2.5.4.4.1. Presa şi departamentele de dezinformare ale instituţiilor conexe
Manifestul societăţii automatiste
2.5.4. Dezinformarea, un instrument specific al noului sclavagism
Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon
2.5.4.4. Instituţii adiacente ale procesului dezinformaţional
Etapele avangărzii şi a sabotajului din spionajul militar se regăsesc identic în cel civil identic ca şi funcţionare în două clase de instituţii, care fac la nivel avansat ce făceau avangardiştii şi infiltraţii sabotori. Dacă în spionajul militar avangarda cerceta capacitatea de răspuns a ţintei în cazul unui asediu, în cel civil aceasta culege informaţii despre starea poporului, în aşa fel încât să evite o revoltă. Culegerea de date generale despre starea generală a poporului îi revine institutelor de sondare a opiniei publice. Culegerea de date generale despre starea generală a liderilor unor potenţiale revolte este făcută de grosul instituţiilor de informaţii şi sondare a opiniei publice. În funcţie de credulitatea populaţiei, apoi magnaţii din spatele cortinei creează diversiuni cu ajutorul instituţiilor de spionaj civil, numite „servicii secrete”, după cum am arătat în documentarul meu „Diversioniştii” . Acestea produc panică în rândul populaţiei şi astfel contribuie la creşterea economică şi profitul general al magnaţilor industriali şi a economiei globale, după cum am arătat în detaliu aici . Acesta este momentul sabotajului civil pentru că, deşi produce profit unei elite economice, el conduce la stres, boli şi nefericire pentru grosul populaţiei.
2.5.4.4.1. Presa şi departamentele de dezinformare ale instituţiilor conexe
Principalul mijloc de dezinformare este presa. La baza sa, presa este formată dintr-un ansamblu de date despre anumite evenimente care au loc în comunitate sau în lume. Dacă aceste evenimente nu au rezonanţă politică, atunci reflectarea lor în presă este una obiectivă, cu descrierea faptelor şi interviuri diverse luate celor implicaţi în ele. Dacă ele au funcţie politică, atunci presa selectează faptele şi mărturiile celor implicaţi în aşa fel încât să redea o imagine cât mai favorabilă bogaţilor din vârful piramidei sociale.
Abundenţa acestor date este menită în principal să ascundă altele, care ajung în atenţia opiniei publice, dar e mai favorabil pentru bogaţi ca ele să fie uitate. Crearea haosului informaţional, care ascunde opiniei publice informaţii capitale despre starea şi structura societăţii, este un altfel de cenzură. Cenzura clasică practicată de dictaturi prin interzicerea anumitor publicaţii a evoluat către sufocare mediatică în capitalism. Exemplul cu Rockefeller, care a reuşit să acopere printr-o campanie de presă susţinută pe zeci de ani crimele dezvăluite de Ida Tarbell, este definitoriu pentru rolul presei de spălare a imaginii bogaţilor în ochii opiniei publice. În acelaşi fel, adversarii lor, de obicei oameni simpli, sunt demonizaţi de această adevărată fortăreaţă dez-informaţională care este presa.
Faptul că presa se confundă cu însăşi istoria capitalismului nu este o întâmplare. Comunicările importante venite de la stăpânire în timpul Evului Mediu se făceau cu trompeta, prin funcţionari care mergeau special în fiecare localitate pentru a informa localnicii. Ulterior acest fapt s-a făcut în mod organizat. De asta numim astăzi „trompete” pe acei jurnalişti plătiţi de diferiţi mafioţi de lux pentru a le susţine punctele de vedere. Încă de la începuturi, trusturile de presă au fost susţinute financiar de companii, fie la vedere, prin reclamă, fie în moduri ascunse opiniei publice. Modul în care aceste informaţii au reflectat evenimentele sociale a fost mereu favorabil bogaţilor. Aceştia investesc în presă atât prin publicitate plătită pentru difuzarea unor opinii favorabile pentru anumite produse. Pe lângă publicitate, presa e menită să atragă opinia publică spre un formator de opinie sau un curent politic, de obicei susţinute de acelaşi finanţator. Într-un moment defavorabil, precum lehamitea opiniei publice faţă de capitalism, aceşti formatori de opinie oferă varianta favorabilă bogaţilor, faţă de care sunt datori, şi nu pe cea favorabilă săracilor.
Probabil că descrierea cea mai fidelă a presei în general este dată de modul în care cazul Alexandra Măceşanu a evoluat în România. Săptămâni la rând au fost invitaţi în platouri tot felul de specialişti care susţineau inepţia cum că fata ar fi fost arsă într-o ţeavă fără fund, căreia i se spunea forţat butoi . După ce opinia publică nu a fost convinsă de această variantă, cazul a devenit o telenovelă de mahala, cu intrigi între vecini, scrisori anonime, vrăjitoare şi altele , care au adus lehamitea opiniei publice faţă de subiect. Dosarul cazului de la procuratură ( DIICOT) are vreo 40 de volume de balast informaţional, menit să ascundă într-o telenovelă siropoasă adevărul despre ce s-a întâmplat cu fata.
Cel mai concludent exemplu internaţional de dezinformare în masă este tentativa, destul de reuşită până acum, de a acoperi ignorarea semnalului radar primit de operatorii Joseph Lockard şi George Elliott la staţia radar Oahu, în dimineaţa de duminică 7 Decembrie 1941. Cei doi au anunţat asta locotenentului de informaţii Kermit Tyler, care le-a răspuns sec să stea calmi că avioanele alea sunt americane. Interesul spionajului civil din interiorul celui militar în care era angrenat Tyler a fost ca personalul militar de la Pearl Harbor să fie sacrificat pentru a convinge opinia publică americană să susţină un război cu Japonia, şi apoi cu Germania în Europa, faţă de care americanii erau sceptici. Între timp Joseph Lockard şi George Elliott au vorbit întâi cu cei de la bază şi apoi cu alţii despre faptul că ei şi-au făcut datoria şi au anunţat apropierea unei formaţii de avioane.
Presa şi comunicatele oficiale în mod normal invocă doar laşitatea şi cruzimea Japoniei de a iniţia un atac surpriză pe timp de pace, îndeajuns să convingă majoritatea că doar acesta este adevărul. Fiind o temă dureroasă, traumatică, cei mai mulţi nu vor să intre în detalii şi, ori schimbă canalul, ori sunt anesteziaţi intelectual de empatia cu victimele spre a-şi pune întrebări despre cum a fost posibil ala ceva. Pentru aceştia, mai puţini la număr, sistemul dezinformaţional a creat surse dezinformaţionale pentru a contracara această idee în rândul maselor. Diferite tratate de istorie sau web-site-ui contemporane, atent controlate de aparatul dezinformativ a venit cu ideea că staţiile radar de atunci erau primitive, şi că nu puteau detecta bine undele radar.
Aceeaşi idee expusă şi în platforma Quora
Aceeaşi idee o vedem pe site-ul history.navy.mil
În site-ul reddit vedem o subtilitate a tehnicii de manipulare indusă de natura întrebării pusă interlocutorului. Observăm cum se spune încă din conţinutul întrebării că tehnologia radar ar fi fost proastă.
Aşa ceva e o minciună gogonată. Am văzut într-un podcast sau într-un text minciuna prin aşteptare eronată cum că radarul din acele tipuri nu putea face diferenţa între avioane. Nici astăzi nu poate. Doar supravegherea detaliată prin satelit poate aduce aşa ceva. Informaţia asta însă e meşteşugită în acest context spre a convinge eventualii indecişi că, da, nu se putea detecta şi preîntâmpina atacul japonez. Problema nu a fost deloc semnalul radar de la staţia Oahu. Acesta a venit, a fost preluat şi trimis mai departe. Problema e că nu s-a făcut nimic cu informaţia, iar răspunsul locotenentului de informaţii Kermit Tyler a tăiat orice fel de apărare din partea bazei militare Pearl Harbor. Dacă aceasta ar fi fost alertată atunci pierderile ar fi fost mult mai mici, şi la fel şi indignarea publică. Scopul instituţiilor de spionaj civil internaţionale atât americane cât şi japoneze era acela de a crea un război mondial cât mai devastator, pentru a îneca în el frustrările clasei de jos cu privire la criza din 1929 şi o foarte grea viaţă muncitorească.
Această sferă dezinformaţională cu privire la înapoierea sistemului radar, presupus incapabil să detecteze avioanele inamice, are rol de scut de protecţie; în cazul în care populaţia în general şi-ar fi pus serioase semne de întrebare privind acele evenimente, atunci naraţiunea s-ar fi putut schimba radical pentru a o face mai credibilă. Kermit Tyler ar fi putut fi ulterior acuzat de ochii lumii, ca un posibil spion japonez sau vreun trădător de ţară. După aceea ar fi putut eventual declarat mort în taină, în timp ce ar fi putut primi o altă identitate pentru el şi familia lui. Iată cum, nucleul dezinformaţional poate continua astfel la nesfârşit pe firul unei naraţiuni, în aşa fel încât adevărul să fie niciodată expus, asemenea paradoxului cu Ahile şi broasca ţestoasă. Între timp poate trece aproape un secol, aşa cum s-a şi întâmplat cu cazul Pearl Harbor, generaţiile s-au schimbat şi cazul a fost îngropat în negura uitării. Între timp au apărut alte diversiuni iar opinia publică nu mai vrea să dezgroape morţii.
Interesant este faptul că site-urile oficiale ale armatei sau CIA sau ale oricărei instituţii de încredere maximă, sau materialele informative oficiale nu dau şi ele aceste informaţii dezinformatoare despre înapoierea sistemelor radar. De exemplu în site-ul oficial guvernamental american nu există nici un fel de referire la semnalul radar de la atacul de la Pearl Harbor şi problemele de atunci
La fel nu se poate găsi nici pe site-ul oficial al marinei americane, sau în vreo căutare Google între cele două
Chiar aşa de puţin importantă este această chestiune încât o armată de specialişti nu au abordat-o? Dimpotrivă, exact acest rol au specialiştii în cauză, respectiv aceea de a o ascunde cât mai mult posibil opiniei publice. La pagina 5 din volumul THE SIGNAL CORPS , ce aparţine seriei UNITED STATES ARMY IN WORLD WAR II, raport oficial al Congresului SUA nu se spune nimic despre faptul că semnalul radar ar fi fost primitiv, ci despre cum locotenentul Tyler a auzit el la o petrecere că urmează să fie trimise la Pearl Harbor nişte avioane americane.
Desigur, o astfel de situaţie pune semne de întrebare cum de a ajuns locotenent de informaţii acest om, care se ia după ce spun păsărelele. Omul simplu ştie că spionii sunt oameni foarte agili şi că naivitatea şi credulitatea e unul dintre lucrurile care le lipseşte. De aceea spionajul s-a şi numit „intellgence”, în limba engleză termenul fiind destul de apropiat de cel de „deşteptăciune”, cu care se identifică în limbile romanice. Ei bine exact pentru cei ce-şi pun în continuare aceste semne de întrebare sunt făcute materialele adiacente de mai sus. Dacă naraţiunea înapoierii sistemelor radar nu convinge majoritatea populaţiei şi e nevoie de o altă naraţiune reparatorie, e mai greu de şters asta din istorie. Dimpotrivă, site-uri precum Quora sau Reddit nu sunt oficiale, la o adică putând fi chiar şterse. Însă ele îşi îndeplinesc rolul dezinformativ.
Ciudăţenia nu se opreşte aici. Opeatorii radar Joseph Lockard şi George Elliott au primit liber în acea dimineaţă de duminică 7 Decembrie 1941, iar sistemele radar închise. 99% dintre cei aflaţi în această situaţie ar fi dormit la ora aceea, după o seară de sâmbătă. A făcut doar conştiinciozitatea excesivă a celor 2 să ducă la această situaţie, ei mergând la lucru pentru a exersa. Închiderea staţiei radar în condiţii de ostilitate expresă între cele două ţări seamănă deja şi mai mult a plan. La fel s-a întâmplat şi cu avioanele de stingere a incendiilor pe 11 septembrie 2001 imediat după atacul de la World Trade Center. Doar că în 2001 oricărui avion i-a fost ordonat să nu se ridice de la sol, tocmai pentru a nu se mai repeta situaţia din 1941. În felul acesta s-a creat o anumită justificare pentru lipsa de intervenţie pentru oprirea dezastrului şi diminuarea tragediei prin faptul că orice avion ar fi putut fi un potenţial deturnat. Dar oare în CIA nu se găseau piloţi care să execute astfel de misiuni sau toată lumea bănuia pe toată lumea contra-informativ de colaborare cu Al Quaida? (sic!)
O altă situaţie bizară este faptul că, la întoarcerea de la Pearl Harbor, formaţia de avioane japoneze 0 au bombardat alte 2 baze americane, situate în Filipine, respectiv Clark Field şi Iba Field. Ca printr-o coincidenţă bizară nici aceste baze n-au fost alertate anterior, aşa că şi acestea au fost distruse fără rezistenţă. Pentru mulţi Pearl Harbor poate părea un accident, o lipsă de vigilenţă. Dar faptul că nu s-a pregătit nici un fel de ripostă la bazele din apropiere este foarte bănuitor chiar şi pentru obedienţi. De aceea atacurile de la Clark Field şi Iba Field sunt uşor scoase din istorie, departe de ochii opiniei publice, ştiute de specialiştii în istorie. Ele au fost comandate pentru alternativa în care atacul de la Pearl Harbor nu ar fi produs suficientă emoţie în SUA şi în opinia publică internaţională; în acest caz aruncarea lor pe piaţa mediatică ar fi arătat net faptul că Japonia a pornit un război împotriva SUA. În felul acesta, dramele care se puneau la cale, în special experimentarea pe populaţie a bombelor nucleare, erau menite să fie justificate astfel ulterior prin atacul iniţial venit din partea Japoniei. Însă odată ce emoţia americană şi internaţională faţă de atacul „surpriză” de la Pearl Harbor a fost peste aşteptări, cele de la de la Clark Field şi Iba Field au fost date uitării; de fapt ele chiar dau de gol faptul că între magnaţii japonezi şi cei americani de la începutul secolului al 20-lea s-a creat un pact de creare a unui război pentru eliminarea ultranaţionaliştilor din Japonia şi Europa, şi pentru deportarea ţăranilor în centrele industriale. Am descris în mare acest lucru la minutul 84 din documentarul meu “Sadismul în politica internaţională” , şi-l voi detalia în următorul documentar la care lucrez în prezent, „Cea mai mare crimă din istorie”.
Un alt important exemplu internaţional de dezinformare prin presă este modul în care se evită subiectele clădirea 7 din complexul World Trade Center , despre cum avioanele de vânătoare care asigurau securitatea spaţiului aerian american au fost îndreptate spre oceanul atlantic, şi nu spre avioanele de pasageri sau despre ordinul ca nici un aparat de zbor (inclusiv cele de stingere a incendiilor) să nu se ridice de la sol, pentru stingerea turnurilor incendiate. Dacă nu ar fi existat internetul şi sursele alternative, în care au ajuns declaraţiile celor implicaţi în aceste evenimente, probabil că niciodată nu am fi aflat despre aceste lucruri. Fiecare descoperă aceste adevăruri dureroase pe parcurs, şi înţelege mitul p(r)eşterii realizat cu adevărul presei ca pe o iluminare. Varianta neoficială a tragediei de la World Trade Center, cum că ar fi fost un eveniment orchestrat pentru a justifica apoi invazia Irakului, accesul la resursele petroliere ale acestei ţări, destabilizarea zonei cu implicaţii în producerea războiului civil din Siria peste 10 ani, şi producerea de imigranţi în Occident, cu rol de mână de lucru ieftină, este foarte neproductivă pentru bogaţi. Conform acestei versiuni a evenimentului, pilonii capitalismului american şi mondial par nişte monştri dominaţi de lăcomie, şi lipsiţi de empatie faţă de fiinţa umană.
Rămâne rolul presei să contracareze această perspectivă sumbră asupra modului în care funcţionează societatea actuală prin dezinformare. Atât în cazul WTC cât şi în cel al Pearl Harbor, presa mută atenţia dinspre adevărurile dureroase ale Clădirii 7 sau ignorării avertismentelor radar, către suferinţa familiilor îndurerate şi onorurile care mai de care mai mari oferite de autorităţi. Afectaţi de dramele victimelor şi de empatia faţă de durerea familiilor, majoritatea audienţei nu mai e deschisă pentru a înţelege ingineria socială din spatele acestor drame, lăsându-se pradă furiei sau milei. În felul acesta atenţia a fost foarte dibaci deviată dinspre mecanismele acestor drame către alte naţiuni şi popoare, deşi la baza lor se află exact cei în care obedienţii au încredere, marii magnaţi ce conduc local ţările sau internaţional lumea.
Pe lângă ascunderea informaţiilor despre rolul bogaţilor în generarea marilor atrocităţi ale istoriei moderne, presa are rolul de instigare a conflictelor între comunităţi şi grupuri sociale. Cele mai clare exemple ale istoriei sunt campania negativă a presei din SUA împotriva Japoniei şi viceversa, fapt ce au dus la războiul din Pacific şi amplificarea războiului din Europa, după ce principalii oligarhi americani l-au susţinut pe Hitler în atingerea puterii. De asemenea, aici poate fi menţionată şi campania negativă a presei din SUA împotriva statelor comuniste dar şi viceversa, fapt ce au dus la războaiele din Coreea şi Vietnam. Nu în ultimul rând, acuzarea în masă a minorităţii Tutsi din Ruanda de către postul Radio Télévision Libre des Mille Collines că ar fi fost în spatele atacului asupra avionului prezidenţial din 6 aprilie 1994, care a ucis preşedinţii din Rwanda şi Burundi. Deşi aceşti oameni nu aveau arme pentru doborârea unui avion, 800 000 de etnici au fost ucişi timp de o lună datorită acestor dezinformări.
Pe lângă aceste orori în masă, există numeroase orori cu număr mai mic de morţi, datorate dezinformărilor transmise prin presă. Un astfel de caz este cel al minciunilor relatate de Radio Europa Liberă (finanţată de CIA) despre 4 000 de victime la Timişoara şi 100 000 la Bucureşti. Mulţi români ai ieşit în stradă revoltaţi, devenind astfel victime ale lunetiştilor sau diversioniştilor ce operau în acele momente în România.
Un alt caz este cel al victimelor din Piaţa Markale din Sarajevo din 28 august 1994, când 43 de civili au fost ucişi şi 75 de răniţi. În ziua precedentă atacului, postul local de radio a anunţat de mai multe ori că pâinea va fi oferită gratuit acolo, fapt care a atras mulţi oameni din zonă.
Un alt foarte important rol al presei este seducerea tinerilor naivi către un stil de viaţă glamuros şi risipitor, plătit apoi cu sudoare unor joburi foarte stresante, riscante sau obositoare. Despre predispoziţia lor şi chiar a majorităţii populaţiei în a susţine această capcană ideologică, şi ,cu ea, întreaga politică eugenică voi detalia în secţiunea următoare .
Postări
