2.5.4.7.1.3. Plantarea probelor în produsele spionajului civil
Manifestul societăţii automatiste
2.5.4.7.1.3. Plantarea probelor în produsele spionajului civil
Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon
Criminalii de lux, în special cei din spionajul civil merg mai departe cu tehnica de alterare a probelor din dosar, oferind organelor de anchetă şi publicului în general şi piste false de dezinformare cu privire la evenimentele care îi încriminează. Una dintre acestea este plantarea probelor, amintită în descrierea acestui sub-subcapitol prin citatul din codul penal american. Dacă alterarea probelor se referă la afectarea realităţii obiectual-faptice şi curând la percepţia publicului menit să fie dezinformat, dimpotrivă plantarea probelor presupune crearea unei false realităţi factuale dar cu probe pasive, care nu interacţionează cu mediul spre a construi o altă realitate. Voi arăta că atunci când există o astfel de interacţiune între obiectele plantate şi realitate, atunci plantarea de probe se cheamă manufacturare.
După cum spune însuşi termenul, plantarea probelor se referă la aducerea de probe false atât în natură, înainte de investigaţia organelor de anchetă, cât şi în dosar, în timpul investigaţiei organelor de anchetă. Aşadar separaţia natură-dosar există şi în acest caz la fel ca şi în cazul alterării probelor, însă ea are câteva particularităţi care arată şi deosebiri de ordin formal; cea mai importantă dintre ele este aceea că plantarea probelor din natură are de cele mai multe ori convergenţă într-un proces judiciar. Dimpotrivă, alterarea probelor se face pentru a le ţine cât mai departe de aducerea lor în sala de judecată.
Plantarea probelor în natură
Cel mai cunoscut exemplu de plantare a probelor în natură, dar cu intenţia expresă de a ajunge într-un proces judiciar, este cel dintr-o ficţiune ecranizată. În filmul „Titanic” (1997) în buzunarul hainei lui Jack i s-a plantat un obiect de valoare ce aparţine rivalului său în cucerirea fetei. Această înscenare are rol de discreditare în ochii ei a celui pe care la acel moment îl alesese ca iubit. Dacă evenimentele s-ar fi desfăşurat într-o localitate, acest eveniment putea avea şi rol de pedeapsă judiciară. În contextul scenei din film fapta nu a fost judecată de o instanţă de judecată, deoarece personajele nu au ajuns într-un loc unde o astfel de instituţie există. Însă ea a avut o astfel de consecinţă, Jack fiind ulterior arestat şi izolat ca la închisoare.
Dar are Cel mai cunoscut exemplu de plantare a probelor în realitate este probabil cel al mânuşilor cu probe de sânge apărute în curtea lui O.J. Simpson, în faimosul caz din anii 1990 din SUA. Ulterior, în timpul procesului (transmis în direct la TV) aceste mânuşi s-au dovedit a nu fi aparţinând lui, deoarece erau mult mai strâmte decât mâinile sale atunci când a încercat să şi le pună. Cineva a vrut să forţeze asocierea dintre persoana sa şi uciderea fostei sale soţii prin plantarea în propria sa curte a acestor mânuşi impregnate cu sânge. Greu de spus cine a pus acele mânuşi acolo, după cum e greu de spus dacă Simpson şi-a ucis fosta soţie sau nu. Dar e foarte probabil că respectivele mânuşi şi orice fel de accesoriu vestimentar însângerat ar fi fost aruncate altundeva, nu pe proprietatea sa, de către ucigaş. O.J. Simpson nu era un personaj care să debordeze de inteligenţă, dar era departe de naivitatea de a nu se debarasa de nişte mânuşi şi a le uita în grădină. De ce ar mai fi purtat mânuşi în timpul crimei, dacă nu s-a şi debarasat apoi de ele, în aşa fel încât să nu îl incrimineze? Un astfel de gest pare mai curând unul de autodenunţ, ceea ce e absurd.
Cel mai probabil este că acele mânuşi au fost de fapt plantate acolo de cineva care a avut interesul de a-l scote pe O.J. Simpson vinovat. Putea fi un rasist, gelos pe succesul fostului jucător de rugby american, putea fi Poliţia care dorea să-şi arate competenţa sau putea fi un sadic ucigaş care voia să îndrepte atenţia spre acesta dinspre propria persoană. Astfel că, în graba evenimentelor, cel/cei din spatele acestei crime nu au putut găsi o pereche de mânuşi potrivite pe dimensiunea mâinilor sale specifice unui fost mare sportiv de performanţă şi a plantat o probă insuficient de coerentă pentru incriminarea lui Simpson.
Cel mai stringent caz de plantare a probelor în natură din România contemporană pare a fi cea a detectării unor fragmente osoase pe care autorităţile le-au declarat a fi ale Alexandrei Măceşanu, fata răpită la Caracal. Nu e sigur dacă aceste probe sunt plantate în realitate sau în documente, deoarece autorităţile nu au admis o expertiză în afara ţării pentru extragerea de ADN din acele oase. Însă e cert că acea fată nu putea fi arsă în acea ţeavă fără fund, căreia autorităţile i-au spus dezinformaţional butoi, şi nimeni n-a simţit miros de carne arsă. Aşadar, dacă oasele găsite în curtea celui acuzat şi condamnat (fără probe) că ar fi ucis-o pe fată aparţin ei, atunci aşa ceva este un caz de plantare a probelor în natură. Dar dacă ADN din acele oase nu confirmă ca aparţinând ei, atunci se înscrie în cazul de plantare a probelor în documente.
Plantarea probelor în documente
Observăm în aceste cazuri faptul că plantarea probelor are o formă retroactivă, adică se face pentru a falsifica o realitate trecută. Dar ea se poate face şi pentru a falsifica o realitate viitoare. Plantarea probelor nu se face doar pentru scăderea artificială a valorii unei persoane sau obiect în percepţia publică (discreditare sau pedeapsă judiciară), ci şi pentru ridicarea ei artificială. Reclamele fac acest lucru în mod constant cupă cum am detaliat în această secţiune . Falsificarea realităţii viitoare este dată de însăşi activitatea comercială ce urmează reclamei. Falsificarea imaginilor statice sau filmate pentru a reda o realitate mult cosmetizată este o practică curentă în procesul publicităţii comerciale dar şi demagogiste. Cum realitatea viitoare nu există în acest caz, e normal ca plantarea de probe să se facă în documente, care presupune nu doar text scris, ci orice fel de înregistrare care pretinde a reflecta o realitate.
Cosmetizarea propriului corp şi deghizarea pot fi catalogate drept plantare a probelor atâta timp cât schimbarea aspectului fizic are un scop exclusiv comercial sau denigrator. Nu se include aici ficţiunea din artă decât în situaţia în care ea are pretenţia de a fi realitate. Din păcate, filmele de la Hollywood trec această barieră uneori, devenind plantare de probe, după cum am arătat în această secţiune .
Plantarea probelor nu se face doar prin intermediul publicităţii comerciale ci şi a celei demagogiste. În România există cazul falsificării unei fotografii de la o manifestaţie în care s-au introdus postfactum portretele soţilor Ceauşescu pentru a le da impresia de revoluţionari anti-burghezi. Deşi cei doi ar fi putut lua parte la o astfel de manifestaţie, în fotografia originală ei nu există, după cum se vede mai jos.
Din imaginea de mai sus ne putem da seama că această tehnică de plantare a probelor pentru ascunderea adevărului se foloseşte intensiv de spionajul civil pentru a-şi şterge apoi urmele crimelor săvârşite. E puţin probabil ca Elena Ceauşescu să se fi trezit într-o dimineaţă cu dorinţa de a deveni subit candidată la premiul Nobel pentru chimie. Cel mai probabil, această supra-cosmetizare a cuplului prezidenţial a avut scop în final de discreditare, fiind o capcană a însuşi spionajului civil care s-a implicat în evenimentele dramatice din decembrie 1989, aşa cum am arătat în mare în documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” la minutul 61:02 . Aşadar, deşi la un prim nivel plantarea de probe a părut să aibă rol de cosmetizarea retroactivă, însă pe termen lung ea a avut rol de denigrare, fiind un exemplu de plantare de probe pentru viitor. Titlul de doctor în Chimie şi chiar de savant de renume mondial acordat Elenei Ceauşescu este o plantare grosolană de probe în documente, vizibilă simplu de majoritatea cetăţenilor României. Iată cum, dictatura capitalistă instalată în România a reuşit printr-o astfel de denigrare pentru viitor să justifice crima împuşcării cuplului prezidenţial în urma unui proces fabricat împotriva lor.
Cel mai clar exemplu de plantare a probelor în documente din subiectul Pearl Harbor este însăşi povestea avioanelor B-17 care ar fi trebuit să ajungă în Hawaii, exact în ziua atacului japonez (după cum susţine Kermit Tyler) sau în acea perioadă. Ea este menită să acopere un posibil ordin pe care Tyler l-ar fi putut primi dinspre superiorii ierarhici spre a-i linişti pe cei 3 oameni care aflaseră despre avioanele japoneze venind. Interesul spionajului civil, guvernat de dinastiile Rockefeller and Morgan din SUA, la care a contribuit şi Zaibatsu din Japonia, era crearea unui război cât mai mare, în urma căruia profitul lor este direct proporţional . După cum am arătat în secţiunile anterioare, spionii coordonaţi de FBI ce lucrau ca acoperire în punctele cheie din baza Pearl Harbor au alterat mecanismul de alertare a bazei exact prin acest posibil ordin dat lui Tyler de a bloca informaţia celor doi operatori de la staţia radar Opana . În urma acestei manevre, majoritatea personalului de la Pearl Harbor a fost surprins de atacul japonez şi nu s-a putut apăra.
Acest atac neanunţat i-a oripilat pe mulţi dintre cetăţenii americani, care au dat apoi buluc să se înroleze în război, astfel manufacturându-se cea mai mare crimă din istorie, aşa cum am argumentat în documentarul meu cu acelaşi nume . Putem întrevedea faptul că blocarea sistemului de alertare a bazei Pearl Harbor a amplificat daunele şi a facilitat supradimensionarea acestui dezastru umanitar. Însă supravieţuitorii bazei au început să-şi pună semne de întrebare despre cum a fost posibil acest atac fără să fie alertaţi anterior. La datele existente în acest moment, Kermit Tyler are aspect de trădător, deşi e foarte probabil ca şi el să se fi supus unui ordin de blocare a alertării bazei. Dacă ar fi fost judecat pentru trădare, atunci ar fi spus cine i-a dat acel ordin pentru a se dezincrimina; astfel am fi avut şi mai multe indicii despre implicarea spionajului civil în manufacturarea acestei tragedii din 7 decembrie 1941. Prin urmare, departamentul de dezinformare din FBI şi apoi din CIA a venit cu această za dezinformaţională a avioanelor B-17, prin care se justifică neurmărirea penală a lui Tyler şi în acelaşi timp i se micşorează vina în ochii opiniei publice.
Naraţiunea despre avioanele B-17 care ar fi trebuit să zboare dinspre California în Hawaii, fapt imposibil în decembrie 1941 , este o combinaţie între tehnica de alterare şi cea de plantare a probelor. Introducerea temei avioanelor B-17 are rol de plantare retroactivă a probelor cu privire la adevărul despre tragedia de la Pearl Harbor şi inflamarea Celui De-al Doilea Război Mondial în general. Ea a obturat cercetarea penală a celor care au stopat alertarea bazei de la Pearl Harbor de către cei doi operatori radar, în special George Elliot.
Povestea radarului de la Opana a ajuns repede la urechile multor militari şi civili iar sarcina spionajului civil a fost aceea de a contraface o explicaţie raţională pentru ordinul de pasivitate dat de Kermit Tyler. În ceea ce priveşte acelaşi ordin dat de generalul Douglas Macarthur la Clark Field (Filipine), aici s-a folosit cenzura clasică. Printr-un noroc orb am ajuns să aflăm că acolo s-a repetat la indigo povestea de la Pearl Harbor, fapt ce scade mult din probabilitatea atacului surpriză susţinută de autorităţi. Douglas Macarthur a fost şi încă este recunoscut ca unul dintre marii eroi din istoria SUA, printr-o uriaşă propagandă răspândită în cultura de masă despre el. Nimeni n-ar crede că el şi-ar fi lăsat oamenii să moară, după faptele de vitejie de care a dat dovadă la sfârşitul războiului. De aceea, cenzura clasică a atacului de la Clark Field a funcţionat până recent în istorie, când internetul a apărut şi a adus date noi venite de la dizidenţii politici.
Dar Kermit Tyler nu avea reputaţia lui Douglas Macarthur şi nu se putea baza pe ea. Aşa că tocmai pentru el s-a plantat această poveste cu avioanele B-17 pentru a-l proteja de furia familiilor celor care ş-au pierdut pe cineva drag la Pearl Harbor sau în groaznicul război instigat de acest eveniment. Această minciună s-a construit în timp. La manufacurarea ei au luat parte psihologi şi specialişti în PR, marketing şi publicitate din cadrul CIA. În primii ani de după război s-a folosit şi pentru Kermit Tyler cenzura clasică, la fel cum s-a făcut şi încă se face faţă de ordinul de blocare a apărării la Clark Field dat de Douglas Macarthur.
În cartea „United States Army in World War ii, The Signal Corps”, Volume 2, editat în 1957 la Washington DC, de către Biroul Şefului Departamentului de Istorie Militară al Armatei” , într-o publicaţie foarte detaliată despre al doilea Război mondial, editată în peste 70 de volume, coordonată de George Thomson, Dixie Harris, Pauline M. Oakes şi Terrett Dulany, nu se spune absolut nimic despre vreun zbor de avioane B-17 înspre Hawaii. În acel moment tema ingineriei sociale practicată de spionajul civil la Pearl Harbor nu era considerată „serioasă” la nivelul documentelor oficiale.
Kermit Tyler a vorbit târziu despre acest incident grav, după cum vedem în acele interviuri date la sfârşitul vieţii . Între timp spionajul civil a copt această nouă poveste dezinformatoare cu confuzia avioanelor japoneze ca fiind americane B-17 şi astfel el a putut răspunde justificativ la întrebări ce aveau deja o jumătate de secol. Nu avea cum să nu răspundă la aceste întrebări în sala de judecată dacă nu avea protecţie de la cele mai înalte niveluri ale statului american.
Am analizat într-o secţiune anterioară posibila minciună din declaraţiile lui Marshall şi generalului Short despre avioanele B-17, care ar fi putut să zboare în Hawaii în 1941. În acea secţiune am lăsat deschisă chestiunea dacă cei doi ar fi comis involuntar această minciună, datorită uitării şi amestecului natural al amintirilor vechi, în special în contextul abundenţei de informaţii.
Până acum eu am găsit doar două referinţe la el în cărţile scrise după război, când s-a investigat şi atacul din Hawaii. Pe lângă declaraţiile lor în faţa Congresului American din 1945, povestea cu confuzia avioanelor japoneze venind să bombardeze Pearl Harbor cu americane B-17, există 2 alte posibile cazuri de plantare a probelor în documente. Primul se regăseşte în cartea lui George Morgenstern numită „Pearl Harbor The Story of the Secret War” apărută în anul 1947. La pagina 47 într-o ediţie mai nouă, şi 31 în varianta iniţială, tema avioanelor B-17 este relatată sumar. Incidentul cu ignorarea semnalului radar e trecut pe seama nepregătirii atât a lui Tyler cât şi a armatei, în general, faţă de potenţialul atac al Japoniei. Foarte interesant este faptul că George Morgenstern nu a mai scris vreo altă carte notabilă. De fapt el n-a mai scris niciuna din ce am putut eu să găsesc în biblioteci sau în mediul online. E ciudat că un autor cu o astfel de viziune a ajuns subit la ea, fără căutări preliminare. Şi mai ciudat e faptul că el este foarte puţin citat în alte cărţi sau materiale în general ce tratează acest subiect, după cum se vede în print-screen-ul de mai jos pe care l-am făcut din primele 3 pagini Google books. Observăm doar 3 titluri de cărţi scrise înainte de apariţia internetului care îl citează.
Dintre acestea niciuna nu citează subiectul Kermit Tyler, după cum se vede în print-screen-ul de mai jos. Aşa ceva e un semn că această carte, sau acest pasaj, e posibil să fi fost plantat ulterior, abia când CIA va fi găsit o explicaţie, fie ea şi puerilă, pentru nealertarea bazei în urma informaţiilor de la radarul Opana. Aşa ceva înseamnă o plantare de probe în documente; ea fie a fost tipărită mult după 1947 şi teleportată înapoi în timp după modelul descris mai sus, fie doar acest pasaj a fost plantat. Dacă s-a întâmplat aşa atunci acest fapt e un indiciu că zaua dezinformaţională cu avioanele B-17 va fi fost coaptă mai târziu, de CIA. Dar, admit şi posibilitatea FBI însuşi s-o fi plantat încă din timpul războiului sau imediat la finalul său, iar cartea să nu fi circulat pentru publicul larg, ci doar între personalul spionajului civil şi cei care puneau la îndoială autenticitatea scuzei lui Tyler.
Aceeaşi situaţie există şi cu cea dea doua carte pe această temă, datată în 1946. Ea este o culegere de mărturii ale celor implicaţi în acele evenimente, ca urmare a audierilor de după război. Titlul ei este „Pearl Harbor Attack: Hearings Before the Joint Committee on the Investigation of the Pearl Harbor Attack, Congress of the United States” şi este editată de Joint Committee on the Investigation of the Pearl Harbor Attack împreună cu United States Congress. La pagina 2967 se tratează subiectul radarului de la Opana. Şi ea se află în aceeaşi situaţie precum cea a lui George Morgenstern. Mai jos se poate vedea faptul că această carte nu este deloc citată de alte cărţi în primele 3 pagini de Google books.
Oricum ar fi, cert este că povestea radarului de la Opana nu a fost spusă marelui public până la apariţia erei internetului pe principalele canale de comunicare, puternic controlate de spionajul civil. De acea mulţi sînt inclusiv astăzi uluiţi de aceste informaţii. Dar ele au fost transmise prin viu grai de către o mână de adevăraţi eroi, care au înfruntat persecuţiile şi denigrările dictaturii capitaliste şi au avut curaj să vorbească despre ele şi altora. Treptat această temă a alimentat folclorul american, culminând cu mişcarea flower-power a hipioţilor, la care au ajuns mărturiile unor supravieţuitori ai acelei tragedii, în ciuda efortului concertat al sistemului de a-i marginaliza. O să detaliez în următoarele secţiuni modul în care această nouă explozie de dizidenţă în SUA a fost calmat.
Odată cu apariţia internetului şi circulaţia mai rapidă a informaţiei, tema aceasta a explodat, semn că subiectul a rămas încă sensibil la peste o jumătate de secol de la consumarea evenimentelor. Era internetului a făcut ca aceste date să se răspândească în forumuri şi reţele de socializare, în ciuda numeroaselor restricţii. Astfel că au ajuns pe diferite căi la mine, care le-am sistematizat după cum se vede în această lucrare. Am făcut un print-screen după primele 3 pagini ale rezultatelor oferite de Google books pe această temă, după cum se vede în imaginea de mai jos, şi vedem că nu există decât aceste 2 referiri la ea în textele scrise de dinaintea erei internetului. Asta însemnă că majoritatea istoricilor n-au ştiut de această temă şi n-au tratat-o în cercetările lor, deşi ea este una de o importanţă care depăşeşte domeniul istoriei şi intră adânc în sociologie, psihologie şi psihopatologie.
Din titlurile cărţilor apărute după anii 90 pe această temă ne putem da seama că aceste cărţi nu sunt decât maculatură propagandistică ce susţin naraţiunea oficială. Însă, după cum funcţionează spionajul civil, şi ţinând cont de această tehnică a plantării probelor, ne putem aştepta însă în viitor ca o mulţime de astfel de informaţii să fie plantate exact atunci în trecut, tocmai pentru a contracara desoperirea acestei bizarerii. Probabil că în viitor aparatul dezinformator va tipări cărţi retroactiv cu această poveste, şi le va plasa în biblioteci pentru a prelungi minciuna pe viitor.
O astfel de manevră dezinformaţională s-ar fi putut crea pentru a evita contactul datelor din ea cu cei care au lucrat direct cu avioanele B-17, respectiv vreo cel puţin 148 de piloţi de avioane B-17. Ei ştiau cu probe clare ale manualelor tehnice şi a experienţei de zbor că aceste avioane nu puteau zbura mai mult de 2200 de mile, în timp ce distanţa dintre Hawaii şi cel mai apropiat oraş american era de peste 2300. Pe lângă aceştia, mai erau şi alţi câţiva zeci de ingineri de aviaţie care au ataşat rezervoarele Tokyo în 1942 şi ştiau clar că au făcut această modificare tocmai pentru a putea trimite aceste avioane mai întâi în Hawaii, şi apoi spre Japonia, după ce li se vor fi reumplut rezervoarele. Dintre aceştia putea ieşi unul care să denunţe ca false datele oferite de Morgenstern sau din cea de-a doua carte, iar plantarea probelor cu avioanele B-17 să fi eşuat. Aşteptarea până când majoritatea acelor oameni vor fi murit de bătrâneţe pare cel mai bun lucru de făcut pentru succesul acestei manevre dezinformaţionale.
Iată că există o astfel de justificare coerentă pentru care aceste două cărţi nu au circulat decât în medii restrânse. În ciuda euforiei generale despre încheierea războiului şi confirmarea naţiunii americane ca fiind cea mai puternică de pe glob, publicul american larg de atunci n-ar fi înghiţit găluşca cu confuzia avioanelor B-17. Ea era dublată de depistarea submarinului japonez , repetarea scenariului la Clark Field, la care se va fi adăugat şi cea a decodării mesajelor japoneze care anunţau atacul. Americanului de rând i s-ar fi părut prea multe coincidenţe, pentru a mai crede că acel atac ar fi fost unul surpriză. Mulţi pierduseră apropiaţi atât la Pearl Harbor cât şi în întregul război. Frustrarea lor de a descoperi că au fost manipulaţi ar fi fost destul de mare. Însăşi societatea SUA s-ar fi pus în pericol şi n-a fost mult să se întâmple asta odată cu mişcarea flower power din anii 1960. Guvernul american a creat de fapt clasa mijlocie, aşa cum o ştiam până recent, tocmai pentru a-i atrage pe hipioţii de atunci în alte activităţi decât punerea sub semnul întrebării a istoriei falsificate şi a sistemelor de guvernare.
Aşa că, după apariţia internetului e foarte probabil ca, aparatul dezinformativ al spionajului civil fie a venit în cu această cârpeală a poveştii lui Tyler prin iminenţa sosirii acestor B-17, fie a scos-o la lumină după ce a ţinut-o în umbră până atunci. Această explicaţie e foarte proastă, însă oferă ceva justificare nu doar pentru lipsa lui de acţiune, dar şi pentru opoziţia vehementă în a alarma ofiţeri cu rang mai înalt, aşa cum voise soldatul Joseph McDonald. Dar ea încă nu a fost făcută publică efectiv, iar cenzura pe care eu am experimentat-o şi consemnat-o în acest video atestă acest fapt. Asta înseamnă că majoritatea populaţiei nu crede această minciună spusă de Tyler, aşa că sistemul nu este încă pregătit să o facă publică cu adevărat şi mizează pe pierderea interesului noilor generaţii faţă de ea. Ei doar i s-a dat un aspect de informaţie publică pentru cazurile care deja ştiau de ea, pentru a nu arăta că se ascunde ceva şi în speranţa că unii ar putea fi convinşi de veridicitatea ei.
Cu toate astea, numărul americanilor care ştiu de radarul de la Opana e mare. Sistemul dezinformaţional a reuşit să fragmenteze cele 4 evenimente care atestă faptul că atacul a fost plănuit. Astfel omul simplu nu poate construi o imagine de ansamblu ameţit de numărul de detalii nesemnificative. Observăm că plantarea probelor are un aspect de falsă arheologie în sensul că aduce nişte date noi despre evenimente trecute, dar care nu pot fi explicate coerent cum de au apărut tocmai acum, în contextul în care nu există vreun motiv coerent pentru care nu au apărut mai devreme. Explicaţia pentru aşa ceva ar putea sta tocmai în faptul că ar fi putut fi necredibile pentru cei care au trăit pe viu evenimentele, precum cazul avioanelor B-17. Lansarea acestor plantări de date atunci în preajma evenimentelor le-ar fi subminat puterea de persuasiune şi astfel efortul dezinformaţional al spionajului civil ar fi eşuat. În următoarea secţiune voi descrie o tehnică mai avansată de plantare a probelor, respectiv manufacturarea lor .
Postări
