Dezinformare şi manipulare complexe faţă de atacul japonez asupra bazelor americane din Filipine

Manifestul societăţii automatiste  

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

2.5.4.10. Dezinformare şi manipulare complexe faţă de atacul japonez asupra bazelor americane din Filipine

Locotenentul Kermit Tyler pare chintesenţa prostiei, conform naraţiunii oficiale a naraţiunii confuziei avioanelor japoneze venind să atace cu cele americane. Însă această „prostie” este una simulată, falsă, la fel ca şi cea a atacului surpriză. Am arătat în secţiunea „Minciuna cu avioanele B-17 care ar fi trebuit să ajungă în Hawaii dinspre continent…” că aceste bombardiere nu aveau rezervoare suficient de voluminoase pentru a transporta suficient combustibil care să le permită să zboare din coasta vestică a SUA în Hawaii. Remarcăm aici tehnica de dezinformare a falsei cauze (antecedenţa) asupra pretinsei sale neghiobii. În realitate Tyler era parte dintr-o ierarhie de comandă ascunsă a unei operaţiuni complexe de instigare a Războiului Mondial 2, aşa cum am arătat şa un nivel mediu de detaliu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” , şi ceva mai detaliat în cartea de faţă până acum. De aceea, după aceste informaţii, ne dăm seama că Tyler a fost unul dintre diversioniştii care au luat parte la acest eveniment, fie şi numai pentru faptul că doar a minţit despre acest fictiv zbor al avioanelor B-17. Această minciună este menită să ascundă un plan de dezinformare şi manipulare ample a întregii lumi privind acel groaznic război. Supra-decorarea lui ne provoacă mânie nouă oamenilor simpli, care muncim cinstit pentru viaţa de zi cu zi; ne frustrează faptul că sistemul social şi politic actual îi recompensează pe mincinoşi, escroci şi participanţii la genocid, şi nu pe cei ce merită.

Chintesenţa acestei imagini a impostorului supradecorat de un sistem social criminal însă nu e Kermit Tyler. El este doar o verigă mijlocie în acest lanţ al crimelor oficiale. Cineva mai aproape de capătul de comandă al acestei ierarhii este generalul cu 5 stele Douglas Macarthur. El este prezentat în materialele oficiale ca simbol al eroului american, unul dintre personajele emblematice ale SUA în secolul 20, precum legendele americane Washington, Jefferson, Lincoln, etc. Istoria contrafăcută l-a portretizat în profilul „visului American”: învins de japonezi şi forţat să se retragă în Australia din Filipine în aprilie 1942, el ar fi rostit celebra replică „Mă voi întoarce!”, care a fost reluată cu alte cuvinte în filmul de mare succes „Terminator” din anii 1990. Asemenea visului oricărui agresat, el s-a întors şi şi-a luat revanşa împotriva agresorului, într-o identificare cu agresorul care a devenit după acea dată spiritul imperialist american.

Aşadar şi Macarthur a jucat un rol atunci, la fel ca şi Arnold. Am arătat în secţiunea introductivă în subiectul Pearl Harbor că pasivitatea bazei americane în faţa iminentului atac japonez de la Clark Field, după cel din Hawaii, este cel mai important indiciu că şi acela a fost manufacturat. Macarthur a jucat atunci rolul de învins, deşi militarii americani aveau în dotare o maşină de război mult mai puternică decât cea japoneză. Ea s-a pus în funcţiune la mai puţin de un an de la atacul din 7 decembrie 1941, când marina militară americană obţinea primul succes important în războiul naval, dintr-o serie care avea să decimeze pe cea japoneză. Cine nu ştie că încă de atunci SUA avea cea mai puternică forţă militară din lume, rămâne cu impresia că toată industria şi personalul militar erau o adunătură de amatori incapabili să se organizeze. Recruţii, da, erau incompetenţi, datorită vârstei fragede, de 20 de ani. La fel ca şi la Pearl Hrabor, şi în Filipine ei au fost măcelăriţi de inamic prin auto-sabotaj. Însă de fapt SUA avea atunci de departe cea mai puternică flotă marină şi cel mai puternic bombardier din lume la acea dată, B-17, care ridica la peste 9 000 de metri 27 tone de bombe. Nicio armă antiaeriană nu îl putea ajunge. E foarte probabil ca bomba nucleară să fi fost deja gata atunci, deşi autorităţile spun că ar fi făcut-o după 1941.

Dacă acestea ar fi fost coordonate eficient de vârful ierarhiei de comandă atunci evenimentele din decembrie 1941 ar fi rămas un ansamblu de incidente în care militarii japonezi şi-ar fi văzut lungul nasului, şi un război de asemenea amploare nu s-ar fi instigat. Însă pilonii administrativi ai SUA aveau interesul să instige un război cât mai mare din 4 motive pe care le-am descris în secţiunile anterioare, şi pe care le voi rezuma mai jos. Marii industriaşi şi bancheri au uneltit prin instrumentele de spionaj militar pentru auto-sabotarea forţelor militare din Pacific, în aşa fel încât să dea impresia că forţa militară a Japoniei este mult mai mare şi că acest imperiu doreşte cucerirea lumii, la fel ca Hitler în Europa.

Generalul Macarthur a fost pionul lor principal în acest plan de auto-sabotaj. El a fost acela care le-a interzis subalternilor, în special piloţilor, să urce avioane şi să atace baza japoneză din Taiwan (numită atunci „Formosa”). La Clark Field staţionau mai multe avioane B-17 care puteau ajunge cu uşurinţă în Taiwan. După cum am arătat anterior, acest bombardier putea duce 27 de tone de bombe, suficient pentru a distruge baza japoneză. După cum am tot spus de-a lungul acestui text, o astfel de decizie a fost un act de auto-sabotaj, precum cel al subminării alarmei date de operatorii radarului Opana şi nava Ward, dar şi cel al aruncării în aer a navei USS Arizona, căreia i-am dedicat o secţiune specială.

Vom vedea în secţiunile următoare că rolul lui Macarthur în acest auto-sabotaj a suferit un amplu proces de dezinformare. Însă acţiunea sa de auto-sabotaj a fost recunoscută chiar de el însuşi în cartea sa „Reminiscences”, după cum am mai spus la începutul acestui capitol. Dar, la fel ca şi în cazul Kermit Tyler, şi el oferă o dezinformare făcut prin tehnica falsei cauze privind subita sa incompetenţă, cu aspect mult mai clar de auto-sabotaj decât în cazul celuilalt. Macarthur scrie la pagina 133 din ediţia din 2001 (Naval Institute Press) a acestei cărţi că ar fi primit un telefon din Washington la ora 3.40 dimineaţa (în Filipine era deja 8 decembrie) care îl anunţa despre atacul de la Pearl Harbor şi că ar fi rămas cu impresia că japonezii fuseseră nimiciţi la Pearl Harbor. Prin urmare, el sugerează cu această poveste că refuzul de a permite piloţilor să urce în B-17-uri şi să atace baza japoneză ar fi fost o măsură de economisire raţională a resurselor; dacă inamicii fuseseră deja „nimiciţi”, ce rost ar mai avea un alt atac?

O astfel de întrebare, împreună cu răspunsul care s-ar vedea în decizia sa, are sens pentru cineva care nu ştie mai nimic despre subiect şi nici prea multă capacitate de gândire. Frazele sînt în aşa fel elaborate încât un astfel de cititor rămâne cu impresia că japonezii fuseseră atacaţi de americani, nu invers. Dincolo de asta, dacă ei ar fi fost şi nimiciţi, înseamnă că ar fi rămas fără apărare, adică ar fi ajuns deja în pragul capitulării înainte ca războiul să înceapă încă. Chiar şi după începerea războiului propaganda oficială i-a portretizat pe japonezi ca pe nişte sălbatici barbari gata să fie anihilaţi, asemenea nativilor americani exterminaţi în secolele trecute. Dar, în acelaşi timp, ei au fost portretizaţi şi ca în stare să cucerească SUA. Cele două idei se contrazic total sub aspectul logic, însă evenimentele manufacturate le-au făcut pe amândouă să pară reale şi să fie puternic injectate în opinia publică americană.

Dezinformare lui Macarthur despre impresia nimicirii japonezilor este simetrică cu cea despre avioanele B-17 care ar fi trebuit să ajungă la Pearl Harbor, prin care locotenentul Kermit Tyler şi-a justificat blocarea alarmei după telefonul de la radarul Opana. O astfel de jonglare cu sensurile cuvintelor este o za dezinformaţională pentru explicarea auto-sabotajului pe care acesta l-a comis atunci. Dezinformarea aceasta se sprijină pe o altă minciună probabilă, spusă de el 4 pagini mai devreme (129) în aceeaşi carte, respectiv că ar fi primit ordine de la Washington să nu iniţieze „ostilităţi împotriva japonezilor sub nicio circumstanţă”. Remarcăm aici tendinţa de diversiune spre preşedintele Roosevelt a acestui plan amplu de auto-sabotaj, ceea ce corespunde tehnicii de dezinformare prin externalizare.

Însă justificarea lui Macarthur este puerilă pentru un militar onest. Omul simplu, nefamiliarizat cu practicile militare, din nou nu poate face diferenţa între iniţierea de „ostilităţi”, şi apărarea în caz de pericol. Bazele militare au gărzi inclusiv pe timp de pace, tocmai pentru a preîntâmpina un potenţial atac. Faptul că preşedintele i-ar fi cerut să nu înceapă un război cu japonezii de capul lui nu înseamnă deloc că ar fi trebuit să nu se apere în cazul unui potenţial atac, aşa cum a făcut el. Un adevărat lider militar, care ar fi ţinut la viaţa subalternilor lui, ar fi ridicat nivelul de alertă şi ar fi ordonat el însuşi măcar ridicarea în aer a bombardierelor, dacă nu chiar un scurt un atac preventiv, pentru avertizarea inamicului despre capacităţile militare. În acelaşi fel şi Kermit Tyler ar fi trebuit să anunţe baza de venirea unor avioane de pe continent, deşi acest lucru era imposibil din punct de vedere tehnic, pentru a evita un potenţial foc fratricid sau alte confuzii. Recunoaştem aici tehnica de dezinformare prin camuflare în documente, în formă de ambiguizare.

Ne aducem aminte cum operatorul care i-a luat interviu lui Tyler i-a filmat mâna tremurândă de bătrân muribund, manipulându-ne să îi acordăm clemenţa şi iertarea naturală tipice pentru acest stadiu al vieţii. Toate acestea nu sînt simple întâmplări. Deşi durează câteva secunde în filmare, mâinile sale tremurânde au fost pregătite timp de decenii de spionajul civil. Ele ne creează o falsă iluzie de regret şi auto-învinovăţire ce aşteaptă o pedeapsă umană sau divină. Tehnica de dezinformare folosită este în acest caz clemenţa. Manipularea se face prin tehnica de recompensă socială venită dinspre familie, deoarece Tyler joacă înşelător rolul de bunic păcătos şi un pic senil, care cere clemenţă înaintea morţii. Avem o datorie morală să-l iertăm pentru a-i uşura timpul rămas pe acest pământ.

Tyler putea fi filmat dând această declaraţie odată cu audierile imediat de după război, aşa cum au fost ceilalţi. Eu sînt convins că există o filmare cu el şi de atunci, dar care nu a fost şi nici astăzi nu este făcută publică; familiile celor ucişi atunci, dar şi ale celor manipulaţi să se înroleze şi să lupte în război, nu erau dispuse să-i acorde clemenţă atunci faţă de un locotenent incompetent, care a fost şi supra-decorat drept mărturie pentru neghiobia sa. După 70 de ani, durerea acestor oameni s-a topit în negura uitării, iar noi nu ştim de suferinţa lor. De aceea spionajul civil a făcut o această filmare târzie, cu Tyler bătrân, spre a ne smulge iertarea.

Cu Douglas Macarthur s-a întâmplat la fel. Acele afirmaţii citate din cartea sa sînt menite astfel să îi convingă pe creduli că el ar fi fost un amator şi că a rămas cu impresii de om naiv. În realitate el venea dintr-o tradiţie militară rară. El a fost fiul lui Arthur MacArthur Jr., locotenent în Războiul Civil American, şi ulterior ajuns şi el general în armata SUA. A condus războiul colonialist american din Filippine (1899-1902), şi ajuns ulterior guvernator general militar al acestei ţări. A fost medaliat cu Medalia de Onoare. Omul văzuse multe şi se afla în cercurile puterii americane. Fiul său Douglas nu putea să fie departe de trunchiul familiei. Spionajul civil american l-a folosit în diverse situaţii. Douglas Macarthur fusese conducătorul operaţiunii din 1932 de intimidare cu tancurile a veteranilor americani din Primul Război Mondial. În plină criză economică după crackul din 1929, ei îşi abandonaseră proprietăţile şi veniseră la Washington pentru un bonus promis de administraţia SUA încă de la finalul acelui război. Statul american i-a transformat în inamici şi a pus împotriva lor instituţia în care luptaseră, adică foştii colegi şi superiori. Macarthur a condus operaţiunea de intimidare.

În 1941 Douglas Macarthur însă nu avea rolul de lider militar clasic, ci era unul dintre diversioniştii din teren care au pus în act acele atacuri şi începerea războiului din Pacific. Dacă înlocuim „Washington” cu „spionajul civil” în propoziţia privind ordinul de a nu provoca japonezii de la pagina 129 din cartea sa, atunci avem un adevăr complet despre ce s-a întâmplat atunci. Ne putem astfel face o idee mai detaliată despre rolul întregului auto-sabotaj atât în Hawaii dar şi, mai ales, în Filippine. Personalul militar american din Hawaii s-a repliat şi a început reparaţia navelor distruse.

Vom vedea că cei mai mulţi dintre supravieţuitorii atacului de la Pearl Harbor, cei care au aflat de radar şi submarin au început să dezvolte idei dizidente. Ei au trecut printr-o amplă poliţie politică orchestrată de spionajul civil şi militar. Dar, cel puţin, cei mai mulţi dintre ei au supravieţuit. Cu cei din Filippine s-a întâmplat ceva mai îngrozitor, mult mai grav decât auto-sabotajul de la Clark Field. Unii dintre piloţi şi militarii de la această bază au auzit la radio despre ce s-a întâmplat în Hawaii. Văzând pe viu auto-sabotajul lui Macarthur, foarte mulţi militari americani au dezertat, fugind pur şi simplu din bază. Anticipând deznodământul, ei au refuzat să fie sacrificaţi precum animalele de abator. Unii s-au ascuns în Filipine şi în ţările din zonă, încercând să găsească pe cineva căruia să îi spună că au fost sabotaţi. Însă cei mai mulţi nu au putut scăpa de acest coşmar.

Cei care au rămas nu au avut o soartă mai bună, la fel ca toţi americanii din Filippine. Macarthur nu a sabotat doar baza Clark Field pe 8 decembrie, ci întregul personal militar american din arhipelag, prin ordine haotice. În loc să adune toate forţele într-un singur loc, el le-a fragmentat şi răspândit pe întreaga suprafaţă, în aşa fel încât să nu poată răspunde eficient invaziei japoneze ulterioare. Macarthur a dat ordine contradictorii precum cele care au dus la foc fratricid între unităţile militare în România în decembrie 1989. Aceste ordine au dus la divizarea forţelor, pradă uşoară pentru japonezi. După bombardamentul japonez, Filippine a fost invadată.

Pilonii administrativi ai SUA au amplificat acest trend prin scăderea deliberată a aprovizionării trupelor cu cele necesare. Personalului militar american li s-a redus drastic raţia de hrană, medicamente și muniție. În acelaşi timp nimeni nu a venit măcar să-i scoată din calea invadatorilor. La Pearl Harbor rămăseseră câteva nave care puteau să-i salveze. Însă, în acest context, ne putem imagina că ordinele au fost altele. Ei au fost pur şi simplu abandonaţi inamicului. În aceste condiţii cei mai mulţi au căzut prizonieri. Din cauza calității slabe a dietei lor, mulți s-au îmbolnăvit de malarie, febră, dizenterie și anchilostomiază. Recunoaştem aici tehnica de manipulare prin pedeapsă de frustrări naturale în formă de boli. Foarte mulţi au murit de aceste boli. În total se estimează că ar fi murit în jur de 14 000 civili şi militari americani, 21 000 răniţi şi 100 000 de prizonieri în Filippine, deşi numerele variază de la sursă la sursă.

Între ei au ajuns şi dezertorii de la Clark Field. Invazia japoneză i-a găsit pe cei mai mulţi şi i-a făcut prizonieri. Cei care au scăpat au fost apoi căutaţi de spioni civili şi militari şi ucişi sau predaţi japonezilor, după cum voi arăta cu detalii într-o secţiune ulterioară. Fără a avea o tradiţie în luarea de prizonieri, japonezii i-au tratat inuman. Celebrul „marş al morţii” pe o distanţă de 90 de kilometri, timp de 11 zile de mers pe jos între O'Donnell şi San Fernando a fost o tragedie în sine. În aceste condiţii, cei mai mulţi au murit, iar supravieţuitorii au fost repartizaţi în lagăre japoneze de muncă forţată. Astfel că, în timp şi ei vor fi uitat de sabotajul lui Macarthur la Clark Field. Iată un exemplu tipic de manipulare în masă între militari.

Iată că auto-sabotajul de la Clark Field nu este un eveniment izolat şi nesemnificativ, ci un detaliu dintr-o campanie concertată, la fel ca şi atacul de la Pearl Harbor. Macarthur era doar o simplă piesă în acest puzzle, un instrument de aplicare a planului de auto-sabotaj. După cum am anticipat deja, există 4 scopuri pentru acest auto-sabotaj ce a dus la amplificarea războiului, oarecum legate între ele. Primul constă în interesul principal al marilor industriaşi şi bancheri din ambele ţări de a obţine profit odată cu sperierea muncitorilor să devină mai productivi prin ameninţarea invaziei, conform cu cele spuse în primul capitol al acestei cărţi. Al doilea scop pentru amplificarea războiului este interesul de a produce eugenie, de a atrage în el şi extermina potenţialii revoluţionari politici. Al treilea scop a fost acela de a opri nazismul/fascismul şi socialismul de stânga din Occident. Intenţia a fost bună, metodele însă au fost mult mai negative decât aceste curente politice. Al patrulea scop a fost testarea pe viu a bombelor nucleare pentru a vedea efectul concret în populaţia civilă. Faptul că aceste bombe aveau un efect devastator se ştia din testele de producţie. Filmările cu aceste explozii sînt edificatoare. Dar unii sadici ucigaşi de la vârful piramidei sociale voiau să vadă în realitate tragedia.

Gabriel Baldovin

Tweet