Manifestul societăţii automatiste
2.5.4.7.3. Materiale dezinformaţionale complexe rezultate prin combinaţia între mai multe tehnici de dezinformare
În secţiunile anterioare am dat mai multe exemple de plantare , alterare , manufacturare şi dezinformare indirectă faţă de atacul de la Pearl Harbor. În acest sub-capitol o să arăt şi alte astfel de exemple.
2.5.4.7.3.1. Alte exemple de împletire a tehnicilor de dezinformare directă în naraţiunea oficială a atacului de la Pearl Harbor din decembrie1941
Planul de oprire a echipamentelor radar de pe insula Oahu pentru a facilita un atac cât mai devastator
Am arătat anterior că avioanele B-17 nu puteau zbura în 1941 de pe coasta vestică a Americii până în Hawaii . Această minciună a fost o za dezinformaţională pentru a da consistenţă minciunii iniţiale a locotenentului de informaţii Kermit Tyler că avioanele japoneze interceptate de staţia de radar de la Opana cu aproximativ 50-55 de minute înainte de atac ar fi fost americane. Eroul acestei întâmplări, soldatul George Elliot le-a crezut pe moment. Ca orice om simplu, nici el nu şi-a imaginat că un american ar conspira cu o naţiune duşmană la acel moment (Japonia) pentru a omorî aproximativ 2000 de americani. Dar după ce atacul a avut loc, Elliot n-a mai crezut această bizară coincidenţă ca atacul japonez a survenit exact în timpul acestui prezumtiv zbor de avioane B-17, mai ales că acestea n-au mai ajuns.
Cei mai mulţi dintre oamenii simpli nu cred că avioanele B-17 ar mai fi venit sau că au fost vreodată programate să ajungă în Hawaii după ce ajung la aceste informaţii. Însă un aparat dezinformaţional intens poate reduce acest procent uriaş. Dimensiunea dezinformării faţă de tragedia de la Pearl Harbor este mai mare decât am relatat până acum, şi o voi descrie în cel mai mic detaliu după cum am menţionat că voi continua descrierea momentului producerii atacului. În secţiunea linkată mai sus am arătat că existau 5 staţii radar active pe insula Oahu. La minutul 61.50 din declaraţia dată după război de fiul lui Joseph McDonald, George, (soldatul de gardă al locotenentului Tyler) aflăm că exista un ordin de oprire a sistemelor radar la ora 6.45, pe care l-au urmat toţi ceilalţi operatori, mai puţin cei ai staţiei de la Opana. Aşa se explică faptul că celelalte 4 staţii nu au interceptat semnalul cu avioanele japoneze venind. Această situaţie este un alt indiciu că atacul ce urma să aibă loc se desfăşura după un plan calculat cu mult înainte. Ordinul de oprire a echipamentelor radar era special dat pentru ca avioanele japoneze să fi fie interceptate de sistemul defensiv al bazei. El a venit şi cu suspendarea turei celor de la orele 7-11, care au primit în mod subit liber, după cum povesteşte George McDonald la minutul 60.40.
În acele 50 de minute de după ora 7, cei 2 operatori trebuiau să doarmă, după petrecerea tipică de sâmbătă seara şi serviciului la staţie de la 3 la 7 dimineaţa. Tura aceasta e mult mai neplăcută decât oricare alta deoarece duce în general la pierderea întregii nopţi. Când eram student, aveam de mers cu trenul 5 ore din localitatea natală până la Bucureşti, unde aveam facultatea. Trenul era special programat să ajungă în capitală la ora 7 dimineaţa. La 2 trebuia să fiu în gară. Am mers cu acel tren de sute de ori şi doar de câteva ori am reuşit să dorm până la ora 2. Probabil că la fel s-a întâmplat şi cu cei doi operatori, George Elliot şi Joseph Lockard, care aşteptau ora 7 ca pe o adevărată eliberare pentru a se odihni.
Şi aici povestea devine dramatică pentru că George Elliot nu a vrut să meargă la odihnă văzând că nu vine tura de schimb. Elliot ceva probabil ceva mai suspicios din fire şi avea vie în amintire pe fostul comandant al bazei, amiralul James O. Richardson; acesta fusese înlocuit din funcţie cu amiralul Kimmel după ce a protestat faţă de decizia luată de forurile superioare de la Washington de a muta flota din pacific de la San Diego, Caliefornia, în Hawaii. Ştiind despre iminenţa războiului, Elliot n-a vrut să repete resemnarea lui Richardson după ce a fost înlocuit şi a rămas să supravegheze cerul din Hawaii. Superiorul său ierarhic, Joseph Lockard, a insistat iniţial să plece la somn, şi a oprit echipamentele radar, conform ordinului. Deşi era un simplu soldat, George Elliot le-a repornit după aceea, motivând că vrea să stea peste program pentru a mai exersa. Simţind suspiciunea inferiorului său, şi dându-i într-un final dreptate, Joseph Lockard a rămas şi el în cele din urmă în staţie şi şi-au continuat activitatea împreună. Aşa că cei doi au fost conştienţi de pericol şi şi-au făcut treaba, detectând avioanele japoneze venind şi anunţând asta locotenentului de informaţii Kermit Tyler.
Am arătat în prima secţiune dedicată atacului de la Pearl Harbor faptul că nava Ward a surprins şi scufundat un minisubmarin japonez cu 90 de minute înainte de atacul japonez, sau, mai bine spus, americano-japonez. Această a doua „coincidenţă” lasă să se întrevadă o colaborare a spionajului american cu cel japonez în coordonarea acestui atac. E foarte probabil că locotenentul William Woodward Outerbridge, comandantul navei Ward, a anunţat şi el mai departe incidentul care trebuia să ducă instantaneu la creşterea stării de alertă, dacă nu cumva chiar la o alarmă generală. E la fel de probabil ca informaţia să fi ajuns tot la Kermit Tyler, care e posibil să-i fi îndrugat şi lui o minciună similară celei transmise celor 2 operatori de la Opana, cum că acel submarin ar fi fost unul american totuşi …
Ei bine, aici se vede diferenţa de caracter între cei doi. Ne putem imagina că suspiciosul George Elliot nu a tăcut, precum Outerbridge, după ce a văzut că Tyler a ascuns informaţia sub acea minciună a avioanelor B-17. Dimpotrivă, Elliot a răspândit în interiorul bazei informaţia cum că Tyler ar fi un spion japonez, aşa cum ar judeca natural orice om simplu pus în această situaţie. Pe de altă parte, Outerbridge, ca ofiţer de rang înalt, şi-a dat seama că începerea unui război cu Japonia e în beneficiul lui însuşi, şi a preferat să ascundă informaţia. Abia mai târziu s-a aflat şi de submarin, împreună cu celelalte două indicii ale cunoaşterii în avans a atacului de către principalii pilorni ai spionajului civil americani. Printr-un proces de izolare a majorităţii militarilor supravieţuitori ai atacului de la Clark Field, Filipine, şi recompensare cu înaintarea în grad a celor cu grad înalt (după modelul Tyler), evenimentul a fost treptat scos din opinia publică. Iar pentru George Elliot s-a folosit această za dezinfromaţională a zborului unei formaţii de avioane B-17. Sînt convins că el n-a crezut-o, însă au crezut-o unii care l-ar fi crezut pe el, în lipsa acestei zale dezinfromaţionale.
George Elliot a fost eroarea neprevăzută în plănuirea atacului de la Pearl Harbor. Dacă el nu ar fi împrăştiat pe insula Oahu informaţia despre ignorarea deliberată a alertei sale, atunci probabil că nici noi n-am mai fi ştiut despre acest eveniment şi am fi vorbit doar despre marea inginerie socială de la 11 septembrie 2001, care a fost cartografiată de cartea lui David Ray Griffin „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11”, după care s-a făcut acest documentar . De la activismul local al lui George Elliot s-a pornit întreg tăvălugul, cu detectarea avioanelor japoneze, şi minciunile ulterioare de cârpire a acestei erori neprevăzute, aşa cum le-am descris în acest capitol.
Stupiditatea ingineriei de la Pearl Harbor este aceea că până şi varianta oficială, menită să creeze o za dezinformaţională spre a justifica pasivitatea lui Tyler, e la fel de incriminatoare precum cea a tăinuirii informaţiei pentru a paraliza apărarea bazei. Totuşi, dacă ne punem în pielea personajelor de atunci, ar fi mult mai uşor să împiedicăm funcţionarea radarului cu totul, după cum s-a întâmplat cu tura de 7-11, ce trebuia să-i înlocuiască pe Elliot şi Lockard, care n-a mai venit. Dacă spionajul civil i-a împiedicat pe ceilalţi să ajungă la radar, cu siguranţă că putea opri radarul cu totul, mai curând decât să creeze o diversiune inutilă precum povestea avioanelor B-17. Dacă ştiau că se va ajunge aici, cu siguranţă ar fi făcut-o. Dar spionajul civil a încercat să arunce vina pentru lipsa de alertare a bazei pe aceşti bieţi operatori. Desigur, George Elliot n-a acceptat această perspectivă.
Altă minciună faţă de zborul de avioane B-17 în 7 decembrie 1941, susţinută de istoricul Daniel Martinez
Pentru a descrie cât mai complet ingineria dezinformaţională privind atacul de la Pearl Harbor dar şi pentru restaurarea adevărului istoric, mai departe am să arăt alte produse de dezinformare pe această temă, prin combinarea tehnicilor descrise în secţiunile anterioare. Una dintre ele vizează acest fictiv zbor dinspre California în Hawaii al acestor avioane B-17. În secţiunea numită „Prevenirea a 4 noi zale dezinformaţionale pentru cârpirea lanţului dezinformaţional al zborului de avioane B-17 … ” am exclus orice fel de posibilitate ca nişte avioane să ajungă în Hawaii de pe coasta vestică a SUA. În acest moment continui demantelarea a ceea ce a mai rămas din această minciună. Unde sînt acele avioane B-17 dacă au ajuns în Hawaii? Unde sînt piloţii care s-ar fi şi luptat cu unele dintre avioanele japoneze şi ar fi împiedicat al 3-lea val al atacului japonez, aşa cum susţin unele materiale pe tema Pearl Harbor? De fapt, dacă aceste avioane ar fi ajuns concomitent cu atacul japonez sau chiar câteva ore mai târziu, ele ar fi urmărit şi distrus acele portavioane japoneze de la adăpostul unei înălţimi unde nu putea fi ajuns cu artileria. Acesta a fost rolul acestui bombardier, după cum am arătat în secţiunea precedentă celei tocmai linkate.
Un exemplar de avion B-17 chiar a existat la Pearl Harbor, tocmai cu rol de câine de pază al bazei, după cum vedem imaginea de mai jos. Cum a ajuns acolo, nu se ştie. Poate a fost adus dezasamblat pe vase şi reasamblat în Hawaii. Poate a venit pe filiera Clark Field, Filipine, cu escală pe una din multele insule din sud-vestul arhipeleagului, pentru realimentare. La Clark Field mai erau câteva, venite din Europa, unde ajunseseră pe linia Groelanda- Islanda-Marea Britanie. Infamul general Douglas Macarthur nu le-a permis piloţilor să le ridice de la sol pentru a ataca în avans baza militară japoneză de la Formosa (actualul Taiwan) ca răspuns la atacul din urmă cu 9 ore din Hawaii. Aşa că au fost şi ele distruse de iminentul atac japonez de la Clark Field.
Iată că planul de autosabotaj a agenţilor FBI infiltraţi în personalul bazei a fost mai mare decât acela de paralizare a bazei şi plantarea unei bombe cu explozie întârziată în depozitul de muniţie al navei USS Arizona . Din acest plan a făcut parte şi scoaterea acestui avion B-17 dintr-un hangar în spaţiu deschis pentru a fi observat şi distrus de piloţii japonezi. Dacă scăpa, atunci nimeni dintre japonezii ce făcuseră parte din acel atac nu se mai putea întoarce viu acasă. Dar asta nu trebuia să se întâmple. Scopul marilor industriaşi şi bancheri americani şi japonezi deopotrivă a fost acela de a insufla japonezilor de rând ideea falsă a vulnerabilităţii militare americane şi a-i atrage pe cât mai mulţi în acel devastator război. De aceea, acest exemplar de B-17 a fost scos la vedere din hangarul său şi dat ca principală ţintă spre a fi distrus. Fără această informaţie dată de spionajul civil american, japonezii nu ar fi ştiut să meargă şi să-l distrugă în mod special pe acesta. B-17 nu avea rival în lume la acel moment. Nimeni nu putea anticipa puterea lui de apărare, atât prin prevenirea unui atac maritim, cât şi prin anihilarea totală a inamicului după ce un astfel de atac avea loc.
Dacă nu erau distruse exemplarele de la Clark Field, atunci japonezii ar fi pierdut războiul încă dinainte de a-l începe, pentru că 20 de exemplare din acest avion puteau să distrugă în câteva luni întreaga Japonie. Aceste raiduri puteau fi alimentate în Filipine sau China. Dar planul era prelungirea maxim posibilă a războiului în scopul profitului maxim al marilor industriaşi şi bancheri americani şi japonezi deopotrivă, cât şi eugenia şi a câtorva sute de mii de americani în el. De acea acele exemplare de B-17 de la Clark Field au fost sacrificate. Puteau fi aduse altele în Orientul Mijlociu, împreună cu marele bombardier Douglas XB-19, care a intrat în producţie chiar în 1941. Aceste bombardiere împreună cu variantele lor Douglas DC-3 şi B 314 au făcut apoi ravagii în Japonia, cu pierderi minime, accidentale. Dar, până una alta, americanii care au muşcat această momeală şi s-au înrolat în război au fost sacrificaţi în lupte clasice cu puşti în insulele ocupate de japonezi în Pacific. Dacă nu era bomba atomică, SUA ar fi pierdut războiul la fel ca în Vietnam, în ciuda acestor arme aeriene redutabile. Kamikaze a fost o armă şi mai redutabilă, iar flota navală nu avea cum să scape dacă nu s-ar fi obţinut capitularea Japoiniei.
Cea mai mare dezinformare care s-a spus în spaţiul public relativ la paralizarea alertării bazei a fost că Pearl Harbor ar fi fost oricum distrusă şi dacă ar fi ştiut de existenţa atacului. Mai întâi trebuie precizat că nu toată baza a fost distrusă. Apoi, distrugerile suferite de atacatori ar fi fost net mai mari dacă acest B-17 ar fi prins în câteva ore din urmă portavioanele japoneze şi le-ar fi distrus sistematic de la adăpostul unei altitudini de peste 9 000 metri. Acest bombardier putea duce 27 de tone de bombe . Nici măcar bărcile de salvare n-ar fi scăpat atacului lansat de acesta.
În acest context minciuna cu un grup de avioane B-17 care ar fi fost deplasate la Pearl Harbor, cu care Tyler să le confunde pe cele japoneze este şi mai clară pentru cei ce cunosc câte ceva despre acest avion. Dar ea poate fi încercată pentru nişte tineri uşor de manipulat. O astfel de manevră de manipulare a fost încercată de dezinformatorul de serviciu în tema Pearl Harbor, istoricul Daniel Martinez, printr-o conferinţă susţinută pentru nişte studenţi. La minutul 27.19 din acest video vedem o „poză rară” cu un avion B-17 la Pearl Harbor, pe care am luat-o şi eu cu print-screen-ul în imaginea de mai jos.
Această imagine este un exemplu de plantare ulterioară de probe , deoarece ea nu mai există şi în alte surse originate în acea perioadă. Există doar o singură imagine conform cu print-screen-ul de mai sus oferită de Google images, respectiv dintr-un web-site ce are legătură cu activitatea dezinformaţională a lui Daniel Martinez şi nu altele.
Dacă ea ar fi originată în perioada atacului sau în cea imediat urătoare acestuia, atunci şi alte surse ar fi redat-o deoarece toate materialele le-au preluat pe cele făcute atunci de cei câţiva fotografi şi cameramani amatori. Dacă selectăm imaginea integrală oferită Google images, observăm că cea iniţială oferită de Martinez e tăiată din ea, special pentru a elimina nişte detalii care atestă că ne aflăm într-un cimitir de avioane, după cum vedem mai jos.
În dreapta imaginii vedem un militar într-o maşină. În plan îndepărtat vedem un alt avion ce pare tot B-17 într-o stare de degradare. În aşa fel e tăiată imaginea lui Martinez încât militarul din maşină pare că ar lucra de fapt la un motor, încercând să repare acest avion, aşa cum vasele avariate de atac au fost în cele din urmă reparate. Iată că fotografia tăiată a lui Martinez dă impresia de câmp de bătălie pe care au rămas aceste epave, în timp ce cea originală o arată ca un cimitir natural de avioane, depozitate acolo după ce aparate mai performante au intrat în posesia Armatei Americane. Proiectată printr-un retroproiector imaginea pare credibilă, însă în variantă originală nu se văd urmele unui atac, precum vedem în primul caz, deşi şi acea epavă a fost depozitată acolo. Dar chiar şi aşa, urmele unui atac recent asupra acelui avion sînt clare. Dimpotrivă, imaginea lui Martinez şi ce originală din web-siteul aferent sînt elemente exclusive ale aparatului dezinformaţional recent, care au găsit o banală poză dintr-un cimitir de avioane şi au manufacturat-o în a părea un câmp de bătălie cu aparate de zbor distruse în urma conflictului.
După cum voi arăta într-o secţiune special dedicată platformelor media, prin această „mânărie” interesul a fost acela să încerce o convingere a opiniei publice că acele avioane erau menite să vină, fără însă a le da piste de căutare celor mai puţin informaţi şi dispuşi să afle adevărul istoric. Însă faptul că această poză nu se regăseşte în mai multe materiale editate în anii apropiaţi de data tragediei , atestă faptul că ea a fost contrafăcută în jurul anilor 2000 sau preluată dintr-una reală al unui cimitir de avioane de după 1950, şi plantată în 1941 cu rol de nouă za în lanţul dezinformaţional. Apariţia subită a unui film sau serii noi de fotografii, e semn de dezinformare, dacă sunt menite să schimbe cursul istoriei sau perspectiva generală asupra unui element. Găsirea inopinată în viitor a unui aparat foto sau aparat foto sau de filmat, îngropat pe nu ştiu unde, în care să apară aceste avioane B-17, trebuie văzută ca altă za dezinformaţională operată de spionajul civil pentru a susţine în continuare această minciună gogonată.
Această minciună funcţionează foarte bine la publicul tânăr, aflat în formare, care nu are referinţe alternative, preponderent la acest eveniment. Observăm că Martinez susţine această conferinţă în faţa unor tineri care tocmai învaţă istoria, asigurându-se astfel pe de o parte că sădeşte acolo germenii rezistenţei anti-dizidente pe viitor faţă de tema Pearl Harbor, dar şi că nu există vreo persoană în vârstă care să strige din mulţime că aceste date sînt profund alterate. Un astfel de risc ar fi existat dacă această conferinţă ar fi avut loc imediat după război, pentru că toţi piloţii de B-17 de dinainte de 1942 ştiau că acest aparat nu putea zbura din California până în Hawaii. Mai ţineţi minte reacţia nefirească a lui Tyler pe care am inserat-o la finalul secţiunii numite „Minciuna cu avioanele B-17 care ar fi trebuit să ajungă în Hawaii dinspre continent …” ? Am interpretat-o atunci ca temere că cei din sală râd de potenţiala sa minciună, aşa cum se va fi întâmplat în anii 1950. Iată că la peste jumătate de secol de atunci, spionajul civil poate veni cu minciuni ceva mai gogonate, pentru că noile generaţii nu le pot demantela.
Plantare şi alterare de probe în documente faţă de direcţia de deplasare a port-avioanelor japoneze spre Hawaii
O altă probabilă plantare de probe în documente este direcţia de deplasare a port-avioanelor japoneze spre Hawaii. Aceste avioane veneau dinspre Nord-Est (Japoinia) spre Hawaii. Parcă America e în Est (Sic!)… Cum e şi firesc, dacă acele B-17-uri ar fi venit, atunci direcţia lor de zbor era dinspre nord-est, direcţie în care se află SUA. O astfel de anomalie s-a suprapus peste lipsa de sens a trimiterii unei formaţiuni de bombardiere B-17 spre Hawaii pe timp de pace totuşi, şi care nu avea cu totul în stocul Armatei Americane numărul de avioane formaţiunii interceptate de radarul de la Opana. Nu vi se pare ciudat că aceste presupuse avioane B-17 au cotit-o într-o spirală, spre a ajunge dinspre Nord-Est, consumând inutil carburantul? Ei bine, lui Tyler nu i s-a părut ciudat. Pentru a acoperi această presupusă inadvertenţă între direcţia de zbor a avioanelor japoneze şi cele americane, spionajul civil a venit cu o altă cârpeală dezinformaţională, forţându-le să vină dinspre nord. Chiar şi aşa, acest lucru este nefiresc, ambele rute necesitând un consum inutil de carburant.
În cartea lor „A Matter of Honor Pearl Harbor Betrayal, Blame, and a Familys Quest for Justice”, la pagina 2, Anthony Summers şi Robbyn Swan prezintă o astfel de rută ocolitoare a avioanelor japoneze .
Dar la pagina 254 din celebra sa carte „The reluctant admiral Yamamoto and the Imperial Navy”, din care am citat şi eu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” , Hiroyuki Agawa spune că în timpul navigării spre Hawaii:
„.. flota se îndrepta spre sud, sub lumina agitată a lunii care străpungea norii, portavioanele se îndreptau la un unghi de cincisprezece grade.”
Dacă nu acceptăm o altă posibilă minciună cum că acest grup de portavioane s-ar fi expus coastei vestice americane, atunci cele 15 grade indică o deplasare dinspre nord vest către Hawaii, pe ruta cea mai scurtă. La aceeaşi pagină 254 aflăm că vântul bătea dinspre nord-est în data de 7 decembrie 1941 . Iar apoi, la pagina 256 el spune despre detaliile date de un avion de avangardă care a oferit câteva detalii despre Pearl Harbor, printre care şi direcţia vântului care era de 80°. Dar, ghinion, Hiroyuki Agawa este declarat de Google ca autor de ficţiune…
Recunoaştem aici aceeaşi apucătură realizată în zilele noastre pentru denigrarea marilor eroi francezi ai opririi mascaradei COVID-19,respectiv Luc Montagnier şi Didier Raoult. Laureatul cu premiul Nobel pentru studiul HIV, s-a trezit deodată pus la pământ de media aserviă, cum că de fapt ar fi furat acele cercetări, şi nu ar fi ale lui. Cel mai notoriu virusolog al lumii, Didier Raoult, a fost şi el bălăcărit în presă şi chemat în Parlamentul Francez spre a da explicaţii faţă de tratamentul său cu hidroxiclorochină pentru SARS-COV-2. În acelaşi fel, cel mai autorizat biograf al amiralului Yamamoto este denigrat autor de ficţiune.
La minutul 16 din acest video, pilotul japonez Zenji Abe a declarat că din cauza vremii rele avioanele japoneze s-ar fi deplasat spre est şi ar fi venit dinspre nord, decolând de pe portavioane pe undeva pe la 260 de mile. Despre vremea rea e posibil să se fi spus adevărul; în filmul japonez „Storm Over the Pacific” din 1960. Vedem în el că avioanele japoneze decolează de pe portavion cu răsăritul în spate , apoi ţin curbă la dreapta în aşa fel încât soarele se vede în faţă-stânga. O astfel de poziţionare a soarelui la 30-40 grade stânga se suprapune pe direcţia Japonia- Hawaii. Filmul are stângăcii tehnice mult mai mari decât ce le de la Hollywood din acea vreme, semn că autorii n-au excelat în imaginaţie, ci au ţinut să spună adevărul conform cu mărturiile celor implicaţi în acel eveniment . O astfel de curbă e posibil să fi fost făcută într-adevăr tocmai pentru a evita vântul, care e posibil să fi bătut dinspre sud spre nord, şi astfel ar fi îngreunat decolarea avioanelor de pe portavioane.
O astfel de idee o vedem inserată în filmul „Midway” din 2019, când un avion se prăbuşeşte în mare deoarece a decolat împotriva vântului. Deşi autorii filmului vor să ne convingă că faptele prezentate în film s-ar fi întâmplat şi în realitate, totuşi această scenă e foarte probabil să nu fi existat în realitate. De zburat se poate zbura împotriva vântului, deoarece avioanele depăşesc 300 km/h, şi vânturile rar ajung la asemenea viteze. Dar a decola împotriva vântului de pe un port-avion este o eroare ce ţine de abc-ul aviaţiei în general şi a celei militare în special. Din această cauză portavioanele japoneze s-au rotit pentru a face ca avioanele să beneficieze de vânt favorabil la decolare, dacă naraţiunea din filmul japonez corespunde cu faptele.
Însă pare cu totul lipsită de sens ca flota japoneză să îşi schimbe cursul din cauza vântului, aşa cum ne spune naraţiunea oficială. Vântul este o piedică atunci când decolarea se face împotriva sa, însă cu portavioanele răsucite în direcţia sa, el devine o mână de ajutor la decolare. Plus că toate avioanele japoneze puteau ajunge cel puţin 4 000 de metri, ceea ce înseamnă că se piteau ridica deasupra unei eventuale furtuni de la nivelul apei oceanului. Aşa că ideea cum că flota japoneză şi-ar fi schimbat cursul firesc de nord vest, în linie dreaptă Japonia- Hawaii către vest, spre a veni apoi dinspre nord în direcţie verticală spre Hawaii, pare nefirească. Ea este făcută cu rol de a 2-a za dezinformaţională, pentru a credibiliza pe cât posibil prima za a acestui lanţ dezinformaţional, respectiv aceea a confundării avioanelor japoneze cu cele americane B-17, care ar fi venit dinspre coasta de vest a Americii. Acest fapt era imposibil în 1951, după cum am arătat în secţiunea linkată mai sus . Mutarea cursului de zbor al avioanelor japoneze dinspre nord-vest spre nord, şi a celor americane B-17 dinspre nord-est spre nord, este un număr de „magie” dezinformaţională. Prin ea s-a cârpit prima za dezinformaţională a avioanelor B-17, pe care dizidenţii americani trebuie să o fi sesizat imediat, relativ la direcţiile diametral opuse de zbor a avioanelor japoneze faţă de cele americane. Iată că, dacă ruta flotei japoneze este discret împinsă spre vest, în aşa fel încât avioanele să vină dinspre nord spre insula Oahu, atunci această presupusă confundare cu fantomaticul zbor de B-17-uri nu mai pară atât de fantezistă.
Rămâne în continuare improbabilitatea lanţului de coincidenţe care cred că ar fi avut nevoie de câteva miliarde de ani pentru a se fi întâmpla în realitate. Epicentrul lor este dat de faptul că şi avioanele B-17 ar fi trebuit să facă şi ele un ocoliş, spre est de data asta, pentru a se suprapune cu presupusa rută a avioanelor japoneze. Toate aceste „coincidenţe”, puse în continuarea celor cu submarinul detectat şi scufundat de nava Ward cu 90 minute înainte de atac, şi cu paralizarea apărării de la Clark Field (Filipine) de către generalul Douglas McArthur, fac din naraţiunea oficială foarte improbabilă spre falsă.
Din punct de vedere strategic, atacul avea cele mai mari şanse de reuşită dacă grosul avioanelor ar fi venit dinspre est. Motivul este acela că insula era împânzită de obiective militare care puteau recunoaşte avioanele japoneze venind şi alerta baza. Orice avion venit dinspre vest producea un fior celor de pe insulă. Probabil că unele avioane japoneze au venit şi prin nord, altele au înconjurat insula şi au venit prin vest. Însă majoritatea trebuiau să vină prin est deoarece ar fi evitat observarea de către acele obiective militare şi un eventual atac dinspre acestea. Prin urmare putem dimpotrivă specula că ruta flotei japoneze ar fi fost chiar uşor înclinată spre sud faţă de direcţia normală Japonia- Hawaii, pentru a avea intrare mai amplă dinspre est.
Acest lucru este susţinut de reacţia primului pilot japonez care observă obiectivele , la minutul 16.20 din filmul „Storm Over the Pacific”. Acesta exclamă numele navelor pe care le-a văzut pentru prima dată, respectiv „Nevada! Arizona! Tennessee! West Virginia”, adică exact după cum le vedem în următoarea fotografie luată dinspre nordul lagunei.
Aşa cum le vedem aici ele sunt în număr de 9. Aproximativ acelaşi lucru îl vedem în fotografia de mai jos, luată tot dinspre nord, în data de 30 octombrie 1941, de la o înălţime mai mare. Diferenţa e că în această fotografie lipsesc 4 dintre acestea 9 din poza de mai sus, rămânând doar 5. Probabil că ele erau mutate din când în când şi de aceea nu există concordanţă. Vedem în ea o formaţiune de 9 nave ancorate înspre partea de nord a lagunei, în grup de 3-5-1. Apoi, în nordul insulei cu pista aeroportului mai vedem încă 4 nave (sau 3, dacă cea din stânga e altceva). În stânga insulei ( din punctul de vedere al privitorului) vedem aceste 5 nave grupate 2-1-2, şi apoi o a 6-a navă ce pare mai curând un ponton, pentru că atinge uscatul.
USS Vestal este una care a fost mutată deoarece USS Arizona se vede singură în momentul atacului . Putem intui că cele 4 nave care nu se mai văd în această a doua fotografie ar fi putut fi ancorate în grupul celor din nordul lagunei, sau altundeva. Dar dacă scoatem 4 din acest grup, tot ar mai rămân 5 . Ei bine, dacă acea formaţiune de avioane japoneze ar fi venit dinspre nord, aşa cum minte naraţiunea oficială, atunci pilotul în cauză ar fi exclamat numele acestor vase dinspre nordul lagunei; pe ele le-ar fi văzut primele chiar dacă distanţa dintre ele şi cele din grupul USS Arizona era de doar 100-150 metri.
Documentarele şi filmele despre acest atac îl prezintă în două mari etape care s-au suprapus în bună măsură: prima este cea a armelor mitraliere grele şi bombelor comune lansate din avioanele de vânătoare (fighters) iar ce-a dea doua este cea a torpilelor. Unele filme arată un atac cu mitraliere la început, altele un atac cu bombe. Sigur este faptul că torpilele spre navele din grupul USS Arizona nu puteau fi lansate decât dinspre est, deoarece în vestul lor era însăşi insula cu aeroportul.
Ei bine, dacă ne uităm la harta obiectivelor militare americane dinspre insula Oahu din imaginea de mai jos, observăm că era mult mai puţin riscant atacul dinspre est, cu ocolirea insulei prin sud şi intrarea în lagună dinspre sud est, mai curând decât ocolirea insulei prin est dinspre nord, aşa cum foarte probabil mint CIA şi FBI. Atacul cu torpile se putea realiza şi prin pătrunderea insulei pe la jumătatea ei dinspre est, şi ocolirea lagunei prin nord.
Un alt argument pentru păstrarea rutei flotei japoneze pe direcţia normală Japonia- Hawaii, sau chiar a înclinării sale spre sud , este faptul că se putea ţine la ceva mai mare distanţă de cele 5 staţii radar de pe insulă, plasate în vestul ei, deşi ordinul pe unitate a fost ca ele să fie închise în momentul atacului.
Web-site-ul guvernamental National Park Service prezintă o fotografie a jurnalului de zbor pe minute în care ruta se vede dinspre nord. O uriaşă ciudăţenie în această imagine este faptul că vedem rute de zboruri la 7 PM, deşi Elliot declarase că în jur de ora 9 AM el şi Lockard au părăsit staţia radar cu fişele de radar . Cum au ajuns cele de seară notate acolo? Explicaţia stă în faptul că spionajul civil a mers înapoi în timp şi a falsificat aceste date, modificând o fişă ulterioară în timp ce a ascuns pe cea originală a lui Lockard şi Elliot. Dar iată că securiştii lor nu-s cu mult mai deştepţi decât cei dâmboviţeni, despre care am făcut documentarul meu , „Diversioniştii” , şi s-au dat de gol!
O foarte probabilă alterare de probe găsim în declaraţia lui George Elliot de la sfârşitul războiului cum că avioanele japoneze ar fi venit dinspre nord-est (indiciu Ctrl+F „northeast”) . Mai târziu în aceeaşi declaraţie găsim o întrebare despre ruta avioanelor B-17 la care George Elliot confirmă că ar fi venit dinspre nord (indiciu Ctrl+F „that would have been the closest route”) . Aşa ceva pare să fie o alterare de probe în declaraţia lui Elliot, pentru că, după cum am arătat în secţiunea linkată mai sus , nici un avion nu avea cum să zboare în 1941 din coasta vestică a Americii în Hawaii. Probabil că avioane circulau dinspre nord spre sud, la aeroportul din Pearl Harbor , dar şi invers. Cel mai probabil că avioanele B-24 ajungeau pe portavion până aproape de Pearl Harbor, şi de acolo decolau pentru a ateriza pe acel aeroport, deoarece astfel se economisea cel mai mult combustibilul. E posibil să fi dat de două sau 3 ori ocolul insulei Oahu, pentru a menţine avionul în formă. Acelaşi indiciu este şi ruta de nord-est , nu nord, aşa cum este indicat în declaraţia lui Elliot, care induce minciuna că direcţia nord ar fi indicat cea mai scurtă distanţă dintre California şi Hawaii . Această informaţie este de fapt o za dezinformaţională pentru a ascunde neliniştea celor 3 faţă de a acea formaţiune ce se îndrepta spre Pearl Harbor.
Alte dezinformări posibil plantate ulterior în declaraţia de după război a lui George Elliot
Aceeaşi idee se poate vedea mai târziu în această audiere (indiciu Ctrl+F „ no one could identify that flight it was considered an enemy flight”) în care Elliot dă impresia că nu se puteau anticipa avioanele inamice. O astfel de declaraţie contrazice însuşi spiritul lui, datorită căruia am aflat despre radarul Opana.
O altă dezinformare este cea menită să susţină aşanumitul primitivism al radarului în 1941, care nu ar fi putut indica numărul de avioane (indiciu Ctrl+F „Could you tell anything about the number of planes in the flight”) din formaţiunea japoneză. Desigur că 100 de avioane sunt mai greu de numărat, la fel cum sînt orice alte 100 de lucruri alăturate, dar faptul că n-ar fi putut fi numărate este un fals.
Iată cum funcţiona radarul în 1940!
Însă numărul de aparate B-17 erau undeva la 40 în toată Armata SUA. O astfel de portiţă dezinformaţională cu numărul avioanelor a fost menită să-i cumpere tăcerea faţă de un foarte probabil ordin venit de mai sus de a ignora alerta. Acest fapt nu s-a întâmplat cu încăpăţânatul operator radar George Elliot. El trebuia să recunoască faptul că sistemul radar nu funcţiona, şi nu a făcut-o. Prin urmare a rămas un simplu sergent . Kermit Tyler şi-a luat în cârca sa neghiobia de a nu alerta baza, iar spionajul civil l-a recompensat cu gradul de locotenent colonel la care a ajuns în mai puţin de un an. Plus de asta l-a sprijinit prin această za dezinformaţională a avioanelor B-17, aşa că l-a scos şi de sub incidenţa condamnării neglijenţei în serviciu sau chiar cea a trădării. Dacă nu îşi accepta acest rol, şi spunea cine i-a dat ordin de mai sus să oprească alerta, atunci în locul lui era ales următorul pe lista ierarhică, până când cineva accepta acest rol de capăt al declasificării informaţiei ierarhiei de comandă pentru opinia publică.
În perioada contemporană personal am găsit această tehnică în măsluirea statisticilor morţilor din 2019 din Italia făcută după data de 21 martie 2020 , pentru a se suprapune peste interesele panicarde de speriere a populaţiei cu periculozitatea virusului SARS-COV-2 . Dacă acele date ar fi fost sustrase atunci ar fi fost alterare de probe; modificarea lor este plantare.
Un alt semn de alterare dezinformaţională a declaraţiei lui Elliot (indiciu Ctrl+F „we would stay there until 12 o'clock noon Sunday, December 7” ) este informaţia cum că ei ar fi trebuit să rămână în post până la ora 12, adică să efectueze încă 5 ore. Aşa ceva contrazice declaraţia lui Lockard dar chiar şi propria declaraţie cum că după ei a venit un camion la un moment dat ca să-i ducă 9 mile la locul unde stăteau. Desigur, dacă trebuiau să stea mai mult de 4 ore, mai întâi nu are sens ca acel camion să vină după ei. Apoi, nu are sens ca Lockard să-i ceară să oprească staţia exact la ora 7. De fapt o astfel de informaţie este menită să ascundă faptul că următoarea tură nu a ajuns să-i schimbe pentru că nimeni nu trebuia să vadă acele avioane japoneze venind.
Această alterare de probe ar putea fi senzaţia că radarul de la Opana n-ar fi avut suficienţi oameni şi că din cauza asta la ora 7 nu a venit nimeni să-i înlocuiască , conform programului de tură (indiciu Ctrl+F „Instead of 18 men, as we had on December 7, we had approximately 40 men” ) erau 18 oameni la staţia Opana, destui pentru a-i înlocui pe cei doi. Supimentarea numărului de operatori este menită însă să creeze falsa impresie că nu ar fi existat suficient personal la staţiile radar, ceea ce este o minciună.
Iată ce se poate face prin alterare şi plantare de probe, alături de o uriaşă campanie de dezinformare! Inginerii dezinformării pot crea din nimic probe care abat atenţia crimei către altcineva. De asemenea, ei pot distruge viaţa cuiva prin astfel de probe artificial create, ceea ce implică mari semne de întrebare despre puterea justiţiei de a crea dreptate în era industriei contrafacerii probelor, aşa cum a fost ea construită de spionajul civil. În următoarea secţiune voi da un exemplu de împletire a tehnicilor de dezinformare indirectă pentru a susţine naraţiunea oficială a atacului de la Pearl Harbor din decembrie1941, ca atac surpriză
Postări
Niciun comentariu:
Write comments