(ro- for English scroll down) Baldovin Concept a fost pentru o perioada in imposibilitate de a fi publicat pe Facebook. Probabil ca unii dusmani ai sigurantei femeilor au fost deranjati de articolele scrse aici in ultimul an, si l-au raportat masiv ca spam, desi continutul sau nu contine reclame si nu vinde nimic. La rugamintile mele, dvs. cititorii ati contraraportat ca spatiu sigur care nu incalca standarderele comunitatii, pentru care va multumesc.
Eng- Baldovin Concept was for some time banned to be published on Facebook. Probably some women's security enemies were disturbed by the last year's articles I wrote here and received multiple negative spam reports to Facebook, although its content doesn’t contain advertising or any kind of commerce. But due to my asking for help, you the readers counter-reported this space as safe, not going against the Facebook Community Standards, so I thank you for that.
2.5.4.7.3.2. 4 tehnici de dezinformare indirectă îmbinate într-o „teorie conspiraţionistă” concepută de spionajul civil pentru a trimite atenţia responsabilităţii planului Pearl Harbor către Churchill şi Roosevelt
Convingerea celor 2000 de supravieţuitori atacului de la Pearl Harbor, plus cam tot atâţia de la baza Clark Field din Filipine, că aceste atacuri au fost realizate şi prin complot intern era foarte fermă. Povestea lui George Elliot şi a radarului de la Opana, care a surprins avioanele japoneze venind cu aproximativ 50 minute înainte de atac, la care se adaugă şi cea a scufundării mini-submarinului japonez de către nava Ward susţinea o astfel de viziune, după cum susţine şi astăzi pentru omul simplu. Această idee paranoidă avenit din propria experienţă, fiind asociată profund cu trauma, şi nu putea fi întoarsă de vreo tehnică de dezinformare. Povestea cu avioanele B-17 care ar fi trebuit să vină, şi cu care le-ar fi confundat locotenentul Kermit Tyler, pe lângă faptul că era falsă , am arătat anterior că a venit mai târziu. În acel moment nu exista nimic care să le contracareze viziunea celor care au scăpat de moarte atunci. Ei ţineau cu tot dinadinsul să arate că undeva în interiorul bazei şi inclusiv la Washingron se aflau nişte trădători, care au pactizat cu inamicul. Aşa le păreau lor a fi cei care au paralizat sistemele defensive ale ambelor baze, Pearl Harbor şi Clark Field. Desigur, ei erau ceva ce nici măcar astăzi omul simplu nu înţelege.
Asupra acestor „revolţionari” care voiau să deconspire trădarea s-a concentrat o armată de spioni pentru a-i izola şi a le obtura comunicarea experienţei lor către anturaj. Astfel că cei mai mulţi dintre ei au fost marginalizaţi pur şi simplu de societatea americană, printr-un efort susţinut de imixiune în viaţa lor personală şi profesională. În loc să fie declarat erou, aşa cum merita, George Elliot îşi arată deschis satisfacţia de a termina cu experienţa oribilă din armată în declaraţia sa de la sfârşitul războiului . Ne putem imagina că restul de dizidenţi de ocazie au păţit la fel. De aceea evenimentul din 7 decembrie 1941 nu a fost comemorat decât recent, cu câţiva supravieţuitori, care ulterior au acceptat naraţiunea oficială, cum că atunci ar fi avut loc un atac surpriză. Ceilalţi ni se sugerează mincinos că ar fi murit. Cu atât mai puţin a fost celebrat Clark Field. Cei mai mulţi americani nici măcar nu au auzit de acest Pearl Harbor 2.
Dar chiar şi aşa, povestea supravieţuitorilor a ieşit treptat către grosul societăţii americane. Această poveste a produs mişcarea flower-power a hipioţilor americani. Ea a pornit de la cei care au aflat despre grozăvia de la Pearl Harbor şi altele. Dinastia Rockefeller a pompat apoi sume importante pentru a-i atrage pe tinerii hippioţi înspre afaceri mai curând decât să devină mărturii vii ai istoriei recente şi eventual teoreticieni împotriva celor care au orchestrat asemenea orori. Aşa s-a creat clasa de mijloc americană, aşa cum am ştiut-o începând din anii 1970 până în anii 2000, când a început să fie treptat ruinată. Puţini mai sînt interesaţi de Pearl Harbor şi Cel De-al Doilea Război Mondial, iar în 20 de ani clasa mijlocie americană a dispărut şi nu mai există astăzi. Exact asta s-a şi dorit atunci când a fost creată.
Ingineria socială a atacului de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941 a fost o eroare asumată, dar cu consecinţe nebănuite în acel moment. Orchestratorii atacului nu au prevăzut că atâtea consecinţe vor reieşi din acest eveniment, deşi iniţial părea a fi cel mai bun produs de inginerie socială din istorie. Şi de aici a început o serie de cârpeli dezinformaţionale asupra acestui eveniment, care ţin până în prezent, spre a ascunde adevărul. După 60 de ani, spionajul civil a venit cu o clonă mult mai bine făcută, respectiv atacul de la 11 septembrie 2001, după cum putem intui asta din cartea lui David Ray Griffin „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11”, după care s-a făcut şi un documentar . Dar, şi această inginerie socială a fost demantelată de dizidenţi, în urma sa apărând celebra „Mişcare pentru adevăr faţă de 11 septembrie”.
Până să fie manufacturată această clonă dezinformaţională departamentul de dezinformare a spionajului civil american a venit cu o imensă campanie de dezinformare pentru cei încă neconvinşi sau neştiutori despre auto-sabotajul din Hawaii şi Filipine de la 7 decembrie 1941. Am văzut în secţiunea anterioară câteva cazuri de împletire a tehnicilor de dezinformare directă în naraţiunea oficială faţă de subiectul atacului de la Pearl Harbor. Un alt foarte puternic produs de dezinformare publică este lansarea unei „teorii a conspiraţiei” care abate atenţia dinspre ideea de auto-sabotaj şi o îndreaptă spre prim ministrul Marii Britanii, Whiston Churchill.
În cartea sa „The Pacific War: 1941-1945” pag.-121 John Costello vorbeşte despre interceptarea portavioanelor japoneze din partea spionajului militar britanic sugerând interesul Mari Britanii de a nu-şi anunţa verii de peste ocean despre iminenţa atacului pentru a-i atrage în război. Această idee se regăseşte franc spusă chiar în titlul cărţii lui James Rusbridger „Betrayal at Pearl Harbor : how Churchill lured Roosevelt into World War II. (New York: Summit Books ;1991). Începând de la pagina 261 până la 286, el descrie această foarte probabil falsă pistă care trimite responsabilitatea neprevenirii atacului către Churchill. Şi David Irving şi-a intitulat o carte cu această idee, respectiv "Churchill and U.S. entry into World War II" (1989). La pagina 507, coloana 2, la finalul aliniatului 2 din cartea sa aşazis autobigrafică „Sir Winston Churchill - Memoirs of the Second World War_ An Abridgement of the Six volumes of the Second World War With an Epilogue by the Author”( Houghton Mifflin, 1990) citim
„Fiind copleşit şi învăluit de emoţie şi senzaţie, m-am dus la somn şi am dormit somnul celor mântuiţi şi recunoscători.”
De asemenea ea se regăseşte în "Churchill and U.S. entry into World War II". 9 (3), scrisă de David Irving (1989), la paginile 261–286. Altă carte în care este menţionată această frază este Betrayal at Pearl Harbor : how Churchill lured Roosevelt into World War II. New York: Summit Books (1991), scrisă de James Rusbridger. Ea poate fi găsită într-o mulţime de documentare şi articole, cărţi de istorie şi articole din diferite publicaţii sau web-site-uri oficiale „serioase”.
Siteul britanic gchq.gov.uk neagă însă această versiune după cum vedem aici . Dar asta nu înseamnă nimic, deoarece însăşi dezinformarea din jurul atacului de la Pearl Harbor e făcută de exact aceeaşi instituţie în colaborare cu FBI până 1947, când a fost înfiinţată CIA, care a preluat ştafeta construirii acestei dezinformări. Crearea acestei false dileme a cunoaşterii/necunoaşterii din partea spionajului civil şi militar britanic a iminenţei atacului de la Pearl Harbor e menită să mute presiunea dinspre epicentrul dizidenţei faţă de acest eveniment către Marea Britanie. Cetăţenii ei nu au ştiut în masă despre ce s-a întâmplat în Pacific, având propriul război cu Germania nazistă şi proprii fascişti şi comunişti. Însă în SUA existau cam 2000 de supravieţuitorii ai atacului de la Pearl Harbor şi alţi aproximativ 2000 de la Clark Field. Aceştia din urmă au dezertat pe rând în majoritate, după ce au auzit de primul atac şi nici ei n-au fost alertaţi, la fel ca la Pearl Harbor 9 ore mai devreme. Pentru ei s-a creat această falsă pistă dezinformaţională cu implicarea Marii Britanii, aruncând ca fata morgana acolo responsabilitatea pentru neprevenirea atacului.
Dacă n-ar fi fost dezinformare, aceste cuvinte ale lui Churchill ar fi fost poezie curată. Păcat că nu se potrivesc cu spiritul său destul de prozaic. Prostia cu „Deocamdată, acesta nu este sfârşitul. Nu este nici măcar începutul sfârşitului. Dar este, poate, sfârşitul începutului” ( „Now this is not the end. It is not even the beginning of the end. But it is, perhaps, the end of the beginning”) este un screamăt filosofic sec, tipic discursurilor sale, care i-ar ruşina pe filosofii ce au venit dinspre naţiunea engleză.
Dar aceste cuvinte presupus rostite de el după ce a aflat de la atacul de la Pearl Harbor par să fie gândite de altcineva… Ele lasă să se întrevadă o stare de cumpănă în care el şi Marea Britanie s-ar fi aflat în timpul atacurilor germane, şi din care ar fi scăpat prin ajutorul SUA. Ce-i drept, omul simplu aşa gândea. Însă pentru pilonii administrativi britanici lucrurile erau clare încă de atunci. Flota americană lupta cot la cot cu cea regală britanică în războiul din Atlantic contra celei germane, după cum am arătat la minutul 61:27:51 din documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . Am arătat acolo cum în 19 decembrie 1939 nava militară americană Tuscaloosa a intervenit şi a ajutat la capturarea navei germane SS Columbus, urmărită de Marina Regală Britanică. Pe 6 noiembrie 1941, marina SUA a capturat nava germană Odenwald, luând prizonieri întregul echipaj. Deşi nu era încă în război, Marina SUA a susţinut pe parcursul întregului an 1941 o campanie alături de Marina Regală Britanică împotriva celei germane în Atlantic. Churchill nu avea cum să nu ştie de aşa ceva.
Uşurarea pe care el ar fi simulat-o cu acel citat fals nu are sens în acest context. Acest citat e menit să îi dezinformeze pe cei care nu cunosc aceste detalii cum că ele n-ar fi existat. Recunoaştem aici tehnica de dezinformare prin consecutivitate (falsul efect). Dacă nu am şti adevărul am putea crede că Churchill nu dormise de câteva luni, şi abia după ce a fost sigur de ajutorul din partea SUA ar fi putut şi el să doarmă. De fapt el ştia foarte bine că SUA nu avea cum să piardă războiul datorită tehnologiei militare net superioare, şi că Marea Britanie avea un aliat care îi asigura victoria. De fapt, tocmai pe aceste considerente Marea Britanie a şi declarat război Germaniei naziste, în 1939, după ce Hitler a invadat Polonia.
Aceste cuvinte, dimpotrivă, lasă falsa impresie omului simplu, neştiutor al acestor detalii, cum că Hitler ar fi invadat primul Marea Britanie, care s-ar fi văzut dintr-o dată agresată şi fără soluţii de a „dormi” liniştit, până când vărul de peste ocean a venit el cu gaşca să o apere. De aceea povestea cu acel fictiv citat e un produs foarte complex de dezinformare, menit să ascundă cele 4 mari indicii ale cunoaşterii în prealabil a atacului japonez la Pearl Harbor, aşa cum le-am descris la începutul acestui sub-sub-capitol dedicat dezinformării , dar şi autosabotajului, aşa cum am văzut în cazul exploziei din interiorul navei USS Arizona .
Ne aducem aminte de companiile SUA care l-au ajutat pe Hitler să-şi construiască maşina de război, printre care cel mai important este concernul de automobile General Motors, care a deţinut până de curând compania germană de maşini Opel. Un astfel de joc bizar al marilor industriaşi şi bancheri se regăseşte şi în sprijinul unor candidaţi rivali în campaniile electorale. El este total lipsit de sens pentru omul simplu, care ar alege doar o singură parte. Însă interesul lor în anii 1940 a fost instigarea Celui De-al Doilea Război Mondial pentru că războiul duce în mod paradoxal la creştere economică, după cum am arătat în primul capitol al acestei cărţi . Iată că, aşa cum îl păcălise pe Hitler să intre în diferite ţări şi să înceapă de facto războiul, în acelaşi fel SUA demonstra clar pilonilor administrativi britanici că e de partea UK şi că e doar o chestiune de timp până când îşi va fi anunţat intrarea în mod public.
Dar eu cred că această afirmaţie este o plantare de probe, aşa cum am descris-o în secţiunea cu acelaşi nume . Cum se face că Whiston Churchill nu a dat public această declaraţie în faţa unei camere de lua vederi, eventual, pentru a vedea clar ce spune? Presa triumfa în acel moment şi era dispusă să meargă oriunde pentru a lua declaraţii factorilor de decizie. Cum de a făcut-o atât de târziu, în memoriile sale? Mai departe, cum se face că, în dizgraţia şi furia publică generală, tocmai Churchill făcea opinie separată şi se simţea mântuit şi recunoscător?
Foarte probabil acea afirmaţie a fost pusă ulterior în gura lui de către falsificatorii istoriei, pentru a forţa o falsă explicaţie celor care ştiau despre submarinul de la Pearl Harbor şi radarul de la Opana. Rolul ei a fost acela de a convinge supravieţuitorii atacului că nu cei din vârful ierarhiei de comandă a Marinei SUA ar fi organizat acel complot, ci Churchill şi UK. Ei, la fel ca marea majoritatea cetăţenilor simpli, neafectaţi de interesul ca acest sistem de mafioţi de lux să continue, nu au crezut în aceste „coincidenţe”. După cele trăite în realitate ei au rămas cu ideea că Pearl Harbor a fost o regie, în urma căreia le fuseseră ucişi colegi, prieteni şi chiar fraţi. Recunoaştem aici o îmbinare între mai multe tehnici de dezinformare, printre care clonarea, individualizarea şi externalizarea, aşa cum le-am descris în secţiunea dedicată tehnicilor indirecte de dezinformare . Pe lângă acestea observăm crearea artificială a unei „teorii a conspiraţiei”, care se înscrie desigur în tehnica contracarării prin denigrare.
Pe lângă această injectare de capital, departamentul de dezinformare din spionajul civil a venit cu adaptarea acestei „teorii a conspiraţii” ce trimitea spre Churchill responsabilitatea tăinuirii atacului. Rolul ei a fost acela de a ascunde adevărul unui posibil plan făcut de o întreagă instituţie, în tandem cu omologii lor japonezi. Dacă dizidenţii faţă de Pearl Harbor ajungeau la concluzia că există un spionaj civil, atunci însăşi această instituţie devenea ţintă a răzbunării publice, iar agenţii ei riscau să ajungă în pericol. Acelaşi spirit şobolănesc se găseşte în spionii civili contemporani. Aşa că acele cuvinte semi-poetice sînt menite să trimită dizidenţilor discret atenţia către Churchill şi preşedintele Franklin Delano Roosevelt mai curând decât dinspre dinastiile Rockefeller şi Rothchild .
În felul acesta responsabilitatea pentru această crimă odioasă a fost concentrată pe o singură persoană sau două, şi nu către o potenţială instituţie militar-diversionistă, cu o armată de spioni care au împânzit o reţea de sabotori în corpul armatei şi marinei americane, dar şi a celor japoneze. Pentru majoritatea neştiutoare despre sumbmarin şi radar, acea frază a lui Churchill nu înseamnă nimic. Însă, pentru aceşti aproximativ 2000 de supravieţuitori, ea înseamnă că această inginerie socială ar fi fost organizată de UK pentru a-l atrage pe Roosevelt şi armata SUA în război. La fel ca şi în cazul politicii de jucărie aşa cum am descris-o aici , şi în această dezinformare se canalizează vina pe un om sau doi pentru această oribilă inginerie socială, deşi la ea probabil că a lucrat o întreagă echipă de spioni civili. Aşa ceva este unul dintre cele mai importante exemple de aplicare a tehnicii de dezinformare prin externalizare şi individualizare din istorie.
2.5.4.7.3.1. Alte exemple de împletire a tehnicilor de dezinformare directă în naraţiunea oficială a atacului de la Pearl Harbor din decembrie1941
Planul de oprire a echipamentelor radar de pe insula Oahu pentru a facilita un atac cât mai devastator
Am arătat anterior că avioanele B-17 nu puteau zbura în 1941 de pe coasta vestică a Americii până în Hawaii . Această minciună a fost o za dezinformaţională pentru a da consistenţă minciunii iniţiale a locotenentului de informaţii Kermit Tyler că avioanele japoneze interceptate de staţia de radar de la Opana cu aproximativ 50-55 de minute înainte de atac ar fi fost americane. Eroul acestei întâmplări, soldatul George Elliot le-a crezut pe moment. Ca orice om simplu, nici el nu şi-a imaginat că un american ar conspira cu o naţiune duşmană la acel moment (Japonia) pentru a omorî aproximativ 2000 de americani. Dar după ce atacul a avut loc, Elliot n-a mai crezut această bizară coincidenţă ca atacul japonez a survenit exact în timpul acestui prezumtiv zbor de avioane B-17, mai ales că acestea n-au mai ajuns.
Cei mai mulţi dintre oamenii simpli nu cred că avioanele B-17 ar mai fi venit sau că au fost vreodată programate să ajungă în Hawaii după ce ajung la aceste informaţii. Însă un aparat dezinformaţional intens poate reduce acest procent uriaş. Dimensiunea dezinformării faţă de tragedia de la Pearl Harbor este mai mare decât am relatat până acum, şi o voi descrie în cel mai mic detaliu după cum am menţionat că voi continua descrierea momentului producerii atacului. În secţiunea linkată mai sus am arătat că existau 5 staţii radar active pe insula Oahu. La minutul 61.50 din declaraţia dată după război de fiul lui Joseph McDonald, George, (soldatul de gardă al locotenentului Tyler) aflăm că exista un ordin de oprire a sistemelor radar la ora 6.45, pe care l-au urmat toţi ceilalţi operatori, mai puţin cei ai staţiei de la Opana. Aşa se explică faptul că celelalte 4 staţii nu au interceptat semnalul cu avioanele japoneze venind. Această situaţie este un alt indiciu că atacul ce urma să aibă loc se desfăşura după un plan calculat cu mult înainte. Ordinul de oprire a echipamentelor radar era special dat pentru ca avioanele japoneze să fi fie interceptate de sistemul defensiv al bazei. El a venit şi cu suspendarea turei celor de la orele 7-11, care au primit în mod subit liber, după cum povesteşte George McDonald la minutul 60.40.
În acele 50 de minute de după ora 7, cei 2 operatori trebuiau să doarmă, după petrecerea tipică de sâmbătă seara şi serviciului la staţie de la 3 la 7 dimineaţa. Tura aceasta e mult mai neplăcută decât oricare alta deoarece duce în general la pierderea întregii nopţi. Când eram student, aveam de mers cu trenul 5 ore din localitatea natală până la Bucureşti, unde aveam facultatea. Trenul era special programat să ajungă în capitală la ora 7 dimineaţa. La 2 trebuia să fiu în gară. Am mers cu acel tren de sute de ori şi doar de câteva ori am reuşit să dorm până la ora 2. Probabil că la fel s-a întâmplat şi cu cei doi operatori, George Elliot şi Joseph Lockard, care aşteptau ora 7 ca pe o adevărată eliberare pentru a se odihni.
Şi aici povestea devine dramatică pentru că George Elliot nu a vrut să meargă la odihnă văzând că nu vine tura de schimb. Elliot ceva probabil ceva mai suspicios din fire şi avea vie în amintire pe fostul comandant al bazei, amiralul James O. Richardson; acesta fusese înlocuit din funcţie cu amiralul Kimmel după ce a protestat faţă de decizia luată de forurile superioare de la Washington de a muta flota din pacific de la San Diego, Caliefornia, în Hawaii. Ştiind despre iminenţa războiului, Elliot n-a vrut să repete resemnarea lui Richardson după ce a fost înlocuit şi a rămas să supravegheze cerul din Hawaii. Superiorul său ierarhic, Joseph Lockard, a insistat iniţial să plece la somn, şi a oprit echipamentele radar, conform ordinului. Deşi era un simplu soldat, George Elliot le-a repornit după aceea, motivând că vrea să stea peste program pentru a mai exersa. Simţind suspiciunea inferiorului său, şi dându-i într-un final dreptate, Joseph Lockard a rămas şi el în cele din urmă în staţie şi şi-au continuat activitatea împreună. Aşa că cei doi au fost conştienţi de pericol şi şi-au făcut treaba, detectând avioanele japoneze venind şi anunţând asta locotenentului de informaţii Kermit Tyler.
Am arătat în prima secţiune dedicată atacului de la Pearl Harbor faptul că nava Ward a surprins şi scufundat un minisubmarin japonez cu 90 de minute înainte de atacul japonez, sau, mai bine spus, americano-japonez. Această a doua „coincidenţă” lasă să se întrevadă o colaborare a spionajului american cu cel japonez în coordonarea acestui atac. E foarte probabil că locotenentul William Woodward Outerbridge, comandantul navei Ward, a anunţat şi el mai departe incidentul care trebuia să ducă instantaneu la creşterea stării de alertă, dacă nu cumva chiar la o alarmă generală. E la fel de probabil ca informaţia să fi ajuns tot la Kermit Tyler, care e posibil să-i fi îndrugat şi lui o minciună similară celei transmise celor 2 operatori de la Opana, cum că acel submarin ar fi fost unul american totuşi …
Ei bine, aici se vede diferenţa de caracter între cei doi. Ne putem imagina că suspiciosul George Elliot nu a tăcut, precum Outerbridge, după ce a văzut că Tyler a ascuns informaţia sub acea minciună a avioanelor B-17. Dimpotrivă, Elliot a răspândit în interiorul bazei informaţia cum că Tyler ar fi un spion japonez, aşa cum ar judeca natural orice om simplu pus în această situaţie. Pe de altă parte, Outerbridge, ca ofiţer de rang înalt, şi-a dat seama că începerea unui război cu Japonia e în beneficiul lui însuşi, şi a preferat să ascundă informaţia. Abia mai târziu s-a aflat şi de submarin, împreună cu celelalte două indicii ale cunoaşterii în avans a atacului de către principalii pilorni ai spionajului civil americani. Printr-un proces de izolare a majorităţii militarilor supravieţuitori ai atacului de la Clark Field, Filipine, şi recompensare cu înaintarea în grad a celor cu grad înalt (după modelul Tyler), evenimentul a fost treptat scos din opinia publică. Iar pentru George Elliot s-a folosit această za dezinfromaţională a zborului unei formaţii de avioane B-17. Sînt convins că el n-a crezut-o, însă au crezut-o unii care l-ar fi crezut pe el, în lipsa acestei zale dezinfromaţionale.
George Elliot a fost eroarea neprevăzută în plănuirea atacului de la Pearl Harbor. Dacă el nu ar fi împrăştiat pe insula Oahu informaţia despre ignorarea deliberată a alertei sale, atunci probabil că nici noi n-am mai fi ştiut despre acest eveniment şi am fi vorbit doar despre marea inginerie socială de la 11 septembrie 2001, care a fost cartografiată de cartea lui David Ray Griffin „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11”, după care s-a făcut acest documentar . De la activismul local al lui George Elliot s-a pornit întreg tăvălugul, cu detectarea avioanelor japoneze, şi minciunile ulterioare de cârpire a acestei erori neprevăzute, aşa cum le-am descris în acest capitol.
Stupiditatea ingineriei de la Pearl Harbor este aceea că până şi varianta oficială, menită să creeze o za dezinformaţională spre a justifica pasivitatea lui Tyler, e la fel de incriminatoare precum cea a tăinuirii informaţiei pentru a paraliza apărarea bazei. Totuşi, dacă ne punem în pielea personajelor de atunci, ar fi mult mai uşor să împiedicăm funcţionarea radarului cu totul, după cum s-a întâmplat cu tura de 7-11, ce trebuia să-i înlocuiască pe Elliot şi Lockard, care n-a mai venit. Dacă spionajul civil i-a împiedicat pe ceilalţi să ajungă la radar, cu siguranţă că putea opri radarul cu totul, mai curând decât să creeze o diversiune inutilă precum povestea avioanelor B-17. Dacă ştiau că se va ajunge aici, cu siguranţă ar fi făcut-o. Dar spionajul civil a încercat să arunce vina pentru lipsa de alertare a bazei pe aceşti bieţi operatori. Desigur, George Elliot n-a acceptat această perspectivă.
Altă minciună faţă de zborul de avioane B-17 în 7 decembrie 1941, susţinută de istoricul Daniel Martinez
Pentru a descrie cât mai complet ingineria dezinformaţională privind atacul de la Pearl Harbor dar şi pentru restaurarea adevărului istoric, mai departe am să arăt alte produse de dezinformare pe această temă, prin combinarea tehnicilor descrise în secţiunile anterioare. Una dintre ele vizează acest fictiv zbor dinspre California în Hawaii al acestor avioane B-17. În secţiunea numită „Prevenirea a 4 noi zale dezinformaţionale pentru cârpirea lanţului dezinformaţional al zborului de avioane B-17 … ” am exclus orice fel de posibilitate ca nişte avioane să ajungă în Hawaii de pe coasta vestică a SUA. În acest moment continui demantelarea a ceea ce a mai rămas din această minciună. Unde sînt acele avioane B-17 dacă au ajuns în Hawaii? Unde sînt piloţii care s-ar fi şi luptat cu unele dintre avioanele japoneze şi ar fi împiedicat al 3-lea val al atacului japonez, aşa cum susţin unele materiale pe tema Pearl Harbor? De fapt, dacă aceste avioane ar fi ajuns concomitent cu atacul japonez sau chiar câteva ore mai târziu, ele ar fi urmărit şi distrus acele portavioane japoneze de la adăpostul unei înălţimi unde nu putea fi ajuns cu artileria. Acesta a fost rolul acestui bombardier, după cum am arătat în secţiunea precedentă celei tocmai linkate.
Un exemplar de avion B-17 chiar a existat la Pearl Harbor, tocmai cu rol de câine de pază al bazei, după cum vedem imaginea de mai jos. Cum a ajuns acolo, nu se ştie. Poate a fost adus dezasamblat pe vase şi reasamblat în Hawaii. Poate a venit pe filiera Clark Field, Filipine, cu escală pe una din multele insule din sud-vestul arhipeleagului, pentru realimentare. La Clark Field mai erau câteva, venite din Europa, unde ajunseseră pe linia Groelanda- Islanda-Marea Britanie. Infamul general Douglas Macarthur nu le-a permis piloţilor să le ridice de la sol pentru a ataca în avans baza militară japoneză de la Formosa (actualul Taiwan) ca răspuns la atacul din urmă cu 9 ore din Hawaii. Aşa că au fost şi ele distruse de iminentul atac japonez de la Clark Field.
Iată că planul de autosabotaj a agenţilor FBI infiltraţi în personalul bazei a fost mai mare decât acela de paralizare a bazei şi plantarea unei bombe cu explozie întârziată în depozitul de muniţie al navei USS Arizona . Din acest plan a făcut parte şi scoaterea acestui avion B-17 dintr-un hangar în spaţiu deschis pentru a fi observat şi distrus de piloţii japonezi. Dacă scăpa, atunci nimeni dintre japonezii ce făcuseră parte din acel atac nu se mai putea întoarce viu acasă. Dar asta nu trebuia să se întâmple. Scopul marilor industriaşi şi bancheri americani şi japonezi deopotrivă a fost acela de a insufla japonezilor de rând ideea falsă a vulnerabilităţii militare americane şi a-i atrage pe cât mai mulţi în acel devastator război. De aceea, acest exemplar de B-17 a fost scos la vedere din hangarul său şi dat ca principală ţintă spre a fi distrus. Fără această informaţie dată de spionajul civil american, japonezii nu ar fi ştiut să meargă şi să-l distrugă în mod special pe acesta. B-17 nu avea rival în lume la acel moment. Nimeni nu putea anticipa puterea lui de apărare, atât prin prevenirea unui atac maritim, cât şi prin anihilarea totală a inamicului după ce un astfel de atac avea loc.
Dacă nu erau distruse exemplarele de la Clark Field, atunci japonezii ar fi pierdut războiul încă dinainte de a-l începe, pentru că 20 de exemplare din acest avion puteau să distrugă în câteva luni întreaga Japonie. Aceste raiduri puteau fi alimentate în Filipine sau China. Dar planul era prelungirea maxim posibilă a războiului în scopul profitului maxim al marilor industriaşi şi bancheri americani şi japonezi deopotrivă, cât şi eugenia şi a câtorva sute de mii de americani în el. De acea acele exemplare de B-17 de la Clark Field au fost sacrificate. Puteau fi aduse altele în Orientul Mijlociu, împreună cu marele bombardier Douglas XB-19, care a intrat în producţie chiar în 1941. Aceste bombardiere împreună cu variantele lor Douglas DC-3 şi B 314 au făcut apoi ravagii în Japonia, cu pierderi minime, accidentale. Dar, până una alta, americanii care au muşcat această momeală şi s-au înrolat în război au fost sacrificaţi în lupte clasice cu puşti în insulele ocupate de japonezi în Pacific. Dacă nu era bomba atomică, SUA ar fi pierdut războiul la fel ca în Vietnam, în ciuda acestor arme aeriene redutabile. Kamikaze a fost o armă şi mai redutabilă, iar flota navală nu avea cum să scape dacă nu s-ar fi obţinut capitularea Japoiniei.
Cea mai mare dezinformare care s-a spus în spaţiul public relativ la paralizarea alertării bazei a fost că Pearl Harbor ar fi fost oricum distrusă şi dacă ar fi ştiut de existenţa atacului. Mai întâi trebuie precizat că nu toată baza a fost distrusă. Apoi, distrugerile suferite de atacatori ar fi fost net mai mari dacă acest B-17 ar fi prins în câteva ore din urmă portavioanele japoneze şi le-ar fi distrus sistematic de la adăpostul unei altitudini de peste 9 000 metri. Acest bombardier putea duce 27 de tone de bombe . Nici măcar bărcile de salvare n-ar fi scăpat atacului lansat de acesta.
În acest context minciuna cu un grup de avioane B-17 care ar fi fost deplasate la Pearl Harbor, cu care Tyler să le confunde pe cele japoneze este şi mai clară pentru cei ce cunosc câte ceva despre acest avion. Dar ea poate fi încercată pentru nişte tineri uşor de manipulat. O astfel de manevră de manipulare a fost încercată de dezinformatorul de serviciu în tema Pearl Harbor, istoricul Daniel Martinez, printr-o conferinţă susţinută pentru nişte studenţi. La minutul 27.19 din acest video vedem o „poză rară” cu un avion B-17 la Pearl Harbor, pe care am luat-o şi eu cu print-screen-ul în imaginea de mai jos.
Această imagine este un exemplu de plantare ulterioară de probe , deoarece ea nu mai există şi în alte surse originate în acea perioadă. Există doar o singură imagine conform cu print-screen-ul de mai sus oferită de Google images, respectiv dintr-un web-site ce are legătură cu activitatea dezinformaţională a lui Daniel Martinez şi nu altele.
Dacă ea ar fi originată în perioada atacului sau în cea imediat urătoare acestuia, atunci şi alte surse ar fi redat-o deoarece toate materialele le-au preluat pe cele făcute atunci de cei câţiva fotografi şi cameramani amatori. Dacă selectăm imaginea integrală oferită Google images, observăm că cea iniţială oferită de Martinez e tăiată din ea, special pentru a elimina nişte detalii care atestă că ne aflăm într-un cimitir de avioane, după cum vedem mai jos.
În dreapta imaginii vedem un militar într-o maşină. În plan îndepărtat vedem un alt avion ce pare tot B-17 într-o stare de degradare. În aşa fel e tăiată imaginea lui Martinez încât militarul din maşină pare că ar lucra de fapt la un motor, încercând să repare acest avion, aşa cum vasele avariate de atac au fost în cele din urmă reparate. Iată că fotografia tăiată a lui Martinez dă impresia de câmp de bătălie pe care au rămas aceste epave, în timp ce cea originală o arată ca un cimitir natural de avioane, depozitate acolo după ce aparate mai performante au intrat în posesia Armatei Americane. Proiectată printr-un retroproiector imaginea pare credibilă, însă în variantă originală nu se văd urmele unui atac, precum vedem în primul caz, deşi şi acea epavă a fost depozitată acolo. Dar chiar şi aşa, urmele unui atac recent asupra acelui avion sînt clare. Dimpotrivă, imaginea lui Martinez şi ce originală din web-siteul aferent sînt elemente exclusive ale aparatului dezinformaţional recent, care au găsit o banală poză dintr-un cimitir de avioane şi au manufacturat-o în a părea un câmp de bătălie cu aparate de zbor distruse în urma conflictului.
După cum voi arăta într-o secţiune special dedicată platformelor media, prin această „mânărie” interesul a fost acela să încerce o convingere a opiniei publice că acele avioane erau menite să vină, fără însă a le da piste de căutare celor mai puţin informaţi şi dispuşi să afle adevărul istoric. Însă faptul că această poză nu se regăseşte în mai multe materiale editate în anii apropiaţi de data tragediei , atestă faptul că ea a fost contrafăcută în jurul anilor 2000 sau preluată dintr-una reală al unui cimitir de avioane de după 1950, şi plantată în 1941 cu rol de nouă za în lanţul dezinformaţional. Apariţia subită a unui film sau serii noi de fotografii, e semn de dezinformare, dacă sunt menite să schimbe cursul istoriei sau perspectiva generală asupra unui element. Găsirea inopinată în viitor a unui aparat foto sau aparat foto sau de filmat, îngropat pe nu ştiu unde, în care să apară aceste avioane B-17, trebuie văzută ca altă za dezinformaţională operată de spionajul civil pentru a susţine în continuare această minciună gogonată.
Această minciună funcţionează foarte bine la publicul tânăr, aflat în formare, care nu are referinţe alternative, preponderent la acest eveniment. Observăm că Martinez susţine această conferinţă în faţa unor tineri care tocmai învaţă istoria, asigurându-se astfel pe de o parte că sădeşte acolo germenii rezistenţei anti-dizidente pe viitor faţă de tema Pearl Harbor, dar şi că nu există vreo persoană în vârstă care să strige din mulţime că aceste date sînt profund alterate. Un astfel de risc ar fi existat dacă această conferinţă ar fi avut loc imediat după război, pentru că toţi piloţii de B-17 de dinainte de 1942 ştiau că acest aparat nu putea zbura din California până în Hawaii. Mai ţineţi minte reacţia nefirească a lui Tyler pe care am inserat-o la finalul secţiunii numite „Minciuna cu avioanele B-17 care ar fi trebuit să ajungă în Hawaii dinspre continent …” ? Am interpretat-o atunci ca temere că cei din sală râd de potenţiala sa minciună, aşa cum se va fi întâmplat în anii 1950. Iată că la peste jumătate de secol de atunci, spionajul civil poate veni cu minciuni ceva mai gogonate, pentru că noile generaţii nu le pot demantela.
Plantare şi alterare de probe în documente faţă de direcţia de deplasare a port-avioanelor japoneze spre Hawaii
O altă probabilă plantare de probe în documente este direcţia de deplasare a port-avioanelor japoneze spre Hawaii. Aceste avioane veneau dinspre Nord-Est (Japoinia) spre Hawaii. Parcă America e în Est (Sic!)… Cum e şi firesc, dacă acele B-17-uri ar fi venit, atunci direcţia lor de zbor era dinspre nord-est, direcţie în care se află SUA. O astfel de anomalie s-a suprapus peste lipsa de sens a trimiterii unei formaţiuni de bombardiere B-17 spre Hawaii pe timp de pace totuşi, şi care nu avea cu totul în stocul Armatei Americane numărul de avioane formaţiunii interceptate de radarul de la Opana. Nu vi se pare ciudat că aceste presupuse avioane B-17 au cotit-o într-o spirală, spre a ajunge dinspre Nord-Est, consumând inutil carburantul? Ei bine, lui Tyler nu i s-a părut ciudat. Pentru a acoperi această presupusă inadvertenţă între direcţia de zbor a avioanelor japoneze şi cele americane, spionajul civil a venit cu o altă cârpeală dezinformaţională, forţându-le să vină dinspre nord. Chiar şi aşa, acest lucru este nefiresc, ambele rute necesitând un consum inutil de carburant.
În cartea lor „A Matter of Honor Pearl Harbor Betrayal, Blame, and a Familys Quest for Justice”, la pagina 2, Anthony Summers şi Robbyn Swan prezintă o astfel de rută ocolitoare a avioanelor japoneze .
Dar la pagina 254 din celebra sa carte „The reluctant admiral Yamamoto and the Imperial Navy”, din care am citat şi eu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” , Hiroyuki Agawa spune că în timpul navigării spre Hawaii:
„.. flota se îndrepta spre sud, sub lumina agitată a lunii care străpungea norii, portavioanele se îndreptau la un unghi de cincisprezece grade.”
Dacă nu acceptăm o altă posibilă minciună cum că acest grup de portavioane s-ar fi expus coastei vestice americane, atunci cele 15 grade indică o deplasare dinspre nord vest către Hawaii, pe ruta cea mai scurtă. La aceeaşi pagină 254 aflăm că vântul bătea dinspre nord-est în data de 7 decembrie 1941 . Iar apoi, la pagina 256 el spune despre detaliile date de un avion de avangardă care a oferit câteva detalii despre Pearl Harbor, printre care şi direcţia vântului care era de 80°. Dar, ghinion, Hiroyuki Agawa este declarat de Google ca autor de ficţiune…
Recunoaştem aici aceeaşi apucătură realizată în zilele noastre pentru denigrarea marilor eroi francezi ai opririi mascaradei COVID-19,respectiv Luc Montagnier şi Didier Raoult. Laureatul cu premiul Nobel pentru studiul HIV, s-a trezit deodată pus la pământ de media aserviă, cum că de fapt ar fi furat acele cercetări, şi nu ar fi ale lui. Cel mai notoriu virusolog al lumii, Didier Raoult, a fost şi el bălăcărit în presă şi chemat în Parlamentul Francez spre a da explicaţii faţă de tratamentul său cu hidroxiclorochină pentru SARS-COV-2. În acelaşi fel, cel mai autorizat biograf al amiralului Yamamoto este denigrat autor de ficţiune.
La minutul 16 din acest video, pilotul japonez Zenji Abe a declarat că din cauza vremii rele avioanele japoneze s-ar fi deplasat spre est şi ar fi venit dinspre nord, decolând de pe portavioane pe undeva pe la 260 de mile. Despre vremea rea e posibil să se fi spus adevărul; în filmul japonez „Storm Over the Pacific” din 1960. Vedem în el că avioanele japoneze decolează de pe portavion cu răsăritul în spate , apoi ţin curbă la dreapta în aşa fel încât soarele se vede în faţă-stânga. O astfel de poziţionare a soarelui la 30-40 grade stânga se suprapune pe direcţia Japonia- Hawaii. Filmul are stângăcii tehnice mult mai mari decât ce le de la Hollywood din acea vreme, semn că autorii n-au excelat în imaginaţie, ci au ţinut să spună adevărul conform cu mărturiile celor implicaţi în acel eveniment . O astfel de curbă e posibil să fi fost făcută într-adevăr tocmai pentru a evita vântul, care e posibil să fi bătut dinspre sud spre nord, şi astfel ar fi îngreunat decolarea avioanelor de pe portavioane.
O astfel de idee o vedem inserată în filmul „Midway” din 2019, când un avion se prăbuşeşte în mare deoarece a decolat împotriva vântului. Deşi autorii filmului vor să ne convingă că faptele prezentate în film s-ar fi întâmplat şi în realitate, totuşi această scenă e foarte probabil să nu fi existat în realitate. De zburat se poate zbura împotriva vântului, deoarece avioanele depăşesc 300 km/h, şi vânturile rar ajung la asemenea viteze. Dar a decola împotriva vântului de pe un port-avion este o eroare ce ţine de abc-ul aviaţiei în general şi a celei militare în special. Din această cauză portavioanele japoneze s-au rotit pentru a face ca avioanele să beneficieze de vânt favorabil la decolare, dacă naraţiunea din filmul japonez corespunde cu faptele.
Însă pare cu totul lipsită de sens ca flota japoneză să îşi schimbe cursul din cauza vântului, aşa cum ne spune naraţiunea oficială. Vântul este o piedică atunci când decolarea se face împotriva sa, însă cu portavioanele răsucite în direcţia sa, el devine o mână de ajutor la decolare. Plus că toate avioanele japoneze puteau ajunge cel puţin 4 000 de metri, ceea ce înseamnă că se piteau ridica deasupra unei eventuale furtuni de la nivelul apei oceanului. Aşa că ideea cum că flota japoneză şi-ar fi schimbat cursul firesc de nord vest, în linie dreaptă Japonia- Hawaii către vest, spre a veni apoi dinspre nord în direcţie verticală spre Hawaii, pare nefirească. Ea este făcută cu rol de a 2-a za dezinformaţională, pentru a credibiliza pe cât posibil prima za a acestui lanţ dezinformaţional, respectiv aceea a confundării avioanelor japoneze cu cele americane B-17, care ar fi venit dinspre coasta de vest a Americii. Acest fapt era imposibil în 1951, după cum am arătat în secţiunea linkată mai sus . Mutarea cursului de zbor al avioanelor japoneze dinspre nord-vest spre nord, şi a celor americane B-17 dinspre nord-est spre nord, este un număr de „magie” dezinformaţională. Prin ea s-a cârpit prima za dezinformaţională a avioanelor B-17, pe care dizidenţii americani trebuie să o fi sesizat imediat, relativ la direcţiile diametral opuse de zbor a avioanelor japoneze faţă de cele americane. Iată că, dacă ruta flotei japoneze este discret împinsă spre vest, în aşa fel încât avioanele să vină dinspre nord spre insula Oahu, atunci această presupusă confundare cu fantomaticul zbor de B-17-uri nu mai pară atât de fantezistă.
Rămâne în continuare improbabilitatea lanţului de coincidenţe care cred că ar fi avut nevoie de câteva miliarde de ani pentru a se fi întâmpla în realitate. Epicentrul lor este dat de faptul că şi avioanele B-17 ar fi trebuit să facă şi ele un ocoliş, spre est de data asta, pentru a se suprapune cu presupusa rută a avioanelor japoneze. Toate aceste „coincidenţe”, puse în continuarea celor cu submarinul detectat şi scufundat de nava Ward cu 90 minute înainte de atac, şi cu paralizarea apărării de la Clark Field (Filipine) de către generalul Douglas McArthur, fac din naraţiunea oficială foarte improbabilă spre falsă.
Din punct de vedere strategic, atacul avea cele mai mari şanse de reuşită dacă grosul avioanelor ar fi venit dinspre est. Motivul este acela că insula era împânzită de obiective militare care puteau recunoaşte avioanele japoneze venind şi alerta baza. Orice avion venit dinspre vest producea un fior celor de pe insulă. Probabil că unele avioane japoneze au venit şi prin nord, altele au înconjurat insula şi au venit prin vest. Însă majoritatea trebuiau să vină prin est deoarece ar fi evitat observarea de către acele obiective militare şi un eventual atac dinspre acestea. Prin urmare putem dimpotrivă specula că ruta flotei japoneze ar fi fost chiar uşor înclinată spre sud faţă de direcţia normală Japonia- Hawaii, pentru a avea intrare mai amplă dinspre est.
Acest lucru este susţinut de reacţia primului pilot japonez care observă obiectivele , la minutul 16.20 din filmul „Storm Over the Pacific”. Acesta exclamă numele navelor pe care le-a văzut pentru prima dată, respectiv „Nevada! Arizona! Tennessee! West Virginia”, adică exact după cum le vedem în următoarea fotografie luată dinspre nordul lagunei.
Aşa cum le vedem aici ele sunt în număr de 9. Aproximativ acelaşi lucru îl vedem în fotografia de mai jos, luată tot dinspre nord, în data de 30 octombrie 1941, de la o înălţime mai mare. Diferenţa e că în această fotografie lipsesc 4 dintre acestea 9 din poza de mai sus, rămânând doar 5. Probabil că ele erau mutate din când în când şi de aceea nu există concordanţă. Vedem în ea o formaţiune de 9 nave ancorate înspre partea de nord a lagunei, în grup de 3-5-1. Apoi, în nordul insulei cu pista aeroportului mai vedem încă 4 nave (sau 3, dacă cea din stânga e altceva). În stânga insulei ( din punctul de vedere al privitorului) vedem aceste 5 nave grupate 2-1-2, şi apoi o a 6-a navă ce pare mai curând un ponton, pentru că atinge uscatul.
USS Vestal este una care a fost mutată deoarece USS Arizona se vede singură în momentul atacului . Putem intui că cele 4 nave care nu se mai văd în această a doua fotografie ar fi putut fi ancorate în grupul celor din nordul lagunei, sau altundeva. Dar dacă scoatem 4 din acest grup, tot ar mai rămân 5 . Ei bine, dacă acea formaţiune de avioane japoneze ar fi venit dinspre nord, aşa cum minte naraţiunea oficială, atunci pilotul în cauză ar fi exclamat numele acestor vase dinspre nordul lagunei; pe ele le-ar fi văzut primele chiar dacă distanţa dintre ele şi cele din grupul USS Arizona era de doar 100-150 metri.
Documentarele şi filmele despre acest atac îl prezintă în două mari etape care s-au suprapus în bună măsură: prima este cea a armelor mitraliere grele şi bombelor comune lansate din avioanele de vânătoare (fighters) iar ce-a dea doua este cea a torpilelor. Unele filme arată un atac cu mitraliere la început, altele un atac cu bombe. Sigur este faptul că torpilele spre navele din grupul USS Arizona nu puteau fi lansate decât dinspre est, deoarece în vestul lor era însăşi insula cu aeroportul.
Ei bine, dacă ne uităm la harta obiectivelor militare americane dinspre insula Oahu din imaginea de mai jos, observăm că era mult mai puţin riscant atacul dinspre est, cu ocolirea insulei prin sud şi intrarea în lagună dinspre sud est, mai curând decât ocolirea insulei prin est dinspre nord, aşa cum foarte probabil mint CIA şi FBI. Atacul cu torpile se putea realiza şi prin pătrunderea insulei pe la jumătatea ei dinspre est, şi ocolirea lagunei prin nord.
Un alt argument pentru păstrarea rutei flotei japoneze pe direcţia normală Japonia- Hawaii, sau chiar a înclinării sale spre sud , este faptul că se putea ţine la ceva mai mare distanţă de cele 5 staţii radar de pe insulă, plasate în vestul ei, deşi ordinul pe unitate a fost ca ele să fie închise în momentul atacului.
Web-site-ul guvernamental National Park Service prezintă o fotografie a jurnalului de zbor pe minute în care ruta se vede dinspre nord. O uriaşă ciudăţenie în această imagine este faptul că vedem rute de zboruri la 7 PM, deşi Elliot declarase că în jur de ora 9 AM el şi Lockard au părăsit staţia radar cu fişele de radar . Cum au ajuns cele de seară notate acolo? Explicaţia stă în faptul că spionajul civil a mers înapoi în timp şi a falsificat aceste date, modificând o fişă ulterioară în timp ce a ascuns pe cea originală a lui Lockard şi Elliot. Dar iată că securiştii lor nu-s cu mult mai deştepţi decât cei dâmboviţeni, despre care am făcut documentarul meu , „Diversioniştii” , şi s-au dat de gol!
O foarte probabilă alterare de probe găsim în declaraţia lui George Elliot de la sfârşitul războiului cum că avioanele japoneze ar fi venit dinspre nord-est (indiciu Ctrl+F „northeast”) . Mai târziu în aceeaşi declaraţie găsim o întrebare despre ruta avioanelor B-17 la care George Elliot confirmă că ar fi venit dinspre nord (indiciu Ctrl+F „that would have been the closest route”) . Aşa ceva pare să fie o alterare de probe în declaraţia lui Elliot, pentru că, după cum am arătat în secţiunea linkată mai sus , nici un avion nu avea cum să zboare în 1941 din coasta vestică a Americii în Hawaii. Probabil că avioane circulau dinspre nord spre sud, la aeroportul din Pearl Harbor , dar şi invers. Cel mai probabil că avioanele B-24 ajungeau pe portavion până aproape de Pearl Harbor, şi de acolo decolau pentru a ateriza pe acel aeroport, deoarece astfel se economisea cel mai mult combustibilul. E posibil să fi dat de două sau 3 ori ocolul insulei Oahu, pentru a menţine avionul în formă. Acelaşi indiciu este şi ruta de nord-est , nu nord, aşa cum este indicat în declaraţia lui Elliot, care induce minciuna că direcţia nord ar fi indicat cea mai scurtă distanţă dintre California şi Hawaii . Această informaţie este de fapt o za dezinformaţională pentru a ascunde neliniştea celor 3 faţă de a acea formaţiune ce se îndrepta spre Pearl Harbor.
Alte dezinformări posibil plantate ulterior în declaraţia de după război a lui George Elliot
Aceeaşi idee se poate vedea mai târziu în această audiere (indiciu Ctrl+F „ no one could identify that flight it was considered an enemy flight”) în care Elliot dă impresia că nu se puteau anticipa avioanele inamice. O astfel de declaraţie contrazice însuşi spiritul lui, datorită căruia am aflat despre radarul Opana.
O altă dezinformare este cea menită să susţină aşanumitul primitivism al radarului în 1941, care nu ar fi putut indica numărul de avioane (indiciu Ctrl+F „Could you tell anything about the number of planes in the flight”) din formaţiunea japoneză. Desigur că 100 de avioane sunt mai greu de numărat, la fel cum sînt orice alte 100 de lucruri alăturate, dar faptul că n-ar fi putut fi numărate este un fals.
Iată cum funcţiona radarul în 1940!
Însă numărul de aparate B-17 erau undeva la 40 în toată Armata SUA. O astfel de portiţă dezinformaţională cu numărul avioanelor a fost menită să-i cumpere tăcerea faţă de un foarte probabil ordin venit de mai sus de a ignora alerta. Acest fapt nu s-a întâmplat cu încăpăţânatul operator radar George Elliot. El trebuia să recunoască faptul că sistemul radar nu funcţiona, şi nu a făcut-o. Prin urmare a rămas un simplu sergent . Kermit Tyler şi-a luat în cârca sa neghiobia de a nu alerta baza, iar spionajul civil l-a recompensat cu gradul de locotenent colonel la care a ajuns în mai puţin de un an. Plus de asta l-a sprijinit prin această za dezinformaţională a avioanelor B-17, aşa că l-a scos şi de sub incidenţa condamnării neglijenţei în serviciu sau chiar cea a trădării. Dacă nu îşi accepta acest rol, şi spunea cine i-a dat ordin de mai sus să oprească alerta, atunci în locul lui era ales următorul pe lista ierarhică, până când cineva accepta acest rol de capăt al declasificării informaţiei ierarhiei de comandă pentru opinia publică.
În perioada contemporană personal am găsit această tehnică în măsluirea statisticilor morţilor din 2019 din Italia făcută după data de 21 martie 2020 , pentru a se suprapune peste interesele panicarde de speriere a populaţiei cu periculozitatea virusului SARS-COV-2 . Dacă acele date ar fi fost sustrase atunci ar fi fost alterare de probe; modificarea lor este plantare.
Un alt semn de alterare dezinformaţională a declaraţiei lui Elliot (indiciu Ctrl+F „we would stay there until 12 o'clock noon Sunday, December 7” ) este informaţia cum că ei ar fi trebuit să rămână în post până la ora 12, adică să efectueze încă 5 ore. Aşa ceva contrazice declaraţia lui Lockard dar chiar şi propria declaraţie cum că după ei a venit un camion la un moment dat ca să-i ducă 9 mile la locul unde stăteau. Desigur, dacă trebuiau să stea mai mult de 4 ore, mai întâi nu are sens ca acel camion să vină după ei. Apoi, nu are sens ca Lockard să-i ceară să oprească staţia exact la ora 7. De fapt o astfel de informaţie este menită să ascundă faptul că următoarea tură nu a ajuns să-i schimbe pentru că nimeni nu trebuia să vadă acele avioane japoneze venind.
Această alterare de probe ar putea fi senzaţia că radarul de la Opana n-ar fi avut suficienţi oameni şi că din cauza asta la ora 7 nu a venit nimeni să-i înlocuiască , conform programului de tură (indiciu Ctrl+F „Instead of 18 men, as we had on December 7, we had approximately 40 men” ) erau 18 oameni la staţia Opana, destui pentru a-i înlocui pe cei doi. Supimentarea numărului de operatori este menită însă să creeze falsa impresie că nu ar fi existat suficient personal la staţiile radar, ceea ce este o minciună.
Iată ce se poate face prin alterare şi plantare de probe, alături de o uriaşă campanie de dezinformare! Inginerii dezinformării pot crea din nimic probe care abat atenţia crimei către altcineva. De asemenea, ei pot distruge viaţa cuiva prin astfel de probe artificial create, ceea ce implică mari semne de întrebare despre puterea justiţiei de a crea dreptate în era industriei contrafacerii probelor, aşa cum a fost ea construită de spionajul civil. În următoarea secţiune voi da un exemplu de împletire a tehnicilor de dezinformare indirectă pentru a susţine naraţiunea oficială a atacului de la Pearl Harbor din decembrie1941, ca atac surpriză
2.5.4.7.2.2. (continuare) Tehnica de dezinformare prin camuflare în documente 2
În acest articol continui descrierea variantelor de dezinformare prin camuflare în documente, prin descrierea grupului care nu sînt specifice doar dezbaterilor ci şi materialelor permanente de presă.
Dezinformare prin jargon lingvistic
Această variantă a tehnicii de dezinformare prin camuflare în documente se manifestă prin abstractizarea unor formule sau fraze într-un termen specializat, neînţeles de majoritatea cetăţenilor. Pentru profesionişti el are în mod natural rol de simplificare a limbajului, la fel cum este titlul, sau rezumatul pentru un conţinut mai amplu. Însă comunicarea prin aceşti termeni pentru omul simplu, nespecializat în acel domeniu, fără definirea iniţială a lor, este o formă de necomunicare, de fapt. Acest lucru se poate întâmpla natural, neintenţionat, datorită grabei emiţătorului. Însă aşa ceva poate fi şi o strategie deliberată de a produce confuzie receptorului. Limbajul profesioniştilor unor domenii specializate şi nepopulare poate astfel deveni astfel de neînţeles pentru omul simplu, nefamiliarizat cu termenii săi.
Cel mai clar exemplu în acest sens este limbajul juridic. Acesta face uneori exces de termeni tehnici care au corespondenţă în termeni comuni, ştiuţi de toată lumea. De exemplu termenul juridic „poprire” este înţeles de mai puţini oameni, însă termenii echivalenţi precum „recuperare” sau „amendare” sau chiar „executare”, sînt cunoscuţi şi înţeleşi de majoritate, dar evitaţi în documentele oficiale. Unii termeni ai limbajului juridic sînt necunoscuţi vorbitorilor curenţi de limbă pentru faptul că acoperă realităţi, proceduri şi domenii necunoscute pentru ei. Din moment ce apar în documente publice, ei ar trebui definiţi la finalul paginii sau în note de subsol, sau numerotaţi cu corespondenţă într-un dicţionar juridic oficial, pentru a fi înţeleşi şi de nespecialişti. Era internetului a facilitat însă deschidere, şi orice termen juridic poate fi găsit în mediul online şi înţeles de oricine. Într-o dezbatere însă aşa ceva nu se poate face instantaneu, şi poate fi un punct de bruiaj pentru adversar.
O mulţime de domenii au astfel de termeni specializaţi. Spionajul civil foloseşte termenul „defectare” pentru ceea ce în limbajul militar clasic se cheamă „dezertare”. Spionajul civil nu este tocmai o armată clasică. Însă cei doi termeni sînt în cea mai mare parte echivalenţi şi pot fi folosiţi ca atare în materiale de popularizare. Însă, ne putem închipui că spionajul civil nu are interes popularizarea unor adevăruri privin însăşi funcţia sa în societatea contemporană, ci dezinformarea. Excesul de termeni tehnici poate duce la pierderea atenţiei receptorului, adică însuşi sensul dezinformării.
Mai departe voi descrie acele variante de dezinformare prin tehnica de camuflare în documente folosită cu preponderenţă de mass-media şi mai puţin de comunicarea colocvială.
Falsa dezbatere
Această variantă de dezinformare prin camuflare în documente este aplicarea în limbajul vorbit al sofismului falsei dileme din logică. Prin el se creează iluzia existenţei doar a două opţiuni dintr-un număr care este de fapt mai mare. Astfel că el exclude astfel cel puţin o altă opţiune, de obicei cea care contează pentru informarea corectă a opiniei publice. În acest caz, dezinformarea are rol de cenzură în toată regula; diferenţa dinte această variantă de camuflare şi cenzura clasică este aceea că informaţia rămâne publică, nu este interzisă, doar că nimeni sau foarte puţini îi dau atenţie, sub forţa dezinformării.
Cel mai concludent exemplu de falsă dezbatere este discursul electoralist al demagogilor privind politicile de stânga sau de dreapta. Astfel de false şi interminabile dezbateri se văd între socialişti (stânga) şi creştin-democraţii (dreapta) europeni sau democraţi (stânga) şi republicani (dreapta) în SUA. Aceste doctrine economice se referă la tipul de joburi creat pentru cetăţeni în spaţiul social: politica de stânga creează locuri de muncă patronate de stat în zona birocratică; politica de dreapta le creează în zona productivităţii, patronate de companii private. Primele sunt ceva mai lejere, însă creează şi un soi de plictiseală şi plafonare angajatului, pe lângă un câştig minim. Locurile de muncă „de dreapta” sînt mai bine plătite, însă duc şi la un stres mai mare şi, pe termen lung, la întărirea predispoziţiei spre revoltă a angajatului. Dezbaterile dintre demagogi în talk-showuri vizează o nesfârşită oscilare între valorile conservatoare ale siguranţei vieţii de zi cu zi şi cele liberale ale creşterii productivităţii şi evoluţiei tehnologice. Fiecare dintre aceste poziţii excelează într-una dintre aceste valori în detrimentul celeilalte. Promovarea dezbaterilor dintre adepţii uneia dintre aceste doctrine şi ceilalţi reprezintă o tehnică de dezinformare prin tehnica falsei dezbateri în documente. De fapt principala problemă politică a societăţii contemporane nu este o dezbatere între două tendinţe naturale în organismele vii, care vor conlucra mereu împreună în angrenajul comportamentului. Principala problemă politică a societăţii contemporane este acea de a extinde în întregul gros al societăţii tehnologia disponibilă la acest moment şi nivelul de trai aferent acesteia. Clasa marilor industriaşi şi bancheri s-a interpus în mod abuziv între tehnologie şi grosul societăţii, astfel că o parte dintre membri speciei nu pot beneficia de avantajele tehnologice atinse de umanitate.
În România cel mai clar exemplu de dezinformare prin tehnica falsei dezbateri în documente este propagarea dezbaterilor dintre adepţii teoriei loviturii de stat şi cei ai revoluţiei în decembrie 1989. Am arătat în detaliu în cartea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” că tragedia din 1989 nu a fost nici lovitură de stat/palat şi nici revoluţie . În realitate atunci s-a întâmplat o invazie CIA prin instigare la război civil cu rol de a absorbi în raza capitalismul spaţiile est-europene, după cum am arătat în documentarul meu „Eroii au murit.1899. CIA” . De 35 de ani România e sufocată de această falsă dezbatere, fără să vadă adevărata faţă a tragediei din decembrie 1989.
Ambiguizarea (interpretarea/redarea deformată a unui subiect sau a unei ideologii)
Această variantă a tehnicii de dezinformare prin camuflare în documente constă în expunerea deliberat distorsionată a unui subiect sau a unei ideologii cu scopul de a împiedica opinia publică să ajungă la ea. Subiectul principal este în aşa manieră deformat încât atrage atenţia opiniei publice prin altceva decât prin ce ar atrage atenţia dacă ar fi prezentat corect. Ambiguizarea trebuie diferenţiată de forma de denigrare prin contracarare în documente prin faptul că nu se referă la o teorie nouă, special creată de spionajul civil pentru a mima dizidenţa politică, ci la o teorie creată de dizidenţa politică autentică. Ambiguizarea este o trivializare serioasă, una care reduce subiectul la elemente mai puţin importante. Aşadar, diferenţa faţă de varianta de trivializare constă în absenţa umorului cu care se face interpretarea unui discurs, de obicei distratorul simulând prostia, nivelul intelectual redus sau chiar abuzul de substanţe psihoactive. Cele două variante pot fi îmbinate între ele în decursul aceluiaşi discurs, dezinformatorul trecând succesiv de la băşcălie la inepţie şi invers.
Ambiguizarea se aseamănă şi cu varianta banalizării, singura diferenţă fiind aceea că banalizarea aduce un subiect mai grav în discuţie, în timp ce ambiguizarea aduce o mulţime de alte subiecte, mai puţin importante, dar care îl înfundă pe cel dorit a fi ascuns.
Varianta de tipul haosului informaţional a tehnicii de dezinformare prin camuflare în documente se află la polul opus faţă de cenzura clasică, însă în mod ciudat are cam aceleaşi efecte, respectiv împiedicarea mesajului dinspre emiţător spre receptor. Cenzura clasică constă în alterarea maximă a tuturor probelor unui eveniment sau ale unui document, în aşa fel încât nu mai rămâne nimic din el spre a fi comunicat pentru opinia publică. Haosul informaţional se apropie mult de aşa ceva, cu diferenţa că probele nu sînt alterate, nu se sustrage nimic din ele, dimpotrivă, ele sînt îngropate cu detalii nesemnificative din care opinia publică nu mai înţelege nimic. La acest aflux uriaş de informaţii omul simplu preferă să se ocupe de altceva decât să urmărească subiectul.
Iată că cenzura neo-sclavagismului capitalist se poate manifesta şi prin ascunderea epicentrului unei drame prin supraexpunere mediatică a straturilor vecine (efectele epicentrului). Pe termen mediu aşa ceva provoacă o lehamite faţă de subiect din partea opiniei publice, indiferent de cât de spectaculos e evenimentul la început. Între timp, în loc de epicentrul real, spionajul civil aduce un fals epicentru, unul clonat , care intră în percepţia publică după modelul reclamei, prin asociere imediată cu drama întâmplată. Acest refuz natural al opiniei publice de a mai şti ceva decât varianta oficială are rol de adevărat scut indirect pentru obturarea adevărului despre epicentrul real comunicat de dizidenţii politici. Între timp, spionajul civil vine cu un subiect de dezinformare indirectă prin tehnica clonării în realitate, care maschează şi mai tare comunicarea adevărului pentru obedienţii politici.
Varianta de tipul haosului dezinformaţional a tehnicii de dezinformare prin camuflare în documente seamănă destul de bine cu cea a ambiguizării descrisă mai sus, cu diferenţa că pare una serioasă, meticuloasă, spre deosebire de cealaltă care pare una nătângă, incompetentă. Însă în ambele cazuri sistemul dezinformaţional face o mediere viciată între epicentrul informaţional dorit comunicat de emiţător şi opinia publică.
Cel mai clar exemplu pentru această variantă a tehnicii camuflării în documente este cel al haosului informaţional creat în jurul lui Osama Bin Laden în anul 2002 şi pe finalul lui 2001 în mass-media oficială. Nici măcar o singură voce nu a fost lăsată să pună sub semnul întrebării această alegaţie lipsită de cel mai elementar probatoriu, care a coborât principiile justiţiei către Evul Mediu. A fost nevoie de apariţia mişcării pentru adevăr la 11 septembrie (9/11 truth movement) şi a cărţii lui David Ray Griffin „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” în 2004 (după care s-a făcut acest documentar ), pentru ca opinia publică nord-americană să înţeleagă în bună măsură că a fost supusă la un amplu proces de dezinformare.
În ceea ce priveşte tema Pearl Harbor, cel mai evident caz de dezinformare prin această variantă este seria de vloguri „Pearl Harbor Minute by Minute”, publicată pe platforma de găzduire video Youtube în 2020, deci destul de recentă. Această serie este compusă din 10 episoade a câte 30 de minute fiecare, cu toate detaliile posibile existente în jurnale individuale ale celor participanţi, şi poate chiar plantate . Nivelul acesta de detaliu este mult peste capacitatea omului mediu de a urmări un subiect, lipsit de umor sau divertisment. În această serie este amintit şi radarul de la Opana, care a surprins avioanele japoneze venind cu 50 de minute înainte de atac dar şi despre submarinul depistat şi scufundat . Dar aceste detalii semnificative nu sînt redate în acelaşi episod şi nu se face astfel o asociaţie logică între ele. Aceste două evenimente sînt tratate ca nişte scăpări inerente ale unei armate nepregătite. Ne putem imagina că armata SUA nu era în stare să realizeze aceste interceptări atât a avioanelor cât şi a submarinului, dacă era nepregătită. De asemenea, circumspecţia amiralului James O. Richardson faţă de mutarea bazei de la San Diego California la Pearl Habor, Hawaii, este semnul unei înalte calificări militare şi capacităţi de anticipaţie pe care comandanţii navali şi militari americani o aveau în acel moment.
Acest haos dezinformaţional făcut prin hiper-inflaţia de detalii presărate între cele două evenimente are scopul de a submina legătura logică între ele. Implicit ele subminează şi ideea de cunoaştere în prealabil a atacului de către pilonii administrativi ai SUA. Dar atacul nu a fost doar cunoscut ci şi pregătit în prealabil de către FBI în colaborare cu casta Zaitatsu sin Japonia, după cum am arătat în detaliu în secţiunea dedicată exploziei depozitului de muniţie al navei USS Arizona şi în aceasta .
Deşi seria se numeşte „Pearl Harbor, minut cu minut”, şi ne sufocă cu detalii nesemnificative, ea nu începe cronologic descrierea evenimentelor. Ea ar fi trebuit să menţioneze iniţial demiterea amiralului James Richardson la începutul anului 1941, după ce protestase anterior la Washington despre relocarea bazei flotei din Pacific de la San Diego, la Pearl Harbor. Abia la minutul 4 din episodul 3 se spune despre demiterea amiralului Richardson, când majoritatea celor cu inteligenţă medie au renunţat să mai urmărească subiectul datorită acestui stufăriş informaţional. Un astfel de detaliu, împreună cu cel al radarului şi submarinului duc la concluzia probabilă că aacul de la Pearl Harbor a fost plănuit.
Demiterea amiralului Richardson este cel de-al doilea indiciu ca importanţă de cunoaştere în avans a atacului. Primul indiciu este repetarea exactă a scenariului la Clark Field, în Filipine, la nu mai puţin de 9 ore de când s-a întâmplat Pearl Harbor, când ştirea dăduse deja ocolul pământului. De aceea, printre dizidenţii politici, Clark Field este numit şi Pearl Harbor 2. Iată cum această serie dezinformaţională de mini-documentare exclude posibilitatea ca atacul de la Clark Field să facă parte din fenomenul general Pearl Harbor. Observăm cum ea ciupeşte astfel discret cel mai important indiciu al naraţiunii cunoaşterii prealabile a viitorului atac al japonezilor de către pilonii administrativi ai SUA.
Apoi, celelalte 3 indicii prezentate în această serie nu sunt redate la nivelul de detaliu în care sînt redate celelalte teme de balast dezinformaţional prin care sînt camuflate. Ele nu apar în mod deliberat unul lângă celălalt, tocmai pentru a nu permite legătura logică între acestea, ci izolarea lor în haos dezinformaţional. Am arătat într-o secţiune din cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” că exact acelaşi model s-a încercat în izolarea şi dispersarea pe mai multe rânduri în Cimitirul Eroilor din Bucureşti a crucilor victimelor celor mai mari inginerii sociale ale tragediei din 1989, respectiv masacrul militarilor unei unităţi militare la Otopeni şi cel al grupului Trosca la MApN . Dacă tema demiterii amiralului Richardson apare abia în episodul 3, celelalte 2 indicii sînt izolate într-unul din primele două episoade. La minutul 12 din episodul 1 se spune despre observarea submarinului, la 90 de minute înainte de atac, şi nimic despre demiterea amiralului James Richardson sau interceptarea avioanelor cu 55 minute înainte de atac de către staţia de radar Opana.
La minutul 21 din episodul 2 se spune despre interceptarea avioanelor cu 55 minute înainte de atac de către staţia de radar Opana, dar şi despre existenţa a altor 4 baze radar de pe insula Oahu. Nu se spune numele celor doi operatori , George Elliot şi Lockard, pentru a submina interesul publicului de a căuta detalii despre ei şi a vedea cum au fost trataţi după război, în special primul… De asemenea, nu se spune nimic despre foarte importantul ordin ca staţiile să rămână închise după ora 7. Acest ordin a fost urmat de operatorii celorlalte 4 staţii, dar refuzat de unul dintre cei nai mari eroi americani, cvasi-necunoscutul George Elliot, care nu a vrut să lase staţia nesupravegheată şi a repornit aparatele. După cumam menţionat mai sus, nu se spune nimic nici în acest episod despre demiterea amiralului James Richardson sau despre scufundarea submarinului.
Cine doreşte se poate duce şi investiga o perioadă acele subiecte, aşa cum am făcut eu cu tema Pearl Harbor. Dar majoritatea populaţiei nu are acei 2-3 ani cât mi-a luat mie pentru cercetarea acelor evenimente. De aceea omul simplu are nevoie de un rezumat de genul celui făcut de mine în acest subcapitol. Ei bine, „rezumatele” făcute de departamentul de dezinformare al spionajului civil, şi apoi retransmise către media oficială atestă o astfel de ambiguizare a temei încât opinia publică nu înţelege faptul că acel groaznic eveniment a fost plănuit de marii industriaşi şi bancheri, în sensul escaladării unei catastrofe umanitare, care este foarte profitabilă pentru ei.
La noi în România, cel mai stringent exemplu a acestei tehnici este dosarul stufos în peste 50 de volume despre Gheorghe Dincă, dat opiniei publice ca fals autor al răpirii şi uciderii adolescentei Alexandra Măceşanu în 2009 . Hiper-expunerea sa în asociere cu fata a creat naivilor creduli faţă de autorităţi iluzia că el ar fi răpit-o sau ucis-o sau traficat-o. În felul acesta sadicii din vârful ierarhiei statului au creat şi o falsă cauză pentru dispariţia fetei dar şi un fals efect pentru ce s-a întâmplat cu ea după aceea, scăpându-l astfel pe colegul lor de perversitate morbidă.
Publicitatea (advertising)
Despre advertising am spus suficient în cel mai citit articol scris de mine pe această platformă , pe care l-am absorbit ca secţiune în această carte. Dar aceste false calităţi ale produselor pot fi folosite şi pentru bruierea mesajului unui anumit emiţător ce comunică anumite informaţii ce se doresc scoase din atenţia publică. Publicitatea în acest caz vine cu forme de dezinformare prin variante de tip bruiaj, banalizare, relativizare şi cosmetizare. Mai mult decât atât, publicitatea are rol de hiperinflaţie informaţională dar nu pe subiectul dorit ascuns din atenţia publică, ci pe subiecte externe care banalizează astfel pe cel dorit ascuns din atenţia publică. Mai simplu spus, în loc ca omul simplu să se gândească la tragedia de la Pearl Harbor sau din decembrie 1989 de la noi, el se gândeşte la iluziile promovate de materiale de dezinformare prin publicitate despre calităţi mitologice ale anumitor produse.
Divertismentul în exces
Divertismentul este acea parte a culturii care prezintă doar partea frumoasă a lumii contemporane, adică ideea de sfârşit fericit (happy ending). El poate fi redus la petrecerea continuă, eliminarea rivalilor şi norocul în dragoste, adică tot ce-şi doreşte un om. Dar cei mai mulţi nu pot atinge decât parţial aceste idealuri, şi de aceea divertismentul creează o bulă iluzorie de săpun în jurul lor. Aşa ceva poate funcţiona ca antidepresiv în proporţii moderate şi poate ajuta omul simplu să uite de inechităţile societăţii contemporane. Însă, asemenea oricărui antidepresiv, consumat în exces bulă iluzorie de săpun poate deveni dependenţă şi izolare. Divertismentul în exces poate deveni dintr-o bulă iluzorie o adevărată peşteră din mitul lui Platon, care împiedică opinia publică să afle adevăruri dureroase. Într-adevăr, viaţa nu este şi nu trebuie să fie doar durere, trebuie să ne şi relaxăm, fie şi prin divertisment. Însă atunci când divertismentul prezintă viaţa doar ca o grădină de trandafiri, şi ea de fapt este de fapt o peşteră, vorbim deja de dezinformare. Rezultatul este o pierdere a lucidităţii asemenea abuzului de substanţă psihoactivă, adică permanentă înfundare în negura neo-sclavagismului .
Şi despre tema divertismentului am scris într-un articol anterior, absorbit ca secţiuni în această carte, precum jocurile agresive sau prin proiectul meu artistic început în 2009 numit „Corruption Story”, care a adus şi o investigaţie sociologică a fenomenului Hollywood . O primă analiză pe care am făcut-o pe această temă viza un număr de 18 actori şi oameni de film reprezentativi pentru Hollywood care au făcut un video motivaţional pentru a convinge cinefilii şi nu numai să meargă şi să voteze . O astfel de campanie era menită să cârpească ideea de democraţie, în contextul lehamitei majorităţii faţă de politică şi a absenteismului constant de peste 50 % de la vot. Am arătat 8 reclame ascunse în interiorul unor filme pentru companii mari în care jucau unii dintre actorii din lista celor 18. În acelaşi fel filmele comerciale înglobează reclame şi pentru produsele spionajului civil. Voi arăta într-o secţiune ulterioară cum filmele de la Hollywood au întreţinut minciuna seculară despre Pearl Harbor şi alte teme sensibile din istoria modernă şi contemporană.
Toate tehnicile de dezinformare indirectă ale realităţii din categoriile B (de presiune psihologică) şi C (de reparaţie) se aplică identic şi în documente, cu diferenţa specifică celor două medii.
2.5.4.7.2.2. (continuare) Tehnica de dezinformare prin camuflare în documente 1
Tehnica de dezinformare prin camuflare în documente se deosebeşte de cea de camuflare în realitatea obicectuală în primul rând pentru că se referă la surse, de cele mai multe ori în formă de text sau discursul vorbit. Dezinformarea în probatoriul audio-video se cheamă manipulare sau fals în documente, la fel ca în cazul textului. Dar această tehnică nu se aplică doar la sursele de documentaţie ci şi la procesul de argumentare într-o dezbatere sau, mai bine zis, de bruiere a argumentării adversarului. De fapt, toate tehnicile de dezinformare în documente se referă şi la bruierea adversarului în dezbateri. Reamintesc cititorului faptul că folosesc o variantă extinsă a termenului de „document”, în care intră absolut tot ce simulează o realitate trecută sau posibilă sau o ideologie, inclusiv vorbită, trecătoare, nu doar documentul clasic, permanent.
O altă diferenţă faţă de forma din realitate a acestei tehnici este aceea că nu vizează în mod exclusiv aducerea în prim-plan a unui eveniment şi mai dramatic, menit să-l mascheze pe cel dorit spre a fi scos din atenţia opiniei publice, ci orice fel de bruiaj care conduce la întreruperea discursului ce se doreşte ascuns. Cazul de mai sus (în articolul precedent), cu obedienţii faţă de măsurile aberante ale autorităţilor în cazul pandemiei de COVID-19, care reproşau adversarilor dizidenţi ai dezbaterilor că ar susţine naraţiunile despre presupusa nocivitate a tehnologiei 5 G şi presupusul plan de exterminare al lui Bill Gates , este unul tipic de camuflare a argumentelor raţionale ale dizidenţilor. Până la urmă acestea s-au impus în faţa majorităţii şi măsurile aberante au fost abandonate de autorităţi. Aducerea acestor „teorii ale conspiraţiei” în dinamica argumentării a avut rol de bruiaj al retoricii dizidente, bazată pe informaţiile venite din somităţi mondiale în domeniul virusologiei şi microbiologiei precum Luc Montagnier şi Didier Raoult . Am arătat mai sus că aceste „teorii ale conspiraţiei” au fost create deliberat de spionajul civil tocmai pentru a provoca acest bruiaj şi confuzie în rândul opiniei publice.
Însă aceste exemple de camuflare în documente cu ajutorul unei alte tehnici (în cazul de faţă, contracararea de denigrare) sînt rare, deşi foarte eficiente. Majoritatea cazurilor de aplicare a lor concretă în forma camuflării simple se face prin surse precum textul scris, reportaje sau documentare video. Tehnica de camuflare în documente se manifestă în special în dezbateri, mai puţin în sursele tipice. Totuşi există şi aici câteva variante ale acestei tehnici care se aplică şi în documentele permanente, pe care le voi descrie la finalul acestei expuneri. Împreună, ele sînt următoarele:
Variante de camuflare în documente folosite cu preponderenţă în dezbateri:
Variante de camuflare în documente folosite atât în dezbateri cât şi în documente permanente:
- Dezinformare prin jargon lingvistic;
- Falsa dezbatere;
- Ambiguizarea (interpretarea/redarea deformată a unui subiect sau a unei ideologii);
- Haosul informaţional. Hiperinflaţia informaţională;
- Publicitatea (advertising);
- Divertismentul în exces.
Mai departe voi expune pe cele folosite în special pentru vorbirea liberă.
Bruiajul
Este o variantă de camuflare a mesajului unui emiţător oponent spre a-l face perceptibil unui potenţial public. Cel mai comun tip de bruiaj în dezbaterile publice este întreruperea adversarului sau chiar vorbirea în paralel cu el pe temă diferită decât cea adusă în prim-plan, sau pe cea deja comunicată. Nu se înscrie în varianta de bruiaj (a tehnicii de dezinformare prin camuflare) întreruperea adversarului într-o dezbatere pentru corectarea unor date prezentate eronat sau pentru susţinerea unui punct de vedere diferit pe teme aporetice sau demagogiste : de exemplu, un discurs care susţine superioritatea politicilor liberale în faţa celor de stânga (sau invers) nu se bazează pe unanimitate; prin urmare e firesc să fie întrerupt de un reprezentant al ideologiei rivale. În acelaşi fel, un discurs vorbit care apreciază unilateral o măsură politică luată în trecut ce e apreciată controversat de majoritatea cetăţenilor, poate fi întrerupt pentru menţionarea şi a celeilalte variante. Rămâne în sarcina emiţătorului să se ferească în a intra în teme care nu au unanimitate sau nu sînt susţinute de majoritate, altfel riscul întreruperii sale de către un adept al celeilalte ideologii este iminent.
De asemenea, poate fi întrerupt un vorbitor care îşi prelungeşte prea mult discursul, peste 10 minute, cu detalii stufoase, ce riscă să piardă atenţia spectatorilor. Stă în sarcina emiţătorului să sintetizeze în aşa fel informaţiile încât să reducă o temă la sub 10 minute de vorbit, de preferabil 5 minute.
Însă intră în tehnica de camuflare prin bruiaj întreruperea adversarului după 2-3 minute pe motiv că monopolizează discuţia, aşa cum se tot face în emisiunile demagogiste faţă de adversari incomozi, pentru care nu există contra-argumente. Se poate înscrie în aceeaşi tehnică şi diluarea mesajului prin aducerea de detalii nesemnificative în completarea discursului unui vorbitor, alături de cea a haosului informaţional, despre care voi detalia în cealaltă grupă ale acestor variante. Aşa ceva duce la confuzarea şi obosirea publicului receptor.
Banalizarea
Este o tehnică de dezinformare care diminuează gravitatea unui eveniment sau a unei fapte pe baza faptului că în istorie mereu s-au întâmplat orori, şi că acestea sînt inevitabile speciei umane. Dezinformarea constă în faptul că la şcoală copilului i se sugerează timp de o lungă perioadă de timp că lumea este echitabilă, iar un candidat la posturile de conducere are aspect de om onest. Desigur, judecarea revoltei populare ca răspuns la astfel de tragedii nu se mai face de adepţii castei marilor industriaşi şi bancheri după principiul existenţei şi în trecut a numeroase răscoale, ci prin ce a faptului că astfel s-a trecut la acte de barbarism, ceea ce înseamnă un dublu standard în evaluarea unor situaţii. Aducerea de exemple mai tragice întâmplate în urmă cu mai multe decade sau cu secole nu are sens în logica argumentării, deoarece nouă ni se spune constant că acele momente sînt istorie şi trăim în altă eră. Însă o astfel de retorică are sens în dinamica dezinformării, diminuând caracterul tragic al evenimentului şi aducând cu sine un soi de fatalism politic. Ne putem imagina că după o anumită perioadă vine un nou demagog ce promite o falsă revoluţie populaţiei spre a o reentuziasma şi a o face mai profitabilă în angrenajul economic general.
Promovarea ştirilor cu evenimente negative, şi chiar tragice, are şi rol de a menţine populaţia într-o expectativă firească a terorii, şi de resemnare în faţa faptului că ar putea deveni victime, opusul mentalităţii „nu mi se poate întâmpla tocmai mie. Manufacturarea unor catastrofe umanitare de către spionajul civil se face în primul rând pentru creşterea profitului marilor industriaşi şi bancheri . Apoi aşa ceva se face pentru camuflarea punerii în act a pulsiunilor morbide ale unor sadici ucigaşi . Dar ele sînt create şi pentru a banaliza teroarea în percepţia publică, ce apoi poate fi folosită ulterior cu rol de dezinformare pentru a stimula resemnarea victimelor sau urmaşilor acestora în faţa atot-puterniciei marilor industriaşi şi bancheri.
Banalizarea trebuie diferită de clemenţă, care presupune acceptarea gravităţii evenimentului, însă dintr-un motiv sau altul consecinţele politice sau juridice ale sale sînt suspendate.
Agnosticismul empirist
Expresia populară „a te prosti în faţă” este tipicul acestei variante. Cea mai cunoscută tentativă a folosirii ei este ea a partenerului infidel care răspunde cu formula „Nu e ceea ce crezi” atunci când este prins asupra faptului. Uneori analizatorii noştri senzoriali ne pot da iluzii asupra realităţii în condiţii extreme. Mutarea rapidă a mâinii dintr-un recipient cu apă fierbinte într-unul cu apă poate duce la senzaţii opuse cu cele normale. De asemenea, unele iluzii vizuale apar pe fondul oboselii sau insuficientei treziri de dimineaţă, dar şi a lipsei de lumină adecvată. Iluzii apar constant în cazul unor tulburări psihice medii şi severe precum cea schizotipală, borderilne, tulburarea de iluzie (paranoia) sau psihoze precum schizofrenia sau depresia majoră. Însă a susţine implicit că o persoană ce şi-a descoperit partenerul înşelând trece printr-o astfel de stare provizorie, nediagnosticată de vreun psihiatru, este o tentativă de dezinformare prin varianta agnosticismului empirist.
Cu toate acestea, existenţa unui astfel de diagnostic pus de un psihiatru, sau chiar de către un profan prin aplicarea corectă a criteriilor DSM, ridică posibilitatea ca un astfel de om să fi fost victimă a iluziei provocată de propria condiţie psihopatologică. De exemplu varianta de gelozie a paranoiei are impresia că şi-a văzut partenerul/partenera înşelând, aducând ca argumente motive neconcludente, precum faldurile cearceafului sau modul în care şi-a lăsat lucrurile personale în locuinţă. Dar nu aceste cazuri am în vedere cu acel exemplu, ci cel în care partenerul/ partenera infidel/ infidelă este surprins/ surprinsă asupra actului amoros sau în drum spre un loc unde aşa ceva se poate întâmpla, precum o cameră de hotel sau locuinţa celeilalte persoane. În acest caz probabilitatea înşelării este foarte mare.
Desigur, acest caz este unul eşuat. Cea mai mare parte dintre cei ce au asemenea surpriză nu cad în plasa dezinformării şi nu cred varianta pierderii subite a capacităţii senzoriale de a recepta corect realitatea. Partenerul infidel încearcă şi el să încropească ceva, în speranţa că îşi va păstra totuşi relaţia mai veche, sau din pură complezenţă. Însă această tehnică poate fi folosită spre a bruia interlocutorul şi spre a-l atrage în discuţii de filosofie analitică, logică şi gnoseologie la care majoritatea cetăţenilor simpli nu se pricep. Acesta este un mod de a abate firul discuţiei spre alte zone, în care excelează varianta de trolling, după cum vom vedea mai jos.
Agnosticismul empirist este o variantă a tehnicii de dezinformare prin camuflare în documente care caricaturizează teoria kantiană a separaţiei „fenomen-lucru în sine”. Ea este forţată astfel să intre în zona dezbaterilor, în sensul respingerii unor argumente impecabile ale unui oponent pe baza faptului că adevărul este oricum inaccesibil. O astfel de variantă abuzează această separaţie, prin care Kant a vrut să salveze ideea antică şi religioasă a adevărului absolut de adevărul foarte probabil sau mai puţin probabil. Dar filosoful german niciodată nu a vrut să susţină agnosticismul prin această separaţie. De aceea a venit cu un addendum la „Critica raţiunii pure”, numită „Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfăţişa drept ştiinţă”. Chiar şi agnosticismul autentic nu se referă la judecăţile realităţii proxime, ci la speculaţiile „raţiunii pure” , dacă tot am amintit de Kant.
Există un criteriu de a descoperi această variantă a tehnicii de dezinformare prin agnosticism empiric în dublul standard al celor care îl folosesc. Deşi adepţii acesteia folosesc bănuiala şi sugestia în retorica lor, totuşi în faţa unui argument contrar imbatabil ei se mută subit la agnosticism. Această variantă de dezinformare prin agnosticism empiric trebuie net diferenţiată de intenţia unui cercetător de a verifica în amănunt datele realităţii. Aşa ceva poate deriva în haos dezinformaţional, după cum voi arăta mai jos, însă nu se înscrie în această variantă.
Relativizarea
Este o variantă a tehnicii de dezinformare prin camuflare în documente care e menită să submineze înlănţuirea logică între idei ale oponentului sau înalta probabilitate inductivă prin subterfugii teoretice de tip sofistic, care se apropie de trolling, prin care se demonstrează şi contrariul a ceea ce susţine oponentul. Spre deosebire de varianta de mai sus, cea de faţă nu susţine falsitatea ideilor oponentului. Dealtfel, în majoritatea cazurilor, adepţii acestei variante se dau adepţii ideilor ce trebuie subminate mediatic, însă la un moment dat fac astfel de rabaturi logice ce devin de neînţeles pentru un potenţial public, deoarece pot susţine contrariul temei susţinute până atunci. Acesta nu e influenţat decisiv de aceste acte de infiltrare ideologică, însă pe termen lung, odată cu uitarea, sentimentul de incoerenţă a discursului se amestecă şi în discursul original şi astfel este subminată ideologia ce se doreşte ascunsă atenţiei publice.
Camuflarea prin sofisme (bruiajul logic)
Am văzut că tehnicile de dezinformare în realitatea obiectuală de tip antecedenţă şi consecutivitate sînt aplicare a sofismului falsei cauze la nivel de manufacturare de situaţii. Toate celelalte sofisme pot fi folosite pentru a întrerupe şi bruia discursul nefavorabil marilor industriaşi şi bancheri şi a duce discuţia în direcţii haotice, departe de punctul urmărit de cel care vorbeşte în cadrul unei dezbateri, şi al cărui discurs se doreşte subminat.
Nu am să repet datele logicii despre sofisme, ele sînt publice şi pot fi verificate de oricine în cadrul ştiinţei logicii. Toate pot fi folosite cu acest scop de bruiaj logic, spre deosebire de tehnica bruiajului simplu, care avea principal obiectiv întreruperea adversarului ideologic şi interpunerea între emiţător şi receptor, exact ca şi în cazul variantei anterioare. Acelaşi lucru se întâmplă şi în acest caz: distratorul nu are aspect de adversar, ci doar de influenţator al discursului spre a-l îndrepta spre o altă cale. Acesta nu intră în polemici ideologice cu emiţătorul, dar face pe „cetăţeanul turmentat”, care uneori are spasme logice. El mimează constant obtuzitatea înţelegerii concluziilor emiţătorului, insistând pe sensurile diverse ale cuvintelor sau pe operaţiuni logice eronate care duc discuţia în altă zonă.
Cea mai comună eroare intenţionată comisă este cea a sofismului generalizării pripite prin care regula probabilă a inducţiei (transformarea particularului în general şi universal) este dată ca sigură sau foarte probabilă. Pornind de la această eroare, regulile conversiunii şi obversiunii logice sînt abuzate, ajungându-se astfel la concluzii contrare şi chiar contradictorii faţă de cele ale emiţătorului. De exemplu, unui critic acerb al dinastiei Rockefeller i se poate replica despre un concert pe care l-a văzut la centrul Rockefeller din New York, despre artificiile luminile şi maiestatea turnurilor acestui centru, mândria americană etc., etc. Observăm aici în primul rând tehnica de dezinformare prin contracarare în documente de tip cosmetizare. Dar în acelaşi timp ea este şi o camuflare a discursului acuzator, pe baza unui exemplu, probabil singurul, în care dinastia Rockefeller a contribuit la mândria americană, prin cunoscutul centru din New York. Faptul că este foarte probabil ca dinastia Rockefeller să controleze însăşi Banca Federală, şi de acolo fluxurile şi refluxurile economice mondiale care duc la disperare miliarde de oameni, este astfel ascuns prin acest unic exemplu, extrapolat la toate acţiunile acestei infame dinastii.
Alte sofisme folosite de această variantă a tehniciide dezinformare prin camuflare în documente sînt echivocaţia şi amfibolia. Ele constau în erori intenţionate ale unor argumente izolate, bazate pe insuficienta descriere a unor cuvinte. De exemplu, este cunoscut argumentul sofistic:
„Televizorul este alb.
Alb este un adjectiv
Televizorul este un adjectiv.”
Termenul Mediu ,,alb” este un cuvânt echivoc care ascunde de fapt două noţiuni diferite. Aşadar el nu mai este un termen mediu în contextul silogismului. În mod normal premiza majoră ar fi trebuit formulată corect astfel „Televizorul are culoarea albă”. De asemenea, premiza şi minoră propoziţia este formulată incorect. Ea ar fi trebuit să fie astfel „Cuvântul «alb» este un adjectiv.” Prin urmare, observăm că „culoarea albă” şi „Cuvântul «alb»” nu sînt acelaşi termen mediu pentru silogismul în cauză, iar mutarea predicatului logic în concluzia logică se face pe în afara formelor logice corecte.
La nivel de dezinformare generală, astfel de înlănţuiri aproximative şi uneori chiar contradictorii de afirmaţii reflectă deficitar o realitate şi poate duce la bruierea discursului unui emiţător ce se doreşte ascuns opiniei publice.
Trivializarea (băşcălia, trolling-ul)
Constă în aducerea în prim-plan a unor distratori asociativi cu tentă comică pe baza asemănării formale a unor cuvinte, situaţii sau unor erori intenţionate de interpretare, cu exact acelaşi rol precum în variantele anterioare, respectiv de a deturna discursul unei discuţii şi a-i submina receptivitatea. Varianta de trivializare subminează însăşi seriozitatea emitentului dacă intră în jocul dezinformator, sau inteligenţa sa ca neadaptabil şi caduc, dacă refuză această abatere.
Postări
