Manifestul societăţii automatiste
2.5.4.7.3.2. 4 tehnici de dezinformare indirectă îmbinate într-o „teorie conspiraţionistă” concepută de spionajul civil pentru a trimite atenţia responsabilităţii planului Pearl Harbor către Churchill şi Roosevelt
Convingerea celor 2000 de supravieţuitori atacului de la Pearl Harbor, plus cam tot atâţia de la baza Clark Field din Filipine, că aceste atacuri au fost realizate şi prin complot intern era foarte fermă. Povestea lui George Elliot şi a radarului de la Opana, care a surprins avioanele japoneze venind cu aproximativ 50 minute înainte de atac, la care se adaugă şi cea a scufundării mini-submarinului japonez de către nava Ward susţinea o astfel de viziune, după cum susţine şi astăzi pentru omul simplu. Această idee paranoidă avenit din propria experienţă, fiind asociată profund cu trauma, şi nu putea fi întoarsă de vreo tehnică de dezinformare. Povestea cu avioanele B-17 care ar fi trebuit să vină, şi cu care le-ar fi confundat locotenentul Kermit Tyler, pe lângă faptul că era falsă , am arătat anterior că a venit mai târziu. În acel moment nu exista nimic care să le contracareze viziunea celor care au scăpat de moarte atunci. Ei ţineau cu tot dinadinsul să arate că undeva în interiorul bazei şi inclusiv la Washingron se aflau nişte trădători, care au pactizat cu inamicul. Aşa le păreau lor a fi cei care au paralizat sistemele defensive ale ambelor baze, Pearl Harbor şi Clark Field. Desigur, ei erau ceva ce nici măcar astăzi omul simplu nu înţelege.
Asupra acestor „revolţionari” care voiau să deconspire trădarea s-a concentrat o armată de spioni pentru a-i izola şi a le obtura comunicarea experienţei lor către anturaj. Astfel că cei mai mulţi dintre ei au fost marginalizaţi pur şi simplu de societatea americană, printr-un efort susţinut de imixiune în viaţa lor personală şi profesională. În loc să fie declarat erou, aşa cum merita, George Elliot îşi arată deschis satisfacţia de a termina cu experienţa oribilă din armată în declaraţia sa de la sfârşitul războiului . Ne putem imagina că restul de dizidenţi de ocazie au păţit la fel. De aceea evenimentul din 7 decembrie 1941 nu a fost comemorat decât recent, cu câţiva supravieţuitori, care ulterior au acceptat naraţiunea oficială, cum că atunci ar fi avut loc un atac surpriză. Ceilalţi ni se sugerează mincinos că ar fi murit. Cu atât mai puţin a fost celebrat Clark Field. Cei mai mulţi americani nici măcar nu au auzit de acest Pearl Harbor 2.
Dar chiar şi aşa, povestea supravieţuitorilor a ieşit treptat către grosul societăţii americane. Această poveste a produs mişcarea flower-power a hipioţilor americani. Ea a pornit de la cei care au aflat despre grozăvia de la Pearl Harbor şi altele. Dinastia Rockefeller a pompat apoi sume importante pentru a-i atrage pe tinerii hippioţi înspre afaceri mai curând decât să devină mărturii vii ai istoriei recente şi eventual teoreticieni împotriva celor care au orchestrat asemenea orori. Aşa s-a creat clasa de mijloc americană, aşa cum am ştiut-o începând din anii 1970 până în anii 2000, când a început să fie treptat ruinată. Puţini mai sînt interesaţi de Pearl Harbor şi Cel De-al Doilea Război Mondial, iar în 20 de ani clasa mijlocie americană a dispărut şi nu mai există astăzi. Exact asta s-a şi dorit atunci când a fost creată.
Ingineria socială a atacului de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941 a fost o eroare asumată, dar cu consecinţe nebănuite în acel moment. Orchestratorii atacului nu au prevăzut că atâtea consecinţe vor reieşi din acest eveniment, deşi iniţial părea a fi cel mai bun produs de inginerie socială din istorie. Şi de aici a început o serie de cârpeli dezinformaţionale asupra acestui eveniment, care ţin până în prezent, spre a ascunde adevărul. După 60 de ani, spionajul civil a venit cu o clonă mult mai bine făcută, respectiv atacul de la 11 septembrie 2001, după cum putem intui asta din cartea lui David Ray Griffin „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11”, după care s-a făcut şi un documentar . Dar, şi această inginerie socială a fost demantelată de dizidenţi, în urma sa apărând celebra „Mişcare pentru adevăr faţă de 11 septembrie”.
Până să fie manufacturată această clonă dezinformaţională departamentul de dezinformare a spionajului civil american a venit cu o imensă campanie de dezinformare pentru cei încă neconvinşi sau neştiutori despre auto-sabotajul din Hawaii şi Filipine de la 7 decembrie 1941. Am văzut în secţiunea anterioară câteva cazuri de împletire a tehnicilor de dezinformare directă în naraţiunea oficială faţă de subiectul atacului de la Pearl Harbor. Un alt foarte puternic produs de dezinformare publică este lansarea unei „teorii a conspiraţiei” care abate atenţia dinspre ideea de auto-sabotaj şi o îndreaptă spre prim ministrul Marii Britanii, Whiston Churchill.
În cartea sa „The Pacific War: 1941-1945” pag.-121 John Costello vorbeşte despre interceptarea portavioanelor japoneze din partea spionajului militar britanic sugerând interesul Mari Britanii de a nu-şi anunţa verii de peste ocean despre iminenţa atacului pentru a-i atrage în război. Această idee se regăseşte franc spusă chiar în titlul cărţii lui James Rusbridger „Betrayal at Pearl Harbor : how Churchill lured Roosevelt into World War II. (New York: Summit Books ;1991). Începând de la pagina 261 până la 286, el descrie această foarte probabil falsă pistă care trimite responsabilitatea neprevenirii atacului către Churchill. Şi David Irving şi-a intitulat o carte cu această idee, respectiv "Churchill and U.S. entry into World War II" (1989). La pagina 507, coloana 2, la finalul aliniatului 2 din cartea sa aşazis autobigrafică „Sir Winston Churchill - Memoirs of the Second World War_ An Abridgement of the Six volumes of the Second World War With an Epilogue by the Author”( Houghton Mifflin, 1990) citim
„Fiind copleşit şi învăluit de emoţie şi senzaţie, m-am dus la somn şi am dormit somnul celor mântuiţi şi recunoscători.”
De asemenea ea se regăseşte în "Churchill and U.S. entry into World War II". 9 (3), scrisă de David Irving (1989), la paginile 261–286. Altă carte în care este menţionată această frază este Betrayal at Pearl Harbor : how Churchill lured Roosevelt into World War II. New York: Summit Books (1991), scrisă de James Rusbridger. Ea poate fi găsită într-o mulţime de documentare şi articole, cărţi de istorie şi articole din diferite publicaţii sau web-site-uri oficiale „serioase”.
Siteul britanic gchq.gov.uk neagă însă această versiune după cum vedem aici . Dar asta nu înseamnă nimic, deoarece însăşi dezinformarea din jurul atacului de la Pearl Harbor e făcută de exact aceeaşi instituţie în colaborare cu FBI până 1947, când a fost înfiinţată CIA, care a preluat ştafeta construirii acestei dezinformări. Crearea acestei false dileme a cunoaşterii/necunoaşterii din partea spionajului civil şi militar britanic a iminenţei atacului de la Pearl Harbor e menită să mute presiunea dinspre epicentrul dizidenţei faţă de acest eveniment către Marea Britanie. Cetăţenii ei nu au ştiut în masă despre ce s-a întâmplat în Pacific, având propriul război cu Germania nazistă şi proprii fascişti şi comunişti. Însă în SUA existau cam 2000 de supravieţuitorii ai atacului de la Pearl Harbor şi alţi aproximativ 2000 de la Clark Field. Aceştia din urmă au dezertat pe rând în majoritate, după ce au auzit de primul atac şi nici ei n-au fost alertaţi, la fel ca la Pearl Harbor 9 ore mai devreme. Pentru ei s-a creat această falsă pistă dezinformaţională cu implicarea Marii Britanii, aruncând ca fata morgana acolo responsabilitatea pentru neprevenirea atacului.
Dacă n-ar fi fost dezinformare, aceste cuvinte ale lui Churchill ar fi fost poezie curată. Păcat că nu se potrivesc cu spiritul său destul de prozaic. Prostia cu „Deocamdată, acesta nu este sfârşitul. Nu este nici măcar începutul sfârşitului. Dar este, poate, sfârşitul începutului” ( „Now this is not the end. It is not even the beginning of the end. But it is, perhaps, the end of the beginning”) este un screamăt filosofic sec, tipic discursurilor sale, care i-ar ruşina pe filosofii ce au venit dinspre naţiunea engleză.
Dar aceste cuvinte presupus rostite de el după ce a aflat de la atacul de la Pearl Harbor par să fie gândite de altcineva… Ele lasă să se întrevadă o stare de cumpănă în care el şi Marea Britanie s-ar fi aflat în timpul atacurilor germane, şi din care ar fi scăpat prin ajutorul SUA. Ce-i drept, omul simplu aşa gândea. Însă pentru pilonii administrativi britanici lucrurile erau clare încă de atunci. Flota americană lupta cot la cot cu cea regală britanică în războiul din Atlantic contra celei germane, după cum am arătat la minutul 61:27:51 din documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . Am arătat acolo cum în 19 decembrie 1939 nava militară americană Tuscaloosa a intervenit şi a ajutat la capturarea navei germane SS Columbus, urmărită de Marina Regală Britanică. Pe 6 noiembrie 1941, marina SUA a capturat nava germană Odenwald, luând prizonieri întregul echipaj. Deşi nu era încă în război, Marina SUA a susţinut pe parcursul întregului an 1941 o campanie alături de Marina Regală Britanică împotriva celei germane în Atlantic. Churchill nu avea cum să nu ştie de aşa ceva.
Uşurarea pe care el ar fi simulat-o cu acel citat fals nu are sens în acest context. Acest citat e menit să îi dezinformeze pe cei care nu cunosc aceste detalii cum că ele n-ar fi existat. Recunoaştem aici tehnica de dezinformare prin consecutivitate (falsul efect). Dacă nu am şti adevărul am putea crede că Churchill nu dormise de câteva luni, şi abia după ce a fost sigur de ajutorul din partea SUA ar fi putut şi el să doarmă. De fapt el ştia foarte bine că SUA nu avea cum să piardă războiul datorită tehnologiei militare net superioare, şi că Marea Britanie avea un aliat care îi asigura victoria. De fapt, tocmai pe aceste considerente Marea Britanie a şi declarat război Germaniei naziste, în 1939, după ce Hitler a invadat Polonia.
Aceste cuvinte, dimpotrivă, lasă falsa impresie omului simplu, neştiutor al acestor detalii, cum că Hitler ar fi invadat primul Marea Britanie, care s-ar fi văzut dintr-o dată agresată şi fără soluţii de a „dormi” liniştit, până când vărul de peste ocean a venit el cu gaşca să o apere. De aceea povestea cu acel fictiv citat e un produs foarte complex de dezinformare, menit să ascundă cele 4 mari indicii ale cunoaşterii în prealabil a atacului japonez la Pearl Harbor, aşa cum le-am descris la începutul acestui sub-sub-capitol dedicat dezinformării , dar şi autosabotajului, aşa cum am văzut în cazul exploziei din interiorul navei USS Arizona .
Ne aducem aminte de companiile SUA care l-au ajutat pe Hitler să-şi construiască maşina de război, printre care cel mai important este concernul de automobile General Motors, care a deţinut până de curând compania germană de maşini Opel. Un astfel de joc bizar al marilor industriaşi şi bancheri se regăseşte şi în sprijinul unor candidaţi rivali în campaniile electorale. El este total lipsit de sens pentru omul simplu, care ar alege doar o singură parte. Însă interesul lor în anii 1940 a fost instigarea Celui De-al Doilea Război Mondial pentru că războiul duce în mod paradoxal la creştere economică, după cum am arătat în primul capitol al acestei cărţi . Iată că, aşa cum îl păcălise pe Hitler să intre în diferite ţări şi să înceapă de facto războiul, în acelaşi fel SUA demonstra clar pilonilor administrativi britanici că e de partea UK şi că e doar o chestiune de timp până când îşi va fi anunţat intrarea în mod public.
Dar eu cred că această afirmaţie este o plantare de probe, aşa cum am descris-o în secţiunea cu acelaşi nume . Cum se face că Whiston Churchill nu a dat public această declaraţie în faţa unei camere de lua vederi, eventual, pentru a vedea clar ce spune? Presa triumfa în acel moment şi era dispusă să meargă oriunde pentru a lua declaraţii factorilor de decizie. Cum de a făcut-o atât de târziu, în memoriile sale? Mai departe, cum se face că, în dizgraţia şi furia publică generală, tocmai Churchill făcea opinie separată şi se simţea mântuit şi recunoscător?
Foarte probabil acea afirmaţie a fost pusă ulterior în gura lui de către falsificatorii istoriei, pentru a forţa o falsă explicaţie celor care ştiau despre submarinul de la Pearl Harbor şi radarul de la Opana. Rolul ei a fost acela de a convinge supravieţuitorii atacului că nu cei din vârful ierarhiei de comandă a Marinei SUA ar fi organizat acel complot, ci Churchill şi UK. Ei, la fel ca marea majoritatea cetăţenilor simpli, neafectaţi de interesul ca acest sistem de mafioţi de lux să continue, nu au crezut în aceste „coincidenţe”. După cele trăite în realitate ei au rămas cu ideea că Pearl Harbor a fost o regie, în urma căreia le fuseseră ucişi colegi, prieteni şi chiar fraţi. Recunoaştem aici o îmbinare între mai multe tehnici de dezinformare, printre care clonarea, individualizarea şi externalizarea, aşa cum le-am descris în secţiunea dedicată tehnicilor indirecte de dezinformare . Pe lângă acestea observăm crearea artificială a unei „teorii a conspiraţiei”, care se înscrie desigur în tehnica contracarării prin denigrare.
Pe lângă această injectare de capital, departamentul de dezinformare din spionajul civil a venit cu adaptarea acestei „teorii a conspiraţii” ce trimitea spre Churchill responsabilitatea tăinuirii atacului. Rolul ei a fost acela de a ascunde adevărul unui posibil plan făcut de o întreagă instituţie, în tandem cu omologii lor japonezi. Dacă dizidenţii faţă de Pearl Harbor ajungeau la concluzia că există un spionaj civil, atunci însăşi această instituţie devenea ţintă a răzbunării publice, iar agenţii ei riscau să ajungă în pericol. Acelaşi spirit şobolănesc se găseşte în spionii civili contemporani. Aşa că acele cuvinte semi-poetice sînt menite să trimită dizidenţilor discret atenţia către Churchill şi preşedintele Franklin Delano Roosevelt mai curând decât dinspre dinastiile Rockefeller şi Rothchild .
În felul acesta responsabilitatea pentru această crimă odioasă a fost concentrată pe o singură persoană sau două, şi nu către o potenţială instituţie militar-diversionistă, cu o armată de spioni care au împânzit o reţea de sabotori în corpul armatei şi marinei americane, dar şi a celor japoneze. Pentru majoritatea neştiutoare despre sumbmarin şi radar, acea frază a lui Churchill nu înseamnă nimic. Însă, pentru aceşti aproximativ 2000 de supravieţuitori, ea înseamnă că această inginerie socială ar fi fost organizată de UK pentru a-l atrage pe Roosevelt şi armata SUA în război. La fel ca şi în cazul politicii de jucărie aşa cum am descris-o aici , şi în această dezinformare se canalizează vina pe un om sau doi pentru această oribilă inginerie socială, deşi la ea probabil că a lucrat o întreagă echipă de spioni civili. Aşa ceva este unul dintre cele mai importante exemple de aplicare a tehnicii de dezinformare prin externalizare şi individualizare din istorie.
Acesta a fost sub-subcapitolul dedicat descrierii tehnicilor de dezinformare. În următorul sub-subcapitol vom vedea o împletire a lor în educaţie, mass-media şi cultura de masă
Postări
Niciun comentariu:
Write comments