazuri de recompensă simbolică, dar nu de nivel general, ci de nivel particular, special adresate veteranilor obedienţi. Există 4 tipuri principale de recompensă simbolică secundară, particulară, pe lângă cea generală a naraţiunii eroilor „generaţiei de aur”, pentru ca veteranii obedienţi să susţină teoria atacului surpriză, respectiv:
- invitaţia la interviuri în canalele oficiale cu audienţă;
- invitaţia la paradele de comemorare;
- medalierea dinspre autorităţi publice;
- un fel de cimitir simbolic al obedienţilor care au murit ulterior, în general de bătrâneţe.
În continuare le voi descrie fiecăreia rolul dezinformaţional pentru opinia publică. Omul simplu, fără calităţi extraordinare, se bucură atunci când ajunge în centru atenţiei, aşa cum se întâmplă în cazul unor interviuri sau a popularităţii subite în urma unor activităţi sau imagini din reţelele de socializare. Presiunea ieşirii din anonimat face parte din interesul natural de evoluţie al individului uman, şi este cultivată intens de noul sclavagism pentru a-l face să muncească peste puterile sale pentru a atinge acest nivel. Expunerea mediatică discriminatorie, cu scop de omagiu înşelător, are rol de astfel de recompensă. În fiecare an, la 7-8 decembrie, în canale de divertisment sau cu audienţă din alte domenii au fost constant invitaţi veterani obedienţi faţă de naraţiunea oficială. Modul lor de selecţie este foarte abil realizat, după cum am intuit până acum, şi vom vedea clar descris mai jos. Pe tot parcursul acestui al doilea capitol am arătat caracteristica definitorie a materialelor de largă audienţă despre veteranii de la Pearl Harbor, prezentaţi în mass-media şi în website-urile oficiale: ei nu vorbesc de cele 4 indicii de auto-sabotaj, aşa cum le-am descris în acest capitol. S-a ajuns la aşa ceva printr-un tip mult mai grotesc de cenzură practicată de dictatura capitalistă prin dezinformare, spre deosebire de cele clasice, practicate prin distrugerea informaţiilor.
Sînt mai multe astfel de exemple, eu am să prezint doar pe cele mai elocvente. Un astfel de mituit de către departamentele de dezinformare ale agenţiilor de spionaj civil şi militar să nu vorbească despre cele 4 indicii este Louis A. Conter. Într-un interviu de 70 minute, intitulat „Lou Conter, Survivor of USS Arizona, Pearl Harbor (Full Interview)”, el îndrugă verzi şi uscate despre viaţa lui şi Pearl Harbor, dar absolut nimic despre cele 4 indicii de cunoaştere în prealabil a atacurilor, menţionate de-a lungul acestui capitol. Desigur, Conter nu spune nimic nici de adevăratul erou al Americii, George Elliott, omul care a refuzat să ţină radarul închis la Opana.
Un alt exemplu este sergentul major Braddock Jr., care la minutul 07 din video-ul „Sgt. Major William Braddock, Jr., Pearl Harbor Survivor (Full Interview)” răspunde negativ la întrebarea dacă a fost vreun semn al unui potenţial atac japonez. Ne putem închipui că nici el nu spune nimic nici de radar nici de submarin. La minutul 37 spune că a cerut să treacă în rezervă la 28 de ani, după ce i s-a propus să se angajeze în Poliţie în localitatea de baştină din South Carolina. Iată o recompensă printr-un loc de muncă privilegiat!
James L. Forbis are o declaraţie în web-site-ul US Naval Institute în care spune că iniţial unii dintre ei ar fi crezut că avioanele japoneze ar fi fost o farsă dinspre Armata Americană, ce era în mod tradiţional în competiţie cu Marina, şi care îşi mai făceau astfel de şicane. Desigur, nici el nu spune nimic aici despre radarul Opana şi nici despre mini-sumbmarinul scufundat de nava Ward. S-a pensionat din Marină ca şef de navă în 1961.
Am văzut în secţiunea anterioară cazurile cu cei care au devenit fără voia lor martori mincinoşi asupra evenimentelor, deoarece nu au fost în perimetrul bazei de la Pearl Harbor în timpul atacului. Ei practic repetă ce au auzit în mas-media oficială, şi aplică la experienţa lor concretă de atunci. Pentru că au confirmat naraţiunea oficială, ei au fost supra-expuşi mediatic, şi au devenit astfel false probe. Invitaţia la interviuri a fost cea mai simplă cale de a-i converti către naraţiunea oficială mincinoasă a atacurilor surpriză. Alţii au fost feriţi de traume, şi nu au vreo problemă în a uita nişte „zvonuri” despre radar şi submarin, Naraţiunea oficială are şi ea partea ei de adevăr, respectiv că japonezii nu i-au prevenit pe fiecare individual că vor începe războiul (sic!), aşa că în schimbul unor astfel de recompense simbolice, urmate de unele concrete, nu au vreo problemă în a alege partea cu avantaje.
Alţii au primit onoruri speciale în presă sau documentare, precum Joseph K. Langdell, despre care am relatat detaliat în secţiunea anterioară. El a avut misiunea de înfiinţa o asociaţie a veteranilor obedienţi, care s-a prezentat dezonformaţional în peisajul mediatic american ca asociaţie generală a veteranilor de la Pearl Harbor. Această asociaţie a funcţionat exact cum a funcţionat şi aşa-numitul „Front al Salvării Naţionale” (FSN) după 22 decembrie 1989 în România. Persecutaţii politic ai regimului socialist doborât atunci (cu forţe externe), care reprezentau adevărata opoziţie, au fost interzişi în acest FSN. Cel mai clar exemplu este Corneliu Coposu, membru al eşalonului 2 din PNŢ din perioada interbelică, care a stat 17 ani în închisorile staliniste. FSN era guvernat din umbră de câteva personaje de vază ale vechiului regim, racolate de spionajul occidental, precum Silviu Brucan (Saul Bruckner) sau Alexandru Bârlădeanu. Lor li s-au adăugat teoreticieni de rang inferior, dar foarte erudiţi, precum profesorii universitari Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu (Imre Astalos), ce foarte probabil avuseseră acelaşi parcurs în spionajul civil. Între ei a fost pompat şi Dumitru Mazilu, profesor al şcolii de Securitate de la Băneasa. În acel grup organizatoric din FSN mai erau cooptaţi şi diverşi alţi agenţi ce jucau rol de oameni simpli. S-a creat astfel un nucleu dintr-un grup majoritar, alături de cei tocmai descrişi, care luau decizii în acel moment. Mai multe detalii despre aceştia pot fi văzute în secţiunea intitulată „Grupurile sociale implicate în evenimentele din decembrie 1989” din cartea sus-amintită.
Membrii acestui nucleu de putere din FSN aveau rolul de a-i manipula pe cei manipulabili, sau a-i exclude pe cei nemanipulabili. În acelaşi fel locotenenţii lui Langdell din asociaţia veteranilor de la Pearl Harbor avea rolul de a-i manipula pe cei manipulabili înspre a susţine naraţiunea atacului surpriză, sau a-i denigra şi chiar exclude pe cei nemanipulabili prin diversiuni noi. Dintre cei „convertiţi” au fost selectaţi spre recompensă prin invitaţie la interviuri. Asociaţia veteranilor obedienţi funcţiona ca ante-cameră în dezinformarea generală practicată în America de Nord şi toată lumea prin selectarea „mărturiilor”. Pe lângă sprijinul de a înfiinţa această asociaţie, cu care să fie contracarată dizidenţa majoritară între ei, Langdell a fost ridicat la gradul de locotenent comandor. Moartea lui în 2015 a fost relatată pe larg de principalele ziare americane, ca un eveniment major. Pe lângă Langdell s-au aciuat mai multe astfel de lichele oportuniste, gata să susţină orice şi oricând, în schimbul unor avantaje personale. De fapt, aceasta a fost înţelegerea încă din start, de la finalul războiului. Vor fi primi diferite avantaje dacă uită ce au văzut, sau măcar dacă îşi ţin gura faţă de ce au văzut. Cine putea face asta era primit în „asociaţie”.
În paralel cu aceste recompense simbolice, cei care ştiau şi voiau să spună adevărul însă au fost în mod dizgraţios ponegriţi şi marginalizaţi, aşa cum am arătat în secţiunile precedente. După aceste manevre dezinformaţionale, spionajul civil şi militar a continuat denigrarea lor din umbră cu scopul de a-i face necredibili opiniei publice. Informaţiile despre petrecerile sălbatice din localităţile învecinate cu acele baze militare au început să fie pompate în mass-media pentru a-i compromite. Cu ele au fost atraşi în această capcană, ca tineri şi naivi, şi tot ele le vor distruge ulterior viaţa după terminarea războiului. Dizidenţii naraţiunii oficiale au fost astfel denigraţi ca petrecăreţi excesivi, incompetenţi în a-şi îndeplini datoriile pentru care ar fi fost angajaţi.
Departamentele de dezinformare ale spionajului civil şi militar au oferit astfel o dialectică hidoasă de raportare faţă de evenimentele din decembrie 1941 şi protagoniştii lor. Pe de o parte, supravieţuitorii acelor atacuri sînt prezentaţi ca nişte petrecăreţi incompetenţi, care au ţinut-o din distracţie în distracţie, şi au neglijat pregătirea profesională. Cei mai mulţi supravieţuitori ai atacurilor japoneze din decembrie 1941 au fost trataţi ca oile negre ale SUA, în contrast cu ceilalţi veterani ai Războiului 2 Mondial, etichetaţi ca parte a „Generaţiei de Aur Americane”. Am văzut în secţiunea „… Persecuţia mărturiilor vii ale sabotajului de la Pearl Harbor şi Clark Field” am arătat cum unii au fost expuşi ruşinii publice ca dezertori sau sabotori ai statului american.
Dimpotrivă, minoritatea de obedienţi este mincinos prezentată de către canalele oficiale ca eroi, în contrast cu ceea ce au făcut după aceea. Ei sînt prezentaţi drept acea „cremă” americană de competenţi ce şi-ar fi făcut datoria atât cât a putut pentru a respinge atacurile. Ei au rolul dizgraţios de a prezenta opiniei publice în mod mincinos cauza pentru acele evenimente. Ei nu vorbesc despre auto-sabotajul unora, precum generalul Douglas Macarthur sau locotenentul de informaţii Kermit Tyler, ci duc constant atenţia către „incompetenţii petrecăreţi”, care ar fi fost marmur şi nu au putut astfel riposta, aşa cum fuseseră plătiţi să o facă. „Eroilor” chemaţi în interviuri în mass-media li se găseşte constant scuza penibilă cum că, fiind în minoritate faţă majoritatea „incompetenţilor petrecăreţi” (dizidenţii), nu au putut face faţă atacurilor şi astfel au fost copleşiţi.
Canalele dezinformaţionale din mass-media schimbă fără jenă aceste naraţiuni în funcţie de tipul de veteran cu care interacţionează: dizidenţii sînt întâmpinaţi cu prima naraţiune, iar obedienţii sînt ridicaţi în slăvi cu cea de-a doua. Efectul este absolut înspăimântător în ceea ce priveşte puterea dezinformării publice produsă de aceste diabolice agenţii de spionaj, după cum am arătat în secţiunile anterioare; cei care se plâng de peste jumătate de secol că au fost sacrificaţi ca animalele de abator sînt percepuţi prin această dialectică dezinformaţională ca lachei şi laşi, chiar şi la bătrâneţe. Ei le par majorităţii dezinformate ca incapabili să-şi accepte rolul de militar care se sacrifică pentru „propăşirea naţiunii”. Iată cum dialectica laş-erou se răsuceşte nu în funcţie de principii teoretice coerente, ci în funcţie de interese de dezinformare în masă.
Această reţetă s-a repetat absolut la toţi veteranii atacurilor de la Pearl Harbor şi Clark Field. Numai unii supravieţuitori au fost comemoraţi în mass-media la moartea lor, respectiv doar cei care au răspuns la această puternică ofensivă mediatică şi au început să creadă varianta oficială. După cum am spus deja, comemorarea la 80 sau 90 de ani cu câţiva supravieţuitori susţinători ai versiunii oficiale este menită să creeze publicului iluzia (mincinoasă) cum că restul ar fi murit de bătrâneţe, şi nu cea adevărată de a nu fi fost invitaţi la paradă. Aşa ceva a fost însă un profund şi greu de descris proces de discriminare şi etichetare ca „bolnavi psihic” a celor care nu au vrut să accepte minciunile oficiale pompate de sistemul de dezinformare publică al spionajului civil, în special cel american. Aşa ceva este parte din psihiatria politică ce se practică într-un mod avansat de către noua dictatură, după cum se intuieşte în secţiunea intitulată „Tehnica de dezinformare prin contracarare în documente”.
Un alt tip de discriminare în recompensă simbolică pentru veteranii atacurilor de la Pearl Harbor şi Clark Field este cel al distincţiilor oficiale. Toţi cei care au murit atunci în atacul de la Pearl Harbor au primit medalii şi ridicări post-mortem în grad. Ei nu mai puteau vorbi despre ce au văzut. Această manevră dezinformaţională a avut un prim rol de potolire a familiilor lor, care au primit astfel onoruri neobişnuite din partea statului american. Dar medalierea post-mortem a victimelor de la Pearl Harbor a fost un gest de discriminare faţă de cei mai mulţi supravieţuitori, chiar dacă sacrificiul lor a fost mai mic, rămânând în viaţă. Toţi veteranii ar fi trebuit să primească totuşi nişte medalii, chiar dacă nu la nivelul celor ce au pierit în atacuri. Şi totuşi, după cum intuim, cei care susţin naraţiunea oficială au primit astfel de medalii. Deşi cei care s-au lăsat păcăliţi de propaganda războinică din 1941 şi 1942 au fost catalogaţi ca „generaţia de aur”, totuşi doar unii dintre ei au fost medaliaţi. Toţi veteranii medaliaţi susţin varianta oficială a caracterului diabolic al japonezilor de dinainte de 1945, şi nu pe cea a auto-sabotajului.
Aceste medalii nu au fost însă acordate pentru ce a u făcut atunci, ci pentru ce au susţinut după aceea. Supravieţuitorii atacului de la Pearl Harbor nu s-au dus la bar să bea ceva, aşa cum ne lasă să credem aceste recompense discriminatorii. Toţi au ajutat la salvarea camarazilor sau echipamentului, exceptând pe autosabotării din teren, care, ne imaginăm, şi-au continuat activitatea. Medalierea doar a unora este un profund act de discriminare. Apoi, între medaliaţi nu am văzut pe cineva care să fi avut merite deosebite. Au fost unii cu adevărat eroi, care din proprie iniţiativă s-au dus la arme şi, fie au doborât vreun avion japonez, fie au respins prin alte mijloace atacurile. Ne putem imagina că astfel de oameni au devenit cei mai dizidenţi. Nimeni dintre cei mai eficienţi rezistenţi nu a fost medaliat, ci doar cei care au făcut lucruri lipsite de eroism, precum însăşi obedienţa lor faţă de naraţiunea oficială. Sînt foarte multe astfel de cazuri de medaliaţi fără merite deosebite, eu am să prezint deocamdată doar pe câţiva.
Unul dintre ei este Ralph E. Fowler, recompensat cu Medalia Flotei Navale şi Corpurile Marine (Navy and Marine Corps Medal ) în 1944 de către preşedintele SUA. Dacă citim care sînt meritele sale, observăm lucruri comune specifice oricărui puşcaş marin. La fel ca şi în cazul celor mai sus menţionaţi, el a primit această medalie în special pentru că a acceptat naraţiunea oficială, şi a ignorat povestea cu radarul şi submarinul. Alt exemplu asemănător este Robert M. Hendon. Altul este Donald R. Johnson, medaliat cu Steaua de Argint pentru că a ajutat la respingerea atacului inamic din Campania Luzon şi a permis evacuarea răniţilor. Din păcate, contribuţia la respingerea „atacului surpriză” de la Pearl Harbor nu a fost un motiv de medaliere… Vom vedea în secţiunea următoare mai multe astfel de cazuri de medaliere discreţionară, împreună cu o altă recompensă simbolică, respectiv dreptul de a fi menţionat în a doua plăcuţă comemorativă, pusă strategic în faţa celei iniţiale în interiorul monumentului comemorativ de la Pearl Harbor.
Postări
Niciun comentariu:
Write comments