Gradul de probabilitate al informaţiilor din cel mai recent documentar al meu, „Cea mai mare crimă din istorie”
Întrerup seria de articole pe tema dezinformării pentru un subiect foarte apropiat, respectiv cel mai recent documentar al meu, „Cea mai mare crimă din istorie” , o detaliere a aproximativ 10-15 minute dedicate celui de-al doilea război mondial, din documentarul meu publicat în 2020, „Sadismul în politica internaţională” .
Nivelurile de probabilitate al informaţiilor din acest documentar
Există 3 niveluri de probabilitate în datele acestui nou documentar:
- foarte mare
- mediu
- aproximativ
În prima categorie pot fi incluse majoritatea datelor din el, susţinute de imagini şi interviuri. Probabil cea mai importantă dintre ele despre ele este legată de însuşi leit-motivul acestui documentar, respectiv dezinformarea locotenentului de informaţii Kermit Tyler cum că avioanele japoneze surprinse de radarul Opana care urmau să atace Pearl Harbor, ar fi fost avioane americane. Tyler a recunoscut într-un astfel de interviu că a cerut operatorilor de la radar să nu se impacienteze despre acele avioane, după peste jumătate de secol a fost băgat la cutie şi ascuns de spionajul civil american. Dar, între timp, informaţia asta împreună cu altele, la care voi reveni mai jos, au ajuns prin viu grad la o mare parte din populaţia SUA. Şi acestea ar fi putut fi trucate, însă gradul lor de probabilitate rămâne mare deoarece sunt susţinute şi de texte istorice. Informaţia că generalul NATO Wesley Clark a încercat să mintă despre bombardarea convoiului de civili albanezi la Korisa (pe care în vorbe era menit să-i protejeze), e foarte probabilă, pentru că exact asta spune el într-un interviu din care am preluat şi eu. Informaţia că uriaşa companie americană IBM a sprijinit Germania nazistă e foarte probabilă din moment ce există fotografie cu fondatorul IBM Thomas J. Watson împreună cu Hitler.
Menţionarea lui Henry Ford „în termeni buni” în cartea celebră a lui Hitler „Mein Kampf”, apare doar în primele ediţii, la paginile 929 şi 930. Nu se ştie exact de ce a dispărut după aceea, poate pentru faptul că Ford nu a susţinut moral sau financiar nazismul. Sau poate că falsificatorii istoriei au făcut-o ei, pentru a păstra imaginea bună a unuia dintre cei mai iluştrii americani din istorie. Eu am găsit iniţial o ediţie ulterioară, dar după aceea am dat şi de una anterioară, aşa că am indicat-o exact cu pagina aferentă din documentar. Oricum, mi s-a părut din start foarte firesc ca el să fie menţionat Hitler, pentru textele sale antisemite. Am mers pe probabilitatea că, undeva, această referinţă la Ford a fost cenzurată/modificată, sau ceva s-a întâmplat. Aşadar, dacă veţi merge să căutaţi în „Mein Kampf”, aveţi grijă să nimeriţi o astfel de variantă!
În principiu, cam tot ce e imagine ce detaliază cele narate de voce sunt astfel de informaţii foarte probabile. Pe lângă acestea există informaţii de probabilitate medie, pe care le-am găsit în cărţi. Ce-i drept, faptul că e scris într-o carte nu e deloc un indiciu de siguranţă a adevărului, mai ales în domeniul istoriei. Însă detaliile date de anumiţi autori au o anumită autenticitate şi coerenţă faptică, pe care doar scriitorii le pot crea. De exemplu nararea lui Hiroyuki Agawa despre arestarea acelui ultranaţionalist care voia să arunce în aer casa lui Yamamoto, pare coerentă cu conflictul dintre ultranaţionaliştii japonezi şi comunitatea Zaibatsu din anii 30, dar şi cu atitudinea pro-occidentală a celebrului amiral japonez. Apoi, unii istorici au o anumită notorietate şi respect pentru această meserie. Desigur, nici asta nu e un criteriu 100% sigur. Însă eu am pus în documentar referinţele cu pagină şi chiar citat din cărţile lor, trimiţând acolo atenţia critică.
Alte informaţii de probabilitate medie sunt concluzii pe care eu le-am tras în urma faptelor. Mie mi se par foarte probabile, dar nu pot estima cât de probabile sunt în realitate, din moment ce nu am acces la toate datele de analiză. Prin urmare, au mai mic grad de probabilitate decât celelalte. Ele sunt în documentar dublate de imagini sugestive, uneori fără legătură literală cu subiectul, dar cu asocieri mentale edificatoare. Acest motiv împreună cu editarea video şi cu coloana sonoră, pe care am făcut-o , au fost motivele pentru care am postat acest documentar pe baldovin arte şi nu aici, conform temei sale ce ţine de cele mai scrupuloase detalii ştiinţifice.
Informaţii cu grad mediu spre mare de probabilitate sunt cele despre dinastia Rothschild şi primul război mondial. Dat fiind faptul că de un secol ei au făcut un pas înapoi din prim-planul vieţii publice (pentru a evita eventualele răzbunări ale victimelor sistemului), nu avem decât date scrise despre ei. Dar presa şi cărţile nu erau atât de controlate până acum 100 de ani, aşa că gradul de probabilitate a informaţiilor scrise este mai mare decât cel de azi. După cum am arătat în secţiunea aceasta din cartea mea recentă , rolul magnaţilor în urzirea politicilor comunitare, naţionale şi chiar internaţionale a fost scos la iveală concret, cu date palpabile, de jurnalista Ida Tarbell, care a dezvăluit practicile dubioase ale companiei Stadard Oil, a lui Rockefeller. În urma acestor date, Rockefeller a trebuit să cumpere susţinerea publică prin acte caritabile şi construcţia celebrului centru comercial din New York. Cu toate astea, dinastia Rockefeller a ieşit şi ea preventiv din viaţa publică, după anii 60. Între timp a apărut o pătură dezinformativă de miliardari precum Soroş sau Bill Gates, şi lobby-şti de duzină, toţi meniţi să atragă ura publică spre ei, la fel ca şi politicienii. Dar, marile politici sunt făcute tot de aceste mari dinastii, deşi numele lor nu mai sunt Rothschild şi Rockefeller. Aşa că, chiar dacă datele despre dinastia Rothschild au fost treptat retrase din istorie, în special în Marea Britanie, totuşi rolul lor poate fi dedus logic din însăşi rolul general al lobbyştilor în capitalism.
În sfârşit, există şi câteva informaţii cu un grad mic de probabilitate. Acestea nu sunt multe, le pot enumera pe degetele de la o mână. Am stat mult pe gânduri dacă să scot acele pasaje sau să le las. Am scos câteva, oricum. Ele nu sunt decisive pentru firul naraţiunii, însă îl îmbogăţesc în detalii. Dar nu acesta a fost principalul motive pentru care le-am inclus în documentar, ci faptul că ar putea fi produsul a unei strategii a spionajului civil de epurare informaţională a istoriei. Vreau ca lumea să nu le uite şi să le transmită mai departe noilor generaţii, în speranţa că la un moment dat vor scăpa controlului alte informaţii găsite accidental, precum cele pe baza cărora am creat acest documentar.
Probabil că cea mai nesigură informaţie din documentar este „Union Banking Corporation” şi Prescott Bush. Nu îmi dau seama sigur dacă această bancă a existat cu adevărat, din ce am găsit în spaţiul public, deşi, perioada în care ar fi fost activă a fost foarte scurtă, până la începutul războiului (sau sfârşitul său, după alte surse). Referinţele la ea sunt câteva ziare, după cum se vede şi în documentar. Nimic oficial, nici un act clar sau vreo declaraţie a celor avizaţi, în special de la familia Bush. Din datele pe care le am acum , mai probabil mi se pare să nu fi existat decât să fi existat. Ştiu că al doilea război mondial a fost făcut de marii industriaşi şi bancheri americani în frunte cu Rockefeller şi Morgan. Nu văd ce nevoie mai era ca Fritz Thyssen să-şi facă bancă în SUA, din moment ce banii veneau grămadă de la Rockefeller în SUA şi Rothchild aici în Europa. Cred că, deşi era foarte bogat, totuşi el a îndeplinit rolul pe care Soros şi Bil Gates l-au îndeplinit pentru a acoperi aceste două dinastii de mega- infractori de lux în zilele noastre, anume deturnarea atenţiei dinspre membrii lor. Şi, pentru a duce vina şi mai jos, către politicieni, în ecuaţie a fost introdus şi Prescott Bush, fapt ce este un indiciu de dezinformare, pentru că acesta este rolul politicienilor. Totuşi, având în vedere că însăşi familia Bush deja are aspect de dinastie, trebuie văzut dacă vor apărea informaţii concludente despre acest subiect în viitor şi de asta am decis să las tema aceasta în documentar.
Apoi, n-am putut găsi nume de jurnalişti evrei concediaţi de “Associated Press”, deci şi această informaţie e puţin probabilă. Dar în acele timpuri nu erau asigurări sociale şi legislaţie a muncii, aşa că oricând se putea întrerupe un contract de muncă. Prin urmare, odată cu suportul pentru nazişti al acestei companii de ştiri, observabil din infiltrarea lui Louis Lochner între ei, orice evreu nu mai colabora cu aceasta. De ce-ai colabora cu o instituţie care susţine segregarea ta ca etnie? Însă, la fel ca şi cu Ford, care a angajat şi evrei la fabricile lui în ciuda antisemitismului său, şi aici se putea întâmpla la fel.
O altă informaţie de probabilitate mică este legată de Louis Nathaniel von Rothschild şi banca Creditanstalt. Am găsit câteva articole din ziare despre prinderea lui de către nazişti la invadarea Austriei. Dar în timpul acela presa era deja manipulată la greu. În ceea ce priveşte suma de cumpărare, unele ziare zic c-a fost 21 de milioane de dolari, altele c-ar fi fost 20, iar altele chiar mai mult. Însă, e destul de clar că ziarele nu prea aveau cum să afle, decât dacă intenţionat ar fi fost trimise către ele ori de nazişti, ori de Rothschild. Dar cum se face atunci că există neconcordanţe între sumele raportate? Faptul că există aceste neconcordanţe măreşte suspiciunea privind această temă. Faptul că un eventual disident va oscila între aceste sume, îl va face neverosimil pentru anturaj, ceea ce e un indiciu că această informaţie e dezinformativă. Apoi, n-am văzut imagini şi documente oficiale cu tema asta, deşi după un secol de critici, dinastia Rothschild a ştiut să stea ascunsă de ochii publicului. Oricum, pare cam neverosimil că ar fi finanţat astfel pe nazişti când îl aveau pe Thyssen sau Schacht şi o puteau face prin aceştia, fără să-şi mai rişte Louis Nathaniel viaţa. Dar e posibil ca astfel dinastia Rothschild să se fi dat şi ea lovită de propria creaţie, şi din acest motiv am păstrat şi tema Creditanstalt în acest documentar.
Cea mai importantă informaţie cu grad mic de probabilitate este cea a destinului lui Yamamoto. Dar probabilitatea ca sfârşitul său să fie altul decât cel declarat de istoria oficială este foarte mare. Din start povestea cu interceptarea mesajelor japoneze în Pacific şi „Operațiunea Răzbunarea” din 18 aprilie 1943 este o petardă, în condiţiile în care mari criminali de război japonezi au fost daţi pe după cireş, şi achitaţi de Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Îndepărtat, înfiinţat în 1945. Aşa ceva e similar ca probabilitate cu însuşi „planul său” de a ataca la Pearl Harbor, în condiţiile în care înainte de război fusese acuzat de partizanat occidentalist. Păi ce faci tu, ca şi combatant într-un război atât de sângeros cum nu se mai văzuse în istorie? Îţi omori propriul aliat? N-are nici un sens. Plus că aşa ceva s-a repetat peste o jumătate de secol mai târziu , cu Osama Bin Laden, cel prins în Pakistan dar… aruncat în mare… Mi-am exprimat dubiile faţă de naraţiunea Bin Laden şi Al Quaida într-o serie de articole publicate pe baldovin opinius . La fel ca şi Yamamoto, familia Bin Laden a avut strânse legături cu SUA. Aşa că n-am să cred că americanii l-au doborât pe celebrul amiral după nu cred nici că, din palatul lui de multi-milionar, dintr-o dată lui Osama i-a venit dor de stat prin peşteri şi a început să organizeze atacuri împotriva SUA.
Gradul mic de probabilitate al informaţiei despre Yamamoto vine la cele două scenarii pe care eu le-am emis, şi care sunt sub 50%. Există şi alte posibile scenarii, unul dintre ele destul de probabil, şi anume că el ar fi putut fi fost scos din luptă pentru a demoraliza rezistenţa japoneză. N-am mai spus şi de acesta în documentar pentru că textele istorice admite ele însele faptul că „Operațiunea Răzbunarea” ar fi avut scop demoralizarea. Însă aşa ceva nu s-a întâmplat deloc, şi, peste doi ani, s-a lansat primul atac Kamikaze din războiul din Pacific.
Cazul Kermit Tyler, cea mai mare crăpătură în procesul de instigare al celui de-al doilea război mondial
Astfel că, împletirea acestor 3 tipuri de informaţii duc la această nouă perspectivă nu doar asupra celui de-al doilea război mondial, ci asupra istoriei în general. Faptul că locotenentul Kermit Tyler a oprit alerta venită dinspre soldaţii Joseph Lockard şi George Elliot de la staţia radar de la Opana, Oahu, privind formaţiunea de avioane care se îndrepta spre Pearl Harbor, a fost în cele din urmă recunoscută de el însuşi în interviul din care eu am redat încă de la începutul documentarului. Există o posibilitate minoră ca Tyler ( ofiţer de informaţii) să fi urmat un ordin de dezinformare, şi să fi creat această poveste tocmai pentru a-i pune pe piste greşite pe dizidenţii politici. Da, există o oarecare posibilitate ca povestea interceptării prin radar a acelor avioane să fie complet falsă, creată de departamentele de dezinformare ale spionajului civil, ce l-a subordonat pe cel militar, pentru a-i convinge pe americani să accepte intrarea ţării lor în război. Numai că însăşi contracararea ei prin textele şi terminalele media oficiale, cum că, ba radarul ar fi fost primitiv la acea vreme, sau că lui Tyler i s-ar fi părut că ar fi avioane americane B-17, care, - vezi Doamne! - veneau ele aşa neanunţate, arată că această informaţie e foarte probabil adevărată.
O posibilă obiecţie la discursul din documentar ar putea fi faptul că, pe de o parte contest caracterul surprinzător al atacului de la Pearl Harbor, iar în alte momente îl accept ca surprinzător; da, este surprinzător pentru omul simplu neimplicat în acele evenimente, dar nu a fost surprinzător pentru profesioniştii din armată precum locotenentul Tyler, şi, probabil, nici pentru cei din politică. Păi cum crezi că ajungi la Pearl Harbor ca locotenent de informaţii? Vrea ţara să te trimită în vacanţă în Hawai, sau cum? Moşul minţea cu neruşinare chiar şi la 90 de ani, tipic pentru spioni. Dimpotrivă, faptul că soldaţii Joseph Lockard şi G. Elliot au preferat să meargă în acea dimineaţă de duminică la staţia radar, deşi primiseră liber, probabil că s-a datorat temerii că japonezii ar putea ataca, fapt ce plutea în aer. Deşi au primit liber, ei nu au vrut să-şi asume incompetenţa şi vina de a lăsa staţia nesupravegheată, observând că nimeni nu fusese însărcinat să-i înlocuiască. E puţin probabil că vreodată acest punct de observaţie ar fi rămas nesupravegheat, chiar şi pe timp de pace.
O posibilă obiecţie la discursul din documentar ar putea fi faptul că, pe de o parte contest caracterul surprinzător al atacului de la Pearl Harbor, iar în alte momente îl accept ca surprinzător; da, este surprinzător pentru omul simplu neimplicat în acele evenimente, dar nu a fost surprinzător pentru profesioniştii din armată precum locotenentul Tyler, şi, probabil, nici pentru cei din politică. Păi cum crezi că ajungi la Pearl Harbor ca locotenent de informaţii? Vrea ţara să te trimită în vacanţă în Hawai, sau cum? Moşul minţea cu neruşinare chiar şi la 90 de ani, tipic pentru spioni. O minciună la fel de gogonată este şi cea spusă în interviul cu pricina , din care am luat şi eu în documentar, cum că nu se aştepta ca avioanele japoneze să poată zbura tocmai până în Hawaii, de parcă nu auzise de portavioane ce transportă avioanele militare. La fel a pretins mincinos că el, locotenent de informaţii, nu citea ştirile sau că n-ar fi ştiut de conflictele dintre armata americană şi cea japoneză din China şi Indochina cu câţiva ani înainte.
Planul iniţial a fost ca şi operatorii radar Joseph Lockard şi G. Elliot să fie sacrificaţi ca ţapi ispăşitori pentru că ar fi lăsat staţia radar nesupravegheată. Din cauza asta li s-a şi dat liber în acea dimineaţă de duminică. Dimpotrivă, faptul că ei au preferat să meargă la lucru, foarte probabil că s-a datorat tocmai temerii că japonezii ar putea ataca, fapt ce plutea în aer. Ei nu au vrut să-şi asume incompetenţa şi vina de a lăsa staţia nesupravegheată, observând că nimeni nu fusese însărcinat să-i înlocuiască. E puţin probabil că vreodată acest punct de observaţie ar fi rămas nesupravegheat, chiar şi pe timp de pace. Aşa că cei doi au privit cu suspiciune faptul că au primit liber şi s-au dus totuşi la muncă. Numai superiorul lor, locotenentul de informaţii Kermit Tyler, tocmai căzuse din lună şi nu bănuia nimic, nu? Oare un copil de 5 ani crede povestea asta?
Din nefericire, activitatea lor tot a fost sabotată, însă măcar s-au putut salva pe ei de eventuale acuzaţii de neglijenţă în serviciu, anunţând pe linie ierarhică de formaţiunea de avioane japoneze care se apropie. Probabil că era mai uşor pentru spionii din armată să-i elimine direct, şi tema radarului de la Pearl Harbor să fie scoasă din istorie. Însă ei s-au apărat în faţa colegilor, declarând adevărul despre raportarea informaţiei către Tyler. Spionajul civil capitalist ştie foarte bine că o astfel de potenţială crimă, sau orice fel de persecuţie împotriva celor doi operatori, ar fi fost percepută de opinia publică asemenea unei strategii mafiote de duzină, şi ar fi atras şi mai mult atenţia către acest subiect. Măgăreaţa s-a mutat astfel pe Tyler şi, pentru a fi protejat de o eventuală răzbunare a prietenilor şi familiilor celor ucişi în acel atac, el a fost avansat în grad ca locotenent colonel şi apoi extras din mijlocul lor. Apoi serviciul de dezinformare a venit cu ideea că radarul ar fi fost primitiv, sau că lui i s-au părut că avioanele japoneze ar fi fost avioane americane B-17. Ce-i drept, dezinformarea a mers, în sensul că tema radarului de la Pearl Harbor a fost cu succes până acum scoasă din istorie, aşa cum a fost introdusă minciuna declaraţiei de război a Germaniei împotriva SUA, sau a oricărei alte ţări în cel de-al doilea război mondial. Rămâne acum de văzut cum vom putea noi dizidenţii să o menţinem vie pentru următoarele generaţii.
În al doilea rând, Armata Imperială Japoneză a mai bombardat vasul USS Panay, în 12 Decembrie 1937, plus alte incidente în cu armata americană în timpul invaziei din China şi Indochina. În al treilea rând, înainte de atacul de la Pearl Harbor a mai existat un indiciu în observarea unui submarin japonez care spiona în zonă. Această informaţie a fost de asemenea blocată spre a ajunge la militarii bazei, asemenea celei cu avioanele. În sfârşit, „surpriza” de la Pearl Harbor s-a repetat identic la o a doua bază americană, Clark Field din Filipine. Ea a fost atacată la fel de „surprinzător” la 10 ore după ce Pearl Harbor a fost bombardat. La fel ca şi la Pearl Harbor, nici acolo militarii nu au fost avertizaţi de un posibil atac. Din fericire pentru ei, unii au ascultat ştirile şi au auzit despre drama din Hawai, aşa că s-au alertat între ei şi au părăsit pur şi simplu baza, salvându-se. Spionajul civil de asemenea încearcă să scoată această informaţie din vizorul opiniei publice şi din istorie în general, pentru că subminează ideea de surpriză la fel cum căderea clădirii 7 la WTC subminează ideea că acele turnuri au căzut în urma zdrobirii avioanelor în ele. Nimic nu se spune despre Clark Field şi submarinul detectat în documentarele simple despre Pearl Harbor găsite de mine în mediul online. Nici eu n-am mai pus în documentar şi aceste detalii, pentru că deja s-ar fi lungit prea mult, şi lucrurile sunt oricum clare. Doar cine ştie exact despre ce e vorba poate găsi informaţii despre acest subiect, pe Google.
După ce am vizionat cam 100 de astfel de documentare în care aceste teme au fost ascunse, YouTube mi-a scos în sugestie ce trebuia să-mi scoată de la început, respectiv o serie de documentare cu un nivel de detaliu nemaivăzut despre al 2-lea război mondial, începând (coincidenţă!) chiar cu Pearl Harbor şi continuând cu întreg parcursul războiului până la capitularea Japoniei , ( peste 120 de episoade). În primul rând, o astfel de descriere exhaustivă a desfăşurării războiului nu e pentru publicul larg. Puţini sunt atât de pasionaţi de istorie încât să piardă atâtea sute de ore urmărind această serie. Tocmai de aceea ea este sugerată de YouTube abia după ce această platformă îţi serveşte o dulcegărie de film, marca Hollywood , intitulat chiar Pearl Harbor, în care e introdusă cu totul artificial şi o poveste de dragoste , deşi această temă nu are niciun fel de legătură cu evenimentul istoric. Observăm însă intenţia de a deturna atenţia opiniei publice dinspre povestea cu radarul de la Oahu, către lacrimogenia romanţată a despărţirii unui cuplu, care înseamnă undeva sub 0,001% din tragedia sacrificării acelor oameni la Pearl Harbor.
Cam la fel s-a întâmplat şi cu filmul „Titanic”, care ascunde faptul că erau 2 vase identice… Cam la fel cu tot genul istoric de la Hollywood, unde ficţiunea e amestecată cu realitatea pentru a cârpi anumite evenimente prin ale căror crăpături se întrevăd diversiuni ale spionajului civil. Şi, filmul cu pricina e repus de mai multe ori pe profiluri diferite. Apoi, sunt trailerele şi capturile din film pe care Youtube nu doar că le lasă, dar le şi scoate în faţă ca sugestii (mie mi-a blocat sunetul sau accesul pentru „Corruption Story” în anumite ţări, deşi proiectul era făcut din colaje, iar sensul poveştii era total diferit de filmele din care fuseseră capturate). Toate acestea sunt special făcute pentru a stopa cât mai mult informaţia despre Kermit Tyler şi radarul de la Oahu înspre opinia publică. YouTube aduce în sugestii această serie detaliată abia după ce cineva petrece sute de ore pe subiect, aşa cum sunt eu, pentru a contracara ideea că această poveste ar fi ascunsă publicului. Şi, dacă cineva e atât de maniac ca mine în atenţia tubulară faţă de un subiect, hai să-i sufocăm memoria cu detalii, aşa cum se văd în această serie! Dar, mai cu grijă aşa, într-un episod se spune de submarinul detectat înainte de atac, într-altul despre Kermit Tyler şi în altul despre „surpriza” Clark Field, doar doar utilizatorul n-o face legătura dintre cele 3 evenimente, bombardat despre detalii cu explozii, fum, morţi, răniţi şi altele.
Apoi, dacă tot vrei să faci un fel de „Al Doilea Război Mondial minut cu minut”, ar fi trebuit să începi cu hărţuirea flotei germane de către Marina SUA (US Navy) în Atlantic în 1939 şi 1940 (redată la minutul 61.28 în documentarul meu), cu mult înainte de atacul de la Pearl Harbor şi de ulterioara declaraţie de război a SUA împotriva Germaniei. Pe lângă faptul că această temă a scăpat „minutei” (sic!), la episodul 3 al acestei serii se aduce o nouă cârpire a poveştii lui Tyler, şi anume că nişte avioane B-17 urmau să ajungă la Pearl Harbor peste câteva zile. Şi noi ar trebui să credem că o astfel de schimbare de plan nu ar fi fost anunţată în armata SUA, şi că un locotenent a luat el de capul lui decizia că acele avioane sînt americane? La fel şi cu submarinul detectat înainte de atac? Şi la fel şi la Clark Field? Mă, da’ proşti mai ne cred aceşti spioni civili pe noi. De fapt cam atât de proşti sînt tocmai cei care cred ce văd la TV.
Dizidenţa în armata SUA şi restul societăţii occidentale privind Pearl Harbor şi apetenţa magnaţilor pentru război
Cazul Clark Field a fost momentul răspândirii în armata americană a „teoriilor conspiraţiei” despre Pearl Harbor, împreună cu povestea radarului de la Oahu, şi dezinformarea lui Kermit Tylor. Şi aici se deschide explicaţia pentru cele două bombe şi oprirea războiului, care este deja o altă temă de dezbatere, pentru viitor. Temerea soldaţilor simpli că ceva foarte urât s-a întâmplat cu sistemul militar american, în tandem cu cel civil, care şi-a bătut joc de nişte oameni, sacrificându-i ca pe nişte animale de abator pentru nevoia lor maladivă de război , a marilor bogaţi, a condus la scepticism din partea americanilor de rând de a se mai înrola. Uriaşa propagandă media pro-război, cu sute de afişe, dintre care am postat şi eu câteva în documentar, a fost menită să contracareze acest val dizident. Am văzut în multe comentarii, lăsate de privitori la documentarele pe tema Pearl Harbor, mărturii despre taţi, unchi sau bunici care nu vorbeau despre asta deşi au participat direct. Tăcerea multora dintre ei nu era de durere, ci de ruşine…
Răspândirea în masă a „conspiraţiei” cum că acei 1500 de oameni au fost sacrificaţi pentru interesul marilor magnaţi de război şi profit risca să ducă la ceea ce s-a întâmplat în apoi Vietnam. Deja spaima războiului le-a creat multor soldaţi americani idei paranoide, precum aceea că un anumit tratament împotriva ţânţarilor şi malariei aduce impotenţă. Vietnamezii nu au avut nici dârzenia şi nici maşina de război japoneză, şi totuşi i-au înfrânt pe americani, deşi pierderile lor au fost de multe ori mai mari. Strategia Kamikaze a Japoniei şi refuzul de recrutare dinspre americani a dus la lansarea celor două bombe nucleare şi capitularea finală. Cu câteva mii de Kamikaze, Japonia putea distruge flota americană complet. Pentru Kamikaze nu exista antidot. Americanii aveau o singură alternativă, respectiv bombardarea totală a Japoniei, pe lângă retragerea de genul celei din Vietnam. Dar asta ar fi însemnat o pată mult prea grea în ochii opiniei publice internaţionale. Aşa că, putem să speculăm că în 1945 instigatorii războiului împotriva SUA din jurul anului 1940 au schimbat şi ei macazul precum Thyssen şi Yamamoto, cerând capitularea tocmai pentru a scoate SUA dintr-o posibilă ruşine majoră. Dar, fireşte, pilonii războiului au anticipat acest potenţial deznodământ şi s-au pregătit cu acele odioase bombe nucleare.
Iată că se creează o imagine coerentă destul de greu de a fi inventată post factum, ca dezinformare. Da, dezinformatorii pot crea scenarii, dar nu pot anticipa total şi reacţia opiniei publice, împreună cu toate etapele de contracarare ale acestor date. Aşanumita decorare a supravieţuitorilor de la atacul de la Pearl Harbor, a fost de fapt o cumpărare a tăcerii lor, şi de contracarare a acestor „idei conspiraţioniste” care au plecat de la cei doi soldaţi de la radarul din Oahu. Aceştia au vrut doar să-şi susţină nevinovăţia, şi colegii lor i-au crezut pentru că acesta este adevărul. Dar, mergând pe această idee, ei au rămas simpli soldaţi, spre deosebire de restul decoraţilor, care au preferat să înghită găluşca oficială, în timp ce ceilalţi, care puteau susţine varianta oficială, au fost decoraţi. Lockard şi Elliot nu prea aveau ce face; dacă şi-ar fi schimbat discursul atunci riscau să fie ei cei sacrificaţi, ca trădători. Sînt absolut convins că spionajul civil i-ar fi sacrificat ca şi pe cei 1500 de morţi ai atacului, pentru a păstra aparenţa de coerenţă a evenimentului. Însă ei au ţinut sus şi tare pe-a lor, şi probabil că asta i-a salvat. Sistemul dezinformator capitalist nu i-a pedepsit aşa cum ar fi făcut sistemul feudal. Dar a investit în adversarii lor indirecţi, cei care dispuşi să îndrepte atenţia spre „laşitatea” atacului de la Pearl Harbor şi nu pe trădarea lui Tyler.
Asta e o idee pe care am s-o folosesc în următoarele secţiuni din cartea deja pe care o scriu, „Manifestul societăţii automatiste” în acest spaţiu, pe seama sclavagismului şi dezinformării. Asemenea celei „Să desadizăm lumea!” , şi cea de acum a pornit de la o serie de articole începută încă 2015 . Despre rolul spionajului civil în politică deja începusem să intuiesc încă din 2012, când Băsescu a rămas în funcţie cu sub 10% încredere populară, deşi noi eram convinşi că în 1989 Ceauşecu ar fi picat tocmai din cauza asta, deşi încrederea în el era mult mai mare. În 3 ani de zile de atunci deja reuşeam să schiţez o explicaţie pentru aşa ceva într-unul dintre cele mai populare articole scrise în acest spaţiu. Prin documentarul „Diversioniştii” , am adus dovezi clare de implicare a spionajului civil în deturnarea şi anihilarea mediatică a protestelor de stradă, fapt ce a pregătit terenul pentru următoarele 2 şi pentru cele la care voi lucra în continuare.
Măsuri de contracarare a dezinformării operate de spionajul civil
În aceşti ultimi 3 ani în care am lucrat la ele mi-am ascuţit simţurile de detectare şi evitare a dezinformărilor. Ca să ajung la aceste date a trebuit să fac ordine într-un noian uriaş de informaţii eronate. Am găsit şi am evitat o mulţime de minciuni acuzatoare asupra politicienilor sau unor instituţii în mod bizar. După experienţa relatată în „Diversioniştii”, mi-am dat seama că unele dintre aceste erori sunt special create de departamentele de dezinformare a spionajului civil pentru a-i ameţi pe cei dispuşi să vadă adevăruri dureroase ale istoriei, în scopul denigrării lor ulteriore în ochii opiniei publice. Această activitate trebuie deosebită de erorile inerente ale istoriei, precum povestea cu căderea Partenonului în urma războiului greco-turc, despre care am relatat în celălalt blog al meu, aici . Şi acolo a existat o umbră de dezinformare, în justificarea ruinelor Partenonului printr-un prezumtiv eveniment istoric, în scopul de a fi comparate cu piramidele şi alte construcţii din Egipt. Dar, o bună parte din istoricii artei au confundat pur şi simplu războiul greco-turc cu cel turco-veneţian, care a dus la ruinarea încă odată a Partenonului, după ce fusese anterior restaurat. Când sunt supăraţi unul pe altul, oamenii îşi aruncă unul altuia acuzaţii nefondate de acest gen. Însă acest tip de invenţie, care atestă şi date adevărate, este improbabil; dacă ai disponibilittea să cauţi detalii istorice, de ce nu le redai aşa cum le regăseşti în sursele istorice? Iar aceste surse nu sunt cele de istoria artei, cu mentalitatea tipic boemă a acestor istorici, ci în istoria ca atare, în care nu există asemenea deformări precum cele dezinformatoare. Între timp am văzut cu ochii mei cum o mulţime de dezinformări sunt lansate în spaţiul public cu rol de „teorie a conspiraţiei”, care par fie foarte improbabile, fie fanteziste.
Unele din aceste informaţii greşite s-ar putea să fie născociri a unor oameni plictisiţi. Dar multe altele sunt produse de haos informaţional special create de departamentele de dezinformare ale agenţiilor de spionaj civil. Acestea sunt aruncate în faţa celor adevărate şi edificatoare (bună e expresia românească „scos la înaintare”!) pentru a le ascunde de atenţia opiniei publice şi a le scoate treptat din istorie, pe măsură ce controlul asupra profesioniştilor din domeniu devine din ce în ce mai acut, prin privilegii şi denigrări. Între timp mintea omului simplu e sufocată de divertisment, şi astfel că e nepregătită să înţeleagă şi altceva decât ce se spune la TV şi în reţelele de socializare.
Am fost şi eu păcălit de câteva dezinformări şi am învăţat din aceste greşeli câteva trucuri pe care le voi publica în textele mele viitoare. Am explicitat una dintre ele în acest nou documentar la minutul 31.42. Ea se referă la celebra companie a dinastiei Rockefeller „Standard Oil”, care l-ar fi ajutat pe Hitler să extragă benzină sintetică din cărbune . Am găsit această informaţie în câteva surse în timp ce mă documentam pentru documentarul din 2020, şi am prezentat-o astfel acolo. Când am căutat detalii acum am văzut că Standard Oil a fost desfiinţată în 1911 de o decizie a Curții Supreme a SUA; deci nu putea face acest lucru pentru că Hitler a venit la putere mai târziu cu peste două decenii. Pentru un cunoscător mediu al istoriei, aşa cum sunt majoritatea oamenilor, un astfel de potenţial contra-argument are rol de denigrare pentru un disident ce ar susţine o astfel de idee. Şi iată că dezinformarea îşi va fi atins scopul. Însă, cunoscând deja strategia prin care vina e comutată către un strat de putere inferior, dacă nu ar fi ceva adevăr în această informaţie cu privire la Rockefeller, atunci nu s-ar folosi nici această dezinformare a „Standard Oil” şi benzina sintetică. Aşa că e posibil ca undeva să fie nişte dovezi incriminatoare pentru Exxon Mobil, cea mai mare companie din lume, care a fost moştenitoarea a „Standard Oil”, după acea dizolvare din 1911. De aceea am venit cu această precizare, pentru care am făcut şi o animaţie concludentă.
Am putut întrevedea şi regula concentrării pe nivelurile inferioare ale piramidei sociale a vinovăţiei catastrofelor umanitare din care se hrănesc aceste dinastii morbide, din căutarea de detalii despre sprijinul bancherului Hjalmar Schacht pentru aducerea lui Hitler la putere în Germania, deşi pierduse alegerile. În 2020 el mi se părea bogatul numărul 1 care l-a sprijinit. Dar, în timp ce căutam informaţii mai detaliate despre el pentru acest nou documentar, după câteva săptămâni am găsit un gangster mult mai mare, respectiv Fritz Thyssen, probabil cel mai bogat neamţ de atunci, cu avere care supravieţuieşte şi astăzi la urmaşii săi. Tipul a scris senin chiar şi o carte autobiografică, numită „L-am plătit pe Hitler”. Şi cu toate astea Google mi l-a ascuns strategic, tocmai sub influenţa acestor spioni civili angajaţi la ei, precum sunt împânziţi în orice instituţie. Pe lângă Thyssen, Hjalmar Schacht e un fel de Soros pe lângă Rockefeller. Exact acelaşi rol îl are şi acesta, în timp ce dinastiile Rockefeller şi Rothschild sunt dibaci ascunse din atenţia opiniei publice , precum se doreşte falsificarea treptată a istoriei.
O altă dezinformare care mă prinsese vreo două luni, este cea a faptului că Yamamoto ar fi fost trimis singur , fără avioane escortă în acel presupus ultim zbor. Această informaţie mi-a ieşit prima în faţă prin primele pagini de Google. Eu am luat-o ca atare, plasând-o în ciornele iniţiale. Apoi, când am dezvoltat subiectul, am văzut că Yamamoto fusese de fapt escortat, cel puţin asta susţineau piloţii americani trimişi să-l doboare. Aşa ceva este o dezinformare tipică; nu ai cum să inventezi această informaţie pentru că detaliile istorice arată clar că a fost însoţit de alte avioane. Ea este menită să-l transforme pe cel care e interesat de subiect într-un fel de amator, plin de informaţii false. Numai o cercetare amănunţită poate contracara o astfel de dezinformare, şi , desigur, cei mai mulţi nu o fac. Iniţial nu mai voiam să introduc şi secţiunea despre Yamamoto în documentar, neavând un verdict clar. Dar tocmai o astfel de dezinformare iniţială m-a convins să îl includ în cele din urmă. Ea m-a dus cu gândul la faptul că mulţi şi-au pus întrebări faţă de coerenţa poveştii oficiale privind destinul lui Yamamoto, la fel cum s-a întâmplat şi cu cel al lui Bin Laden. Aşa că, chiar dacă nu am putut găsi o soluţie privind această temă, totuşi sper ca acest subiect să devină obiect de dezbatere între istorici şi să apară informaţii noi, care să clarifice situaţia. Pe măsură ce voi găsi şi altele, voi aduce actualizări a acest text. Cu siguranţă că voi scrie o secţiune despre principalele dezinformări ale istoriei la cartea „Manifestul societăţii automatiste” la care lucrez.
Nivelurile de probabilitate al informaţiilor din acest documentar
Există 3 niveluri de probabilitate în datele acestui nou documentar:
- foarte mare
- mediu
- aproximativ
În prima categorie pot fi incluse majoritatea datelor din el, susţinute de imagini şi interviuri. Probabil cea mai importantă dintre ele despre ele este legată de însuşi leit-motivul acestui documentar, respectiv dezinformarea locotenentului de informaţii Kermit Tyler cum că avioanele japoneze surprinse de radarul Opana care urmau să atace Pearl Harbor, ar fi fost avioane americane. Tyler a recunoscut într-un astfel de interviu că a cerut operatorilor de la radar să nu se impacienteze despre acele avioane, după peste jumătate de secol a fost băgat la cutie şi ascuns de spionajul civil american. Dar, între timp, informaţia asta împreună cu altele, la care voi reveni mai jos, au ajuns prin viu grad la o mare parte din populaţia SUA. Şi acestea ar fi putut fi trucate, însă gradul lor de probabilitate rămâne mare deoarece sunt susţinute şi de texte istorice. Informaţia că generalul NATO Wesley Clark a încercat să mintă despre bombardarea convoiului de civili albanezi la Korisa (pe care în vorbe era menit să-i protejeze), e foarte probabilă, pentru că exact asta spune el într-un interviu din care am preluat şi eu. Informaţia că uriaşa companie americană IBM a sprijinit Germania nazistă e foarte probabilă din moment ce există fotografie cu fondatorul IBM Thomas J. Watson împreună cu Hitler.
Menţionarea lui Henry Ford „în termeni buni” în cartea celebră a lui Hitler „Mein Kampf”, apare doar în primele ediţii, la paginile 929 şi 930. Nu se ştie exact de ce a dispărut după aceea, poate pentru faptul că Ford nu a susţinut moral sau financiar nazismul. Sau poate că falsificatorii istoriei au făcut-o ei, pentru a păstra imaginea bună a unuia dintre cei mai iluştrii americani din istorie. Eu am găsit iniţial o ediţie ulterioară, dar după aceea am dat şi de una anterioară, aşa că am indicat-o exact cu pagina aferentă din documentar. Oricum, mi s-a părut din start foarte firesc ca el să fie menţionat Hitler, pentru textele sale antisemite. Am mers pe probabilitatea că, undeva, această referinţă la Ford a fost cenzurată/modificată, sau ceva s-a întâmplat. Aşadar, dacă veţi merge să căutaţi în „Mein Kampf”, aveţi grijă să nimeriţi o astfel de variantă!
În principiu, cam tot ce e imagine ce detaliază cele narate de voce sunt astfel de informaţii foarte probabile. Pe lângă acestea există informaţii de probabilitate medie, pe care le-am găsit în cărţi. Ce-i drept, faptul că e scris într-o carte nu e deloc un indiciu de siguranţă a adevărului, mai ales în domeniul istoriei. Însă detaliile date de anumiţi autori au o anumită autenticitate şi coerenţă faptică, pe care doar scriitorii le pot crea. De exemplu nararea lui Hiroyuki Agawa despre arestarea acelui ultranaţionalist care voia să arunce în aer casa lui Yamamoto, pare coerentă cu conflictul dintre ultranaţionaliştii japonezi şi comunitatea Zaibatsu din anii 30, dar şi cu atitudinea pro-occidentală a celebrului amiral japonez. Apoi, unii istorici au o anumită notorietate şi respect pentru această meserie. Desigur, nici asta nu e un criteriu 100% sigur. Însă eu am pus în documentar referinţele cu pagină şi chiar citat din cărţile lor, trimiţând acolo atenţia critică.
Alte informaţii de probabilitate medie sunt concluzii pe care eu le-am tras în urma faptelor. Mie mi se par foarte probabile, dar nu pot estima cât de probabile sunt în realitate, din moment ce nu am acces la toate datele de analiză. Prin urmare, au mai mic grad de probabilitate decât celelalte. Ele sunt în documentar dublate de imagini sugestive, uneori fără legătură literală cu subiectul, dar cu asocieri mentale edificatoare. Acest motiv împreună cu editarea video şi cu coloana sonoră, pe care am făcut-o , au fost motivele pentru care am postat acest documentar pe baldovin arte şi nu aici, conform temei sale ce ţine de cele mai scrupuloase detalii ştiinţifice.
Informaţii cu grad mediu spre mare de probabilitate sunt cele despre dinastia Rothschild şi primul război mondial. Dat fiind faptul că de un secol ei au făcut un pas înapoi din prim-planul vieţii publice (pentru a evita eventualele răzbunări ale victimelor sistemului), nu avem decât date scrise despre ei. Dar presa şi cărţile nu erau atât de controlate până acum 100 de ani, aşa că gradul de probabilitate a informaţiilor scrise este mai mare decât cel de azi. După cum am arătat în secţiunea aceasta din cartea mea recentă , rolul magnaţilor în urzirea politicilor comunitare, naţionale şi chiar internaţionale a fost scos la iveală concret, cu date palpabile, de jurnalista Ida Tarbell, care a dezvăluit practicile dubioase ale companiei Stadard Oil, a lui Rockefeller. În urma acestor date, Rockefeller a trebuit să cumpere susţinerea publică prin acte caritabile şi construcţia celebrului centru comercial din New York. Cu toate astea, dinastia Rockefeller a ieşit şi ea preventiv din viaţa publică, după anii 60. Între timp a apărut o pătură dezinformativă de miliardari precum Soroş sau Bill Gates, şi lobby-şti de duzină, toţi meniţi să atragă ura publică spre ei, la fel ca şi politicienii. Dar, marile politici sunt făcute tot de aceste mari dinastii, deşi numele lor nu mai sunt Rothschild şi Rockefeller. Aşa că, chiar dacă datele despre dinastia Rothschild au fost treptat retrase din istorie, în special în Marea Britanie, totuşi rolul lor poate fi dedus logic din însăşi rolul general al lobbyştilor în capitalism.
În sfârşit, există şi câteva informaţii cu un grad mic de probabilitate. Acestea nu sunt multe, le pot enumera pe degetele de la o mână. Am stat mult pe gânduri dacă să scot acele pasaje sau să le las. Am scos câteva, oricum. Ele nu sunt decisive pentru firul naraţiunii, însă îl îmbogăţesc în detalii. Dar nu acesta a fost principalul motive pentru care le-am inclus în documentar, ci faptul că ar putea fi produsul a unei strategii a spionajului civil de epurare informaţională a istoriei. Vreau ca lumea să nu le uite şi să le transmită mai departe noilor generaţii, în speranţa că la un moment dat vor scăpa controlului alte informaţii găsite accidental, precum cele pe baza cărora am creat acest documentar.
Probabil că cea mai nesigură informaţie din documentar este „Union Banking Corporation” şi Prescott Bush. Nu îmi dau seama sigur dacă această bancă a existat cu adevărat, din ce am găsit în spaţiul public, deşi, perioada în care ar fi fost activă a fost foarte scurtă, până la începutul războiului (sau sfârşitul său, după alte surse). Referinţele la ea sunt câteva ziare, după cum se vede şi în documentar. Nimic oficial, nici un act clar sau vreo declaraţie a celor avizaţi, în special de la familia Bush. Din datele pe care le am acum , mai probabil mi se pare să nu fi existat decât să fi existat. Ştiu că al doilea război mondial a fost făcut de marii industriaşi şi bancheri americani în frunte cu Rockefeller şi Morgan. Nu văd ce nevoie mai era ca Fritz Thyssen să-şi facă bancă în SUA, din moment ce banii veneau grămadă de la Rockefeller în SUA şi Rothchild aici în Europa. Cred că, deşi era foarte bogat, totuşi el a îndeplinit rolul pe care Soros şi Bil Gates l-au îndeplinit pentru a acoperi aceste două dinastii de mega- infractori de lux în zilele noastre, anume deturnarea atenţiei dinspre membrii lor. Şi, pentru a duce vina şi mai jos, către politicieni, în ecuaţie a fost introdus şi Prescott Bush, fapt ce este un indiciu de dezinformare, pentru că acesta este rolul politicienilor. Totuşi, având în vedere că însăşi familia Bush deja are aspect de dinastie, trebuie văzut dacă vor apărea informaţii concludente despre acest subiect în viitor şi de asta am decis să las tema aceasta în documentar.
Apoi, n-am putut găsi nume de jurnalişti evrei concediaţi de “Associated Press”, deci şi această informaţie e puţin probabilă. Dar în acele timpuri nu erau asigurări sociale şi legislaţie a muncii, aşa că oricând se putea întrerupe un contract de muncă. Prin urmare, odată cu suportul pentru nazişti al acestei companii de ştiri, observabil din infiltrarea lui Louis Lochner între ei, orice evreu nu mai colabora cu aceasta. De ce-ai colabora cu o instituţie care susţine segregarea ta ca etnie? Însă, la fel ca şi cu Ford, care a angajat şi evrei la fabricile lui în ciuda antisemitismului său, şi aici se putea întâmpla la fel.
O altă informaţie de probabilitate mică este legată de Louis Nathaniel von Rothschild şi banca Creditanstalt. Am găsit câteva articole din ziare despre prinderea lui de către nazişti la invadarea Austriei. Dar în timpul acela presa era deja manipulată la greu. În ceea ce priveşte suma de cumpărare, unele ziare zic c-a fost 21 de milioane de dolari, altele c-ar fi fost 20, iar altele chiar mai mult. Însă, e destul de clar că ziarele nu prea aveau cum să afle, decât dacă intenţionat ar fi fost trimise către ele ori de nazişti, ori de Rothschild. Dar cum se face atunci că există neconcordanţe între sumele raportate? Faptul că există aceste neconcordanţe măreşte suspiciunea privind această temă. Faptul că un eventual disident va oscila între aceste sume, îl va face neverosimil pentru anturaj, ceea ce e un indiciu că această informaţie e dezinformativă. Apoi, n-am văzut imagini şi documente oficiale cu tema asta, deşi după un secol de critici, dinastia Rothschild a ştiut să stea ascunsă de ochii publicului. Oricum, pare cam neverosimil că ar fi finanţat astfel pe nazişti când îl aveau pe Thyssen sau Schacht şi o puteau face prin aceştia, fără să-şi mai rişte Louis Nathaniel viaţa. Dar e posibil ca astfel dinastia Rothschild să se fi dat şi ea lovită de propria creaţie, şi din acest motiv am păstrat şi tema Creditanstalt în acest documentar.
Cea mai importantă informaţie cu grad mic de probabilitate este cea a destinului lui Yamamoto. Dar probabilitatea ca sfârşitul său să fie altul decât cel declarat de istoria oficială este foarte mare. Din start povestea cu interceptarea mesajelor japoneze în Pacific şi „Operațiunea Răzbunarea” din 18 aprilie 1943 este o petardă, în condiţiile în care mari criminali de război japonezi au fost daţi pe după cireş, şi achitaţi de Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Îndepărtat, înfiinţat în 1945. Aşa ceva e similar ca probabilitate cu însuşi „planul său” de a ataca la Pearl Harbor, în condiţiile în care înainte de război fusese acuzat de partizanat occidentalist. Păi ce faci tu, ca şi combatant într-un război atât de sângeros cum nu se mai văzuse în istorie? Îţi omori propriul aliat? N-are nici un sens. Plus că aşa ceva s-a repetat peste o jumătate de secol mai târziu , cu Osama Bin Laden, cel prins în Pakistan dar… aruncat în mare… Mi-am exprimat dubiile faţă de naraţiunea Bin Laden şi Al Quaida într-o serie de articole publicate pe baldovin opinius . La fel ca şi Yamamoto, familia Bin Laden a avut strânse legături cu SUA. Aşa că n-am să cred că americanii l-au doborât pe celebrul amiral după nu cred nici că, din palatul lui de multi-milionar, dintr-o dată lui Osama i-a venit dor de stat prin peşteri şi a început să organizeze atacuri împotriva SUA.
Gradul mic de probabilitate al informaţiei despre Yamamoto vine la cele două scenarii pe care eu le-am emis, şi care sunt sub 50%. Există şi alte posibile scenarii, unul dintre ele destul de probabil, şi anume că el ar fi putut fi fost scos din luptă pentru a demoraliza rezistenţa japoneză. N-am mai spus şi de acesta în documentar pentru că textele istorice admite ele însele faptul că „Operațiunea Răzbunarea” ar fi avut scop demoralizarea. Însă aşa ceva nu s-a întâmplat deloc, şi, peste doi ani, s-a lansat primul atac Kamikaze din războiul din Pacific.
Cazul Kermit Tyler, cea mai mare crăpătură în procesul de instigare al celui de-al doilea război mondial
Astfel că, împletirea acestor 3 tipuri de informaţii duc la această nouă perspectivă nu doar asupra celui de-al doilea război mondial, ci asupra istoriei în general. Faptul că locotenentul Kermit Tyler a oprit alerta venită dinspre soldaţii Joseph Lockard şi George Elliot de la staţia radar de la Opana, Oahu, privind formaţiunea de avioane care se îndrepta spre Pearl Harbor, a fost în cele din urmă recunoscută de el însuşi în interviul din care eu am redat încă de la începutul documentarului. Există o posibilitate minoră ca Tyler ( ofiţer de informaţii) să fi urmat un ordin de dezinformare, şi să fi creat această poveste tocmai pentru a-i pune pe piste greşite pe dizidenţii politici. Da, există o oarecare posibilitate ca povestea interceptării prin radar a acelor avioane să fie complet falsă, creată de departamentele de dezinformare ale spionajului civil, ce l-a subordonat pe cel militar, pentru a-i convinge pe americani să accepte intrarea ţării lor în război. Numai că însăşi contracararea ei prin textele şi terminalele media oficiale, cum că, ba radarul ar fi fost primitiv la acea vreme, sau că lui Tyler i s-ar fi părut că ar fi avioane americane B-17, care, - vezi Doamne! - veneau ele aşa neanunţate, arată că această informaţie e foarte probabil adevărată.
O posibilă obiecţie la discursul din documentar ar putea fi faptul că, pe de o parte contest caracterul surprinzător al atacului de la Pearl Harbor, iar în alte momente îl accept ca surprinzător; da, este surprinzător pentru omul simplu neimplicat în acele evenimente, dar nu a fost surprinzător pentru profesioniştii din armată precum locotenentul Tyler, şi, probabil, nici pentru cei din politică. Păi cum crezi că ajungi la Pearl Harbor ca locotenent de informaţii? Vrea ţara să te trimită în vacanţă în Hawai, sau cum? Moşul minţea cu neruşinare chiar şi la 90 de ani, tipic pentru spioni. Dimpotrivă, faptul că soldaţii Joseph Lockard şi G. Elliot au preferat să meargă în acea dimineaţă de duminică la staţia radar, deşi primiseră liber, probabil că s-a datorat temerii că japonezii ar putea ataca, fapt ce plutea în aer. Deşi au primit liber, ei nu au vrut să-şi asume incompetenţa şi vina de a lăsa staţia nesupravegheată, observând că nimeni nu fusese însărcinat să-i înlocuiască. E puţin probabil că vreodată acest punct de observaţie ar fi rămas nesupravegheat, chiar şi pe timp de pace.
O posibilă obiecţie la discursul din documentar ar putea fi faptul că, pe de o parte contest caracterul surprinzător al atacului de la Pearl Harbor, iar în alte momente îl accept ca surprinzător; da, este surprinzător pentru omul simplu neimplicat în acele evenimente, dar nu a fost surprinzător pentru profesioniştii din armată precum locotenentul Tyler, şi, probabil, nici pentru cei din politică. Păi cum crezi că ajungi la Pearl Harbor ca locotenent de informaţii? Vrea ţara să te trimită în vacanţă în Hawai, sau cum? Moşul minţea cu neruşinare chiar şi la 90 de ani, tipic pentru spioni. O minciună la fel de gogonată este şi cea spusă în interviul cu pricina , din care am luat şi eu în documentar, cum că nu se aştepta ca avioanele japoneze să poată zbura tocmai până în Hawaii, de parcă nu auzise de portavioane ce transportă avioanele militare. La fel a pretins mincinos că el, locotenent de informaţii, nu citea ştirile sau că n-ar fi ştiut de conflictele dintre armata americană şi cea japoneză din China şi Indochina cu câţiva ani înainte.
Planul iniţial a fost ca şi operatorii radar Joseph Lockard şi G. Elliot să fie sacrificaţi ca ţapi ispăşitori pentru că ar fi lăsat staţia radar nesupravegheată. Din cauza asta li s-a şi dat liber în acea dimineaţă de duminică. Dimpotrivă, faptul că ei au preferat să meargă la lucru, foarte probabil că s-a datorat tocmai temerii că japonezii ar putea ataca, fapt ce plutea în aer. Ei nu au vrut să-şi asume incompetenţa şi vina de a lăsa staţia nesupravegheată, observând că nimeni nu fusese însărcinat să-i înlocuiască. E puţin probabil că vreodată acest punct de observaţie ar fi rămas nesupravegheat, chiar şi pe timp de pace. Aşa că cei doi au privit cu suspiciune faptul că au primit liber şi s-au dus totuşi la muncă. Numai superiorul lor, locotenentul de informaţii Kermit Tyler, tocmai căzuse din lună şi nu bănuia nimic, nu? Oare un copil de 5 ani crede povestea asta?
Din nefericire, activitatea lor tot a fost sabotată, însă măcar s-au putut salva pe ei de eventuale acuzaţii de neglijenţă în serviciu, anunţând pe linie ierarhică de formaţiunea de avioane japoneze care se apropie. Probabil că era mai uşor pentru spionii din armată să-i elimine direct, şi tema radarului de la Pearl Harbor să fie scoasă din istorie. Însă ei s-au apărat în faţa colegilor, declarând adevărul despre raportarea informaţiei către Tyler. Spionajul civil capitalist ştie foarte bine că o astfel de potenţială crimă, sau orice fel de persecuţie împotriva celor doi operatori, ar fi fost percepută de opinia publică asemenea unei strategii mafiote de duzină, şi ar fi atras şi mai mult atenţia către acest subiect. Măgăreaţa s-a mutat astfel pe Tyler şi, pentru a fi protejat de o eventuală răzbunare a prietenilor şi familiilor celor ucişi în acel atac, el a fost avansat în grad ca locotenent colonel şi apoi extras din mijlocul lor. Apoi serviciul de dezinformare a venit cu ideea că radarul ar fi fost primitiv, sau că lui i s-au părut că avioanele japoneze ar fi fost avioane americane B-17. Ce-i drept, dezinformarea a mers, în sensul că tema radarului de la Pearl Harbor a fost cu succes până acum scoasă din istorie, aşa cum a fost introdusă minciuna declaraţiei de război a Germaniei împotriva SUA, sau a oricărei alte ţări în cel de-al doilea război mondial. Rămâne acum de văzut cum vom putea noi dizidenţii să o menţinem vie pentru următoarele generaţii.
În al doilea rând, Armata Imperială Japoneză a mai bombardat vasul USS Panay, în 12 Decembrie 1937, plus alte incidente în cu armata americană în timpul invaziei din China şi Indochina. În al treilea rând, înainte de atacul de la Pearl Harbor a mai existat un indiciu în observarea unui submarin japonez care spiona în zonă. Această informaţie a fost de asemenea blocată spre a ajunge la militarii bazei, asemenea celei cu avioanele. În sfârşit, „surpriza” de la Pearl Harbor s-a repetat identic la o a doua bază americană, Clark Field din Filipine. Ea a fost atacată la fel de „surprinzător” la 10 ore după ce Pearl Harbor a fost bombardat. La fel ca şi la Pearl Harbor, nici acolo militarii nu au fost avertizaţi de un posibil atac. Din fericire pentru ei, unii au ascultat ştirile şi au auzit despre drama din Hawai, aşa că s-au alertat între ei şi au părăsit pur şi simplu baza, salvându-se. Spionajul civil de asemenea încearcă să scoată această informaţie din vizorul opiniei publice şi din istorie în general, pentru că subminează ideea de surpriză la fel cum căderea clădirii 7 la WTC subminează ideea că acele turnuri au căzut în urma zdrobirii avioanelor în ele. Nimic nu se spune despre Clark Field şi submarinul detectat în documentarele simple despre Pearl Harbor găsite de mine în mediul online. Nici eu n-am mai pus în documentar şi aceste detalii, pentru că deja s-ar fi lungit prea mult, şi lucrurile sunt oricum clare. Doar cine ştie exact despre ce e vorba poate găsi informaţii despre acest subiect, pe Google.
După ce am vizionat cam 100 de astfel de documentare în care aceste teme au fost ascunse, YouTube mi-a scos în sugestie ce trebuia să-mi scoată de la început, respectiv o serie de documentare cu un nivel de detaliu nemaivăzut despre al 2-lea război mondial, începând (coincidenţă!) chiar cu Pearl Harbor şi continuând cu întreg parcursul războiului până la capitularea Japoniei , ( peste 120 de episoade). În primul rând, o astfel de descriere exhaustivă a desfăşurării războiului nu e pentru publicul larg. Puţini sunt atât de pasionaţi de istorie încât să piardă atâtea sute de ore urmărind această serie. Tocmai de aceea ea este sugerată de YouTube abia după ce această platformă îţi serveşte o dulcegărie de film, marca Hollywood , intitulat chiar Pearl Harbor, în care e introdusă cu totul artificial şi o poveste de dragoste , deşi această temă nu are niciun fel de legătură cu evenimentul istoric. Observăm însă intenţia de a deturna atenţia opiniei publice dinspre povestea cu radarul de la Oahu, către lacrimogenia romanţată a despărţirii unui cuplu, care înseamnă undeva sub 0,001% din tragedia sacrificării acelor oameni la Pearl Harbor.
Cam la fel s-a întâmplat şi cu filmul „Titanic”, care ascunde faptul că erau 2 vase identice… Cam la fel cu tot genul istoric de la Hollywood, unde ficţiunea e amestecată cu realitatea pentru a cârpi anumite evenimente prin ale căror crăpături se întrevăd diversiuni ale spionajului civil. Şi, filmul cu pricina e repus de mai multe ori pe profiluri diferite. Apoi, sunt trailerele şi capturile din film pe care Youtube nu doar că le lasă, dar le şi scoate în faţă ca sugestii (mie mi-a blocat sunetul sau accesul pentru „Corruption Story” în anumite ţări, deşi proiectul era făcut din colaje, iar sensul poveştii era total diferit de filmele din care fuseseră capturate). Toate acestea sunt special făcute pentru a stopa cât mai mult informaţia despre Kermit Tyler şi radarul de la Oahu înspre opinia publică. YouTube aduce în sugestii această serie detaliată abia după ce cineva petrece sute de ore pe subiect, aşa cum sunt eu, pentru a contracara ideea că această poveste ar fi ascunsă publicului. Şi, dacă cineva e atât de maniac ca mine în atenţia tubulară faţă de un subiect, hai să-i sufocăm memoria cu detalii, aşa cum se văd în această serie! Dar, mai cu grijă aşa, într-un episod se spune de submarinul detectat înainte de atac, într-altul despre Kermit Tyler şi în altul despre „surpriza” Clark Field, doar doar utilizatorul n-o face legătura dintre cele 3 evenimente, bombardat despre detalii cu explozii, fum, morţi, răniţi şi altele.
Apoi, dacă tot vrei să faci un fel de „Al Doilea Război Mondial minut cu minut”, ar fi trebuit să începi cu hărţuirea flotei germane de către Marina SUA (US Navy) în Atlantic în 1939 şi 1940 (redată la minutul 61.28 în documentarul meu), cu mult înainte de atacul de la Pearl Harbor şi de ulterioara declaraţie de război a SUA împotriva Germaniei. Pe lângă faptul că această temă a scăpat „minutei” (sic!), la episodul 3 al acestei serii se aduce o nouă cârpire a poveştii lui Tyler, şi anume că nişte avioane B-17 urmau să ajungă la Pearl Harbor peste câteva zile. Şi noi ar trebui să credem că o astfel de schimbare de plan nu ar fi fost anunţată în armata SUA, şi că un locotenent a luat el de capul lui decizia că acele avioane sînt americane? La fel şi cu submarinul detectat înainte de atac? Şi la fel şi la Clark Field? Mă, da’ proşti mai ne cred aceşti spioni civili pe noi. De fapt cam atât de proşti sînt tocmai cei care cred ce văd la TV.
Dizidenţa în armata SUA şi restul societăţii occidentale privind Pearl Harbor şi apetenţa magnaţilor pentru război
Cazul Clark Field a fost momentul răspândirii în armata americană a „teoriilor conspiraţiei” despre Pearl Harbor, împreună cu povestea radarului de la Oahu, şi dezinformarea lui Kermit Tylor. Şi aici se deschide explicaţia pentru cele două bombe şi oprirea războiului, care este deja o altă temă de dezbatere, pentru viitor. Temerea soldaţilor simpli că ceva foarte urât s-a întâmplat cu sistemul militar american, în tandem cu cel civil, care şi-a bătut joc de nişte oameni, sacrificându-i ca pe nişte animale de abator pentru nevoia lor maladivă de război , a marilor bogaţi, a condus la scepticism din partea americanilor de rând de a se mai înrola. Uriaşa propagandă media pro-război, cu sute de afişe, dintre care am postat şi eu câteva în documentar, a fost menită să contracareze acest val dizident. Am văzut în multe comentarii, lăsate de privitori la documentarele pe tema Pearl Harbor, mărturii despre taţi, unchi sau bunici care nu vorbeau despre asta deşi au participat direct. Tăcerea multora dintre ei nu era de durere, ci de ruşine…
Răspândirea în masă a „conspiraţiei” cum că acei 1500 de oameni au fost sacrificaţi pentru interesul marilor magnaţi de război şi profit risca să ducă la ceea ce s-a întâmplat în apoi Vietnam. Deja spaima războiului le-a creat multor soldaţi americani idei paranoide, precum aceea că un anumit tratament împotriva ţânţarilor şi malariei aduce impotenţă. Vietnamezii nu au avut nici dârzenia şi nici maşina de război japoneză, şi totuşi i-au înfrânt pe americani, deşi pierderile lor au fost de multe ori mai mari. Strategia Kamikaze a Japoniei şi refuzul de recrutare dinspre americani a dus la lansarea celor două bombe nucleare şi capitularea finală. Cu câteva mii de Kamikaze, Japonia putea distruge flota americană complet. Pentru Kamikaze nu exista antidot. Americanii aveau o singură alternativă, respectiv bombardarea totală a Japoniei, pe lângă retragerea de genul celei din Vietnam. Dar asta ar fi însemnat o pată mult prea grea în ochii opiniei publice internaţionale. Aşa că, putem să speculăm că în 1945 instigatorii războiului împotriva SUA din jurul anului 1940 au schimbat şi ei macazul precum Thyssen şi Yamamoto, cerând capitularea tocmai pentru a scoate SUA dintr-o posibilă ruşine majoră. Dar, fireşte, pilonii războiului au anticipat acest potenţial deznodământ şi s-au pregătit cu acele odioase bombe nucleare.
Iată că se creează o imagine coerentă destul de greu de a fi inventată post factum, ca dezinformare. Da, dezinformatorii pot crea scenarii, dar nu pot anticipa total şi reacţia opiniei publice, împreună cu toate etapele de contracarare ale acestor date. Aşanumita decorare a supravieţuitorilor de la atacul de la Pearl Harbor, a fost de fapt o cumpărare a tăcerii lor, şi de contracarare a acestor „idei conspiraţioniste” care au plecat de la cei doi soldaţi de la radarul din Oahu. Aceştia au vrut doar să-şi susţină nevinovăţia, şi colegii lor i-au crezut pentru că acesta este adevărul. Dar, mergând pe această idee, ei au rămas simpli soldaţi, spre deosebire de restul decoraţilor, care au preferat să înghită găluşca oficială, în timp ce ceilalţi, care puteau susţine varianta oficială, au fost decoraţi. Lockard şi Elliot nu prea aveau ce face; dacă şi-ar fi schimbat discursul atunci riscau să fie ei cei sacrificaţi, ca trădători. Sînt absolut convins că spionajul civil i-ar fi sacrificat ca şi pe cei 1500 de morţi ai atacului, pentru a păstra aparenţa de coerenţă a evenimentului. Însă ei au ţinut sus şi tare pe-a lor, şi probabil că asta i-a salvat. Sistemul dezinformator capitalist nu i-a pedepsit aşa cum ar fi făcut sistemul feudal. Dar a investit în adversarii lor indirecţi, cei care dispuşi să îndrepte atenţia spre „laşitatea” atacului de la Pearl Harbor şi nu pe trădarea lui Tyler.
Asta e o idee pe care am s-o folosesc în următoarele secţiuni din cartea deja pe care o scriu, „Manifestul societăţii automatiste” în acest spaţiu, pe seama sclavagismului şi dezinformării. Asemenea celei „Să desadizăm lumea!” , şi cea de acum a pornit de la o serie de articole începută încă 2015 . Despre rolul spionajului civil în politică deja începusem să intuiesc încă din 2012, când Băsescu a rămas în funcţie cu sub 10% încredere populară, deşi noi eram convinşi că în 1989 Ceauşecu ar fi picat tocmai din cauza asta, deşi încrederea în el era mult mai mare. În 3 ani de zile de atunci deja reuşeam să schiţez o explicaţie pentru aşa ceva într-unul dintre cele mai populare articole scrise în acest spaţiu. Prin documentarul „Diversioniştii” , am adus dovezi clare de implicare a spionajului civil în deturnarea şi anihilarea mediatică a protestelor de stradă, fapt ce a pregătit terenul pentru următoarele 2 şi pentru cele la care voi lucra în continuare.
Măsuri de contracarare a dezinformării operate de spionajul civil
În aceşti ultimi 3 ani în care am lucrat la ele mi-am ascuţit simţurile de detectare şi evitare a dezinformărilor. Ca să ajung la aceste date a trebuit să fac ordine într-un noian uriaş de informaţii eronate. Am găsit şi am evitat o mulţime de minciuni acuzatoare asupra politicienilor sau unor instituţii în mod bizar. După experienţa relatată în „Diversioniştii”, mi-am dat seama că unele dintre aceste erori sunt special create de departamentele de dezinformare a spionajului civil pentru a-i ameţi pe cei dispuşi să vadă adevăruri dureroase ale istoriei, în scopul denigrării lor ulteriore în ochii opiniei publice. Această activitate trebuie deosebită de erorile inerente ale istoriei, precum povestea cu căderea Partenonului în urma războiului greco-turc, despre care am relatat în celălalt blog al meu, aici . Şi acolo a existat o umbră de dezinformare, în justificarea ruinelor Partenonului printr-un prezumtiv eveniment istoric, în scopul de a fi comparate cu piramidele şi alte construcţii din Egipt. Dar, o bună parte din istoricii artei au confundat pur şi simplu războiul greco-turc cu cel turco-veneţian, care a dus la ruinarea încă odată a Partenonului, după ce fusese anterior restaurat. Când sunt supăraţi unul pe altul, oamenii îşi aruncă unul altuia acuzaţii nefondate de acest gen. Însă acest tip de invenţie, care atestă şi date adevărate, este improbabil; dacă ai disponibilittea să cauţi detalii istorice, de ce nu le redai aşa cum le regăseşti în sursele istorice? Iar aceste surse nu sunt cele de istoria artei, cu mentalitatea tipic boemă a acestor istorici, ci în istoria ca atare, în care nu există asemenea deformări precum cele dezinformatoare. Între timp am văzut cu ochii mei cum o mulţime de dezinformări sunt lansate în spaţiul public cu rol de „teorie a conspiraţiei”, care par fie foarte improbabile, fie fanteziste.
Unele din aceste informaţii greşite s-ar putea să fie născociri a unor oameni plictisiţi. Dar multe altele sunt produse de haos informaţional special create de departamentele de dezinformare ale agenţiilor de spionaj civil. Acestea sunt aruncate în faţa celor adevărate şi edificatoare (bună e expresia românească „scos la înaintare”!) pentru a le ascunde de atenţia opiniei publice şi a le scoate treptat din istorie, pe măsură ce controlul asupra profesioniştilor din domeniu devine din ce în ce mai acut, prin privilegii şi denigrări. Între timp mintea omului simplu e sufocată de divertisment, şi astfel că e nepregătită să înţeleagă şi altceva decât ce se spune la TV şi în reţelele de socializare.
Am fost şi eu păcălit de câteva dezinformări şi am învăţat din aceste greşeli câteva trucuri pe care le voi publica în textele mele viitoare. Am explicitat una dintre ele în acest nou documentar la minutul 31.42. Ea se referă la celebra companie a dinastiei Rockefeller „Standard Oil”, care l-ar fi ajutat pe Hitler să extragă benzină sintetică din cărbune . Am găsit această informaţie în câteva surse în timp ce mă documentam pentru documentarul din 2020, şi am prezentat-o astfel acolo. Când am căutat detalii acum am văzut că Standard Oil a fost desfiinţată în 1911 de o decizie a Curții Supreme a SUA; deci nu putea face acest lucru pentru că Hitler a venit la putere mai târziu cu peste două decenii. Pentru un cunoscător mediu al istoriei, aşa cum sunt majoritatea oamenilor, un astfel de potenţial contra-argument are rol de denigrare pentru un disident ce ar susţine o astfel de idee. Şi iată că dezinformarea îşi va fi atins scopul. Însă, cunoscând deja strategia prin care vina e comutată către un strat de putere inferior, dacă nu ar fi ceva adevăr în această informaţie cu privire la Rockefeller, atunci nu s-ar folosi nici această dezinformare a „Standard Oil” şi benzina sintetică. Aşa că e posibil ca undeva să fie nişte dovezi incriminatoare pentru Exxon Mobil, cea mai mare companie din lume, care a fost moştenitoarea a „Standard Oil”, după acea dizolvare din 1911. De aceea am venit cu această precizare, pentru care am făcut şi o animaţie concludentă.
Am putut întrevedea şi regula concentrării pe nivelurile inferioare ale piramidei sociale a vinovăţiei catastrofelor umanitare din care se hrănesc aceste dinastii morbide, din căutarea de detalii despre sprijinul bancherului Hjalmar Schacht pentru aducerea lui Hitler la putere în Germania, deşi pierduse alegerile. În 2020 el mi se părea bogatul numărul 1 care l-a sprijinit. Dar, în timp ce căutam informaţii mai detaliate despre el pentru acest nou documentar, după câteva săptămâni am găsit un gangster mult mai mare, respectiv Fritz Thyssen, probabil cel mai bogat neamţ de atunci, cu avere care supravieţuieşte şi astăzi la urmaşii săi. Tipul a scris senin chiar şi o carte autobiografică, numită „L-am plătit pe Hitler”. Şi cu toate astea Google mi l-a ascuns strategic, tocmai sub influenţa acestor spioni civili angajaţi la ei, precum sunt împânziţi în orice instituţie. Pe lângă Thyssen, Hjalmar Schacht e un fel de Soros pe lângă Rockefeller. Exact acelaşi rol îl are şi acesta, în timp ce dinastiile Rockefeller şi Rothschild sunt dibaci ascunse din atenţia opiniei publice , precum se doreşte falsificarea treptată a istoriei.
O altă dezinformare care mă prinsese vreo două luni, este cea a faptului că Yamamoto ar fi fost trimis singur , fără avioane escortă în acel presupus ultim zbor. Această informaţie mi-a ieşit prima în faţă prin primele pagini de Google. Eu am luat-o ca atare, plasând-o în ciornele iniţiale. Apoi, când am dezvoltat subiectul, am văzut că Yamamoto fusese de fapt escortat, cel puţin asta susţineau piloţii americani trimişi să-l doboare. Aşa ceva este o dezinformare tipică; nu ai cum să inventezi această informaţie pentru că detaliile istorice arată clar că a fost însoţit de alte avioane. Ea este menită să-l transforme pe cel care e interesat de subiect într-un fel de amator, plin de informaţii false. Numai o cercetare amănunţită poate contracara o astfel de dezinformare, şi , desigur, cei mai mulţi nu o fac. Iniţial nu mai voiam să introduc şi secţiunea despre Yamamoto în documentar, neavând un verdict clar. Dar tocmai o astfel de dezinformare iniţială m-a convins să îl includ în cele din urmă. Ea m-a dus cu gândul la faptul că mulţi şi-au pus întrebări faţă de coerenţa poveştii oficiale privind destinul lui Yamamoto, la fel cum s-a întâmplat şi cu cel al lui Bin Laden. Aşa că, chiar dacă nu am putut găsi o soluţie privind această temă, totuşi sper ca acest subiect să devină obiect de dezbatere între istorici şi să apară informaţii noi, care să clarifice situaţia. Pe măsură ce voi găsi şi altele, voi aduce actualizări a acest text. Cu siguranţă că voi scrie o secţiune despre principalele dezinformări ale istoriei la cartea „Manifestul societăţii automatiste” la care lucrez.
Postări
