Manifestul societăţii automatiste
2.5.4.8.10. Metodele tehnicilor de manipulare prin discreditarea şi denigrarea dizidenţilor politici
Ademenirea iniţială a metodelor de manipulare prin falsă echitate socială are rolul de a atrage omul pre-industrial într-o ierarhie de comandă. Aceste metode de manipulare funcţionează pentru cei mai mulţi cetăţeni; ei niciodată nu vor şti că au fost manipulaţi astfel, considerând că deciziile pe care le-au luat au fost produsul propriului liber arbitru. Cu mase întregi care îi servesc, oligarhii îşi permit acţiuni imorale sau chiar genocidale, care le cresc şi mai mult puterea. Însă, o minoritate înţelege acest proces şi încearcă să comunice acest lucru şi celor mulţi. Ei sînt dizidenţii politici. Ideile lor afectează dominaţia oligarhilor asupra restului lumii; după ce află despre aceste practici, dizidenţii îi privesc mai mult cu circumspecţie decât cu admiraţie. Pentru a-şi menţine imaginea bună şi implicit dominaţia asupra maselor, oligarhii folosesc un complex aparat de dezinformare şi manipulare publică pentru a contracara aceste informaţii venite dinspre dizidenţii politici, sau cei care au experienţa interacţiunii cu ei. Acest proces se face prin agenţiile de spionaj, care controlează cultura de masă în sensul discreditării şi denigrării atât a dizidenţilor politici cât şi a victimelor sistemului social. Atât dezinformarea cât şi manipularea publice combat încercarea lor de iluminare a majorităţi, cu scopul de a o ţine într-un adevărat mit al peşterii dezinformaţional, şi de a continua dominaţia marilor industriaşi şi bancheri ai lumii.
Între nivelul manipulării marginalilor prin falsă echitate socială spre a se încadra într-o ierarhie de comandă şi cel al discreditării prin denigrare a dizidenţilor există o zonă de tampon. Ea constă în crearea artificială de frustrări sociale şi naturale care se adresează majorităţii aflată la limita dizidenţei politice. Aceste frustrări create artificial sînt menite să îi sperie pe cei mulţi în a ieşi din această stare socială, în intenţia de a-i păstra în lanţul ierarhic. Ele se prezintă ca ameninţări generale, de masă, spre deosebire de cele îndreptate predilect spre o anumită persoană, sau grup social, care fac parte dintr-o metodă distinctă de manipulare. În faţa lor, omul simplu îşi schimbă şi ideile şi comportamentul în favoarea unuia gregar, acceptat de toţi. El nu are vocaţia avangardei şi nu este dispus să iasă din rând. Dacă are şanse mari de supravieţuire în sistemul politic curent, atunci omul nu îşi riscă bunăstarea de dragul dizidenţei politice; el o adoptă atunci când fie primeşte o retribuţie mai mare sau alte beneficii, fie când munceşte mai puţin. De aceea ameninţările generale îi conving pe cei mai mulţi să nu adopte idei politice dizidente.
Dar, desigur, aceste metode vizează şi pe dizidenţi sau pe cei care au ieşit din sistem şi denunţă practicile negative ale acestuia. În unele situaţii îi vizează mai mult pe ei decât pe cei care le-ar putea fi discipoli. Metodele de manipulare a maselor prin denigrare a acestor oameni se pot împărţi în două clase:
a. manufacturarea unor false probe legale împotriva adversarilor ideologici;
b. manufacturarea unor false probe medical-psihiatrice, ce îi sperie pe eventualii lor admiratori.
În continuare le voi descrie detaliat.
a. Metodele de manipulare prin manufacturarea unor false probe legale
Am arătat în secţiunea numită „Manufacturarea probelor în produsele spionajului civil” cum însele izvoarele istorice pot fi falsificate, şi cu ele însăşi istoria. În continuare voi descrie metodele de manipulare prin care dizidenţii politici sînt atraşi în capcane reale cu consecinţe infracţionale şi penale, care le fac imagine negativă şi îi denigrează în faţa opiniei publice. Aceste metode de manipulare sînt marginalizarea, reproşul nesfinţeniei, justiţia extremistă şi manufacturarea infracţională, penală şi genocidală.
Marginalizarea este un fel de închisoare în aer liber, practicată de dictaturile moderne pentru dizidenţii politici, spre deosebire închisoarea de facto prin care ei sînt condamnaţi în cele clasice. Marginalizarea constă în stoparea avansării profesionale sau chiar concedierea la locul de muncă a acestora. Aşa ceva este exact ce evită cei mai mulţi, aşa că această metodă se suprapune peste principiile manipulării descrise mai sus. Celebra expresie românească interbelică „Gura! Că-ţi pierzi pâinea!”, reluată parţial şi după 1945, însemna un îndemn la inactivitate politic-dizidentă datorită ameninţării concedierii de la locul de muncă. Însă aşa ceva putea însemna şi închisoarea, nu doar concedierea în dictaturile de dreapta de dinainte de 1944, la fel cum s-a întâmplat şi în cazul dictaturii socialiste (de stânga) de după. S-a schimbat doar orientarea politică a dizidenţilor. După cum am tot afirmat pe parcursul acestei cărţi, dictaturile moderne occidentale sînt în principal bazate pe dezinformare şi manipulare, şi mai puţin pe forţa instituţiilor represive. Folosirea preponderentă a forţei este specifică dictaturilor clasice şi mai rară în dictaturile moderne. Ele au practicat mai rar acest gen de pedeapsă prin închisoarea de facto pentru dizidenţii politici, însă au practicat-o foarte frecvent pe cea ambiguă a marginalizării prin concediere de la locul de muncă, pe lângă restul de metode de manipulare.
Cel mai cunoscut caz de marginalizare este cel al „Listei negre de la Hollywood” („Lista lui Bill”), despre care am mai amintit în această carte; peste 100 de oameni de film au fost acuzaţi de idei politice comuniste şi excluşi din industria filmului din 1947 până în 1957 în SUA. Unii dintre ei erau într-adevăr comunişti, însă mulţi dintre cei consemnaţi în ea nu îl susţineau. Cei din urmă au negat vehement acuzaţia de simpatie faţă de această utopie politică, dar tot au fost marginalizaţi în mod absurd. Absurditatea a fost cu atât mai mare cu cât partidul comunist era legal în SUA. Recunoaştem în această acuzaţie, pe cea de putinism adusă dizidenţilor politici contemporani, în urma cărţii „Trolii lui Putin”, scrisă de jurnalista finlandeză Jessikka Aro. Însă atât acuzaţia de putinism pentru dizidenţii de azi cât şi ce de comunism a celor din lista lui Bill este o dezinformare pentru opinia publică, cu consecinţe manipulatorii. În cazul acuzaţiei de putinism se doreşte asocierea ideilor dizidente cu traumele invaziei sovietice de după 1944. Marginalizarea celor din „lista neagră de la Hollywood” avea scopul de a-i împiedica atât pe ei cât şi pe alţii să facă un film dizident care ar fi spus adevărul despre radarul de la Opana şi despre generalul Douglas Macarthur de la Clark Field. Am descris aceste evenimente în detaliu anterior în secţiunea „Descrierea celei mai mari dezinformări factuale din istorie: tragedia de la Pearl Harbor din decembrie 1941”
Şi mie mi s-a întâmplat ceva asemănător celor din „Lista lui Bill”. După cum am menţionat deja în această carte, în anii 2000 am făcut acţiunea artistică „Armata e gunoi”, care ataca fundamentele sistemului social politic militarist-terorist actual şi cerea adevărul despre implicarea armatei în crimele din decembrie 1989. De asemenea, în aceeaşi perioadă am scris cartea „Stârpirea vampirilor”, în care propuneam revenirea la o democraţie directă de tipul Atenei şi Spartei antice.
În momentul în care am făcut aceste proiecte eram în plin avânt profesional ca grafic-designer, cu 6 ani de experienţă, dar şi ca teoretician şi artist. Am avut expoziţii personale şi de grup, scrisesem deja 7 cărţi, existente în mediul online, publicasem una în format clasic . Aceasta a fost urmată de alte două, scrise ulterior . Am donat cele 3 cărţi în mai multe biblioteci din Transilvania şi sudul ţării, printre care Biblioteca Naţională şi BCU.
Eram căsătorit cu o femeie pe care o iubeam şi care mă iubea, şi locuiam într-un apartament cumpărat prin credit imobiliar. Îmi trăiam practic visul. Câştigam bine şi acumulam constant experienţă în grafic-design. Aveam în plan pe termen lung chiar construcţia unei case în apropiere de Bucureşti. După aceste două proiecte de dizidenţă politică viaţa mea a început să o ia treptat în jos. La fel ca şi cei din „Lista lui Bill”, după 6 ani de experienţă, dintre care 3 ani la firma la care lucram, am fost subit evaluat ca „necorespunzător”, deşi timp de 3 ani nu primisem asemenea calificative negative. De asemenea, nu am avut probleme de sănătate sau vreun episod depresiv care să-mi oprească randamentul la locul de muncă. Dimpotrivă, aceasta era în continuă creştere, conform cu însăşi experienţa în domeniu.
După acel moment nu mi-am mai găsit loc de muncă nici ca începător în domeniul grafic-designului, deşi ajunsesem să îmi simplific în sens negativ CV-ul spre a părea începător şi a nu speria angajatorii cu pretenţii salariale mari, scoţând proiectele cele mai complexe la care lucrasem. În lipsa unui loc de muncă de peste un an, relaţia cu soţia s-a deteriorat şi s-a terminat cu divorţul. Mi-am găsit după un an un post de profesor de artă, doar pentru că cunoşteam bine materia, şi treceam cu uşurinţă examenele. Însă în acel moment salariul era unul de mizerie, cu care nu am mai putut plăti ratele la creditul imobiliar. Aşa că a trebuit să vând apartamentul, într-un moment când preţurile erau jos; per total am ieşit în pierdere. Cărţile mele din biblioteci au fost scoase, împreună cu numele meu.
Orice fel de avansare profesională şi socială mi-au fost stopate. Pe la jumătatea anilor 2010 am fost respins la examenul de admitere din „Şcoala doctorală” la Universitatea Naţională de Arte, cu un proiect de revizuire a teoriei imaginii. Acesta s-a concretizat ulterior în cartea „Contribuţii la dezvoltarea imagologiei” scrisă în 2021 . În acelaşi fel am fost respins la examenul de admitere din „Şcoala doctorală” de la Facultatea de Filosofie pentru dezvoltarea formalizării logice a formelor de umor, proiect aflat la confluenţa dintre psihologie şi logică, aşa cum l-am început în cartea mea „Dinamica psihologiei abisale”. Acestea sînt doar câteva dintre piedicile pe care spionajul civil mi le-a pus timp de aproape 20 de ani. Mai multe detalii pot fi văzute în secţiunea numită „Poliţia politică în dictatura capitalistă aplicată pentru a ascunde adevărul despre 1989” din cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei”. Cam acesta este preţul dizidenţei politice în dictatura capitalistă, prezentată pompos ca „democraţie liberală”. Toţi dizidenţii politici trec prin aşa ceva. Unii dintre ei renunţă astfel la ideile dizidente sau la comunicarea lor în public.
Reproşul nesfinţeniei este o metodă de denigrare a dizidenţilor politici care constă în supradimensionarea unor mici defecte sau caracteristici umane normale, şi etichetarea lor drept crime mai mari decât le speculează legislaţia. Această metodă de manipulare în masă le creează celor mai mulţi falsa impresie că vor fi condamnaţi dacă adoptă ideile şi stilul de viaţă al dizidenţilor politici. Reproşul nesfinţeniei este menit în acelaşi timp să justifice ca act de justiţie măsura excesivă a marginalizării, amintită anterior, precum şi altele pe care le voi descrie pe parcurs.
Cel mai cunoscut exemplu al acestei metode de manipulare este reproşul adus mişcării hippie din anii 1960. Ea este prezentată în mass-media şi cultura de masă în general ca o adunătură de leneşi şi drogaţi ce se gândesc doar la ei şi nu la cei din jur. Astăzi cei mai mulţi dintre noi avem informaţii falsee despre cultura hippie, tocmai acestei uriaşe campanii de denigrare. Ea este de asemenea parte a aceluiaşi proces de dezinformare din istorie precum cel din exemplul de mai sus, respectiv ascunderea manufacturării aceluiaşi eveniment de la Pearl Harbor din decembrie 1941. Hippioţii au fost de fapt cei mai curaţi şi drepţi americani, adevărata generaţie de aur americană din secolul al XX-lea. Ei au fost adevăraţii urmaşi ai părinţilor fondatori americani ai secolului al XIX-lea, care s-au rupt de coroana britanică şi au încercat să facă o societate mai bună pe noul continent. Ca şi părinţii fondatori ai SUA, şi hippioţii au gândit o societate a libertăţii, nu a marilor industriaşi şi bancheri, care între timp sufocaseră America şi întreaga lume cu lăcomia lor.
Mulţi din generaţia „flower power” au aflat despre radarul de la Opana şi despre diversiunea infamului general Douglas Macarthur de la Clark Field (Filipine), al doilea Pearl Harbor, mai puţin cunoscut. După cum am arătat în secţiunea dedicată evenimentului, Macarthur nu a permis subordonaţilor nici să atace baza japoneză din Taiwan (numit atunci Formosa) şi nici să se apere de iminentul atac dinspre aceasta. Mulţi militari au aflat de la radio despre atacul din Hawaii care avusese loc cu 9 ore înainte. Văzând decizia lui Macarthur, ei au refuzat să devină victime şi au dezertat pur şi simplu. FBI, CIA şi US Military Corps i-au hăituit pe aceştia timp de decenii după război, cu scopul de a-i marginaliza şi a-i instiga la diverse infracţiuni pentru a-i prinde în capcane penale. Unii dintre ei au apucat să vorbească cu adevăraţii Tineri Frumoşi şi Liberi ai istoriei, aşa cum eronat s-au numit anti-stângiştii români în ultima decadă, ca o clonă a acelei minunate generaţii. Toată moştenirea culturii hippie stă sub semnul acestei dezinformări majore.
Dezertorii de la Clark Field nu ştiau iniţial despre radarul de la Opana sau despre minisubmarinul japonez scufundat de nava Ward, după cum nici cei de la Pearl Harbor nu ştiau despre ce se întâmplase în Filipine. Dar timp de aproape 10 ani informaţiile au ajuns la cei care aveau urechi să audă şi memorie spre a ţine minte. Oripilaţi de o societate care a pus la cale cea mai mare crimă din istorie, hippioţii au încercat să creeze o proprie cultură într-o societate alternativă, cu recuperarea valorilor pierdute. Apogeul mişcării a fost anul 1969, cu celebrele concerte maraton de la Woodstock.
La fel ca şi mişcarea Rajneesh a lui Osho, cultura hippie ameninţa profitul marilor industriaşi şi bancheri, obţinut prin manipularea tinerilor sau a celor lipsiţi de experienţa în ierarhia capitalistă de comandă. Aceste mişcări şi altele similare au ajuns la apogeul lor să devină adevărate fenomene de masă, oferind gratuit integrare socială şi respect marginalilor. În societatea capitalistă aşa ceva se obţine cu preţul integrării într-o ierarhie de comandă. Pentru a contracara concurenţa, agenţiile americane de spionaj au folosit metode complexe de manipulare. Iniţial ele au folosit ameninţări şi marginalizarea adepţilor, prin concedierea lor de la locurile de muncă. Cazul listei negre de la Hollywood descris mai sus este cel mai concludent. Dar, în anumite cazuri ele au dus mai mult la întărirea convingerilor anti-capitaliste, şi la întărirea acestor mişcări cu noi adepţi. Timp ce 15 ani ameninţările cu marginalizarea au dus la întărirea mişcării hippie, nu la slăbirea ei.
După aceea, spionajul a folosit o metodă aflată la extrema cealaltă, respectiv un uriaş flux monetar revărsat în piaţă. Aşa ceva se traduce prin reluarea metodelor de falsă echitate socială, cu folosirea preponderentă a tehnicii de dezinformare a falsei revoluţii , adică promisiunea unei schimbări radicale în societate. Fluxul monetar din anii 1970 era o adevărată mită oferită celor dispuşi să uite de Pearl Harbor în schimbul unei proprietăţi de peste 100 000 de dolari. Celor mai abili şi mai populari dintre hippioţi li s-a creat un culoar favorabil pentru a ajunge la aceşti bani. Ei şi-au construit astfel firme care au prosperat pentru mai multe decade. Ajunşi patroni, ei au atras un al doilea val de hippioţi în care aveau încredere, ca subalterni. În felul acesta s-a creat clasa mijlocie americană, ce astăzi este recunoscută de cei mai mulţi americani ca dispărută. Preocupaţi cu afacerile, sau cu munca în aceste unităţi de producţie, cei mai mulţi au uitat de idealurile culturii hippie. După ce vor fi ajuns bătrâni şi ţintă naturală a ironiilor noilor generaţii de tineri, spionajul a retras treptat capitalul din rândul clasei mijlocii americane prin impozite şi crize artificiale diverse, ruinând-o. Între timp subiectul autosabotajului de la Pearl Harbor a fost depărtat de atenţia lor prin tehnicile de dezinformare descrise anterior .
Recunoaştem în această manipulare metodele de falsă echitate socială. O clasă mijlocie puternică justifică în cele din urmă abuzurile capitalismului prin redistribuirea bogăţiei către majoritate. Apoi aparatul dezinformaţional al spionajului a venit cu această metodă de manipulare a reproşului nesfinţeniei pentru cei care au rămas îndârjiţi în idealurile culturii hippie. Lor li s-a aplicată această falsă etichetă de leneşi şi drogaţi. Ne putem imagina că în SUA leneşii nu prea există. Cei care au ales să facă agricultură pentru consum propriu şi să muncească într-un ritm mai lent au fost puţini în anii 1960, faţă de spiritul alert al stilului de viaţă nord-american. Comunităţile izolate ale mormonilor sau altele similare nu puteau afla nici de noua muzică rock şi nici de Pearl Harbor. Neidentificându-se cu această cultură şi nici cu acel stil de viaţă, ei nu au ajuns vreodată la Woodstock. Hippioţii au fost copii de muncitori din marile metropole de pe coasta de est a SUA, recunoscută ca nucleul industriei americane. Ei nu au fost leneşi, şi faptul că mişcarea hippie s-a destrămat se datorează în bună măsură tocmai predispoziţiei lor workaholice, care a fost ademenită cu bani, după cum tocmai am descris.
Apoi, reproşul lenei are sens într-o societate tradiţională, când inactivitatea poate duce la inaniţie sau chiar moarte. Datorită reclamelor şi a diverselor metode de manipulare, într-o societate capitalistă nu există leneşi. Acuzaţia de lene este una dintre aceste metode de manipulare. Dimpotrivă, în capitalism omul simplu munceşte prea mult, iar un pic de lene e binevenită. Vom vedea în următorul capitol că excesul de muncă duce la depresie la urmaşi, idee arătată cu argumente structuraliste în cartea mea „Dinamica psihologiei abisale” . În acest context, lenea este mai curând o formă de rezistenţă şi pre-terapie antidepresivă, cu condiţia să nu devină absolută.
La fel se poate spune şi despre acuzaţia de consum de substanţe psihoactive adusă hippioţilor. Această realitate nu diferă de cea a altor comunităţi. Ca în orice comunitate, şi în cea „flower power” au existat câţiva care au folosit droguri puternice. Dar cele mai folosite au fost droguri uşoare precum cannabis-ul, care se foloseau frecvent încă de atunci în toată societatea americană. Dacă ne uităm în video-urile cu spectatorii de la Woodstock, nu se vede că ar fi fost toţi ameţiţi. În multe filmări nu se vede niciunul sub influenţa unor droguri. Dar, da, au existat câţiva hippioţi care au consumat droguri puternice. La fel ca şi în cazul mişcării Rajneesh, infiltrată de „gruparea Hollywood”, şi în cazul celei hippie au fost infiltraţi agenţi sau colaboratori ai agenţiilor de spionaj care au distribuit droguri participanţilor. Interesul a fost tocmai denigrarea în masă a întregii mişcări, în spiritul mentalităţii conservatoare şi puritane, după modelul descris în documentarul meu „Diversioniştii”. Astfel că unii hippioţi au picat în această capcană şi au devenit dependenţi de substanţă psihoactivă. Aceasta a fost a doua lovitură dată mişcării, cu ţintă predilectă pentru ortodocşii hippie, cei care au rezistat tentaţiei de a se angaja la unii „amici” ajunşi patroni. Mulţi dintre ei au ajuns pe străzi, incapabili de a-şi îndeplini sarcinile familiale. Iubitele sau soţiile i-au părăsit, iar copiii lor le-au păstrat o imagine negativă. Uneori mamele însele au făcut exces de substanţe psihoactive, şi şi-au neglijat copiii, care de asemenea le-au păstrat amintire negativă.
În acelaşi fel drogurile introduse de „gruparea Hollywood” în sânul mişcării Rajneesh, ţintindu-l în special pe Osho, au condus la transe gălăgioase a unora dintre membrii ei. Unii chiar aşa simţeau să se exprime. Însă între ei erau alţii ce doar simulau aşa ceva, la comanda spionajului, pentru un interes foarte meschin de a denigra mişcarea. Aceste ţipete i-au deranjat pe locuitorii conservatori ai localităţii Oregon, în care membri Rajneesh cumpăraseră proprietăţi. Câteva plângeri la poliţie din partea nativilor şi plantarea de probe false despre contaminarea apei sau alte false crime, a dus la luarea cu asalt a mişcării şi arestarea lui Osho. Acest eveniment a fost re-transmis de toate posturile TV, mişcarea fiind prezentată ca doritoare de a prelua puterea în SUA şi de a schimba cursul ţării spre pierzanie.
Între timp majoritatea drogurilor folosite de unii membri ai mişcărilor hippie şi Rajneesh au ajuns legale sau ne-incriminabile. Însă mass-media a continuat să incrimineze hippioţii ca drogaţi. Hollywood a ajuns faimos pentru folosirea de droguri mult mai puternice decât cele folosite de unii hippioţi dependenţi de ale. Cazurile de lucrători în industria filmului arestaţi de Poliţie sînt foarte rare, şi atunci totul se termină cu o amendă, pentru ei fiind doar simbolică. Pentru ei nu există o campanie în masă de discreditare publică. Probabil că, dacă nu ar face filme precum cele din secţiunea „Filmul folosit ca mijloc de dezinformare şi manipulare publică”, atunci şi Hollywood-ul ar fi avut soarta mişcării Rajneesh.
Protejarea exceselor de la Hollywood se explică prin faptul că lumea filmului a acceptat un târg plătit cu miliarde de dolari venite de la marii industriaşi şi bancheri. În schimbul lor şi a unui trai de huzur şi excesuri, Hollywood-ul a făcut filme dezinformaţionale despre ascunderea crimelor capitalismului sau supradimensionarea defectelor altor sisteme politice, inclusiv a culturii hippie. Nu am văzut nici un film în care hippioţii să fie prezentaţi într-o lumină pozitivă. Unul dintre cele mai denigratoare filme la adresa culturii hippie este „Once Upon a Time in Hollywood”, în care joacă sex-simbolurile hollywoodiene din anii 1990 şi 2000, respectiv Brad Pitt şi Leonardo DiCaprio. Hippioţii sînt prezentaţi ca o grupare de ucigaşi şi tâlhari, deşi la origine ei tocmai asta dezavuau la autorităţi. În apariţia sa scenică din cadrul festivităţii MTV Movie Awards din 1999, faimosul comediant Jim Carrey a jucat rolul unui hippiot foarte ameţit şi abuziv emoţional, prin curtare agresivă, din poziţie de necunoscut, faţă de o femeie.
La noi în România, cel mai cunoscut caz de metodă de supra-denigrare prin reproş al nesfinţeniei este cea de denigrare a minerilor în anii 1990. Odată cu greva lor din 1977, între ei au fost infiltraţi agenţi ai Securităţii care să le ia pulsul spre a nu mai face o altă grevă. Dacă dictatura socialistă i-a controlat prin metode mai blânde, ce-a capitalistă i-a pus pe liber de facto. După 1990 aceşti infiltraţi i-au manipulat spre un conflict radical cu forţele progresiste reprezentate de protestatarii din Piaţa Universităţii. Rezultatul a fost mineriada din 11-13 iunie 1990, cu crime făcute în cea mai mare parte de aceşti falşi mineri. Deşi sînt filmări cu cei care comit violenţe, aceştia nu au fost identificaţi prin anchete uşor de făcut chiar şi de poliţie. Prin urmare ei nu a fost vreodată condamnaţi într-un proces. Dimpotrivă, condamnarea s-a făcut în masă, asupra întregii zone din Valea Jiului şi a locuitorilor ei. Pe baza faptului că erau mai duri şi mai puţin eleganţi în exprimare, mass-media i-a denigrat pe toţi ca pe nişte brute violente. În felul acesta distrugerea mineritului şi apoi a industriei naţionale a fost justificată ca măsură de pedeapsă împotriva „brutelor”.
Mai aproape de zilele noastre, cel mai vizibil caz de manipulare publică prin metoda reproşului nesfinţeniei este cel al lui Alexandru Cumpănaşu, unchiul fetei răpite, Alexandra Măceşanu, de la Caracal în 2019. El a fost manipulat să danseze în direct pe o reţea de socializare; la ţanc, mass-media denigratoare a prezentat scena ca dans pe cadavrul nepoatei sale. Candidatura sa la preşedinţie, sugerată de unii susţinători de-ai săi, şi naturală în contextul eforturilor de căutare a fetei pe fondul lipsei de transparenţă a autorităţilor, a fost interpretată ca profit de pe urma familiei îndurerate, deşi şi el era parte din familie. Această metodă a fost atât de bine aplicată încât le-a sugerat celor mai nonconformişti că el singur şi-ar fi răpit şi ucis nepoata pentru a-şi face reclamă şi a se folosi astfel de tragedie pentru a-şi atinge nişte ambiţii personale de a ajunge preşedinte.
Remarcăm că metoda de manipulare a reproşului nesfinţeniei aduce prejudicii de imagine unui om singular sau unui grup social, însă nu vine şi cu procese şi pedepse emise de o instanţă judecătorească pentru aceste acuze mai mult sau mai puţin voalate. Dar, la acest nivel această metodă de manipulare nu afectează decât imaginea publică a ţintei denigrate. Ea poate totuşi aduce prejudicii ulterioare datorită impopularităţii ce reiese din această campanie de denigrare. La acest nivel manipularea vizează în principal masle ca principală ţintă, după cum am spus, respectiv convingerea lor să nu ia model imaginea dizidentă, astfel denigrată. Însă atunci când acţiunile de denigrare afectează direct ţinta denigrată şi îi aduce prejudicii fizice şi materiale minore sau moderate, metoda se numeşte justiţia extremistă. În aceeaşi tendinţă, atunci când aceste prejudicii sînt majore atunci metoda de manipulare devine manufacturare de probe infracţionale, penale şi genocidale, despre care voi detalia mai jos. Prin urmare justiţia extremistă este continuarea directă prin aplicare practică a metodei de denigrare prin reproşul nesfinţeniei. Închiderea minelor şi concedierea minerilor a urmat acelei campanii de denigrare începută ca reproş al nesfinţeniei şi continuată ca justiţie extremistă. Procesele staliniste în care au fost condamnaţi adversarii ideologici ai comuniştilor sau chiar rivalii liderilor comunişti au fost precedate de denigrare prealabilă în presă. La acest nivel obiectivul este în special manipularea maselor să evite susţinerea pentru ţinta denigrării însă şi ţinta este afectată.
Justiţia extremistă nu trebuie confundată cu cea sălbatică, cunoscută în general ca răspuns disproporţionat. Aceasta din urmă este reacţia naturală pe care atât animalele cât şi omul o au faţă de o anumită frustrare, în intenţia de a opri originea sa. Formula „justiţie sălbatică” are o evidentă latură contradictorie, ţinând cont că justiţia este una specifică civilizaţiei. Însă justiţia civilizată este mult cosmetizată, în special pentru omul simplu. De fapt ea este continuarea celei sălbatice, care presupune reguli pe care cei puternici le impun celor slabi. Diferenţa dintre cele două tipuri de justiţie constă în faptul că în general justiţia civilizată are reguli faţă de care se supun toţi, în timp ce cea sălbatică se aplică doar celor slabi. Însă ştim foarte bine că „justiţia civilizată” are numeroase excepţii de la această regulă; dreptul roman a folosit regula zilei de excepţie, în care legile cunoscute nu se aplicau. Puternicii zilei scăpau de acuzaţii prin fixarea termenului de judecată exact în acea zi, cunoscută doar de câţiva. Iată că justiţia sălbatică supravieţuieşte în cea civilizată, iar prima nu este un oximoron după cum cea de-a doua nu este un pleonasm.
Ne putem da seama că în viaţa de zi cu zi noi oameni simplii sîntem dominaţi mai curând de regulile justiţiei sălbatice mai curând decât ale celei civilizate. Cel mai frecvent exemplu de justiţie sălbatică este cel al răspunsului violent fizic la o agresiune verbală. Când eram copii am întâlnit fiecare astfel de cazuri, dacă am crescut într-un mediu comun. Justiţia sălbatică se practică şi de adulţi prin numeroasele cazuri de răspuns disproporţionat. Cel mai dur exemplu de justiţie sălbatică în viaţa cotidiană este cel al şicanelor în trafic, ce pleacă de la frustrări minore şi pot ajunge până la adevărată luptă de stradă. Interesul celui care aplică răspunsul disproporţionat este acela de a stopa pe viitor frustrarea produsă de oponent. Ne putem da seama că astfel de reacţii violente în trafic sînt total absurde din punct de vedere practic, deoarece cele două părţi e puţin probabil să se mai întâlnească. Apoi, de cele mai multe ori în lumea civilizată el nu stopează rivalul, ci mai mult îl înfurie. Astfel că, implicând mase mari de oameni, justiţia sălbatică poate conduce la o spirală a violenţei, care poate ajunge la războaie cu milioane de morţi, după cum vom vedea la descrierea a unei alte metode de manipulare din acest grup.
Însă justiţia sălbatică poate duce la un război individual sau de grup în mod natural. După ce se ajunge la asemenea daune, ambii iniţiatori ai conflictului iniţial recunosc că era mai bine dacă cineva îi oprea în săvârşirea răspunsului disproporţionat. Amplificarea spiralei violenţei duce la pierderi mult mai mari pentru ambii decât frustrarea iniţială. Aşa s-au născut scuzele, în cazul unor abuzuri minore, sau chiar însăşi justiţia civilizată, în cazul unor frustrări mai grave. Justiţia civilizată este făcută de profesionişti în drept, cu rolul de a stopa escaladarea conflictului, către care degenerează cea sălbatică, făcută la cald în timpul disputei de către cel mai avantajat. Pentru a evita aşa ceva, societatea umană a stabilit reguli (legislative) ale pedepselor, de controlare a abuzurilor între oameni şi repunerea victimei în starea de dinainte de abuz. Deşi uneori nu se ajunge la acest obiectiv, asta este definiţia justiţiei (civilizate).
Justiţia extremistă este o combinaţie între acestea două. Ea constă în supradimensionarea pedepsei pentru un defect, o neregulă sau o infracţiune anume cu scopul de a marginaliza, denigra sau chiar elimina un potenţial disident sau adversar politic. Diferenţa dintre justiţia sălbatică şi cea extremistă este faptul că prima este instinctuală, subită, în timp ce cealaltă este elaborată metodic, cu regulile justiţiei civilizate. Feminismul a folosit formula „blamare a victimei” de cele mai multe ori în contexte corecte; de exemplu justificarea violului, a violenţei fizice sau verbale asupra unei femei pentru faptul că purta haine scurte, este caz de justiţie extremistă practicată la nivel mediu, ce se manifestă tocmai prin blamarea victimei. Crima este justificată ca reacţie de apărare.
Însă agenţiile de spionaj folosesc justiţia extremistă la nivel major prin manufacturarea de false probe penale. Pe de altă parte, justiţia extremistă poate acoperi o tendinţă sadică a feminismului radical de răzbunare pe „masculinitatea toxică”, incapabilă să se apere. Există cazuri de feminism radical care foloseşte el însuşi blamarea victimei atunci când devine agresiv fizic ca reacţie la un abuz verbal sau agresiune verbală. Feminismul radical interpretează ca violenţă verbală inclusiv salutul sau complimentul fără aluzie sexuală venit din partea unui bărbat, şi reacţionează ele cu cuvinte agresive şi jignitoare sau chiar cu violenţă fizică. Aşa ceva este mai mult justiţie sălbatică deoarece feministele radicale răspund disproporţionat unor greşeli minore. Însă un astfel de răspuns poate deveni justiţie extremistă atunci când la celălalt capăt al disputei este un dizident politic. Desigur, încercarea violentă de a „corecta” cu pumni şi violenţă disproporţionată cele câteva palme date de feministele radicale unor bărbaţi, este tot justiţie sălbatică, şi degenerarea spiralei violenţei. După cum am mai spus şi cu altă ocazie, dacă la cuvintele agresive şi jignitoare, sau la o palmă dată de o femeie în acest context, bărbatul ofensat îi aplică acesteia o lovitură mult mai puternică, atunci şi el a răspuns cu justiţia sălbatică.
Justiţia extremistă este o combinaţie între cea sălbatică şi cea civilizată în sensul că constă într-un răspuns disproporţionat aplicat unei ţinte care e gata de ripostă, însă nu ajunge la o degenerare într-o spirală amplă a violenţei, în sensul tipic celei sălbatice de implicare în conflict a întregii comunităţi a ţintei. Spirala violenţei poate exista şi în acest caz, însă la acest nivel ea se rezumă exclusiv la ţintă, nu la implicarea unor comunităţi întregi. Acest lucru se datorează faptului că în spatele iniţierii ei se află o forţă de provocare care are interesul să o aplice exclusiv asupra ţintei şi să o stopeze acolo, nu să o amplifice.
Acea justiţie extremistă care cultivă o spirală a violenţei exclusiv în jurul ţintei de denigrare devine manufacturare infracţională şi penală. O şicană în trafic provocată ţintei individuale de către un diversionist deghizat în şofer comun, ce degenerează în luptă de stradă, este un exemplu de manufacturare de false probe infracţionale şi penale. La începutul documentarului meu „Diversioniştii” am descris un caz de astfel de manufacturare de false probe infracţionale şi penale împotriva protestatarului Ion Ene. Acesta a fost agresat fără motiv de un astfel de agent infiltrat, care dădea impresia că se apără de o fictivă agresiune anterioară. De asemenea, am descris situaţii de înscenare de false probe de violenţă asupra jurnalistului şi protestatarului Mălin Bot în articolul „Atentie la Mihai Cristian Dide!”. O membră din anturajul falsului protestatar Dide a încercat să-i rupă lui Mălin Bot stabilizatorul de imagine, forţând astfel o reacţie violentă a acestuia împotriva unei femei. După mai multe astfel de experienţe, am găsit pe pielea mea evenimente care, la o analiză ulterioară, s-au dovedit a fi încercări de înscenări de crime precum viol, furt sau violenţă. Am descris câteva dintre ele în secţiunea „Poliţia politică în dictatura capitalistă…” din cartea mea, amintită anterior.
Pe lângă acestea, personal am experimentat posibile capcane de manufacturare de false probe infracţionale şi penale în situaţii pe care le-am trăit rar înainte de editarea documentarului „Diversioniştii”, şi care s-au înmulţit după această dată. Unele dintre aceste evenimente e posibil să fie întâmplări naturale şi nu diversiuni. Însă altele au un grad de bizarerie specific diversiunilor. De exemplu, în iunie 2023 am găsit un telefon care nu avea cartelă în el dar mergea decent. Nu existau motive să fie pur şi simplu abandonat la gunoi. Am făcut o postare pe Facebook despre acest telefon, cu intenţia de a-i găsi posesorul. Am găsit o poză a posesorului după un contact de muncă, însă respectiva firmă nu a fost de găsit. Nici Ambasada Indiei (contractul de muncă arăta că posesorul e indian) şi nici Direcţia pentru Imigrări a Municipiului Bucureşti nu mi-au furnizat vreo informaţie despre numele posesorului. În cele din urmă l-am predat la poliţie.
De atunci în calea mea au început să apară într-un procent mai ridicat obiecte de valoare faţă de cât experimentasem înainte. Recomand dizidenţilor politici să treacă pe celălalt trotuar când văd portofele sau bani pe jos. Asumarea unor obiecte de valoare găsite în spaţiul public este ilegală în toate codurile penale. Nici predarea lor la poliţie nu e scutită de riscuri, deoarece „posesorul” poate declara că a avut mai multe valori pierdute, fapt ce poate atrage suspiciunea că găsitorul şi-a însuşit o parte din ele. Aşa că e mai bine pentru dizidenţi să ocolească astfel de „noroace”. Ce-i drept, o astfel de prevedere nu exclude manufacturarea unei false probe penale prin plantarea probelor, aşa cum s-a întâmplat cu Jack din filmul Titanic, căruia i s-a plantat un ceas în buzunar de către rivalul lui. Însă aşa ceva e un pic mai greu de făcut decât „norocul”.
În acelaşi fel se pot manufactura false probe infracţionale şi penale şi pentru grupuri sociale. Am descris detaliat cele mai vizibile astfel de metode de manipulare prin înscenări de crime în acelaşi documentar „Diversioniştii”. Am dat exemplu acolo pe cel al protestului din 10 august 2018; manifestanţii au fost constat agresaţi cu gaze lacrimogene, fiind astfel instigaţi la a răspunde violent acestei provocări. Unii dintre ei au făcut-o şi au fost ulterior condamnaţi. Printre ei a fost condamnată o persoană care aruncase o sticlă de plastic într-un jandarm îmbrăcat în armură şi cască. Iată că, acolo unde munca de teren nu poate manufactura false probe infracţionale şi penale, un judecător şantajat, sau un agent al spionajului ce lucrează sub acoperire în justiţie, poate completa acest tablou.
Dacă instigarea spiralei violenţei duce la crime de milioane de morţi atunci metoda de manipulare devine manufacturare genocidală. Cea mai frecventă practică pentru aşa ceva este instigarea războaielor. Aşa cum am tot arătat în acest capitol, cel mai clar exemplu pentru aşa ceva este tot începerea războiului din Pacific, aşa cum l-am dat şi metodelor anterioare. Pentru convingerea naţiunii americane să accepte un război contra Japoniei şi Germaniei şi a aliaţilor săi europeni, am văzut cum a fost manufacturat atacul de la Pearl Harbor din decembrie 1941. În sprijinul acesta a existat şi diversiunea din data de 24 Februarie 1942, când forţele militare din oraşul Los Angeles au tras 1400 de proiectile pentru a răspunde unui fals atac japonez asupra SUA continentală. Dezinformarea din presa americană a anunţat atacul japonez, nu şi faptul că totul a fost un „zvon”.
Urmele justiţiei extremiste în manufacturarea acestui război pot fi văzute în modul subit în care el s-a terminat, spirala violenţei fiind oprită exact la momentul oportun. Superioritatea armelor americane a dus la distrugerea Japoniei, însă acel război s-ar fi putut totuşi termina cu înfrângerea SUA la fel ca în Vietnam peste 30 de ani. Piloţii Kamikaze s-au dovedit a fi cea mai redutabilă armă de până atunci. Ei ar fi putut continua lupta şi câştiga chiar dacă toate oraşele japoneze ar fi fost rase de bombe atomice. Însă sistemul administrativ japonez era infiltrat de agenţi ai Zaibatsu-lui japonez care, la rândul lor, erau în colaborare cu spionajul american, după cum am arătat în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie”. Ei doreau transformarea Japoniei într-o ţară eminamente industrială, şi pentru asta trebuiau eliminaţi ultranaţionaliştii şi ţăranii japonezi. Ei au instigat războiul din Pacific din culise şi tot ei l-au terminat înainte ca piloţii Kamikaze să învingă SUA.
Deşi manufacturarea genocidală se practică în general asupra maselor convinse să înceapă războiul, totuşi şi indivizii izolaţi pot fi atraşi în capcane de manipulare spre a fi făcuţi responsabili ulterior de genocid. Cel mai clar exemplu este cel al lui Hitler însuşi, manipulat să declare război SUA. La ora 01.39 din documentarul menţionat mai sus am arătat cum acesta a fost manipulat să semneze „Pactul Tripartit” de către Japonia, prin care semnatarele sale se obligau să declare război oricărei puteri care ar fi declarat război unei ţări din cadrul acestei alianţe; iniţial Hitler nu dorea nici un fel de alianţă militară cu această ţară deoarece ştia că nu va putea trimite trupe în cealaltă parte a lumii, şi se îndoia că japonezii ar fi făcut altfel. Conflictul armat cu China era ceva în care Hitler nu dorea să intre; de aceea articolul 3 din acest document stipulează că alianţa în curs de semnare excludea această variantă. Sînt convins că Hitler n-ar fi semnat Pactul Tripartit dacă ar fi ştiut că Japonia ar fi atacat la Pearl Habror. De fapt, el nu s-a ţinut de cuvânt şi nu a declarat război SUA, după cum stabilea înţelegerea din „Pactul Tripartit”; SUA a declarat război Japoniei în urma acelui atac, însă Hitler nu s-a conformat înţelegerii. El doar a criticat acţiunile SUA in discursul său din 11 decembrie 1941 în Reichstag-ul german, la 4 zile după atacul de la Pearl Harbor. Însă aşa ceva nu echivalează cu o declaraţie de război către SUA, conform procedurilor de drept internaţional. Fiind el însuşi ajutat cu câţiva ani înainte de către megacompania americană General Motors în construcţia unor maşini de război, ştia că un de război cu SUA nu poate fi câştigat. De fapt armele trimise din 1942 de SUA către Rusia a schimbat soarta războiului din Europa. Oricum, istoria a fost falsificată prin echivalarea acelui discurs din Reichstag ca declaraţie de război împotriva SUA, şi astfel Hitler a fost făcut responsabil exclusiv pentru inflamarea războiului din Europa. Dar fără cadoul oferit de General Motors şi altele din partea SUA, el ar fi rămas unul local, de recuperare a teritoriilor pierdute în Primul Război Mondial.
La noi în România, cel mai cunoscut caz de metodă de supra-denigrare prin manufacturare de false probe genocidale este cea a soţilor Ceauşescu. Având rol de demagogi în dictatura socialistă, ei au preluat sau s-au pliat peste defectele tipice ale acestui sistem politic. Însă aceste defecte au fost supra-denigrate de dictatura capitalistă de după 1989, Nicolae Ceauşescu fiind prezentat ca un fel de Dracula modern. Capetele de acuzare ale procesului stalinist, în urma căruia a fost condamnat la moarte şi executat şi el şi soţia sa, au fost minciuni grosolane. O bună parte dintre români încă mai cred că el ar fi comis genocid, că ar fi avut în plan distrugerea satelor sau că ar fi distrus deliberat industria naţională. Toate acestea s-au realizat de facto în perioada dictaturii capitaliste instaurate după 1989, şi date ca false probe ca înfăptuite de Ceauşescu. Cei mai mulţi dintre cei ucişi din timpul invaziei diversionist-militare din decembrie 1989 (dezinformaţional numită „revoluţie”) au fost apolitici, care nu participau la manifestări antiregim. Din cei în jur de 1160 de victime (cifrele variază de la sursă la sursă) doar aproximativ 200 au fost manifestanţi antiregim. Cei mai mulţi au fost ucişi după 22 decembrie 1989, ziua în care soţii Ceauşescu au pierdu puterea. Sub 20 de manifestanţi antiregim au murit până în acea dată, datorită unor diverse accidente inerente, nu represiunii. Mai multe detalii în acest sens pot fi găsite în documentarul meu „Eroii au murit.1899. CIA” şi mai detaliat în cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei”
Observăm prin aceste metode de manipulare că diferenţa dintre stalinismul dictaturii clasice de simulare a unor probe valabile într-un tribunal şi cele ale dictaturii moderne (pompos numită „democraţie liberală”) constă în modul mai realist, mai convingător, în care sînt manufacturate aceste probe false împotriva adversarilor şi dizidenţilor politici. În dictatura modernă, aceste metode de manipulare funcţionează atâta timp cât ţinta manufacturării nu se plânge public că este victima unor posibile înscenări. O astfel de suspiciune compromite nu doar realismul procesului de manufacturare probe false pentru cazul curent, dar şi folosirea lor în situaţii similare în trecut, sau planul lor de folosire a lor în viitor. De aceea, orice semn de suspiciune din partea ţintei cum că ar fi victima unei înscenări conduce la oprirea planului de manufacturare de false probe infracţionale şi penale. În acest moment spionajul civil şi militar trece la punerea în practică a unor metode de manipulare prin manufacturarea de false probe medical-psihiatrice, despre care voi detalia în continuare.
Postări
Niciun comentariu:
Write comments