Psihopatologia mentalitatii ultranationaliste

Psihopatologia mentalitatii ultranationaliste

sociologie Baldovin   05:50

english version here: http://baldovinconcept.blogspot.ro/2014/01/the-psychopathology-of-ultranationalistm.html

Atunci cand vorbim de nationalism vorbim de fapt de trei lucruri total distincte in materie de resorturi psihice implicate in acest sentiment:

1. nationalismul gregar;
2. nationalismul moderat;
3. ultranationalimul;

Aceste 3 forme de nationalism pot fi interpretate in limba, in functie de atitudinea celor care subscriu la el. Interesant este ca, desi sunt specific umane, baza lor se regaseste inclusiv in lumea animala, fireste, intr-o forma ceva mai rudimentara.

Nationalismul gregar este simpla sociabilitate, nevoia de apartenenta la un grup social. Nu e mare lucru de analizat aici, pur si simplu unele animale au observat ca viata in comunitate e mai usoara decat cea solitara. In acelasi fel, omul a observat ca daca isi imparte sarcinile si fiecare se specializeaza pe o anumita activitate, comunitatea este mai eficienta, lucrurile sunt facute mai bine. Caracteristic pentru acest tip de nationalism sunt relatiile cordiale cu toti membrii comunitatii. Nationalismul moderat presupune la om deja o nevoie de separare pe grupuri in interiorul comunitatii, o anumita tendinta de respingere a altor membri sau a altor comunitati si de apropiere afectiva superioara fata de propria comunitate. El poate fi corelat cu speciile de animale amenintate de un pradator sau de o realitate geografica nefavorabila, fie de insuficienta resurselor necesare supravietuirii. In acest caz intra vizibil in rol selectia naturala care promoveaza cele mai abile exemplare pentru supravietuire, cu marginalizarea celor mai putin dotate. In acest stadiu conflictele intre grupurile unei comunitati apar doar in cazurile concrete de imperechere sau impartire a resurselor, fara ca atmosfera tensionata sa se perpetueze si dupa ce acestea s-au incheiat.

Dimpotriva, ultranationalismul inseamna o constanta ostilitate fata de aceste grupuri externe celui din care individul face parte si comportamente sau atitudini clar agresive la adresa lor. O astfel de conformatie psihopatologica este modelata principial de fenomenul armatelor marsaluitoare si jefuitoare de comunitati din ultimele milenii la care se adauga alti factori pe care ii voi analiza mai jos. Exista si precedent in lumea animala, respectiv la familiile rivale ale speciilor de pradatori care se decimeaza intre ele si in afara momentelor cand concureaza pentru resurse sau pentru imperechere. De exemplu, un lup dintr-o familie rivala poate fi ucis de membrii altei familii daca este prins singur, fara protectia familiei sale. Dar astfel de comportament nu poate fi numit ultranationalist ci mai curand salbatic normal. Daca celelalte forme de nationalism au corespondent vizibil in lumea animala, ultranationalismul este specific uman. El nu se reduce la o astfel de relatie salbatica de razboi pentru ca, la om, el se manifesta si in timp de pace. Pentru a-i intelege mecanismele trebuie analizat mai intai contextul social al celorlalte doua forme.

Pornind de la propria familie, omul tinde sa iubeasca descrescator oamenii intr-un sens centrifug, de la nucleul propriei persoane, catre membrii familiei si apoi catre ceilalti oameni din exteriorul ei, aflati pe nivelurile urmatoare. Pe aceasta linie centrifuga spiralata se gasesc progresiv propriul eu, rudele de gradul 1, rude de gradul 2, rude de gradul 3, prieteni, vecini, cunoscuti, concitadini si conationali. Societatea este un fel de familie extinsa la fel cum familia este o societate restransa, cu apropieri si departari, cu tensiuni si aliante intre membri. Orice grup social functioneaza dupa modelul roiului albinelor; cand stupul roieste albinele mai in varsta formeaza o noua familie, uitand practic ca stupul mai nou erau parte din propria familie; daca cele doua familii de albine nu se separa atunci risca sa apara conflicte intre ele. In acelasi fel, orice familie si orice comunitate tinde sa se separe in grupulete mai compacte dar mai antagonice cu celelalte pe masura ce se dezvolta. Psihologia a observat de mult ca excluderea sau marginalizarea unui membru ajuta la intarirea legaturilor dintre ceilalti membri. O astfel de repozitionare a legaturilor dintre membrii unui grup este o miscare naturala sanatoasa a speciilor de ocupare cat mai eficienta a teritoriilor locuibile; conflictul dintre membrii, familiile si comunitatile unei specii face ca o parte aflata in el sa se mute mai departe si sa colonizeze alte teritorii. In felul acesta, specia isi ia un fel de masura de protectie in cazul unor posibile cataclisme; popularea cat mai distribuita a teritoriilor locuibile face ca sansele de supravietuire a speciei in cazul unor astfel de posibile dezastre sa fie mai mari.

Ca fiinta abia iesita din salbaticie, omul se comporta foarte asemanator ca restul speciilor in aceasta privinta. 5 000, 10 000 sau 15 000 de ani de civilizatie inseamna foarte putin fata de evolutia multimilionara a umanitatii. Prin urmare, odata cu suprapopularea, in interiorul comunitatii umane incep sa apara tensiuni, dorinte de separare si respingere. Acestea sunt mult mai puternice in cazul pradatorilor, asa cum este si omul. In acest caz, specia se autoregleaza conform cu speciile pradate de care depinde. Acest tip de autoreglare se face prin agresiune puternica impotriva unora dintre membrii sai. Daca specia pradatorului s-ar inmulti prea mult, riscand astfel sa aduca in pragul disparitiei prada, atunci practic si-ar ameninta pe sine cu disparitia. Asa ca, in loc sa isi extermine prada, pradatorul accepta in mod natural sa isi stranga cureaua propriei specii. Dusmania fata de speciile rivale de pradatori este o etapa a acestei tendinte autoreglative.

Ca pradator maxim, este aproape un miracol ca omul a putut ajunge la un numar de peste 7 miliarde de indivizi. Tigrul, leopardul de zapada si atatea alte specii de pradatori se invart ingrijorator in jurul cifrei de 1000. Insa prosperitatea noastra ca specie vine nu atat dintr-un huzur nenatural de exterminare a prazii, ci de la tehnologia pe care am dezvoltat-o in aceste cateva mii de ani de evolutie a civilizatiei. In locul unei vanatori exterminatore, omul a ales in mod inovativ sa creeze ferme de animale, sa le inmulteasca si sa se hraneasca cu ele. Nu doar ca omul nu a exterminat speciile pradate de animale, dar le-a si diversificat, imperechindu-le artificial si creand astfel specii oarecum noi. Genetica a permis in ultimul secol chiar crearea astfel de noi animale.

S-ar putea ca numarul nostru sa fie totusi cam mare. „Colonizarea” perpetua a naturii, distrugerea ei pentru implementarea unor noi asezaminte umane sau pentru exploatarea resurselor sale poate produce un dezechilibru care inseamna amenintarea si mai mare a unor specii aflate deja in pericol. Mentalitatile razboinice, predispozante la a porni agresiune impotriva altor grupuri sociale, au la baza aceasta opinie. Asemenea pradatorilor care isi autoregleaza numarul prin lupte feroce, si cei care subscriu la aceasta mentalitate realizeaza direct sau indirect o reducere a numarului de indivizi din interiorul speciei. Dar, pe de alta parte, exista si opinia sau atitudinea psihica dupa care pamantul are destule resurse pentru a mentine chiar si mai multi oameni decat acum*. In orice caz, atunci cand in mentalitatea colectiva a umanitatii intervine tema reducerii numarului de indivizi, fiecare membru isi propune un criteriu de selectie pe care sa il indeplineasca si el. Nationalismul, xenofobia si orice forma de apropiere de un anumit grup si respingere a altor grupuri sociale este o prelungire culturala a acestui imperativ salbatic biologic de reducere a numarului propriei specii. Pe fondul unor amenintari mai puternice, nationalismul poate deveni ultranationalism, atunci cand agresivitatea, ca raspuns la aceste amenintari, devine si ea direct proportional mai puternica.

[(Urmatorul paragraf este mai tehnic. Parcurgerea lui poate ajuta pentru intelegerea textului ce ii urmeaza, insa se poate si sari peste el in cazul in care cititorul il considera prea dificil) Complexul Oedip nu este numai predispozitia erotica a lui Z pentru X si predispozitia sa ostila pentru Y, asa cum spune psihanaliza clasica. Pulsiunea sexuala e secundara in aceasta ecuatie. De fapt complexul Oedip este sintetizarea transgenerationala a societatii razboinice. Inainte de a fi erotica, apropierea lui Z de X este una camaradereasca, in timp ce ostilitatea sa fata de Y isi are originea in confruntarea cu inamicul. Daca copilul mosteneste pulsini sexuale puternice de la parinti atunci complexul sau Oedip va fi pronuntat erotic direct proportional cu intensitatea acelor pulsiuni, avand practic forma descrisa de psihologia clasica. Dar daca aceste pulsiuni sunt slabe atunci complexul Oedip va fi si el desexualizat invers proportional cu intensitatea energetica a pulsiunii sexuale mostenite, manifestandu-se mai putin nevroticist (interiorizat) si mai mult paranoid (exteriorizat) . De fapt insusi complexul Oedip este implicatia infantila a ostilitatii, a agresivitatii. Iar agresivitatea este momentul secundar al complexului Traumatic, dupa momentul primar care este faza sa regresivo-depresiva**. Orice intensitate crescuta a energiei psihice se datoreaza prezentei resurselor de satisfacere a pulsiunilor, dublata de o amenintare concreta sau chiar o experienta traumatica ce impiedica aceasta satisfacere. El este un complex universal devreme ce psihicul oricarui om este guvernat de negocierea dintre dorinta de placere si teama de pedeapsa. Insa el este mai pronuntat la clasele inferioare, amenintate mai mult cu pedeapsa decat cele superioare. ] 

Problema ultranationalismului este problema claselor inferioare insele, dominate de agresivitate culturala, ca urmare a frustrarilor la care sunt supuse prin educatie. Agresivitatea implica refuzul de a-si accepta un loc inferior intr-o ierarhie extinsa. Locul inferior pe care clasele inferioare si-l accepta se datoreaza unei simple nevoi de supravietuire sociala ci nu unei consimtiri totale. In forul lor interior, clasele inferioare isi detesta pozitia sociala si spera la o pozitie superioara, uneori mistica. Aici sta cheia religiei insasi. Din aceasta cauza clasele inferioare sunt incapabile de a se organiza si de a accepta un loc mai modest intr-o ierarhie a luarii deciziilor. Astfel ca membrii acestor clase sunt incapabili sa fraternizeze si sa empatizeze autentic unii cu altii. „Proletari din toate tarile, uniti-va!” este un adevarat ideal, un imbold de eficientizare a unei stari sociale anacronice. Daca teoriile politice comuniste isi doreau o astfel de empatizare prin ceea ce ele numeau „lupta de clasa”, dimpotriva ultranationalismul extinde clasa la natiune. Pentru ultranationalism „dusmanii poporului” nu sunt burghezii (sau nu numai burghezii) ci alte popoare (eventual din care fac parte burghezii). Uneori, intre cele doua teorii se pot gasi puncte comune. Exista astazi ultranationalisti care cred ca noii burghezi, noii patroni au genealogie nationala diferita de cea in care ei activeaza economic, deseori construind ideatie paranoida legata de descendenta acestora.

Din punct de vedere afectiv, ultranationalistii sunt foarte insingurati. Capacitatea lor empatica este foarte mica, invers proportional cu devotamentul cu care ei isi iubesc tara. Asta pentru ca insasi notiunile de „natiune”, „popor” si „tara” sunt ele insele ambigue si comporta proiectia unui ideal in ele fara a putea fi verificate concret. In realitate ultranationalistul este un om paranoid, suspicios, galagios, incapatanat si gata sa se ia la harta cu oricine nu ii accepta opiniile. Tulburarea de personalitate de tip paranoid e cea mai des intalnita printre ei. Putinii prieteni pe care ii are sunt spirite slabe, care au nevoie de un reper in lumea din care nu pricep mai nimic. De multe ori si acestia il parasesc si, de aceea, cuvantul „tradator” e foarte frecvent folosit de ei. Ultranationalistul merge la comemorari istorice incercand sa stabileasca relatii afective cu alti ultranationalisti cu care sa porneasca o revolutie „nationala”, evental. Lacrimile si sperantele unei lumi ideale (nationale) care apar la astfel de intalniri pot fi puse in relatie cu discrepantele oedipiene acute ale acestei mentalitati; o astfel de intalnire titanico-melodramatica seamana cu intalnirea copilului cu mama care a fost plecata o perioada. Interesant este ca, la cea mai mica neintelegere sau divergenta de opinie, „fratii” ultranationalisti de ieri se pot transforma radical in… tradatori. Paradoxul ultranationalistului e ca, desi isi iubeste enorm tara (abstracta) si poporul (abstract), el e in relatii ostile sau reci cu membrii (concreti ai) acestora. Majoritatea cunoscutilor sai sunt apreciati fie ca lasi fie ca tradatori. Satul de atatia tradatori, ultranationalistul se gandeste uneori la emigrarea intr-o alta tara, mai „civilizata” si cu cetateni mai „barbati” si mai „onesti”…

Ultranationalistul poate fi ultrasul de pe stadioanele de fotbal. Cand joaca nationala isi pune mana pe piept si canta foarte implicat imnul. El se imbratiseaza extatic cu ceilalti ultrasi pe care nu-i cunoaste, atunci cand echipa nationala da gol. Lucrul acesta e uitat pe deplin atunci cand echipa de club cu care tine se confrunta cu o echipa rivala dar din aceeasi tara pentru care cantase anterior. Atunci ultrasul e gata sa ii linseze pe ultrasul echipei rivale. O astfel de discrepanta are rezonanta traumatica si, pe cale de consecinta, oedipiana. Putem vedea aici o distorsionare a spiralei familial-sociale; in locul afectivitatii naturale specifica nucleului sau familial, ultranationalistul o expulzeaza in zona exterioara a necunoscutului national. El mizeaza acolo pe hazardul agatarii unui individ care sa permita proiectia unui ideal si cu care sa isi imparta iubirea. In acelasi fel, ostilitatea este si ea aruncata la intamplare in afara spiralei familial-sociale in zona necunoscutului alt-national. Natiunea proprie este perceputa ca un parinte bun in timp ce natiunea diferita este un parinte rau. Dominat de o constitutie psihopatologica paranoida, conflictul intre dragoste si ura la ultranationalist evadeaza din albia clasica familial-oedipiana, trecand granita catre natiune.

Vom avea nationalism gregar si nationalism moderat atata timp cat vom avea si sclavagism (fie clasic fie corporatist) in aceasta lume. Iar atata timp cat tehnologia nu va fi inlocuit total munca umana, va exista si sclavagism. Desigur, atata timp cat va exista acest sclavagism, societatea umana va fi prinsa cu un picior in salbaticie. Acest lucru va implica si nevoia de a ne promova propriul copil in fata altora, meniti sa fie sclavi. Insa ultranationalismul este inactual. Nu mai e nevoie de agresivitate fata de alte natiuni si alte grupuri sociale. Daca pune in pericol alte specii, specia umana isi poate scadea numarul de indivizi prin scaderea natalitatii. Este mult mai comod si mai putin traumatic decat solutia razboiului propusa de ultranationalisti. Metodele diverse de contraceptie pot oferi o astfel de solutie. De aceea, ca solutie etica, el trebuie respins.

*Personal, subscriu la aceasta a doua opinie. Sunt foarte multe deserturi, stepe si alte zone aride pe care omul le poate transforma in oaze cu ajutorul tehnologiei. O astfel de dezvoltare a speciei umane nu implica distrugerea colaterala a altor specii ci chiar promovarea acestora. 

**Cititorul atent ar putea observa o discrepanta cu teoriile mele din Dinamica Psihologiei Abisale, plasand acum complexul Oedip aproape de zona arhaico-primitiva a omului, respectiv prima grupa de complexe, cea Traumatic-Eden. In Dinamica Psihologiei Abisale, plasam complexul Oedip in cel Narcis, teoretizandu-l ca forma particulara a sa. Insa nu este nici o inconsecventa aici. Pur si simplu prima grupa de complexe se regaseste metamorfozata si in cea de-a doua (Polis-Cain) si si in cea de-a treia (Tabu-Narcis). De fapt toate complexele ulterioare sunt metamorfozari cultural-istorice ale grupei Traumatic-Eden.

Gabriel Baldovin

The Voice of Ecological reason

The Voice of Ecological reason

sociologie Baldovin   23:46

Click aici pentru varianta in limba romana: 

Since when I was a child I keep asking myself why did we, as a species, stuck with the mind. We became the most successful one, we have ensured our survival among the others but, somehow, on the other hand thinking (with its direct consequence, knowledge) has poisoned our peace of mind and innocence that look like being lost forever. Our moments of peace and comfort seem to be temporary. We created religion and art which give us some assurance that the soul is eternal. But that seems to be rather a counteraction symptom of a metaphysical death fear that superior human consciousness, as intelligence and experience consequence, put in our way. In addition to such ancestral fear, the civilization gives us daily reasons for desolation, observing how the rules are changing during the game and how the injustices and the abuses happen everywhere. Actually our ability to think has brought a disturbing different side of the story. The depressions in the civilized world reach over 80%. That means that, somehow, 80% of people would (unconsciously) like not to exist. It is frightening. Many don not attempt actual suicide due to the death pain fear moment or to religious principles. Somehow, our intelligence seems to be rather damnation than a quality.

And yet, I trust in the nature wisdom. Nobody wanted to punish us as a species by giving thinking and consciousness. I am convinced that these are nature qualities meant to protect and promote the environment itself. Our moral anguish that surrounds us concerning the ecological disasters that we have done in the past or we might do in the future, show actually what is its purpose. The life protection in all its diversity, creating races and even new species of animals and even moving them to another galaxy in a few millions or billions of years, when the sun will have exhausted its energy, is the purpose of this strange mind capacity that we ourselves do not understand yet and do not know what to do with. The human being is not life executioner but its child. The life has put hopes and invested in human being just as parents do in offspring. The intelligence does not belong to human being only but to life as a whole. If we bring water into the empty deserts and if we bring life on other planets then the human mind has washed away all its past sins. The crimes of history that we did against other species and against our own fellows would be forgiven.
But we are not yet the mature human being that our mother nature wants from us. We are still primitive despite cultural and technological chasm that separates us from the rest of living creatures. We are still children. But, even now, from our early childhood, we must make this life saving exercise in order to practice it when will grow up. We can say that the problems that we have now, the environmental disasters that we deeply feel that must avoid, are actually some tests in which the nature put us like a parent curious to see how the child evolved.

I read the opinion (http://www.gandul.info/puterea-gandului/caini-si-oameni-11290769) whose main theme is the stray dogs killing. This article is full of contradictory to each other ideas or to their consequences. It is not my propose here to analyze them in detail, I just focus on one of them, namely the right to kill dogs would be legitimate since we have the right to kill for food, on the one hand, like we do with the pigs, the cows and the chickens and, on the other hand, the right to kill for our safety, like we do with the cockroaches or rats.
Such a view continues the ancient Protagoras statement that “man is the measure of all things”. Indeed, I agree, the human being is the supreme value. But, if mocks with the environment, the human being needs a flick to wake up no matter who it might be. That is what the human species needs today that came close to the point of suffocation the environment. Therefore, now, that the man power over other creatures got so big, the Protagoras’s maxim should be reconsidered. If follow it blindly, we can reach an absurd result. Killing all the animals and multiplying ourselves beyond the current economy sustainability, according to this, may seem a good thing because the human species would flourish for a while. Yet, in the long term, such an action would be a catastrophe because, without animals, the human being might not be able to survive any more. In the best case our life would be very difficult and our species would reduce the area. That is why we should not let ourselves seduced by a superficial understanding of our privileged relationship with other creatures under us, although we are in the top of the food chain. That is why we need to limit our moral power both in front of the other creatures and in front of our fellows.

It is true that, as a species that just came into civilization, the human being feels a certain pleasure killing and hunting. Such pleasure is a natural consequence of the nutritive instinct whose wild ruins still survive in our DNA. But, at the same time, most of us empathize with our victims and with the prey that we kill. The end hunting rituals are practiced by both modern and primitive hunters. We pity the animal killed and we are flooded by depressive feelings analyzing our act, no matter how we justify it in terms of our own survival necessities. This is the “practical reason” that I. Kant used to speak. It applies to reporting to the rest of living things, not just to other members of our own species. The practical reason is not just a maternal complex projected into the species that we breed or hunt but a independent moral force with a very precise self-regulating function. I am sure that the maternal and the traumatic complex can strengthen such a force in the psychical system court. But the practical reason exists besides these complexes as separate physical pulsion.

At this point we can say that the human species preservation in the current status, in terms of both conservation and expansion limitation, is a moral action. First, as it concerns the conservation purpose, breeding and killing animals for food but also the wild animals controlled hunting is a moral action according to rational principles in Protagoras. On the contrary, stopping growing human population, especially in Far Eastern areas, may be a moral action since the human expansion led to putting other species close to extinction. Declining birth rates in western civilized areas attest this trend, providing moral higher chances of survival for endangered species. Any attempt to destroy the environment in civilized areas for the illusory goal of increasing living standards, there where the standard of living is already very high, is an immoral action.
Moreover, there is a top of animals’ importance regarding man and life in general. There are certain more valuable animals than others. Some are endangered, others thrive in man-made farms. In this moral evaluation there two key elements are considered that decide which animal is closer and which is farther away from us. The first one is the ability to think. The other one is the affection. Animal thinking can help us in our human goal to promote life. Therefore we have a duty on our turn to protect the smartest animals among the less smart ones (regarding a roughly equal numbers of individuals). The affection that the animals show us, their fidelity in love for us associate them with the maternal love that is a true shield for life for each of us. The affection that some animals give can motivate us to believe that our millennium turmoil has goal and it worth to be continued. We feel more painful a dolphin hunting than a reindeer, moose or African antelope hunting just because the dolphin is a smart and very affectionate species. Killing a dolphin for food seems close to killing a neighbor for food; it is immoral if the environment has enough food but may become acceptable if scarcity.

The human reason avoid killing this kind of animals for food just because such a gesture look like pure cannibalism since they are so much alike us. There are some primitive tribes today that until recently practiced cannibalism as a form of hunting and only the authorities’ pressure stopped it. But surely, as Europeans and civilized people in general, we consider it as a macabre practice although, in the twentieth century, we also practiced it sporadically.

Perhaps if we would live in the Far East then the dogs killing for food would not be perceived as a barbaric act precisely because, considering the absence of food, such a practice justifies preservation of the human species. But killing dogs without such a condition becomes a total immoral action. This principle applies not only to dogs. If we kill pigs, cows and chickens just for the sadistic pleasure to kill and not for our own species survival justification, then our gesture is truly inhuman. An example for that is the bosons pointless killing in North America after it has been conquered by European colonists. They have destroyed a lot of bison herds with the intention of indirectly hitting the Native Americans who depended on these animals. Such prolonged massacre remained in history as a barbaric act. Fortunately, the white Americans colonists themselves have realized that due to their moral conscience that speaks and accuses from the depths of the human soul. That is why, later, when some Europeans had similar ideas to exterminate “inferior races” the former eugenicists colonists showed their human face and opposed this plan.

There is a totally different fact about exterminating or trying to exterminate vermin. Killing these animals is not the same with killing stray dogs as pointed in the quoted above article. First, according to the mentioned criteria, cockroaches show no affection and no ability to think to be very close to human being and thus we have to evaluate them differentially than we do with the dogs. Then, just like the flies, they can be dangerous to our health by walking through the dirty or unsanitary places. If cockroaches would not threaten our health then I would leave them alone. We decimate them because they could bring harmful substances in our food. Likewise did the rats, famous for spreading diseases like cholera or plague. These diseases have practically decimated humanity in past centuries. The fear we inherited from those periods remained as collective unconscious trauma.
But since the medicine has advanced and these diseases have been removed, it is possible that, in future, the rats become pets. That is what happened with the wolf. This animal terrorized us for thousands of years, eating our domestic animals and threatening our wellbeing. Today, when these animals are industrially reared in isolated farms, the wolf is no longer a problem. After being decimated in recent centuries, recently the wolf came to be protected and respected. The polecats used and still use today to kill the peasants chickens but recently they became some very cute playful pets. But the opposite can also happen, if raccoons, rats and bears enter our vital space bringing trouble to our life by stealing our food and threatening our hygiene, then we can become exterminators again. That would also be a temporary solution until the medicine would find solutions thus the old threats will turn in partnerships. Today, many animal species are involved in direct competition on the resources with humans. But there are also reasonable voices calling to reduce human expansion in wild spaces and there are intense debates about this issue.

Either way, the human race cannot survive without the other species and without a healthy environment. Indeed we are the measure of all things, yes we are the most important species, but if we want to abstractly show our power by torturing animals just for a morbid pleasure, by killing them without the necessity of our own species conservation purposes and by making their lives hard, as some of us do, we actually prove otherwise. We prove that we are not smart enough since we feel the need to race with them. In this way, the nature looks like should invest in another species (or, let's say, other individuals of the human species) in order to achieve the goal of helping and protecting life against future terrestrial or cosmic cataclysms.
The social system educates us in the spirit of individuality in order to decimate our political power. Isolation, desolation and uprooting are the consequences of this reality. As we estrange from others day by day, a pet or even a random animal, whatever it may be, can be our salvation. An animal can anchor us into reality, against the human nature corruption into false dreams and ideals that, on the long term, could endanger our own species and other species below us. An animal can teach us to enjoy the simple things and to take the world as it is but not desperately change it for fitting our personal insignificant ambitions raised from a mental uprooted background. If our human mind would become so corrupt so that we would not pay attention to the wisdom of nature, being lead by the immediate utility greed, then we risk extinction. Personally, I am not really afraid of such black future because I am convinced that the human spirit is still strong. But, by the power I acquired, especially in the last century, we could destroy the earth in a few minutes. Existing atomic bombs in the world at this time can destroy the human species and most species on Earth. The innocent eyes of an animal or a child can temper our criminal sublime revolutionary - technological- social actions. Therefore I say NO to killing stray dogs just like I say NO as environmental destruction.

Gabriel Baldovin

Manifestul ratiunii ecologice

Manifestul ratiunii ecologice

sociologie Baldovin   10:11

english version here 

De cand sunt copil ma tot intreb de ce oare ne-am pricopsit cu inteligenta asta, noi ca specie. Am ajuns cea mai de succes, ne-am asigurat supravietuirea insa, cum necum, inteligenta (cu consecinta ei directa, cunoasterea) a si otravit linistea si inocenta noastra pe care se pare ca le-am pierdut definitiv. Momentele noastre de pace si tihna par a fi temporare. Am creat religia si arta care ne da o oarecare asigurare ca sufletul e etern. Insa asta pare sa fie mai curand un simptom de contracarare a unei frici metafizice de moarte pe care constiinta umana superioara, produs al inteligentei si experientei, ne-a scos-o in cale. Pe langa o astfel de frica ancestrala, civilizatia ne ofera zi de zi motive de dezolare observand cum regulile jocului se schimba in timpul sau si cum nedreptatile si abuzurile semenilor se intalnesc pretutindeni. Iata ca inteligenta noastra a adus si un ingrijorator revers al medaliei. Procentul depresiilor in lumea civilizata atinge cifre de peste 80%. Asta inseamna ca, cumva, 80% din oameni si-ar dori (in inconstient) sa nu mai fie. Este inspaimantator. Multi nu recurg la sinuciderea propriuzisa de frica durerii momentului mortii sau datorita principiilor religioase. Cumva inteligenta noastra pare un blestem mai curand decat o calitate.

Si totusi, am incredere in intelepciunea naturii. Nimeni nu a vrut sa ne pedepseasca pe noi ca specie dandu-ne inteligenta si constiinta. Sunt convins ca acestea sunt calitati date de natura tocmai pentru protejarea si promovarea mediului insusi. Tocmai angoasa noastra morala care ne cuprinde odata cu dezastrele ecologice, pe care le-am facut sau le putem face, ne arata ca scopul ei este exact acesta. Protectia vietii in intreaga ei diversitate, crearea de rase si chiar specii noi de animale si chiar mutarea lor in alta galaxie peste cateva milioane sau miliarde de ani, cand soarele isi va fi epuizat energia, este scopul acestei ciudate inteligente pe care noi insine nu o intelegem inca si cu care nu stim ce sa facem. Omul nu e calaul vietii ci copilul ei. Viata si-a pus sperantele in om si a investit in el la fel cum parintii o fac. Inteligenta umana nu este doar a omului ci a intregii vieti. Daca aducem apa in deserturile pustii si viata pe alte planete atunci mintea omeneasca si-a spalat toate pacatele. Crimele istoriei pe care le-am facut impotriva altor specii si a propriilor nostri semeni ne vor fi iertate.

Nu suntem inca omul matur pe care mama noastra natura si-l doreste de la noi. Suntem inca primitivi in ciuda prapastiei culturale si tehnologice care ne separa de restul vietuitoarelor. Suntem inca copii. Dar, inca de pe acum, inca din frageda pruncie, trebuie sa facem un exercitiu de salvare a vietilor. Se poate spune ca incercarile la care suntem supusi, dezastrele ecologice pe care simtim profund ca trebuie sa le evitam, sunt niste teste pe care natura ni le pune asemenea unui parinte curios sa vada cum a evoluat copilul sau.

Mi-a ajuns prin fata ochilor si parerea lui Cristian Tudor Popescu, de aici (http://www.gandul.info/puterea-gandului/caini-si-oameni-11290769 ) a carui principala tema este eutanasierea cainilor vagabonzi la care dansul subscrie. Articolul in cauza e plin de idei sau consecinte ale acestora flagrant contradictorii unele cu altele. Nu imi propun aici sa le analizez in detaliu, ma rezum doar la opinia exprimata de dumnealui si preluata si de altii, cum ca dreptul la a ucide cainii este legitim in virtutea dreptului cu care ucidem, pe de o parte, animalele pentru hrana ca porcii, vacile sau gainile si, pe de alta parte, animalele daunatoare ca gandacii de bucatarie sau sobolanii.

O astfel de viziune continua antica maxima afirmata de Protagoras, respectiv „Omul este masura tuturor lucrurilor". Intr-adevar, sunt de acord, omul este suprema valoare. Insa, in situatia in care isi bate joc de mediu, omul are nevoie de un bobarnac pentru a se trezi indiferent de cine ar fi el. Si cam de asta are nevoie specia umana astazi, ajunsa practic in pragul sufocarii mediului. Prin urmare, acum, cand puterea omului asupra necuvantatoarelor a ajuns atat de mare, maxima lui Protagoras trebuie regandita. Daca o luam ad litteram, putem ajunge la o consecinta absurda. A ucide toate animalele si a ne inmulti pe noi insine peste limita sustenabilitatii economiei actuale, conform acestei ei, poate parea un lucru bun deoarece specia umana ar prospera o perioada. Si totusi, pe termen lung, o astfel de actiune s-ar dovedi o catastrofa deoarece, fara animale, omul ar risca sa nu poata supravietui. In cel mai bun caz viata i-ar fi foarte grea si specia si-ar reduce aria. Iata de ce nu trebuie sa ne lasam sedusi de o intelegere superficiala a raportului nostru ca fiinta aflata in varful lantului trofic, cu celelalte creaturi aflate sub noi. Iata de ce avem nevoie de o morala care sa ne limiteze puterea atat in fata celorlalte vietuitoare cat si in fata semenilor nostri.

Este adevarat ca, fiind o specie de animal abia intrata in civilizatie, omul simte o oarecare placere ucigand si vanand. O astfel de placere este o consecinta fireasca a instinctului nutritiv ale carui ruine salbatice inca supravietuiesc in ADN-ul nostru. In acelasi timp insa, majoritatea dintre noi empatizam cu victimele noastre si cu prada ucisa de noi. Ritualurile de la sfarsitul vanatorii sunt practicate si de vanatorii moderni dar si de cei primitivi. Ne e mila de animalul ucis si ne cuprinde un sentiment depresiv analizandu-ne fapta, indiferent de cat ne-am justifica-o prin prisma necesitatii propriei supravietuiri. Filmul „Domestic”, regizat de Adrian Sitaru are ca principala tema aceasta angoasa morala a uciderii pentru hrana. Aceasta este ratiunea practica de care vorbea Kant si care se aplica si la raportarea la restul vietuitoarelor, nu numai la semenii nostri. Aceasta ratiune practica nu este doar un simplu complex matern proiectat in speciile pe care noi le crestem pentru hrana sau le vanam ci este o forta morala independenta cu o functie autoreglativa precisa. Sunt convins ca complexul matern si cel traumatic poate intari o astfel de forta in tribunalul psihicului. Insa ratiunea practica exista pe langa aceste complexe ca pulsiune psihica separata.

In acest moment putem spune ca pastrarea speciei umane in limitele actuale atat in sens de conservare cat si in sens de stopare a expansiunii, este o actiune morala. In sensul conservarii este o actiune morala cresterea si uciderea animalelor pentru hrana dar si vanarea rationala a celor salbatice conform principiului enuntat de Protagoras. Dimpotriva, stoparea cresterii populatiei umane, in special in zonele extrem-orientale, poate fi o actiune morala in conditiile in care expansiunea umana ameninta cu disparitia alte specii. Scaderea natalitatii in zonele civilizate ale globului atesta acest trend moral de acordare de sanse mai mari de supravietuire altor specii. Orice incercare de distrugere a mediului in zonele civilizate pentru scopul iluzoriu al cresterii nivelului de trai, acolo unde nivelul de trai este oricum foarte ridicat, este o actiune imorala.

Mai mult decat atat se poate face un top al importantei animalelor pentru om si pentru viata in general. Exista animale mai valoroase decat altele. Unele sunt pe cale de disparitie altele prospera in femele construite de om. In aceasta evaluare morala omul ia in calcul doua elemente fundamentale care il fac pe animal sa fie mai aproape sau mai departe de noi. Primul este inteligenta. Celalalt este afectiunea. Inteligenta animalelor ne poate ajuta in demersul nostru uman de a promova viata. Prin urmare suntem datori la randul nostru sa protejam animalele inteligente mai mult decat pe cele mai putin inteligente (la un numar aproximativ egal de indivizi). Afectiunea pe care ele ne-o arata, fidelitatea lor in dragostea pe care ne-o ofera le asociaza cu insasi dragostea materna care ne este pavaza pentru intreaga viata pentru fiecare dintre noi. Afectiunea de care unele animale dau dovada fata de noi ne poate motiva sa credem ca truda noastra milenara are un scop si ca merita sa continuam. Daca vedem o vanatoare de delfini o vom simti mult mai dureros decat ca pe o vanatoare de reni, cerbi sau antilope africane tocmai pentru ca delfinul este o specie inteligenta dar si foarte afectiva. Uciderea lor pentru hrana pare la fel cu uciderea unui semen pentru hrana; ea este imorala in conditiile in care hrana se gaseste din abundenta insa poate deveni acceptabila in conditiile in care hrana lipseste.

Spiritul uman are o retinere in a ucide pentru hrana astfel de animale tocmai pentru ca, asemanandu-se foarte mult cu omul, un astfel de gest poate parea canibalism curat. Exista unele triburi primitive astazi in care canibalismul este o anumita forma de vanatoare si numai insistenta autoritatilor l-a stopat. Dar, cu siguranta, noi europenii si oamenii civilizati in general il consideram o practica macabra desi in secolul al XX-lea ne-a mai scapat sporadic si noua.

Probabil ca, daca traiam in Orientul indepartat, uciderea cainilor pentru hrana nu era vazuta ca un act barbar tocmai pentru ca, in lipsa hranei cu care se confrunta acei oameni, o astfel de practica justifica conservarea speciei umane. Dar uciderea cainilor fara un astfel de scop devine un act imoral in toata regula. Nu numai cu cainii se aplica acest principiu. Daca am ucide porci, vaci si gaini doar pentru placerea sadica de a ucide si nu datorita justificarii supravietuirii propriei noastre specii, atunci gestul nostru ar fi cu adevarat unul inuman. Exemplu este uciderea fara noima a bizonilor in America de Nord, imediat ce a fost cucerita de colonistii europeni. Acestia au nimicit turmele de bizoni cu intentia de a lovi astfel, indirect, in nativii americani care depindeau de aceste animale. Un astfel de masacru prelungit a ramas in istorie ca un act barbar. Din fericire americanii insisi si-au dat seama de asta tocmai datorita constiintei morale care vorbeste si acuza din strafundurile sufletului omenesc. De aceea, ulterior, cand unor europeni le-au venit idei similare de exterminare a „populatiilor inferioare”, fostii eugenisti colonisti si-au aratat fata umana si s-au opus acestui plan.

Altfel stau lucrurile in privinta animalelor daunatoare pe care noi le exterminam sau incercam acest lucru. Uciderea acestor animale nu poate fi pusa pe aceeasi treapta cu uciderea maidanezilor asa cum crede domnul Cristian Tudor Popescu in articolul citat mai sus. Mai intai, conform criteriilor amintite, gandacii de bucatarie nu arata nici afectivitate si nici inteligenta care sa ii apropie foarte mult de om si sa ii judecam astfel dupa cum facem cu cainii. Apoi, la fel ca si mustele, ei pot atenta la sanatatea noastra intrand prin locuri murdare sau chiar insalubre. Daca gandacii nu ne-ar ameninta sanatatea atunci nu am avea nimic cu ei. Ii decimam pentru ca risca sa ne aduca substante nocive in alimente. In acelasi fel au facut si sobolanii, vestiti pentru raspandirea unor boli ca holera sau ciuma. Aceste boli au decimat practic umanitatea in secolele trecute. Ura impotriva lor vine din traumatismele acelor perioade ramase intiparite in inconstientul colectiv.
Dar, odata ce medicina a facut progrese si aceste boli au fost inlaturate, nu exclud posibilitatea ca, in viitor, sobolanii sa ajunga ei insisi animale de companie. Asa s-a intamplat si cu lupul. Acest animal ne-a terorizat mii de ani, mancandu-ne animalele domestice si amenintandu-ne bunastarea. Astazi, cand animalele domestice sunt crescute industrial in ferme izolate, lupul nu mai e o problema. Dupa ce a fost decimat in ultimele secole, el a ajuns recent sa fie ocrotit si respectat. Dihorii, care dadeau si inca mai dau iama in pasarile taranilor, au ajuns mai nou niste foarte dragalase animale de companie. Dar, se poate intampla si invers; daca ratonii, sobolanii si ursii intra in spatiul nostru vital si ne ingreuneaza viata, ne fura mancarea si ne ameninta igiena, putem sa devenim iarasi exterminatori. Asta ar fi de asemenea o solutie provizorie pana cand medicina ar gasi remediu iar vechile amenintari s-ar transforma in parteneriate. Multe specii de animale intra in concurenta directa pe resurse sau hrana cu omul astazi. Exista insa si voci rezonabile care cer reducerea expansiunii umane in spatiul salbatic si dezbaterile sunt intense.

Oricum ar fi, specia umana nu poate supravietui fara celelalte specii si fara un mediu sanatos. Intr-adevar suntem masura tuturor lucrurilor, intr-adevar suntem cea mai importanta specie insa, daca vrem sa ne aratam puterea chinuind gratuit animalele sau ucigandu-le fara a fi sprijiniti de scopul conservarii propriei specii si nepromovandu-le, asa cum fac unii dintre noi, de fapt dovedim contrariul. Dovedim ca nu avem destula inteligenta de vreme ce simtim nevoia sa ne intrecem cu ele. In felul acesta poate natura ar trebui sa investeasca in alta specie (sau, hai sa zicem, alti indivizi din specia umana) pentru a ajuta viata in viitoare cataclisme terestre sau cosmice.

Sistemul social ne educa in spiritul individualitatii pentru a ne decima puterea politica. Izolarea, dezolarea si dezradacinarea sunt consecintele acestei stari de lucruri. In situatia in care zi de zi ne instrainam de semeni, un animal de companie si chiar un animal, oricare ar fi el, ne poate fi salvarea. Un animal ne poate fi ancora in realitate impotriva coruperii naturii umane in false vise si idealuri care, pe termen lung, ne pot periclita propria specie si speciile inferioare noua. Un animal ne poate invata sa ne bucuram de lucrurile simple, sa luam lumea asa cum e si sa nu dorim cu disperare sa o facem conform cu unele ambitii personale nesemnificative provenite dintr-un fond psihopatolgic dezradacinat. Daca spiritul nostru uman ajunge intr-atat de corupt incat sa uite de intelepciunea naturii, lasandu-se sedus de lacomia utilitatii imediate, atunci riscam pieirea. Personal nu mi-e frica de o astfel de perspectiva pentru ca sunt convins ca spiritul uman e inca puternic. Dar, prin puterea pe care am dobandit-o in special in ultimul secol, noi am putea distruge in cateva minute pamantul. Bombele atomice existente in acest moment in lume pot distruge specia umana si majoritatea speciilor de pe Pamant. Privirea inocenta a unui animal sau a unui copil ne poate tempera pornirile criminale sublimate in actiuni revolutinar-tehnologico-sociale. Prin urmare spun NU eutanasierii maidanezilor dupa cum spun NU distrugerii mediului.

<

Gabriel Baldovin

Are dreptul artistul sa primeasca bani de la stat? Replica la articolul lui Lucian Mandruta

Are dreptul artistul sa primeasca bani de la stat? Replica la articolul lui Lucian Mandruta

recenzie Baldovin   12:09

Am citit recent un articol aproape stupefiant in revista Dilema Veche scris de un fost prezentator de stiri, Lucian Mandruta. E trist ca un astfel de articol poate aparea in paginile unei reviste culturale. Poate ca Dilema Veche isi doreste un experiment mediatic cu o dezbatere aducatoare de audienta. Poate ca vrea sa devina din revista culturala un cotidian de business. Nu stiu. Insa un astfel de articol e scris de un om care pare sa nu aiba nici o legatura cu fenomenul artei in general. O fi bun ca analist politic sau prezentator de stiri. Insa tu ca revista nu trebuie sa ii oferi o astfel de rubrica si sa il lasi sa abereze intr-un domeniu in care e insuficient pregatit. Am citit cu perplexitate si de mai multe ori acest pasaj:

”Artistul (…) e un medic de suflete. E un reparator de tristeti. E un mecanic al masinariilor noastre interioare. El vine pe lume s-o faca mai frumoasa, nu s-o minjeasca cu trei pete maro si sa ne roage sa ne uitam pina intelegem.” 

Obtuzitatea domnului Mandruta e atat de oarba, incat e in masura sa stearga nu doar arta noua si cea inca neafirmata, dar chiar si o parte din arta traditionala, respectiv tragedia. Pentru ca a relatat despre uratenia lumii, artistul tragic, fie el Sofocle, de Kooning, sau Ionescu, trebuie eradicat pentru ca nu i-au distrat mecanismele interioare ale domnului Mandruta. Cineva de la aceasta revista ar fi trebuit sa-i spuna domnului Mandruta ca s-ar putea sa nu fie potrivit pentru a judeca arta. Din aceste cuvinte se vede ca punctul central de judecare al culturii, pentru dumnealui, este divertismentul. Atitudinea textului invita la o imbatare colectiva intr-un entuziasm consumist, menite sa-i satisfaca anumite placeri, supranumite de dumnealui, „estetice”.

Sunt multe gogomanii in acest articol, si nu am sa-mi pierd timpul cu ele. Vreau sa insist insa pe o tema, ce la prima vedere ar parea indreptatita. Aceasta tema este cea a subventionarii culturii, a sustinerii ei de catre stat, pe care domnul Mandruta o contesta. Dumnealui pune urmatoarea intrebare: „are dreptul artistul sa primeasca bani de la stat?”. La prima vedere ar parea ca un astfel de drept nu ar trebui sa existe. Artistul nu este facut de stat, ci de publicul sau, care plateste biletul la intrare sau lucrarea de arta. Insa o astfel de sustinere, de fapt se justifica prin angrenajul social al fenomenului inovatiei culturale. In ultimele doua secole, atunci cand un artist inoveaza, de cele mai multe ori foarte putini sunt cei care rezoneaza la revolutia lui. Asta este realitatea culturala tipica a oricarei noutati. Se intampla si in fashion la un nivel mai restrans. Trebuie acceptat faptul ca majoritatea contemporanilor nu inteleg lucrurile valoroase care se creeaza in acest moment, in virtutea faptului ca asa s-a intamplat in istoria artei moderne de cele mai multe ori. Din acest motiv, valoarea artei contemporane nu poate fi data de contemporani. Nu e nimic de ironizat aici, asa cum crede domnul Mandruta ca fac artistii la adresa sa. Nu e nimeni prost din cauza asta, nu face nimeni misto de conditia contemporanilor. Pur si simplu unii artisti traiesc in viitor, si nu pot fi intelesi de contemporani. Partea proasta e ca, fiind noi insine contemporani, nu stim cine sunt aceia care vor fi pastrati de cultura copiilor si nepotilor nostri. Daca artistul nu vinde la inceputul carierei, asta nu inseamna ca arta lui nu are valoare.

Ideal ar fi ca artistul sa si inoveze, si sa si vanda in acelasi timp, asa cum s-a intamplat in trecutul mai indepartat cu vechii maestri, si asa cum s-a intamplat in secolul al 20-lea cu un Dali sau Picasso. Dar exista artisti, deveniti ulterior simboluri pentru o cultura sau mentalitate, care in timpul vietii n-au vandut mai nimic. Cel mai elocvent caz este cel al lui Van Gogh. Daca domnul Mandruta s-ar intoarce in timp sa il convinga pe Van Gogh sa faca bani in loc de a-si urma destinul de inovator, asta ar fi o catastrofa pentru cultura universala. Sunt convins ca la fel s-ar intampla daca, prin absurd, dumnealui ar ajunge presedinte, si s-ar ocupa direct de organizarea de expozitii de arta (!!!). Dupa principiile pe care le afirma domnul Mandruta, Van Gogh ar fi trebuit sa se lase de a inova expresionismul si sa vanda ceva pictura realista sau academista, ce era la moda la sfarsitul secolului al XIX-lea. Nu doar Van Gogh e in situatia asta, ci majoritatea artistilor moderni care, initial nu au vandut mare lucru. Intre timp insa, ei s-au afirmat si au reusit sa si vanda lucrari. Un tablou de Van Gogh nu doar ca a ajuns sa coste milioane, dar artistul insusi a ajuns o emblema culturala pentru un segment de societate.

Prin urmare, sustinerea artei de catre stat are o logica de tip asigurare. Pe Van Gogh l-au distrus suferintele creatiei cu care el si-a construit opera, insa i-a imbogatit colectionarii din jurul lui, printre care insusi statul. Toti au obtinut un profit colosal de pe urma artei lui. Prin urmare, aceste resorturi sociale trebuie sa intoarca spre arta cumva o parte din acest profit, in virtutea faptului ca l-a obtinut nemeritat, neplatindu-i artistului valoarea contributiei sale la patrimoniul cultural universal. Cum el nu mai traieste, o astfel de renta revine artistilor promitatori neconsacrati care, de asemenea, vor face creatii peste valoarea cu care vor fi fost achizitionate initial. Cei mai multi dintre ei nu vor confirma si vor fi o pierdere, insa cativa vor confirma, si, astfel, vor deveni profitabili, per total. Investitia pe care statul o face la un moment dat in aceste achizitii se va dovedi, pe termen lung, nu doar rentabila pentru el, dar si onesta relativ la schimbul intre producator si colectionar.

Dincolo de acest argument microeconomic, exista si unul macrosocial relativ la chestiunea in cauza. Dupa ce Van Gogh a murit sarac si aproape anonim, sistemul social n-a picat tocmai bine in perceptia publica. Si astazi suntem revoltati de gandul ca el s-a zbatut in mizerie, iar dupa moarte tablourile i s-au vandut pe multe milioane. Dupa el, multi artisti au avut aceeasi soarta, tocmai pentru ca statul nu s-a implicat destul in protejarea muncii si conditiei lor inovatoare. Eroarea aceasta naturala de evaluare a artistului din timpul vietii trebuia cumva corectata. O astfel de realitate culturala a pus sistemul social in situatia de a parea nedrept. Iar acest lucru a fost, si inca este, in masura sa puna la indoiala echitatea si onestitatea sistemului social in general. Nu vorbim aici doar de artisti, ci si de oamenii simpli insisi, care se intreaba daca truda de o viata in schimbul unei bunastari promise, merita acest efort. O astfel de situatie poate afecta direct credibilitatea omului simplu in onestitatea sistemului social. In modernitate, baza economiei si societatii nu mai e fortata cu armele sa sustina acest angrenaj, ci convinsa cu perspectiva castigului reciproc. Ori daca tu, sistem social, nu ai fost in stare sa il platesti la adevarata valoare pe cel care ti-a imbogatit patrimoniul spiritual, atunci, desigur, nici omul simplu nu va mai avea incredere in sustinerea angrenajului social, si va refuza sa creada ca ascultarea de regulile superiorului ierarhic ii va fi la un moment dat favorabila si lui.

Fara sustinerea statului, vazandu-se marginalizati, umiliti si neintelesi, multi artisti au luat din lume doar partea urata. Din pacate, partea urata a lumii, in care ei s-au regasit la un moment dat, a supravietuit revolutiilor si evolutiilor civilizatiei. Multe lucruri, prezentate drept certitudini si valori, sunt doar vorbe frumoase ce ascund realitati macabre. Adevarul este ca societatea umana este, in acelasi timp, si un camp cinic si absurd de batalie, dar si un rai. Daca il marginalizezi pe artist, daca il pacalesti la pret, si nu ii arati si partea buna a civilizatiei, desigur, el va vorbi unilateral despre civilizatie si lume in general, ca despre un cosmar. Desi domnul Mandruta, in totala necunostinta de cauza, face apel la abilitatea de comunicare pe care artistul nu ar avea-o, totusi exact acesta abilitate este marele lui talent. El reuseste sa comunice si sa isi impuna punctul de vedere initial elitelor si apoi si maselor, la un moment dat.

Tu, ca sistem social, ai doua optiuni: fie ii interzici arta, asa cum a facut Hitler, fie incerci sa ii arati si partea buna, pentru ca sa se inspire din ea. Iar sustinerea sa presupune subventionarea sa. Hitler a mers pe partea opusa. A lansat un atac furibund la adresa „artei degenerate”, dar asta mai mult i-a grabit sfarsitul. Lumea civilizata s-a trezit si ea aproape de o astfel de situatie pana prin anii 1970, cand sistemul social s-a decis sa intervina mai clar pentru a mai indulci oarecum viziunea artistilor despre lume. Lumea civilizata nu a trecut la gesturi din astea, insa lipsa de sustinere a artistilor tineri a facut ca temele artei sa fie pline de cosmaruri. Dupa anii 1970, sistemul social occidental s-a decis sa intervina mai clar, pentru a mai indulci oarecum viziunea artistilor despre lume. Astfel ca, in ultimele editii ale Bienalei de la Venetia, sentimentul pe care exponatele il dau se apropie rar de macabru sau de cosmar.

Asadar, intrebarea legitima care se pune cu privire la artist nu este „are dreptul artistul sa primeasca bani de la stat?” De fapt, o astfel de intrebare nu a fost niciodata legitima. Din cele mai vechi timpuri artistul a fost chemat de statul insusi sa construiasca catedrale, resedinte si sa imortalizeze portretele mai marilor zilei. Desigur, acest rol traditional de document al artei a fost luat recent de arhivele media, si statutul artistului s-a modificat. Astazi intrebarea care se pune cu privire la arta e cu totul alta, si anume: „doreste statul sa ii faca artistului viata un pic mai frumoasa pentru a nu transmite in viitor, dar si in prezent, o viziune sumbra despre o realitate sociala urata?” Talentul artistului de a-si comunica viziunea catre semenii sai trebuie folosit pentru coeziunea structurilor sociale.

Dimpotriva, reformularea structurii statului, asa cum este propusa de domnului Mandruta, se inscrie intr-o strategie de extrema dreapta. Acest tip de abordare este identic, repet, identic (nu similar) cu cel al nazistilor, care s-au gandit ei cum sa eficientizeze societatea, exterminand handicapatii, bolnavii si toti „sustinutii” sociali. Indraznesc sa spun ca judecarea unor activitati si institutii sociale, in functie de cat reusesc ele sa vanda in acel moment, este un act mai periculos decat al nazistilor. De exemplu, educatorii nu reusesc sa vanda produsul lor cuiva anume. Medicii la fel. Asistentii social, la fel. Ce facem, le taiem subventionarea? Cati medici, cati profesori si cati alti functionari ai statului ar putea supravietui doar din salariul oferit de clientii lor directi? O putem face, dar la un moment dat ne putem trezi cu o revolta masiva si cu haos in sistem. Desigur, cu banii economisiti, unul ca domnul Mandruta ar putea investi in jandarmerie, armata si alte organe de represiune. In loc de Ateneul Roman va scrie „Serviciul roman de securitate”. Sistemul social va fi constituit din batalioane spartane.

E aproape inutil sa mentionez ca articolul domnului Mandruta este o replica la atacurile repetate ale protestatarilor RMGC la adresa presei cumparate in masa de catre aceasta companie. In ciuda milioanelor de dolari investiti de aceasta companie in design, si in ciuda expunerii pana la refuz pe toate canalele media, artistii independenti care si-au oferit serviciile pentru tinerea vie a miscarii de rezistenta impotriva acestui proiect, a fost mai mare. Rezultatul este ca orasele Romaniei si cele din strainatate s-au umplut de proteste impotriva proiectului, in timp ce sustinatorii sai sunt politicienii angajati, si mass-media, toti cumparati. Aceste acuzatii au ajuns desigur la urechile celor implicati, si de aici acest atac furibund al domnului Mandruta, speriat de proportiile reducerii excursiilor in vacante exotice, ca urmare a incetarii contractelor de publicitate de la RMGC. Argumentul latent al articolului domnului Mandruta ar fi cam urmatorul: „protestatarii antiRMGC sunt niste paraziti sustinuti de stat, care sunt incapabili sa isi vanda produsul muncii si prin urmare nu mai trebuie sustinuti, ci eliminati”.

Una dintre acuzatiile stupide adusa de dumnealui artei neconsumiste, sustinute de stat, este faptul caprezinta o lume urata. Nu, domnule Mandruta! Cei care fac lumea urata sunteti domniile voastre, care va vindeti constiinta si concetatenii pentru sutele de mii de euro. Dumneavoastra distrugeti natura si o transformati in iazuri de cianura. Dumneavoastra vindeti cetatenilor iluzii goale despre o falsa lume frumoasa, cu care ii atrageti in corporatiile in care ati facut cariera, dupa care ii sleiti de puteri si ii aruncati ca pe niste rebuturi. Dumneavoastra creati razboaie de colonizare in scopul profitului. Dumneavoastra transformati entuziasmul in deznadejde. Nu noi inventam aceste orori. Noi artistii doar le relatam.

Gabriel Baldovin

DSM attacked from philosophical positions: response to an article written by Robert D. Stolorow

DSM attacked from philosophical positions: response to an article written by Robert D. Stolorow

recenzie Baldovin   06:50

Click aici pentru variantain limba romana:

I have not read yet the DSM-V, but I heard about the debates that took place around its appearance, especially concerning some possible new disorders like the addiction to video games or the addiction to internet. Here is not the place for this debate to continue however but, with such intention, the DSM had upset some companies that found themselves in the position of competing with the pharmacological medication proposed by psychiatry. This finally ended with the new-antipsychiatric documentary "the marketing of madness". Made for to reach the ears and eyes of the public, this documentary uses all possible arguments, especially those relating to advertising, to demolish not only the DSM, but in the psychiatry in general. I analyzed in detail these arguments in this article:

But recently, I have read an article by the psychoanalyst Robert D. Stolorow, published here:
or here on 02 Apr 2012.

In the article quoted above, Stolorow make another kind of criticism to the DSM V, quite bizarre, respectively from a philosophical position. I’m not saying that DSM would not fit a philosophical investigation; if the epistemology seems rather a discipline in itself, detached from traditional body of philosophy, though, the philosophy of science (which has not yet announced its independence) could apply for such an approach. But the Stolorow’s article, somehow, seems written in a hurry, rather looking like a need to maintain a halfabandoned blog than a need to seriously develop a theoretical approach. I have in mind the philosophy professionals that use to write as if, over a certain period, the writing would not be permitted any more. Their need to construct an idea as complete as possible and to exhaust its implications, lead to very long texts which often bore an unprofessional reader.

DSM atacat de pe pozitii filosofice: replica la un articol de-al lui Robert D. Stolorow

DSM atacat de pe pozitii filosofice: replica la un articol de-al lui Robert D. Stolorow

recenzie Baldovin   03:46

Click here for English version:

N-am apucat sa citesc DSM-V, dar am auzit sumar despre dezbaterile care au avut loc in jurul aparitiei sale, in special privind anumite noi posibile tulburari ca dependenta de jocurile video sau de internet. Nu cred ca e locul aici pentru a continua aceste dezbateri insa, cu o astfel de intentie, DSM a deranjat anumite companii care s-au vazut in postura de concurenta cu medicatia farmacologica propusa de psihiatrie. Acest fapt s-a soldat in final cu aparitia documentarului neo-antipsihiatric „Marketingul nebuniei”. Facut cu scopul de a ajunge la urechile si ochii marelui public, acest documentar foloseste mai toate argumentele posibile, in special cele de natura publicitarista, pentru a demola nu doar DSM, ci psihiatria in general. Am analizat mai in detaliu aceste argumente in acest articol: http://baldovinconcept.blogspot.ro/2012/09/marketingul-nebuniei-observat-de.html. Recent am citit articolul psihanalistului Robert D. Stolorow publicat aici,  sau aici.

In articolul citat mai sus, Stolorow face un alt tip de critica, destul de bizara, la adresa DSM V, respectiv de pe o pozitie filosofica. Nu zic ca DSM ar scapa unei investigatii de tip filosofic; daca epistemologia pare mai curand o disciplina in sine, rupta de corpul traditional al filosofiei, totusi filosofia stiintei (care inca nu si-a anuntat independenta) oricand ar putea face un astfel de demers. Insa articolul lui Stolorow pare cumva scris pe fuga, parca mai curand din nevoia de a intretine un blog semiabandonat decat dintr-o nevoie de dezvoltare a unui demers teoretic serios. Ma gandesc la profesionistii din filosofie care scriu de parca, peste o anumita perioada, li s-ar interzice scrisul. Nevoia lor de a argumenta cat mai complet o idee si de a-i epuiza implicatiile ii duc la niste texte foarte lungi care plictisesc cititorul nepasionat.

The Marketing of Madness analyzed by the marketing’s madness

The Marketing of Madness analyzed by the marketing’s madness

psihopatologie Baldovin   01:31

Varianta in limba romana

For winning control over the mental disorders person there is a big battle and ruthless competition. Whoever manages to get this person as a client, simply gets a slave. The profit is huge, as it ever was. I am convinced that the severe mental disorder is the result of past slavery mentality inherited from past generations and passed through contemporaries. The slavery was the institution that brought the psychopathological state into the mental disordered present individual (through transgenerational inheritance) and the slavery will dominate this person's mind in the future. Slave mentality survives generations, although it somewhat diminishes. The slave is weak; it is a threatened, frustrated and fragile person that fearfully executes master’s orders. Whether it is threatened with weapons – as in the classical edges – or it is lured with the need of overconsumption, the slave resignedly accepts its situation and serves its masters. The slave brings profit and that is why the mental disorders, as descendant from the slavery state of mind, are very profitable for the occult forces of the social system. The battle for winning this contemporary slave, as trade partner for services or products, is fierce because here is room for unequal exchanges that bring profit.

I saw the documentary “The Marketing of Madness”. Lasting about 3 hours and technically unimpeachable made, this film remakes the 1970’s antipsychiatric criticism current except for some slight differences. If back then the antipsychiatrists wanted dismantling psychiatric hospitals, on the contrary, this documentary deplores the drugs usage. But there seems to me that this criticism is not just a remake of the 1970’s antipsychiatry message. I think that, beyond this already outdated topic, there are invisible but very clear objectives. In the beginning, the film message seems to be justified: it is an abuse of drugs both in psychiatry and in the rest of medicine. Unfortunately, when this general idea is particularized, when the examples are brought up and when arguments are shown, then the discourse starts creaking. At the end of this documentary the audience remains with the idea that the drugs themselves would create the mental disorder, which is a pretty big exaggeration. The viewer that is unfamiliar with the field of psychiatry is discretely being induced this idea in order to create an evil inquisitors image for psychiatrists in the eyes of the public. They are presented as lurking innocent people on the streets in order to be turned into sick people. Using such a popular conspiracy theory among ordinary people, unfamiliar about psychiatry, has yet a very perverse sense. I think that, behind this documentary, relies much more and I will show it further on, in this article.

Due to the very complex topic but also to the documentary’s length, this article came out slightly longer than usual so I decided to split it into several sections. Moreover, out of the nearly 3 hours, on this documentary I will not comment that part where studies and statistics, made for some certain drugs, were questioned. The ability to distinguish the falsified data and relative adverse effects of these substances is not related to my field. I will comment instead the numerous errors related to psychiatric analysis phenomenon as a whole. For the beginning I will start with the good parts of this documentary and after that I will continue with its errors.