Forma politica a Inconstientului

Forma politica a Inconstientului

sociologie Baldovin   03:07

Palatele baroce erau menite sa refaca ideea de rai. Frunzele de acant ale arhitecturii corintice antice au atins in baroc contorsionari nemaivazute. A te claustra senzorial in lumea palatelor baroce era un mod tipic de „a face pe prostul” si de a evada din presiunea vinovatiei fata de mizeria robilor carora stapanii le subtilizau cu nonsalanta produsele. Iata cum sistemul a reusit sa spele cu ajutorul culturii furtul principial produs de stapani sclavilor. Un intreg rahat este poleit frumos cu aur de catre cultura clasica. Cultura clasica este acea abstractie care trebuie sa ocupe mintea seniorului si sa il opreasca in a se mai gandi la vinovatia furtului sistematic pe care il face comunitatii. Hotia produsa de senior cu ajutorul sistemului este laudata in numele legii „sfinte” ale celui puternic in schimb gainariile micilor hoti erau si sunt inca pedepsite cu streangul sau cu diferite pedepse de genul „bataii ca la hotii de cai”. Ca sa poti sa accepti o astfel de nemernicie culturala iti trebuie o importanta doza de inconstient. Mintea libera, coerenta si constienta nu o poate accepta nici macar atunci cand din ea se poate obtine profit cu nemiluita. O astfel de mutilare culturala data ca exemplu de aroganta perfida a seniorului isi poate regasi echilibrul in megalomania si in comportamentul lui tiranic. Pentru omul de rand asta a insemnat originea nevrozei. Iata cum o cultura menita sa conserve bogatia seniorului i-a mutilat sufletul omului de rand.
Aceasta este originea Inconstientului despre care spuneam inca de acum 10 ani in „Dinamica psihologiei abisale” ca risca sa devina mai constient decat Constientul insusi. Faptul ca Freud a observat acest lucru intr-o oarecare masura si ca in anii 1920 a introdus a doua topica (Sine-Eu-Supraeu), dar mai ales ca a venit cu paradoxal idee cum ca „Eul” este in cea mai mare parte inconstient atesta verticalitatea lui morala atat cat se putea avea la acea vreme. Respect pentru Freud. Chiar daca erau instariti, pacientii lui Freud pe baza carora el si-a construit teoriile erau totusi mici burghezi in cea mai mare parte. Originea lor, ereditatea lor se pierdea tot in lumea claselor de jos, in lumea robilor.
Iata ca sicanarile aduse psihanalizei nu sunt niste „rezistente” structuraliste asa cum le cred inca psihanalistii. Ele au fost si vor ramane niste agitatii si impacientari ale unei culturi care de sute si sute de ani nu stie sa supravietuiasca prin activitati utile aduse comunitatii ci doar sa paraziteze. O teorie a inconstientului „risca” sa interpreteze pragmatic (politic) artefactele culturale ale unei mentalitati principial si originar reprimatoare. Psihologia care tinde sa demasce aceste subterfugii comportamentale profunde prin analiza minutioasa trebuie subminata cu orice pret de cultura oficiala. Freud si psihanalistii de dupa el au facut un pact cu sistemul. Daca ar fi continuat demersul de investigatie si in lumea stapanilor si nu doar in cea a sclavilor atunci ea ar fi devenit o reala amenintare pentru sistemul politic ca urmare a demascarii, a minciunilor servite cultural de catre clasele privilegiate celor care devin nevrotice ca urmare a „credintei” in aceste gogosi. Ar fi fost totusi sarcina psihanalizei sa caute mai profund de varstele primei copilarii si sa gaseasca acolo structura nevrozelor si depresiilor.
Din pacate intre timp intre psihanaliza si mentalitatea parazitara care controleaza cultura robilor s-a creat un armistitiu temporar. Inapetenta pentru investigarea si altor relatii sociale decat cele familiale atesta o amorteala specifica birocratiei. Psihanaliza traditionala a devenit ea insasi parte a acestei inscenari tocmai prin spre rusinea ei. Refugiul (sau stagnarea) ei in lumea inocentei, analiza exclusiva a relatiilor familiale timpurii si refuzul de a demasca mizeriile sistemului social atesta o analiza partinitoare a lucrurilor, o munca facuta principial spre conservarea sistemului si nu spre revizuirea si imbunatatirea lui. Totusi insasi originea psihanalizei ca practica terapeutica este imbunatatirea lumii. Spiritul spunerii adevarului cu orice pret asa cum l-a riscat Freud a disparut in favoarea lentorii conservatoare si a inchiderii perverse in cabinet. A fi totusi conservator si a nu lua atitudine fata de mizeria politica contemporana atesta o devitalizare a spiritului investigator originar al psihanalizei. Fireste, psihanalizei nu i se poate cere sa iasa in strada si sa lupte pentru drepturi pentru pacientii ei. OK. Dar macar si-ar putea adapta teoria generala catre nenorocirile lumii asteia si a le scoate in prim plan mai curand decat sa le izoleze cartezian in prima copilarie continuand cu ceva mai mult detaliu ideile traditionale despre „cei 7 ani de acasa”. Tocmai aceasta rutina o face prostituata sistemului ca pe orice rutinat. A sari acum cu pretentia ca ea ar aduce politicienii si sistemul pe divan pentru a-l/a-i schimba si face mai bun/i este cel putin o ipocrizie nedemna de o astfel de disciplina.
Inconstientul a devenit dintr-un concept potential periculos la adresa trantorilor istoriei (prin faptul ca le-a daramat vechile mituri clasice) unul care s-a vazut in situatia de a prelua vechile atributii ale culturii clasice de acoperire a mizeriilor (neo)colonialiste. Plonjarea in inconstient este noul mod al autoritatilor de a se sustrage responsabilitatilor nenorocirilor care se intampla in prezent. Pana una alta politicienii si clasele parazitare au gasit in psihanaliza clasica un aliat tacit. Daca originea tulburarii psihice se afla in prima copilarie asa cum sustine psihanaliza clasica atunci sistemul social este absorbit de orice responsabilitate. Interesant.
Inconstientul a ajuns un fel de obiect de valoare pe care nu si-l poate permite oricine la fel ca insasi cura psihanalitica pe care o practica in general elitele. Psihanaliza si cura facuta a ajuns certificatul de absolvire a responsabilitatii noilor stapani. Daca mecanicul de locomotiva sau paznicul isi permit sa actioneze dupa inconstient si sa nu fie „vigilenti” au mari sanse sa se trezeasca la inchisoare. Dimpotriva atunci cand politicianul „face pe prostul” la randul lui este recunoscut ca mare diplomat. In urma unor astfel de „discretii” (uneori numite si „cumpatari”) saracii devin tot mai saraci iar bogatii tot mai bogati. Se fac legi ce favorizeaza profitul unora, se declanseaza razboaie menite sa imbogateasca accelerat apropiatii ...
Cand politicianul merge la psihoterapeut treaba asta este un exercitiu de PR, unul de imagine. Omul de rand ramane cu ideea cum ca si in politica e viata dificila, cum ca si politicianul are probleme psihice. E posibil sa il plictiseasca dineurile la care participa frecvent. Excursiile in strainatate, comisioanele, multiplele iesiri in mass-media in postura de vedeta s-ar putea sa ii provoace subit fite simptomatologice! Aiurea!
Eu nu zic ca un astfel de om nu ar avea nevoie de psihanaliza, chiar una traditionala. Doar ca asa cum drogatul sau alcoolicul nu poate veni sa doarma pe el in cabinet (trebuie sa vina „clean” si „fresh”) la fel si politicianului ii trebuie o cura de dezintoxicare a puterii. Sa nu imi suna nimeni ca politicianului caruia orgoliul ii da pe de laturi mai poate intra in transfer! El de fapt face zilnic exercitii de aparea umil pentru a parea credibil si de a-si ascunde mentalitatea megalomaniaca. Unul ca el poate zambi zeflemist in fata unor analize de transfer initiate de un psihanalist rutinat crescut printre carti si in cabinetele de cura didactica. Asta pentru ca „regula de abstinenta” functioneaza pentru clasa micii burghezii de la inceputul secolului 20 si nu pentru fitele de politician care are lumea la degetul mic. Numeroasele drepturi pe care sistemul le ofera politicianului face ca gratificarile si betia de putere sa intrerupa dispozitia transferentiala a unui astfel de potential analizant.

Gabriel Baldovin

6. Concluziile?

6. Concluziile?

sociologie Baldovin   02:34

Vezi articolul anterior de care acesta se leaga

Dincolo de astea la Zeitgeist ma deranjeaza atitudinea politica uşor ambigua, concluziile practice ce trebuie luate in urma vizionarii sale. In lipsa unei astfel de indrumari, de propuneri politice omul de rand pune exact ceea ce ştie el, adica marxismul şi revoluţia comunista care şi-au aratat totuşi falimentul practic. Uneori pare ca aceasta este singura soluţie insa sistemul a invaţat sa ia pulsul cetaţenilor şi sa evite baia de sange datorata revoltei lor. Trebuie mizat pe asta şi trebuie luata o poziţie impotriva violenţei.
Intr-adevar cand vezi ca pentru unii omul de rand este tratat doar un depozit de organe iţi vine realmente sa iţi iei lume in cap şi sa te revolţi. O astfel de revolta vine din frustrarile ereditare moştenite de la parinţii şi de la bunicii noştri de la viaţa lor de sclavi. Depresiile lor ne cuprind şi pe noi şi ne trezim platnicii unor credite pe care nu le-am contractat.
Unii dintre noi strigam in gura mare ca nu mai dorim o viaţa ca a lor, ca o astfel de viaţa nu merita traita. Practic un astfel de stadiu existenţial este punctul critic intre toleranţa şi revolta violenta pe care sistemul vad ca il risca.
O munca stresanta facuta de muncitorul contemporan urmand nişte obiective SF luate de patroni aflaţi in nu ştiu ce nave de la NASA are consecinţe in boli psihice şi psihosomatice asupra unei parţi importante din umanitate. Aşa ceva este de neacceptat. Una este ca fiecare sa primeasca de la societate/natura (sau orice ar fi) valoarea muncii sale in funcţie de merit şi alta e ca unii sa nu mai ştie ce sa faca cu bogaţia. Uni işi distrug sanatatea in lagarele corporatiste incercand sa atinga un minim de subzistenţa pentru a le produce altora o bogaţie cu care efectiv nu au ce face şi pe care o arunca pe apa sambetei din plictiseala. Sistemul trebuie sa intervina pentru a echilibra balanţa. Nu ştiu care este soluţia, nu activez in sistem. Vreau doar sa vad ca viaţa omului de rand devine mai uşoara pe masura tehnologiei care il ajuta ci nu ca ea devine din ce in ce mai grea.
Politica neocolonialismului corporatist de astazi trebuie sa inceteze. Ea imbogaţeşte corporaţiile dar atrage duşmania popoarelor colonizate şi iata ca se soldeaza ulterior cu acte teroriste suportate de intreaga comunitate. Ce le mai trebuie celor de teapa lui G. Bush sa inţeleaga ca nu mai merge, ca pana şi „necivilizaţii” s-au cam prins de minciunile gogonate ale capitalismului salbatic? Se plange acum la final de mandat ca lumea nu il mai respecta şi ca il evita. Uite ca unii dintre noi nu putem accepta ca teroriştii sunt diavoli şi ca cerem ca societatea sa aiba grija şi de cei care nu mai vor sa traiasca şi vor sa se razbune pe ea. Aceşti oameni nu sunt diavoli ci sunt nişte victime ale sistemului.
Practic omul de rand trebuie sa susţina pe umerii sai o armata care se duce sa rezolve o problema ce nu e a lui ci a celor care se imbogaţesc in disperare de pe urma afacerilor neocolonialiste. Jumatate din fondurile SUA sunt aruncate pe securitate. Iata ca aici e o şmecherie facuta de corporaţii prin care sug energia spirituala şi financiara din oameni. Normal ar fi sa plateasca cei care au profitat de pe urma acţiunilor lor şi nu cetaţeanul de rand care munceşte onest pentru un trai decent. Prin externalizarea catre intregul corp al comunitaţii a unor probleme savarşite doar de ei inşişi şi de lacomia lor ei astfel reuşesc sa arunce pisica moarta in ograda cetaţeanului de rand care suporta fara sa fie vinovat stresul atacurilor teroriste care vin sa se razbune pe lacomia lor inumana. Asta nu va putea continua prea mult timp.
Astazi se ştie ca tot raul vine de la lacomia unora, de la nevoia lor de imbogaţire fara limite care se regaseşte in saracia şi marginalizarea celorlalţi. Politicienii, Hollywodul şi agenţiile de publicitate vin şi le cosmetizeaza acţiunile pentru a le da aspect uman şi pentru a convinge omul de rand sa le voteze, sa le dea suportul. Un intreg spectru de instituţii sunt puse in scopul acesta iar cetaţeanul de rand le suporta cu munca sa din ce in ce mai stresanta şi epuizanta.
E foarte greu sa iţi controlezi furia impotriva celor care extrag bani din sufletul omenesc cu ajutorul instrumentelor sociale de manipulare şi lasa acolo depresia şi dorinţa de a muri. Şi totuşi o revolta, o „revoluţie” sangeroasa nu face decat sa conduca la regresia societaţii la stadii anterioare de dezvoltare. Violenţa conduce societatea şi spiritul omenesc la nivel medieval, cu trairi şi atitudini medievale. Şi totuşi trebuie gandit strategic, trebuie oferite soluţii şi nu lasat lucrurile la voia intamplarii. Şi omul de rand a inţeles ca violenţa nu este una dintre ele şi de asta ambiguitatea (daca nu chiar absenţa) concluziilor practice a filmului Zeitgeist il decredibilizeaza in intregime.
Eu personal sunt atat de satul de „revoluţii” care nu schimba nimic dar care duc la victime nevinovate incat nu vreau sa mai aud de o alta. M-am saturat de asasinate politice in scopul „indreptarii situaţiei” in scopul eliminarii raului care doar schimba piesele sistemului fara sa schimbe concret sistemul. Ele inlocuiesc un rau cu altul şi sistemul ramane la fel. Furia revoluţionara a ajuns sa cuprinda inclusiv pe cei total inocenţi şi chiar pe membrii propriului corp politic facand revoluţii perpetue aşa cum s-a intamplat in China sau la Revoluţia Franceza. Rezultatul este o supravieţuire a sistemului cu schimbarea pieselor, politicienii.
Viitorul este tot al capitalismului insa al capitalismului umanizat, al celui care poate şi trebuie sa funcţioneze şi fara manipulare intr-o epoca a roboţilor in care am intrat de ceva vreme. Sistemul poate fi imbunataţit din interior, fireşte cu presiunea strazii.
Se poate face apel la buna-credinţa, la imperativul categoric pe care ma incapaţanez sa cred ca orice om il are in el inclusiv mai marii lumii. Actele lor care pot fi diabolice din neştiinţa pot fi indreptate de ei inşişi in momentul in care vor inţelege ca lumea s-a schimbat şi ca vechile obiceiuri nu mai pot funcţiona. Dar ei trebuie traşi de maneca şi responsabilizaţi. Ei singuri vor inţelege consecinţele teribile ale extravaganţelor lor facute din ignoranţa şi vor schimba lucrurile tocmai pentru ca işi doresc ca lucrurile sa se imbunataţeasca. Intr-o lume a roboţilor nu mai ai nevoie de manipulari şi indobitociri ale cetaţeanului pentru a-l menţine in stare de anestezie. Munca, activitatea cotidiana facuta raţional poate fi o adevarata implinire a sinelui; fiecare ştie ce a fost plictiseala in adolescenţa şi cum poate fi de uracioasa. Insa extrema opusa a stresului acumulat de muncitorul actual şi a mutilarii mentalitaţii sale care se suprapune peste aceasta nevoie naturala de a munci se datoreaza tocmai unora care sunt inca prizonierii trecutului şi care controleaza sistemul. Nu ai timpului in general ci ai trecutului (inapoiat).

mai multe scrise de mine pe aceasta tema

Gabriel Baldovin

5. Valoarea istoricista şi criticista a filmului Zeitgeist

5. Valoarea istoricista şi criticista a filmului Zeitgeist

sociologie Baldovin   02:29

Vezi articolul anterior de care acesta se leaga

O foarte mare greşeala este poziţionarea criticii asupra religiilor chiar la inceputul filmului. Se face un scurt rezumat cu razboaiele şi nenorocirile de pe acest pamant şi apoi se trece brusc la analiza religiilor.
Poziţia adoptata de autori este aceea a ateismului radical. La scurt timp spectatorul inţelege ca autorii cam vor sa arunce in ograda religiei relele lumii, poziţie perimata din punct de vedere cultural, folosita de com0unişti la inceput de secol 20. Tocmai pentru faptul ca demersul lor nu a reuşit e puţin probabil sa reuşeasca acum dupa ce comunismul şi-a pierdut enorm din credibilitate. Dar lasand asta la o parte se poate vedea ca autorii iau o poziţie unilaterala in analiza evenimentelor lumii. Hai sa zicem ca 911 e opera guvernului SUA in intregime, ca „teroriştii” care au deturnat avioanele in 2001 sunt inca in viaţa aşa cu susţine filmul sau chiar ca ei nu au existat şi totul e opera guvernului SUA. Dar de ce nu se ia aceeaşi poziţie antireligioasa şi faţa de islamism in ceea ce priveşte extrema sa terorista? De ce nu faci un Zeitgeist despre cum terorismul islamic este responsabil pentru Pearl Harbour, razboiul din şi 911 ci nu doar creştinismul in virtutea ca şi el este religie? De ce nu spui la fel şi despre religiile primitive? Pentru ca astfel Zeitgeist-ul creştin cu Zeitgeist-ul islamic şi cu Zeitgeist-ul primitiv s-ar contrazice flagrant unul pe altul şi astfel demersul s-ar arata inutil.
Ce ma deranjeaza din punct de vedere cultural la Zeitgeist in prima parte este ca filmul nu face nici un fel de referire la sofişti, la Mircea Eliade, la Freud, la Levi Strauss şi chiar la Jung care de fapt sunt promotorii acestor idei in istoria culturii. In felul asta Zeitgeist risca sa devina mai curand o reinventare a roţii, o popularizare a unor idei care in cultura vor fi ajuns deja banalitaţi. Aceasta doza semnificativa de diletantism cultural e ceva ce ma face sceptic. Fireşte ca filmul poate avea ceva foarte benefic in el, poate fi o lecţie pentru omul de rand neinstruit, poate fi o laudabila coborare la nivelul lui insa eu vreau sa il vad şi pe aceşti autori ca sunt citaţi sau amintiţi cumva in treacat, sa se vada ca aceşti oameni au fost pionierii acestor teorii şi nu ca autorii filmului au descoperit ei inşişi roata.
Poate ca aceasta lipsa de informaţie ii face sa judece religia doar dupa standardele civilizaţiei contemporane şi clasice unde religia este un instrument cultural de control asupra sclavilor. Totuşi creştinismul este o religie moderna şi autorii uita cu desavarşire parca de religiile naive ale primitivilor care au alte forme faţa de monoteismul creştin. Sunt perfect de acord ca religia a ajuns un instrument de manipulate politica in special in ultimul mileniu insa nu aceasta este originea ei. Religiile moderne sunt influenţate de manipularea politica pentru ca aceasta a patruns adanc in sufletul omului care participa la spiritualitatea religioasa. Infestat de astfel de gunoaie omul religios işi modeleaza credinţa in astfel de direcţie şi tocmai de asta istoria creştinismului are destule pete negre. Insa de ce Zeitgeist nu face o analiza a intregului fenomen cultural clasic in care intra şi arta şi filosofia, mentalitatea clasica in general şi nu doar religia? Din pacate printr-o astfel de opţiune Zeitgeist da semne de lipsa de metoda coerenta in analiza.

vezi articolul urmator in care se continua aceasta tema

Gabriel Baldovin

4. Valoarea etica şi politica a filmului Zeitgeist

4. Valoarea etica şi politica a filmului Zeitgeist

sociologie Baldovin   02:25

Vezi articolul anterior de care acesta se leaga

Zeitgeist imi lasa per total un aspect pozitiv in sensul ca arata cam ce raport exista intre cetaţean şi conducator. Filmul e destul de bine realizat ca tehnica. Se folosesc de foarte multe ori chiar şi imagini de tip „visuals” folosite in cluburile selecte sau in producţiile artistice experimentale contemporane. Imaginile sunt semnificative, autorii ştiu meserie. Spunerea adevarului şi eliminarea minciunilor gogonate din sistem, accesul omului de rand la aceste secrete nu poate fi ignorat multa vreme de acum incolo. Evident ca versiunile conspiraţioniste nu sunt nici ele adevarate tocmai pentru ca sunt diferite fiecare iar publicul atent vine şi el cu scenariile lui aşa cum am facut şi eu. Din punct de vedere logic fiecare dintre ele incalca aşanumitul principiu al identitaţii dupa care a nu poate fi şi non A in acelaşi timp şi sub acelaşi raport.

Insa dupa ce vezi un astfel de film ai şanse sa iţi dai seama ca cea oficiala este falsa. Poţi sa iţi dai seama de asta şi fara sa vezi Zeitgeist insa el o face ceva mai amanunţit. De exemplu in documentarul despre WTC ce ruleaza de un an de zile pana la saturaţie pe National Geographic nu se spune nimic despre cladirea 7. Eu nu l-am urmarit cap coada deoarece am simţit ca e cosmetizat şi am facut altceva mai bun ştiind ca el va fi reluat altadata şi ca il pot vedea de unde am intrerupt. E posibil deci ca mie sa imi fi scapat acea parte din el in care insista pe cladirea 7. Insa eu aş paria ca nu se vorbeşte nimic despre ea pentru ca vederea unei astfel de cladiri prabuşindu-se din nimic ar pune mari semne de intrebare despre versiunea oficiala prezentata de documentarul insuşi. In schimb se folosesc actori cu care se creeaza scene lacrimogene ce apeleaza la emoţii şi care dau impresia ca cumva filmul este cumva filmat pe viu aşa cum se face la Hollyood. Fireşte, atata timp cat Hollywoodul este finanţat in mare parte de guvernul SUA acesta ii poate comanda filme cu ce vrea şi dat maselor sa inghita.
Din pacate oricand se poate pune la indoiala şi imaginile prezentate in Zeitgeist. Trucajele par şi acolo la fel de spectaculoase. Faptul ca la un moment dat apare un avion modelat pe computer in stil hiperrealist demonstreaza acest lucru. Puţina lume işi da seama ca acel film nu e de fapt un film facut dupa evenimente reale la fel ca şi in cazl variantei Hollywood. In situaţia in care omul de rand inca nu poate face diferenţa intre realitate şi modificarile de imagine din film cred ca se cade sa nu apelezi la aceste tertipuri folosite in minciunile advertisingului şi in poveştile proguvernamentale fabricate la Hollywood. Numai acest lucru aduce o doza de neincredere asupra datelor filmului insuşi dupa cum se intampla cu cele folosite in mass-media. Se pot folosi nişte desene simple, nişte schiţe care sa faca apel la imaginaţia omului şi nu sa il induca judecata in eroare cu efecte speciale „subtile”. Situaţia pare cumva identica cu „revoluţia” care nu schimba nimic. Daca eşti in masura sa deplangi manipularea folosita de autoritaţi atunci pentru ce o foloseşti şi tu?
Inclusiv numele asta „Zeitgeist” care se vrea a fi o metafizica ciclicista cu accente hollywoodiene eu zic ca e prost ales. Exista chiar riscul ca el sa dea apa la moara neonazismului deşi nu se vede deloc in film vreo referinţa aprobatoare la adresa lui Hitler. Şi totuşi omul de rand (caruia am vorbit ca i se adreseaza filmul) nu asociaza limba germana cu Kant, Goethe sau Nietzsche ci cu Hitler. Dincolo de asta vad in numele lui insuficient explicat in interiorul filmului un fel de magie forţata cu scremete metafizice. Iata ca din deschiderea catre o inţelegere superficiala, publicitara a evenimentelor filmul atinge uneori cote de elitism misterios, ezoteric care din start dispreţuieşte omul de rand şi capacitatea lui de percepţia a „valorilor perene”. O astfel de oscilare in abordare şi atitudine ma pune in situaţia de a ma intreba daca sa le dau girul politic autorilor filmului sau nu.

vezi articolul urmator in care se continua aceasta tema

Gabriel Baldovin

3. Tragedia de la 11 septembrie in viziunea Zeitgeist: gradul de probabilitate a teoriilor conspirationiste

3. Tragedia de la 11 septembrie in viziunea Zeitgeist: gradul de probabilitate a teoriilor conspirationiste

Baldovin   02:17

Vezi articolul anterior de care acesta se leaga

Este evident ca teoria oficiala in care intra ecuaţia Bin Laden - Al Quaida – celula Hamburg etc. este una cosmetizata. Prabuşirea celei de-a treia cladiri nu poate fi explicata de spiritul acestei teorii. Un recent reportaj de pe National Geographic trata in treacat acest eveniment capital.
Şi totuşi realitatea lucrurilor nu poate fi radical diferita de cea oficiala aşa cum incearca teoriile conspiraţioniste radicale. Unele dintre aceste teorii considera ca celula de la Hamburg nici nu a existat, ca totul e o invenţie şi ca nici Bin Laden nu ar exista cu adevarat. Evident ca se construiesc multe astfel de „mituri”. Insa toate pleaca de la ceva chiar daca rezultatul este o exagerare cinica. In cazul de faţa a spune ca totul este o nevoie a autoritaţilor de a vedea sange este greşit. Am aratat in articolul precedent ce nu este coerent din punct de vedere psihologic la aceasta teorie.
Eu aş merge pe alte variante insa variante care ia in calcul oscilarea atenţiei pe care autoritaţile o au in materie de lucruri care le convin pe moment castei lor in detrimentul cetaţeanului de rand. Exista mai multe astfel de scenarii. Unul este acela ca SServiciile SSecrete ştiau ca se planuiesc atentate pe teritoriul SUA. Ele ştiau ca teroriştii au facut cursuri de pilotaj şi ca vor deturna un avion. Dar n-au facut nimic. De ce? Pentru ca nu aveau nimic de caştigat. Nu era sigura treaba, nimeni nu le lua in serios temerile, etc. Cand a fost vorba sa se vada arme chimice, nucleare şi de tot felul in Irak deşi ele nu existau totuşi s-au vazut. De ce? Pentru ca era ceva de caştigat: petrolul. Coreea de Nord striga cat o ţinea rarunchii ca are arme de distrugere ca nucleare, ca face teste etc. Dar autoritaţile se faceau ca ploua. De ce? N-aveau nimic de caştigat. In cazul de faţa au caştigat razboiul din Irak. Cred ca e clar in ce masura unii fac afaceri bune pe timp de razboi, nu? Ce ai de caştigat? In primul rand empatia opiniei internaţionale care te compatimeşte şi apoi campanii antiteroriste in Irak. Apoi din asta ai de caştigat petrol.
Cea de-a doua perspectiva este opusa acesteia: (de)serviciile secrete nu ştiau nimic despre atentate, turnurile WTC au fost lovite de terorişti dar de teama unor colapsari laterale ale lor sau a incendiilor ce putea cuprinde şi cladirile din jur autoritaţile insele şi le-au demolat pentru a preveni astfel de noi tragedii. Apoi ele au refuzat sa recunoasca acest fapt pentru ca, in relaţie cu teoriile conspiraţioniste asta ar insemna sa le dea apa la moara şi ar parea ca ele ar fi organizat intreg atacul de la inceput. Intenţia lor ar putea fi perfect justificabila: daca tot Manhattan-ul ar fi incendiat sau distrus se puteau crea alte victime omeneşti. Apoi s-ar putea sa ai o problema cu recuperarea fondurilor de la firmele de asigurari şi sa nu mai iei aceeaşi suma ca in cazul in care distrugerile ar fi mai mici aşa cm e posibil sa se intample in cazul demolarii controlate. Probabil ca din aceasta ecuaţie a ieşit cladirea 7 care trebuia demolata dintr-un motiv sau altul şi s-a gasit atunci momentul.
Cel de-al treilea scenariu exclude total implicarea politica şi a serviciilor secrete carora li s-a sugerat sa devina subit oarbe iar proprietarii WTC şi le-au detonat singuri din motive strict financiare Cert e ca turnurile nu mai puteau fi folosite aşa cum fusesera inainte. Cert e ca de la etajele unde au lovit avioanele in sus totul era distrus si nu prea mai putea fi reparat. E posibil ca, de teama altor atentate majoritatea firmelor sa fi plecat din WTC ca dintr-o casa bantuita de fantome. Iata un motiv suficient de intemeiat pentru a le dobori tu in insuţi şi a face altele şi mai mari in loc. Ce ai de caştigat? Miliardele de dolari chirie de pe urma firmelor care aveau sediul in WTC. Nu e un lucru lipsit de importanţa…
Pentru mine aceste scenarii intrunesc undeva la 70 - 80 % din credibilitate. (Dar trebuie sa precizez ca varianta oficiala are pentru mine doar 50 %.) Punctele slabe ale acestor teorii constau in faptul ca pentru a pune explozibil in turnuri iţi trebuia o intreaga echipa de detonatori care sa acţioneze ultrarapid. Iar acţiunile diabolice pe faţa (aşa cum a fost presupusa detonare controlata a WTC) devin din ce in ce mai probabile sa eşueze cu cat la ele lucreaza un numar mai mare de oameni.
Insa prea puţin ma intereseaza din punct de vedere strict epistemologic daca SUA şi-a inscenat diferite tragedii pentru a convinge apoi opinia publica sa accepte diferite razboaie care in plan macrosocial se traduce prin milioane de morţi in randul celor mulţi şi cu miliarde de dolari in buzunarele celor şmecheri. Dar asta strict sub aspect epistemologic. Sub raport moral moartea acestor oameni este cu adevarat tragic indiferent de numarul lor mic.
Fireşte, niciuna dintre teoriile fie ele conspiraţioniste, fie oficiale nu indeplinesc criteriile logice pentru a fi acceptate ca viabile. Cel mai bine este repetarea fenomenului intr-un cadru experimental. Cred ca se pot gasi in lumea asta cladiri de peste 15 etaje ce trebuie demolate. La fel şi avioane care trebuie duse la casat. Soluţia e simpla: se teleghideaza un astfel de avion pentru a intra intr-o astfel de cladire. Sau chiar se mineaza undeva la o treime sa vedem daca pica. Nu pot sa fiu sigur de ce se va intampla dar eu aş paria pe faptul ca nu ar cadea.

vezi articolul urmator in care se continua aceasta tema

Gabriel Baldovin

2. Tragedia de la 11 septembrie in viziunea Zeitgeist: argumentele psihologice şi sociologice

2. Tragedia de la 11 septembrie in viziunea Zeitgeist: argumentele psihologice şi sociologice

sociologie Baldovin   02:12

Vezi articolul anterior de care acesta se leaga

Experienta pe care am avut-o cu psihanaliza ma face sa fiu suta la suta sigur ca este imposibil sa existe atatia oameni „diabolici” pe metru patrat pentru a organiza o astfel de mascarada. Sistemul nu permite o astfel de ascensiune a omului diabolic. De fapt spiritul diabolic este el insusi efectul presiunilor claselor superioare asupra celor inferioare. Spiritul diabolic inseamna razbunarea oarba pe celalalt indiferent cine ar fi pe care numai omul de rand plin de frustrari o poate avea. Spun eu in melodia mea ca „senatori, ministri sunt… sinistri” dar totusi afirmatia este o metafora. Sunt absolut convins ca cei mai mari calai ai istoriei cum a fost Hitler sau Stalin au dorit tot binele poporului lor. Politicienii nu fac raul cu mana lor ci cu cea a sistemului. Lor le e de ajuns sa faca pe prostii. E o atitudine foarte bine pusa la punct timp de secole de catre inaintasii lor care au pornit cu sabia si au sfarsit cu stiloul si hartia.

Chiar din punct de vedere politic nici un lider nu isi permite sa angajeze o armata de oameni pentru asa ceva tocmai pentru ca in felul acesta poate deveni vulnerabil, poate fi santajat ceea ce ii poate infrana cariera. Oricine stie ca cel care ucide o multime de oameni pentru a incasa asigurarea este un om inuman. Totusi politicienii fac acest lucru in mod constant si ascuns cu ajutorul instrumentelor sistemului pe care il administreaza insa nu mainile lor sunt cele patate ci cele a celor ce sunt folositi pentru a-l pune in practica. Un astfel de politician care s-ar preta la astfel de gainarii ar cadea la mana celor cu care ar colabora si asta nu l-ar ajuta cu nimic. Nu pot sa cred ca si pompierii si reporterii tv si etc. au facut pe masonii si au pregatit detonarea turnurilor doar pentru exprimarea propriului sadism si a nevoii de a ucide oameni nevinovati. Cei cu o astfel de constitutie psihopatologica nu pot patrunde in sistem si nu pot avansa in el. Apoi, ei nu pot colabora unii cu altii.
Dar politicianul civilizatiei occidentale contemporane nu mai are rolul avut de rege/imparat/ conducator unic in epoca clasica. Politicianul contemporan este o marioneta, un superstar care promoveaza o imagine, o campanie metasociala guvernata mai curand de corporatisti. De aceea coruptia este fundamentul statului civilizat astazi. Politicienii urmeaza un interes al marilor corporatii. Cu toate investitiile in strategii de imagine, reclame, acte caritabile si altele corporatiile sunt inca nepopulare. Practic popularitatea lor este un simplu motor pentru afaceri. Dimpotriva, politicianul trebuie sa se apropie de popor si sa ii serveasca minciuni credibile astfel incat acesta sa accepte sistemul, sa accepte polarizarea sociala si sa nu se revolte ceea ce ar aduce mari pagube corporatiilor. Politicianul este un star. Ca orice star el infloreste si decade pe masura ce poate sau nu mai poate sa atraga iluziile cetatenilor asupra sa. Ca orice star care face reclama unui produs el face reclama politicii generale a statului influentata de oligarhia economica. (De asta il detest eu pe Basescu atunci cand deplange existenta unei oligarhii in spatele unor actiuni politice pretinzand ca rolul lui ar fi cumva diferit fata de promovarea acesteia).
Din pacate sistemul e facut de asa natura incat actele lor se amplifica pe masura ce se perpetueaza in interiorul sistemului pentru a fi pus in aplicare. In final politicianul abia daca mai poate fi acuzat. Actele lor in sine nu sunt sinistre ci devin astfel pe masura ce sunt amplificate de punerea lor in aplicare. E un mod bizar de a scoate cartofii din foc cu mainile altora dupa care politicianul si cei care profita primii de pe urma unor astfel de masuri se scot basma curata. Cine se gandeste ca vinovatii pentru tragedia de pe 9/11 se afla printre cei ce au crezut ca pot transforma lumea in sclavii lor incepand de pe timpul lui Roosevelt? Si totusi cei care au profitat de pe urma afacerilor cu petrolul sunt cei din clasa lui Roosevelt si ai celor care i-au urmat si au continuat spiritul de neocolonializare al Orientului Mijlociu. Ei sunt cel putin la fel de responsabili ca si teroristii pentru 9 11 insa sistemul a stiut sa ii protejeze in asa fel incat nimeni nu se mai gandeste la ei. Democratia actuala este o minciuna mesterita atat de bine timp de sute si mii de ani incat parca a atins perfectiunea.

Per total eu sunt sigur ca asa s-a intamplat cum spun teoriile conpirationiste insa scenariul este mai complicat. El este mult mai ocolit si presupune intoxicarea spiritului clasic arab cu valorile industriale occidentale. Petrolul a fost principala tinta. De pe urma afacerilor cu petrol din Orientul Mijlociu au profitat corporatiile americane; sociologic vorbind ele se inscriu in acea minoritate care a putut profita si de pe urma incasarii politelor de asigurare ca urmare a dezastrului. Iata ca in urma unui astfel de eveniment costurile se resimt in economia globala; omul de rand e cel care plateste pagubele tot printr-o inginerie financiara metasociala. Proprietarii turnurilor isi incaseaza despagubirile iar omul de rand trebuie in final sa acopere cheltuielile; el trebuie sa munceasca mai mult pentru a acoperi si munca colegului care a fost concediat sau prin faptul ca el insusi a fost concediat si va trebui sa isi gaseasca un job mai dificil. Proprietarii de drept ai WTC si-au luat astfel asigurarea si practic ei nu au pierdut nimic deoarece costurile s-au difuzat in masa comunitatii. Profitul insa nu mai este la fel de mult „impartit”. In aceeasi maniera si profitul manipularii petrolului din Orientul Mijlociu nu se imparte egal cu toata comunitatea americana in schimb daunele le plateste tot cetateanul de rand care se afla in avioanele deturnate sau care se poate ulterior imbolnavi de stres ca urmare a amenintarilor de a fi deturnate. Caci marii corporatisti au propriul avion bine pazit pe care nu il mai pot deturna teroristii!
Iata ca diferentele la nivel de macrosocial intre faptele sustinute de teoria conspiratiei si faptele concrete ale politicii corporatist-colonialiste in spatiile sociale nonoccidentale sunt foarte mici. Astfel ca prea putin ma intereseaza daca dovezile aduse in acest film si in general de adeptii teoriilor conspirationiste sunt false sau inexacte. Rezultatul este acelasi.

vezi articolul urmator in care se continua aceasta tema

1. Tragedia de la 11 septembrie în viziunea Zeitgeist: argumentele fizice

1. Tragedia de la 11 septembrie în viziunea Zeitgeist: argumentele fizice

sociologie Baldovin   00:32

[(Editare ulterioara)

Parerea mea despre 'Zeitgeist Addendum’ poare fi accesata aici:]




Incepand cu acest articol voi publica inca alte 5 despre controversatul documentar „Zeitgeist: the movie” pe care l-am vazut recent in totalitate. Am vazut in urma cu 6 luni prima parte, cea care trata religia şi m-a cam dezamagit aşa ca am amanat vizionarea lui totala. Aşa ca am avut intenţia sa scrie despre el insa nu am gasit timpul necesar nici de a urmari in intregime filmul şi nici starea de a scrie. Alexandru mi-a aratat un alt film prezentat de arhitectul Richard Gage numit 9/11 Blueprint for Truth

care aduce dovezi ceva mai amanunţite ce susţin ca 9/11 au fost de fapt o demolare controlata. Ideea a aparut inca din primele zile dupa tragedie dar de data asta cineva expune sistematic aceste date. In mare parte argumentaţia este ca aceeaşi din Zietgeist insa parca nu are concluzii atat de radicale şi insista mai curand pe forţa lucrurilor concrete, a dovezilor mai curand decat pe puterea imaginii aşa cum face filmul. Nu o sa iau toate datele şi argumentele la analiza minuţioasa iar despre restul din Zeitgeist am sa fac un articol separat. O sa iau doar cateva pe care le-am considerat esenţiale şi puternice sub aspectul argumentarii. Se inţelege ca restul de argumente nu m-au impresionat prea tare şi urmarirea lor in film este singurul mod de a vedea de ce sau de a-l cunoaşte pur şi simplu. Filmul are 13 parţi a cate 10 minute (maximum de cat permite youtube) şi pot fi vazute fiecare cu un clic pe icoanele din dreapta

Cel mai tare şi mai tare m-a intrigat cladirea 7 care, culmea a cazut şi ea la fel de secerata ca turnurile deşi nimic nu a lovit-o. Chiar daca cadeau bucaţi din turnuri pe ea tot nu s-ar fi prabuşit ca un castel de carţi de joc. Cineva a detonat-o. Iar daca a detonat-o pe ea e posibil sa fi detonat şi turnurile din interior.



Richard Gage spune ceva despre temperatura la care trebuie sa se topeasca oţelul pentru a ceda. Otelul din structuri se topeste incepand de la 27 000 grade F in timp ce, spune el, temperatura cherosenului ajunge pe undeva pe la 11 000 - 18 000 F. Eu zic totuşi ca in interiorul turnurilor se puteau atinge temperaturi foarte inalte deoarece practic se crea efect de cuptor. Deci ma pot aştepta ca oţelul sa cedeze. Pe mine insa ma surprinde ca oţelul a parut casabil. Se ştie ca metalele se inmoaie şi se stramba inainte de topire aşa ca eu m-aş fi aşteptat ca turnurile (in special al doilea) sa cedeze in partea laterala in care a fost lovit şi sa se incline de acolo intr-o parte şi nu sa cada secerate ca şi cum oţelul ar fi fost casabil.

Acceleraţia vitezei de cadere a etajelor superioare este cu adevarat ceva la care merita sa te gandeşti. Daca etajele cuprinse de foc pe care le putem concepe ca şubrezite de temperaturile infernale cad cu o anumita viteza atunci trebuie ca acelea care nu au fost atinse de aceste temperaturi cele inferioare nivelului de impact al avioanelor) sa fie mai rezistente. Astfel ca turnurile nu ar cadea accelerat dar chiar caderea s-ar infrana. In film se spune ca viteza ar fi fost undeva la 3 etaje pe secunda şi asta cam poate calcula oricine se uita atent pe modul in care cad cele doua turnuri. Şi totuşi cam asta e viteza de cadere a unui obiect de asemenea dimensiune fara nici n fel de rezistenţa. Ma intreb atunci cum se face ca etajele inferioare au putut sa susţina miile de tone ale celor superioare şi deodata parca n-au mai existat.

problema. Nu intra in fiecare zi un avion intr-un turn WTC ca sa vedDin punct de vedere epistemologic toate argumentele prezentate in acest film au o mare problema. Nu intra in fiecare zi un avion intr-un turn WTC ca sa vedem cum se comporta.

vezi articolul urmator in care se continua aceasta tema

Gabriel Baldovin

Libido de stapani si libido de sclavi

Libido de stapani si libido de sclavi

sociologie Baldovin   01:11

Libidoul are din insasi natura sa intima o anumita doza de reprimare, de constrangere. Insasi scopul sexualitatii este acela de a reduce numarul de reproduceri. La nivel celular reproducerile se fac fara noima, cu nemiluita insa atunci cand organismul creste in dimensiuni o astfel de reproducere permanenta ar fi un adevarat dezastru secatuind organismul parinte si slabind sansele puiului de supravietuire. Sexualitatea a impus un baraj, o restrictie in asa fel incat puii sa apara in anumite sezoane, atunci cand conditiile de mediu sunt favorabile cresterii si dezvoltarii puiului.

Dimensiunea trairii satisfactiei sexuale la animale depinde de statutul lor in lantul trofic. Ritualurile nesfarsite de curtare, preludiile prelungite sunt specifice animalului pradat. Circumspect in afara perioadei de rut el poate orbi realmente atunci cand libidoul ii explodeaza pe perioada rutului, uitand de discretie si supravietuire si aventurandu-se in actiuni care il pot costa viata in lupta cu rivalii si neatentia temporar suspendata fata de pradatori. Ochii lui freamata de dorinta, sexul ii este singurul scop. Iata cum sexualitatea impune conditii noi de reproducere; numai cel ce trece prin toate aceste probe auxiliare si care da dovada de rezistenta poate decide viitorul speciei si se poate imperechea. Specia se adapteaza astfel la atacurile pradatorilor si se poate apara de ei. Specia supravietuieste astfel.

Dimpotriva sexualitatea animalului aflat in varful lantului trofic este mult mai linistita. In cazul leului se poate intampla ca femela flata in calduri sa se imperecheze chiar cu doi masculi fara ca acestia sa aiba vreo obiectie. Fireste ca instinctul este puternic si aici si se manifesta ca atare insa in ochii masculului nu se manifesta acea disperare pentru obtinerea placerii ca in cazul masculului din speciile pradate. De cele mai multe ori masculul leu pare chiar plictisit si femela este cea care initiaza actul sexual. Preludiile sunt scurte si masculul are rol pasiv in ele. In schimb somnul pare sa fie activitatea de baza a postludiului. Dimpotriva, masculul prada nu are timp de dormit ci trebuie sa curteze o alta femela si apoi o alta.

Iata doua moduri diametral opuse de manifestare a sexualitatii. Leul in genere lipsit de dusmani naturali are un libido mult mai scazut. Supravietuirea sa nu este pusa in discutie cu nimic. Dimpotriva animalele prada si pradatorii mai mici au un comportament sexual mai „disperat" , mai puternic tocmai pentru ca doar exemplarele performante sa se imperecheze si sa asigure supravietuirea speciilor in fata pradatorilor. A face sex ca iepurii presupune sa fii atat de slab ca si ei, cu atat de putine mijloace de aparare in fata pradatorilor. Studii experimentale au aratat cum impulsurile electrice dureroase aplicate unei maimute ii poate creste direct proportional activitatea sexuala. Libidoul, energia lui este raspunsul speciei la amenintarile mediului.

Acelasi lucru se intampla si la oameni. Sexualitatea nevroticista a unei parti din populatia umana, reprimarile si refularile ei specifice nu vin asa et nihilo. Libidoul psihopatologic nu este natura intima a libidoului ci el devine psihopatologic in decursul istoriei pe masura ce „specia" de sclavi se adapteaza la conditiile sociale favorabile impuse de stapani. Din pacate societatea traditionala clasica a produs o ruptura ontologica in interiorul umanitatii astfel ca „homo homini lupus" adica omul este lup pentru semenul sau. Civilizatia clasica a produs o umanitate clivata, o umanitate formata din oameni prada si oameni pradatori. Sexualitatea omului prada a urmat acelasi principiu ca aceea a animalului prada si explozia ei a dus la spectrul psihopatologic cunoscut.

Ideea lui Freud cum ca sexualitatea este originar, natural psihopatologica si ca ea devine „normala" abia prin reprimari „reusite" a facut-o insuficienta pentru anumite cazuri. Niciodata o astfel de conceptie nu va putea penetra mentalitatea aristocratoida a omului cu o viata indestulata si lipsita de griji. Daca un astfel de stil de viata este unul specific ereditatii atunci libidoul se afla la un nivel energetic destul de scazut departe de puseele sclavului sau omului de rand prin care se manifesta nevoia salbatica de supravietuire ca urmare a presiunilor exercitate de clasele superioare in scopul eficientei. Apolinismul aristocratoid insa nu cunoaste astfel de presiuni si traieste viata intr-o relaxare aproape totala. Numarul unor astfel de oameni a crescut in epoca contemporana datorita faptului ca robotii au preluat din munca manuala si omul s-a trezit cu timp liber suplimentarsi, deci cu presiuni scazute exercitate asupra sa. Un astfel de om nu este un nevrotic. Scaderea libidoului nu se datoreaza unei refulari (care doar de fapt il intareste progresiv) ci pur si simplu scaderii nivelului de alimentatie a afluentilor libidoului cu origine in factorul social. Fara aceste presiuni sociale libidoul se retrage catre starea lui naturala. Efervescenta libidinala a adolescentului sau indragostitului se datoreaza momentelor de cotitura specifice acestei varste sau perioade. Sexualitatea primeste astfel de tulburari si reactioneaza in felul ei. Omul contemporan se angajeaza in tot felul de contracte sociale care ii fac viata liniara iar libidoul se atrofiaza sau incearca presiuni de schimbare a stilului de viata si reorientari catre alt partener. Dar problema insa nu este cea a libidoului sau a tehnicilor inadecvate pentru a castiga satisfactie sexuala. Daca stilul de viata este unul care se apropie de cel al sclavului atunci orice fel de tehnica si comportament sexual devine banal, insipid sau atrage autoinvinovatiri ulterioare care a acelasi efect: nemultumirea si insatisfactia personala. Incercarea unor sexologi de a da tot felul de sfaturi cu privire la aceste tehnici este o tampenie. Niciodata omul nu va fi permanent indragostit si niciodata omul nu va fi un permanent visator.

Extinderea conceptului de „sexualitate" in afara albiei genitale facuta de pshanalza clasica era in acel moment singurul mod da a impaca reperele libidinale regasite in geneze nevrozelor si faptul ca o viata sexuala nu conduce neaparat la „rezolvarea nevrozei", adica ca satisfactiile „genitale" nu conduc la „vindecare". Insa o astfel de solutie de compromis pe care psihanaliza clasica l-a facut cu acest concept functioneaza pana la un anumit nivel. De aici incolo apar problemele si neclaritatile si toata lumea familiarizata cu conceptele psihologiei freudine le cam stie. Solutia este readucerea conceptului de „sexualitate" catre albia sa naturala si recunoasterea faptului ca originea nevrozei se afla mai profund de varstele primare, mai profund de prima copilarie si mai profund de libido. Acesta este doar varful aisbergului. Dincolo de aceasta haina nevroza are o grea mostenire ereditara pe care psihanaliza clasica a tratat-o in treacat. Intre timp sexualitatea a pierdut rolul de „cea mai puternica placere" umana a civilizatiei occidentale iar drogurile au fost cele care l-au detronat. Psihanaliza clasica orientata pe sexualitate pare depasita, uzata, neperformanta pentru nevoile civilizatiei contemporane.

Gabriel Baldovin

Razboiul ca baza a culturii clasice (dualiste)

Razboiul ca baza a culturii clasice (dualiste)

sociologie Baldovin   23:41

Dualismul este descins in mod direct de mentalitatea sclavagista/senioriala. Impartirea lumii in suflet si trup fara vreo legatura unul cu altul este un imperativ al mentalitatii clasice, razboinice. Pornind de la realitatea existentei unor invingatori si invinsi in razboaie adica a existentei unor stapani si sclavi cultura clasica trebuie neaparat sa dezvolte doua registre absolut ermetice de existenta si dezvoltare a lumii. Abia in secolul al XX-lea s-a simtit nevoia de a unifica acest dualism si de a-l transforma in monism prin unitatea artei cu viata concreta. Pana in acel moment realitate concreta, animalica trebuie sa fie dispretuita si apreciata cea transcendentala. Nimeni nu vazut concret o astfel de realitate, nu exista dovezi absolut sigure despre asa ceva ci doar cultura a fost cea care a servit drept „metaagentie de publicitate” pentru a convinge de existenta ei. Realitatea ei este aceea a realitatii superioritatii ontologice a seniorului fata de sclav. In realitate diferenta dintre sclav si senior este minima, tine doar de haine si de infatuare sa de adoptarea unor norme comportamentale impaunate. Intre cei doi sunt mult mai multe asemanari decat deosebiri. Insa din punct de vedere politic intre ei exista o diferenta dualista: sclavul are statutul viermelui pe care il poti calca in picioare cu usurinta iar stapanul este un zeu pe pamant care poate face „minuni” cu ajutorul trucurilor sale culturale. Nemurirea sufletului, infinitul, metafizica, sublimul, spiritualul transcendental sunt in relatie retroactiva cu mizeria, saracia, proasta educatie si badarania celor multi. Fericirea celor „alesi” se formeaza pe baza depresiilor si mutilarilor celorlalti. Preafericirea se datoreaza unui surplus de fericire luat de la cei ce se arata ceva mai nefericiti. E o chestiune de aritmetica elementara.

Astazi dualismul a ramas in credintele profunde (clasice ale) oamenilor desi fizica a spus cu voce tare ca nu exista sistem izolat. Nu mai conteaza! Sistemul social actual functioneaza tot cu ajutorul robilor care sunt convinsi ca trebuie sa isi spele pacatele si sa isi dedice viata fabricii. Cu toate vorbele frumoase si atent slefuite despre statul de drept, egalitatea de sanse si drepturile omului sistemul s-ar prabusi fara prostime, fara slujitori. Ca exista unele zone geopolitice unde aceste principii sunt puse in practica mai bine, unde sunt mai vizibile decat in alte parti asta e o alta problema. Peste tot insa e nevoie de maturatori de strada si de muncitori fara de care sistemul nu poate functiona. Este evident ca in miile sale de ani de experienta statul a ajuns suficient de abil incat pe langa aceste declaratii curtenitoare sa isi manifeste intentiile colonialiste. Institutii intregi ale statului sunt facute in continuare sa pregateasca muncitorul si gunoierul sa isi accepte conditia. Faptul ca acestia se simt in nesiguranta cu viata lor simpla si anonima si ca au nevoie se dea mari piloti de curse si sa isi cumpere masini luxoase pe care apoi sa le plateasca cu rate pe mai multi ani este una dintre nesfarsitele momeli cu care o parte din cetateni ii ademensc pe altii sa munceasca pentru ei.

Iata cum societatea deschisa si egalitatea de sanse se aplica mai mult inspre zonele superioare ale societatii si mai putin inspre cele de jos. Aici legea junglei se vede mai bine. Tot ce ii ramane sistemului este sa ii faci pe cei multi sa creada ca au ei o problema in perceptia sistemului, ca ei au un defect de educatie si de constructie de vad lumea in culori sumbre in timp ce ea ar fi, chipurile, un rai. A subventiona presa este o solutie. Oamenii de presa vor vedea si ei laptele si mierea tocmai pentru ca intr-adevar, in lumea in care s-au ridicat cu ajutorul seniorului aceste principii se aplica in cea mai mar parte iar legea junglei nu prea se vede. Daca aveti ocazia sa mergeti la niste banchete din high-life-ul social veti vedea cu adevarat niste oameni eleganti plini de amabilitate si respect pentru celalalt. Din pacate cei din strada nu se vad din caza luxului palatului.

Si atunci pot sa vad ca inclusiv bunavointa si manierele elegante de care unt absolut convins in momentul in care ciocnesc zambitor un pahar de sampanie cu gazda palatului sunt niste minciuni foarte atent cusute. Nimeni nu o sa ma convinga ca luxul interlocutoriului meu nu este strans legat (ca sa nu zic conditionat) de saracia celor de pe strazile care nu se vad de la balcoanele palatului sau. Fireste ca pot zambi si eu in virtutea respectului fata de gazda in general. Dar amabilitatea sufocanta cu care ma inconjoara ma obliga sa ii accept „puritatea sufleteasca” si este prea posibil ca data viitoare sa nu mai accept o astfel de invitatie. Probabil ca as reveni daca as fi avut cultura ipocrita in sange, daca as fi crescut intr-un astfel de mediu. Insa eu stiu care este viata de marginal si stiu ca frustrarile mele din copilarie si ereditate se poate se afla in zidurile resedintei in care sunt invitat. Nu pot sa accept minciuna in viata mea, nici sa contribui la intarirea ei si nici sa o servesc altora.

Vampirul are nevoie de compasiune si dragoste. Chinuit de puseele implacabile ale imperativului categoric el nu ezita nici un moment sa se compatimeasca si sa se invinovateasca pentru vina de a mutila pe cei supusi lui fie direct prin actiunile pe care le face, fie indirect prin pactul cu sistemul si prin profitul care ii revine de pe urma lui.

Uneori are accese de bunatate sufocanta de la care doreste o rasplata pe masura. Generozitatea lui are si profunde ecouri de publicitate politica sau economica. Aceste pusee de apoteotica antropofilie sunt imediat inlocuite de sentimente de mizantropie acuta pe care o resimt cei din anturaj si angajatii sai. O mentalitate de dreapta, un dispret visceral fata de multime si prostime este carpeala cu care vampirul incearca sa isi inabuse vinovatia mostenita a vampirizarii. Ironizarea perpetua a prostiei si dispretul fata de cei multi este un fel de rationalizare si obiectivare a pozitiei sale sociale de forta. Poti sa iti bati joc de fraieri; doar sunt niste prosti, niste animalute pe care le vanezi din distractie.

Singura lui salvare este iluzia. Are nevoie de artisti care sa ii decoreze casa , care sa ii faca portretul si care sa ii gadile prostituant orgoliul lui elitist. O intreaga cultra a artistului izolat, neinteles, aiurit si visator este menita sa acopere aceasta politica a lasitatii.

Fireste ca nevoia de afirmatii sigure si nevoia de”perfectiune” a adevarului carora filosofia s-a simtit datoare sa le satisfaca au in spate acea nevoie a stapanului de a-si impune dominatia culturala. Adevarul unic, perfect si categoric este adevarul care poate fi folosit in marile tribunale ale imperiului pe care seniorul le foloseste in scopul convingerii sclavului cum ca este un pacatos si trebuie sa isi dedice viata corectarii acestui pacat sau ca seniorul este mult mai aproape de divinitate. Seniorul stie ca diferenta dintre el si hotul la drumul mare consta in capacitatea de a orbi a celor care vin sa se infrupte din roadele jafului sau. Si iata cum apare prostitutia culturala! Iata cum spiritualul are la baza cele mai josnice manifestari! Iata cum cultura clasica (ce supravietuieste si astazi in sufletul maselor mutilat de atatea secole de robie) se gudura amabil pe langa mana darnica a seniorului. Iata cum cultura clasica este o metaagentie de publicitate in masura sa ii entuziasmeze pe robi si sa ii faca mai eficienti!

Gabriel Baldovin

Originea psihopatologiei. Cele patru stadii al represiunii sociale

Originea psihopatologiei. Cele patru stadii al represiunii sociale

sociologie Baldovin   11:18

Acest articol este inclus proiectul de arta teoretica

Să crezi în continuare că tulburarea psihică îşi are originea în prima copilărie înseamnă a elimina aproape total rolul mediului social în geneza sa. O astfel de poziţie aruncă etiologia psihopatologică într-un spaţiu obscur aflat la limita paranormalului şi destinului ceea ce se înscrie într-un soi de neocartezianism. Există patru niveluri de reprimare la adresa omului care îi încarcă psihopatologic sufletul. Primul este cel al jafului originar, primitiv făcut de comunităţile/triburile rivale. Uciderea rivalului urmat de furtul de bunuri posedate de acesta este specificul culturii represive primitive. Cel de-al doilea stadiu este cel al eficienţei crescânde. În loc să îţi ucizi rivalul îl poţi transforma în sclav şi poate produce pentru tine mai mult decât cantitatea de bunuri furată odată cu uciderea lui.

Iniţial e suficientă armata pentru supravegherea sclavilor însă pentru eficientizarea lor maximă este nevoie şi de cultura clasică centrată în jurul religiei şi metafizicii.
Civilizaţia devine o mare şi gogonată minciună în stare să îl convingă pe sclav să îşi accepte resemnat starea. Promisiuni mincinoase ale unui rai pentru viaţa de apoi, povestiri stăruitore sau imagini trucate cu acest rai sunt parte ale acestei false culturi. Dintr-o dată apar reguli sociale devenite „legi fundamentale”, „imperative categorice” ale comportamentului moral cum ar fi acelea de genul „să nu furi!” sau „să nu ucizi!” care contrazic însele mecanismele cele mai intime ale construirii civilizaţiei clasice. Societatea clasică vinde aceste gogoşi monumentale ale civilizaţiei superioare pentru a-i pretinde sclavului să fie furat sistematic de către senior şi ucis dacă refuză să mai fie productiv. Iată cum două lucruri esenţialmente identice devin două lucruri absolut diferite odată trecute pe sub tutela legislaţiei, a justitiei! Societatea clasică nu fură ci îşi ridică drepturile de la sclavi. Ea nu ucide ci condamnă la moarte. Iată cum semnătura regelui, seniorului, tutorelui, preotului pe o bucată de hârtie poate transforma o ucidere într-un act de dreptate. Cultura şi civilizaţia clasică este cu adevărat fabuloasă!

Ameninţarea armată rămâne condiţia unei astfel de colonialism cultural originar. Funcţionarea ei se face după principiul simplu: „accepţi minciuna şi crezi în ea sau te catalogăm drept vrăjitor şi te ardem pe rug”. Odată cu acest stadiu omul devine un fel de robot forţat să accepte orice găluşcă culturală care trece prin cap autorităţilor politice/religioase/artistice în scopul unei artificiale echilibrări sociale.

Pierderea umanităţii odată cu starea de sclav se regăseşte în supraexcitarea libidinală prin care specia prădată încearcă să supravieţuiască în faţa ameninţărilor; creşterea numărului de urmaşi asigură o contrabalansare naturală faţă de teroarea vânătorii sistematice ce ameninţă specia cu dispariţia.

Reprimarea libidoului este cel de-al treilea stadiu cultural al dezumanizării. Şi aici nu este vorba de simple reprimări naturale ale libidoului cum ar fi refuzul eventualului partener sau răzbunarea perechii sale care implică amânarea satisfacerii. Aici este vorba despre o anatemizare în bloc a activităţii sexuale şi la supraevaluarea culturală a abstinenţei sau atrofierii sexuale. Un astfel de exemplu dat maselor este în măsură să le întunece cu adevărat mintea şi să creeze acea fantasmagorie culturală clasică care se regăseşte ulterior în simptomele nevrotice. Un sclav nevrotic este un sclav foarte uşor de manipulat şi exploatat.

O astfel de normă culturală este posibil să pornească de la constatări seculare şi norme specifice de igienă însă în final sfârşeşte prin a îngloba în sine aceeaşi tendinţă a culturii represive de a subjuga sclavul şi de a-l ţine în întuneric. Un individ care nu îşi înfrânează libidoul, un Casanova al epocii clasice originare este un om curajos în stare să îşi rişte viaţa pentru a obţine ce îşi doreşte. Un astfel de om nu poate fi un sclav bun iar educaţia trebuie să îl piseze încă din fragedă pruncie spre a-l intimida şi nevrotiza prin reprimări culturale.

Costumul femeii clasice superioare făcut din materiale care imită vegetaţia este menit parcă să ateste virginitatea lor princiară şi faptul că cumva se nasc prin seminţe ca plantele dacă nu cumva chiar că D-zeu le-a creat direct. În orice caz costumul feminin clasic arată că clasele superioare au o altfel de sexualitate decât cea a prostimii după cum specia stăpânilor ar fi cu totul alta decât cea a sclavilor. Pretenţia de a fi ontologic deasupra animalului şi sclavului deopotrivă şi de a avea un comportament „manierat” excesiv de preţios şi predispus la a se afla la antipodul celui al sclavului este menită de asemenea să implice o mentalitate nevroticistă a represiunii libidinale cu rezultate dezvăluite în amănunt de psihanaliza tradiţională.

Principalul sens al celebrei „Credo quia absurdum est" (Cred ceea ce este absurd) este următorul: munceşte tu fraier’e pentru mine, eu vin să îţi ridic graţios o parte din produsele tale iar tu te vei simţi în al nouălea cer pentru că ai şansa să te parazitez eu. Cum să nu crezi că există rai de dincolo de viaţă pentru cei ce ascultă de poruncile stăpânului şi nu se revoltă dacă o astfel de idee îţi ţine sclavii în ogradă şi bunăstarea ta creşte? E normal să crezi că există o divinitate căreia omul trebuie să îi aducă jertfe sau că Dumnezeu poate fi şi om sau că omul poate ajunge la dumnezeire dacă tu te identifici cultural cu divinitatea şi astfel sclavul se închină la tine şi acceptă să îi subtilizezi munca. E normal să accepţi că cineva se poate altfel decât prin unirea sexuală a părinţilor (într-o comunitate aproape primitivă) în momentul în care pleci de la premiza că unii fac parte din specia stăpânilor fundamental diferită de specia inferioară a sclavilor.

Ascensiunile economice spectaculoase specifice secolului al 19-lea au adus cu ele ridicarea la un stil de viaţă aristocratoid a mentalităţii represate cultural a sclavilor/ oamenilor de rând. O astfel de ascensiune socială s-a datorat exploziei industriale şi apariţiei burgheziei. Această clasă socială a devenit automat una nevrotică fiind incapabilă să se despartă de vechile represiuni culturale întipărite ereditar în mentalitatea lor. Libertatea politică şi economică datorată acumulărilor de averi s-a lovit de aceste scurtcircuitări ale mentalităţii modeste moştenite. Psihanaliza clasică s-a dezvoltat în interiorul unei astfel de realităţi sociale. Odată cu emanciparea sexuală a anilor 1960 (după ce psihanalza devenise principalul protagonist al unei astfel de mutaţii culturale) nevrozele au început să dispară cedând astfel locul depresiilor. Membrana sexualistă a vechilor deformaţii culturale ale mentalităţi clasice a fost extirpată odată cu experienţa psihanalizei clasice însă au rămas vechile rădăcini ale culturii clasice înfipte profund în mentalitatea sclavului. Exerciţiile de deermetizare hermeneutică a libidoului făcute de psihanaliza clasică se situează doar în zona mediană a psihicului: complexul Oedip, tendinţele excentrice ale libidoului reprimat şi anaclizat în comprtamente sociale respectabile aşa cum le-a descris psihanaliza clasică sunt doar zgâmăiri superficiale în zona mediană a psihicului omenesc. „Omul cu şobolani” se prezintă cu o nevroză obsesională, Freud îi este terapeut şi rezolvă acest nivel psihopatologic libidinal prin celebra metodă. După ani şi ani „omul cu şobolani” va avea un comportament paranoid în toată regula semn că odată cu rezolvarea nevrozei baza ei a rămas aproape intactă. Psihanaliza clasică a reuşit doar să taie „răul” de la coroană mai bine sau mai rău după cum s-a priceput. Psihanaliza clasică este depăşită în cazul „omul cu şobolani” 2. Încercările de rezolvare a unor astfel de simptome paranoide nu se soldează cu acelaşi succes ca şi cel din cazul simptomelor nevrotice. De aici încolo vorbeşte ereditatea profundă cu origine în afara psihopatologiei comportamentului sexual excentric pe care Freud l-a luat ca bază universală pentru tulburările psihice. Sexul „descoperit” de Freud e deja o banalitate pentru explicaţia tulburărilor psihice şi chiar pentru dimensiunea culturală (la nivel de receptare comunitară) a psihanalizei însăşi. Aş spune chiar că concepţia sexualităţii ca etiologie primară a psihopatologiei umane este o diversiune prin care cultura modernă a ascuns adevăratele cauze de urechile noilor sclavi şi să conducă la scăderea eficienţei lor... Freud a căzut pradă ei cu toată ambiţia sa de a se detaşa de prejudecăţi chiar cu preţul exagerării poziţiei opusă prejudecăţilor timpului său. „Inconştientul” i-a luat-o şi lui pe dinainte preferând să vadă sexualitate refulată în acuzele de persecuţie ale paranoicului în loc să facă invers, anume să le vadă pe acestea în explozia nevroticistă a sexualităţii. Dar Freud nu a avut depresii pe mână ci nevroze. Între timp nevrozele au cam dispărut în civilizaţia occidentală şi cu ele şi „secretele” dezvăluite de psihanaliza clasică. Depresiile le-au luat locul şi psihanaliza trebuie să sape dincolo de sexualitate.

Adevăratul coşmar, adevăratele monstruozităţi depozitate în fiinţa umană de sutele de ani de „civilizaţie” abia de acum încolo sunt de văzut. Abia de acum încolo se vede cinismul vopsit în maniere elegante, apoteoza susţinută de un sistem social principial mafiot şi sfinţenia decretată cu focul şi sabia. Civilizaţia occidentală a scăpat de nevrozele superficiale date de al treilea grad de represiune culturală însă dincolo de ele apar depresiile specifice celui de-al patrulea astfel de grad. Depresiile contemporane cu originea în această minciună globală sunt gata să cuprindă cultura occidentală contemporană şi să o macine din interior.

Ingineriile publicitare şi financiare ale marilor corporaţii urmează la scară contemporană marile gogoşi ale marii culturii clasice. O cultură bazată pe minciună, înşelătorie, pe ascunderea realităţilor şi pe manipulare învelită în scepticism religios, ştiinţific şi moral a luat locul rigidităţii metafizice şi religioase ale culturii clasice. Minciunile mai mici au luat locul unora mai gogonate. Pentru autorităţi asta înseamnă libertatea absolută cu care prostesc masele să le joace în strună.

Postmodernismul, cu întoarcerea lui jucăuş-ipocrită faţă tradiţie ignorând struţeşte realităţile sociale concrete reprezintă cel mai nou tip de mercenariat cultural, de prostituare a artistului faţă de interesele seniorului/autorităţilor. Minciuna cu zâmbetul pe buze, empatia învelită în spirit distant şi amuzamentul impasibil la nevoile semenilor au devenit părţi ale unei morale cinice care se şochează ipocrit atunci când turnurile gemene sunt doborâte în atacuri sinucigaşe.
Se plătesc bani grei pentru a menţine tradiţia în viaţă şi pentru a face ca neamul de sclavi să rămână sclavi. Hollywood-ul este substanţial subvenţionat de către stat pentru a produce spectacol în care să se strecoare discret idei favorabile colonialismului cultural american sau să contrazică teoriile conspiraţioniste care fac negocierile economice mondiale ale SUA mult mai dificile. Postmodernismul este tot un fel de astfel de găluşcă aruncată pe piaţă menită să facă uitate zbaterile politice „utopice” ale culturii nesubvenţionate ale începutului de secol al XX-lea.

În momentul în care poţi fi amendat sau chiar trimis la închisoare pentru că vezi teroriştii tot ca pe nişte oameni şi încerci să explici uman actele lor criminale înseamnă că sistemul în frunte cu G. W. Bush te obligă să accepţi că aceste acte teroriste vin cumva de la diavol. Iată cum „necredinţa” în zei poate deveni subiect de blam şi pedeapsă la fel cum se întâmpla în trecut.

Gabriel Baldovin

Limitele explicative ale teoriei freudiene a stadiului libidinal infantil anal

Limitele explicative ale teoriei freudiene a stadiului libidinal infantil anal

sociologie Baldovin   06:12

Libidoul se mostenese de la parinti si manifestarile sale la copil pot fi mai vizibile, mai clare sau mai putin vizibile in functie de zestrea primita de la parinti. Evident ca nu toti copiii vor avea manifestari libidinale vizibile la fel cum insii parintii inmagazineaza in zestrea lor genetica forme diferite de libido.
Stadialitatea libidinala despre care vorbeste Freud nu este in nici un caz o evolutie a libidoului in sine ci a posibilitatilor sale de manifestare. Este evident ca in precopilarie cand copilul este sugar si nu se poate misca libidoul sau va avea o prevalenta orala. Pe masura ce el ceste si ii apare un frate/sora libidoul sau este influentat de capacitatea lui teoretica de a imagina procesul nasterii. Mama naste copilul la fel cum el elimina fecalele provenite din burta si ajunse acolo prin hrana. Stadiul anal este mai curand un stadiu cognitiv cu implicatii in libido-ul sau.
Celebra formula lansata de Freud si devenita simbol pentru psihanaliza "penis - copil - fecale - bani" regasita in simptomele obsesionale nu a fost explicata in profunzime de el ci doar descrisa. Cele 4 elemente devenite sinonime in profunzimile psihicului colectiv se imilica reciproc din punct de vedere economic. In epocile trecute si chiar si astazi daca nu strangi ceva avere nu iti poti intemeia familie , nu poti avea viata sexuala, nu poti avea copii. Daca la acestea se adauga ramasitele cognitive infantile ale echivalarii copiilor cu fecalele atunci si acest ultim element se adauga pe acesta asociatie de reprezentari.
Tendintele paranoide si eventual sadismul nu vin datorita unei bizare fixatii pe acest fantomatic "stadiu libidinal" ci tocmai pe fondul prelungirii unui stil de viata auster al robului din care el provine. Amenintat de autoritatile statului ermetic el va dezvolta ulterior simptome paranoide cu tematica persecutorie in special. Zgarcenia patologica este o ramasita a chibzuirii fondurilor si a consumului minim pe care acest stil de viata il implica in mentalitatea robului. Lacomia si obezitatea deriva din aceeasi predispozitie iar elementele de diferentiere sunt foarte putine si neinsemnate fata de asemanari. Retentia fecalelelor pe care psihanalistii o ofera ca explicatie pentru zgarcenie prea putin semnificativa. Cum orice lucru din lumea asta are cel putin 2 cauze si fenomenele psihce se supun acestui fapt. Pot sa accept o influenta a unui libido femeiesc in zgarcenie si sctele psihice de tip paranoid insa cauza principala, esentiala este stilul de viata al robului secolelor/mileniilor trecute si nu particularitatile libidoului infantil care, de fapt, sufera influenta acestora si nu le cauzeaza.

Gabriel Baldovin

Comunismul in Romania. Completare la cele spuse de Traian Ungureanu

Comunismul in Romania. Completare la cele spuse de Traian Ungureanu

sociologie Baldovin   03:19

Romania un spatiu social fragil

Comunismul este strans legat de etapa industriala a evolutiei societatii. El a prins pe plan international acolo unde o experienta industriala nu a existat si a fost rejectat acolo unde aceasta a existat. Daca Cehia, Polonia, Ungaria au protestat si au respins comunismul este penrtu ca cetatenii acestor tari conosteau si beneficiile capitalismului (industrial) pe langa promisiunile nerealizate ale comunismului. Scaderea nivelului de trai s-a resimtit in aceste spatii insa in Romania nu. Practic orice oferea viata urbana comunista in Romania era o crestere a nivelului de trai fata de cel al vietii rurale care gravita in jurul cresterii animalelor si a agriculturii primitive. Comunismul a insemnat in Romania industrializarea, adica o etapa istorica superioara feudalismului sau primitivismului in care se aflau si inca se afla multi cetateni.

Comunismul a adus multora o viata mai buna. El a parut intr-adevar o revolutie si o implinire a promisiunilor facute in programul sau politic pentru multi. Eliminand pe vechii ocupanti ai functiilor cheie din stat ei au ridicat in rang marginalizatii zonelor rurale. Luat in sine un astfel de fapt este unul identic cu discriminarea pozitiva care se practica astazi in tarile cele mai civilizate. El consta in echilibrarea artificiala a claselor sociale, in fluidizarea comunicarii dintre ele, in sprijinul superior pe care statul il face defavorizatilor pentru a accede in functii cheie din stat. Facuta in limite rezonabile, o astfel de masura este binevenita. Dusa la extrem ea poate fi la el de nociva ca insusi ermetismul social pe care incearca sa il combata. Practic o astfel de masura de "inlocuire a cadrelor imperialiste" din stat a condus intr-adevar la discriminarea negativa a celor indreptatiti sa inlocuiasca anumite posturi in stat. Fireste, cumva si in statele civilizate acest lucru se face, insa optiunile sunt mult mai diverse pentru cei defavorizati astfel.

Facuta in masa insa, asa cum s-a realizat in comunism o astfel de discriminare s-a dovedit a fi o crima. Ea este o descendenta directa din fenomenul mai general al "nationalizarii". Din punct de vedere sociologic nationalizarea este o anarhie reorganizata: furtul bunurilor claselor superioare este ambitia tipica a revoltei sclavului. Daca acesti sclavi nu intra in conflict unii cu altii pentru impartirea "prazii" si incep se se organizeze rezultatul nu mai este anarhia ci celebra nationalizare.


Comunismul intre teorie si practica


Judecat in sine argumentul marxist al preluarii bunurilor pe care patronatul le acumuleaza prin "exploatarea muncitorilor" pare corect. Insa el a fost analizat in fir a par si criticat si respins de majoritatea teoreticienilor fenomenului social. Ce uita Marx & co. sa puna in ecuatie era "dreptul de autor" pe care un astfel de patron il avea pentru capacitatea sa de a organiza o firma, de a cauta solutii, de a inova si de a inventa obiecte utilitare. A-i lua totul cu argumentul de a contracara abuzurile sale asupra muncitorilor este o extrema poate chiar mai periculoasa decat cea initiala a sa. De aceea comunismul a plecat de la inceput pe o directie gresita. Pana la urma tocmai esecul aplicarii teoriilor comuniste, lipsa lor de rezultate a condus la prabusirea sistemului comunist.
Un timp in dictatura s-a trait bine pentru majoritatea cetatenilor. Acest lucru este de inteles tinand cont ca pentru un timp politicile de extrema stanga au functionat. Dar, ca orice politica de stanga, ea a dus la stagnare. Paractic bunurile confiscate de la "chiaburi" au inceput sa se termine. Dupa ce s-a refacut in mod artificial clasa careia i s-au acordat rol cheie in institutiile statului, cea care a umplut golul lasat dupa mazilirea "exploatatorilor" practic sistemul a devenit unul ermetic, static, conservator in acord cu insasi puterea de monarh pe care dictatorul o avea. Practic societatii comuniste i-au lipsit tocmai acele conflicte interne care duc la evolutie pe care insusi Marx le recunostea (pe filiera Hegel) ca fiind motorul evolutiei. Cu conducatorul unic care da ordine fixe si de necomentat, care expune idei de necontestat fiecare superior a pretins acelasi lucru de la subordonat la fel cum el insusi facea fata de dictator. Refacerea sistemului social feudal cu subordonatul care nu poate iesi din cuvantul stapanului a fost consecinta urbanizarii fortate a unei structuri sociale esentialmente rurale.


Esecul social al comunismului in Romania


Fara munca patronului concentrat zi si noapte pe strategii de piata si de succes ale produselor sale fabricile preluate de comunisti de la "capitalisti" au intrat in stagnare si imbatrinire. Produsele realizate astfel au inceput sa piarda treptat pietele internationale fiind depasite tehnologic. Acest lucru a condus la devitalizarea monedei si economiei. Mai mult decat atat, intre membrii societatii a aparut o cursa contracronometru pentru ocuparea functiilor in stat, de fapt singurele joburi disponibile. Educatia a devenit instrumentul pe spinarea careia se facea o astfel de triere si repartizare in functii a tinerilor. Pe masura ce sistemul devenea din ce in cemai ermetic si mai conservator. Educatia devenea din ce in ce mai preferentiala cu practicile de ore suplimentare particulare platite profesorilor pentru admiterea la studiile superioare. Cu unele exceptii sistemul de educatie devenise inca de atunci rupt de practicile ulterioare ale profesiei alese, ci un complicat test de inteligenta si perseverenta care sa sorteze un anumit numar de "admisi" in anumite functii in stat. Regimul de educatie inflexibil, efortul solicitant pentru a-i face fata a condus la nemultumitea tinerilor fata de conditiile economice inferioare, fata de produsele comuniste neperformante relativ la cele occidentale fata de care au inceput sa aiba admiratie. A aparut astfel o noua generatie pentru care "comunism" era sinonim cu depresia, imbatranirea, oboseala, griul si saracia in timp ce Occiedntul era sinonim cu entuziasmul, forta, vitalitatea, explozia cromatica si bunastarea. Revolta, respingerea comunismului si tot ce a urmat dupa s-au datorat acestui spirit nou format in ultima parte a dictaturii.


Prezentul deprimant al spatiului social romanesc


Cea mai mare problema a Romaniei este aceea ca aceasta generatie formata in ultimul timp al dictaturii desi vroia mai mult totusi nu putea prelua direct in sistemul occidental de valori. Cei mai capabili au emigrat vazandu-se minoritari intr-un sistem prea refractar la schimbare. Cei mai multi nu au rezistat impactului si competitiei stilului de viata capitalist abandonandu-si treptat idealurile in favoarea vechiului sistem comunist. Altii, desi "s-au descurcat", au devenit la fel de periculosi pentru democratie prin actiunile lor ca si nostalgicii care, plasati in puncte cheie, franau evolutia normala a societatii romanesti postdecembriste. Prin activitatea lor, din pacate in Romania se contureaza premisele unui alt capitalism salbatic de genul celui de dinainte de aparitia comunismului. Ei sunt (pseudo)patronii care se comporta cu angajatii asemenea stapanilor de sclavi sud-americani din secolele trecute. Fireste un astfel de spatiu legislativ care permite astfel de abuzuri este favorabil aparitiei lor. Imbogatirea rapida a unei astfel de minoritate sociala se face cu pretul aparitiei unor foarte periculoase nemultumiri sociale cu consecinte dezasrtuase. Refacerea conditiilor de dinaintea aparitiei comunismului ar trebui sa dea de gandit autoritatilor.
Multi dintre cei coborati din munti spre orase pentru industrializare si-au continuat stilul de viata rural aici improvizand cotete si bodegi unde se discuta politica chiar in inima orasului. Stilul de viata lent chiar tipicar, activitatea identica pentru perioade lungi de timp si obedienta neconditionata fata de superior toate acestea sunte semne ale unei societati rurale patriarhale industrailizate artificial. Acesti oameni isi doresc comunismul de acum 30-40 de ani crezand in mod iluzoriu ca acel gen de semindustrializare se poate reface cumva artificial in defavoarea societatii avansate tehnologic de astazi careia nu i se pot adapta. Nostalgia lor fata de comunism este de fapt o nostalgie fata de acel nivel tehnologic.
Pe langa acestia mai avem shomerii sau angajatii temporar. Majoritatea o duc mai bine decat pe timpul comunismului dar prefera acea perioada din spirit anti (capra vecinului). Majoritatea dintre acestia nu fac eforturi pentru a invata sa faca bine cateva lucruri si sa fie utili societatatii ci prefera sa jinduiasca la ceilalti. Pentru ei toti cei instariti sunt niste hoti. O astfel de afirmatie este menita sa justifice tocmai escapadele lor contraventionale; practic ei sunt gata sa jure ca toti posesorii de masini straine si le-au luat pentru ca le-au furat chiar lor insisi banii din buzunar. Daca ei ii fura pe acesti "bogati" acest fapt nu ar fi decat o incercare de reechilibrare a lucrurilor.
Nostalgicii comunismului mai sunt si pseudointelectualii provinciali ce nu au putut sa tinapasul cu lumea. Tot ce isi doresc acestia este respectul comunitatilor locale la fel cum il aveau inainte de '89. Interesul lor este o noua nationalizare un nou furt. Nu atat furtul in sine ii intereseaza ci doar o viata boema si aristocrata, artificial umflata asa cum fusese in sistemul comunist. Ei isi doresc acel tip de ermetism, de izolare fata de critici, un fel de poeti de curte.


Sperante ...

Exista. La copiii care chiulesc de la o scoala obosita, care nu stiu ce s-a intamplat in '89, care nu stiu sa scrie corect dar a caror inteligenta exersata la jocurile pe computer sclipeste. Si chiar la cei care au reusit in Occident si vor sa se intoarca.

Gabriel Baldovin

liber arbitru- determinism: o disjunctie a mentalitatii religioase

liber arbitru- determinism: o disjunctie a mentalitatii religioase

sociologie Baldovin   03:23

Conceptia destinului lumii este specifica unei religiiactiv razboinice si nu uneia pasiv razboinice sauchiar pasnice asa cum sunt cele moderne care acceptamai degraba "liberul arbitru" decat destinul. Parintiicrestinismului au argumentat fara echivoc impotrivaconceptiei destinului. Insa o comunitate care alege oviata razboinica accepta conceptia destinului tocmaipentru a-si echilibra vinovatia fata de jafulcuceririlor razboinice. Destinul este cel care poatejustifica orice. Si faradelegile infractorului pe timpde pace. De aceea teoria destinului este totalineficienta pentru o comunitate aflata pe timp de paceunde cel care nu accepta legile claselor superioaretrebuie dat ca exemplu negativ.
Nietzsche a avut dreptate considerand liberul arbitruca o expresie a nevoii cuiva de a pedepsi. El a crezutca acesti cineva sunt preotii. De fapt acestia suntjustitiarii. Conceptia determinista exclude orice felde pedeapsa aplicata cu titlu de norma comunitara unuiom care a prous comunitatii o paguba oarecare. Daca inlume exista destin nimeni nu poate fi tras laraspundere pentru faptele sale pentru ca el este doarun agent transmitator al unor impulsuri implacabile.Crestinismul a cunoscut numeroase cazuri de refuz alsfinteniei pe care "trupul" le-a opus "spiritului" asaca toleranta fata de imposibilitatea de opunere la"implacabil" si "irezistibil". Asa ca mila fata de celsupus "implacabilului" a fost atat de mare incatpractic spiritul religiei a fost lovit din plin cuteoria liberului arbitru.
Cu toate acestea introducerea "liberului arbitru" ingandirea filosofico-religioasa a fost momentul desacrificare a divinitatii absolut atotputernice infavoarea unei divinitati ale carei "cai" sun cel putin"incurcate" daca nu chiar ciudate si pline deslabiciuni omenesti. Umanizarea lui D-zeu estedialectica suprema acestei neasteptate impotmoliri. Increstinism Dumnezeu devine om si raportul dedivinitate perena cu cel de umanitate provizorie seamesteca contradictoriu. Daca D-zeu este cauza primaraa lumii, parintele ei, dar totusi nu ii poate controlain totalitate evolutia lasandu-i liber arbitru asteainseamna ca intentiile sale fie nu sunt clare fie canu a facut el insusi lumea. In primul caz "liberularbitru" ar parea a fi o eschivare a sa din fatascopului insusi al acestei constructii careia nu i sepoate da finalitate exacta inca din primul moment. Asacum un mester bun are planurile clare asupra lucrariisale iar cel care are ezitari este un mester maineexperimentat, la fel D-zeul modern in general sicrestin in special incepe sa fie luat peste piciorasemenea unui astfel de mester.
Ambiguitatea destin-liber arbitru se rasfrange directin comportamentul credinciosului modern. Oscilareainterpretarii evenimentelor lumii ca datorateomului/lucrurilor sau ca datorate divinitatii estetipic pentru acesta.Orice fel de actiune religioasa este menita sa atragabunavointa divinitatii, sa-l faca pe D-zeu sa renuntela liberul arbitru acordat omului. Invocarea lui D-zeu si cererea de ajutor de catre credinciosul aflat inexperiente dificile este tocmai o cerinta de anulare ainsusi liberului arbitru care defineste religiile moderne occidentale.

Gabriel Baldovin

Despre anonimatul psihanalizei in Romania

Despre anonimatul psihanalizei in Romania

sociologie Baldovin   07:36

Revista cultura a publicat saptamana trecuta un interesant articol semnat Valentin Protopopescu cu titlul "Anonimatul psihanalistilor romani".
Problema romaneasca a psihanalizei pleaca de la formele fara fond de pe timpul lui Maiorescu. In disperarea noastra provinciala de a prinde civilizatia occidentala de picior am optat pentru formalismul lipsit de substanta. Comunismul a adus in Romania o burghezie cu totul artificiala si toata cultura facuta in aceasta perioada sta sub semnul acestui artificialsm. Prin urmare elitele romanseti sunt lipsite de constiinta pentru a gasi acolo vreun psihanalist. Cunosc destui profesori universitari cu "larga" prestanta inainte de '89 care dupa revolutie si-au facut boutique-uri. Altii si-au facut Universitati particulare destul de profitabile... Vechii "oameni de cultura" si-au "tras" televiziuni, partide si firme fantoma. Polemizeaza intre ei pe la reviste si ziare (patronate tot de fosti tovarasi) pe tema "cine a fost mai serviabil cu sistemul comunist si se amenintza reciproc ca dezvaluie secrete din trecutul fiecaruia cu riscul de a cadea ei insisi in aceeasi captura. Altii o duc la fel de discret ca inainte. La fel cum periodic credeau in principiile comunismului cu intermitente de scepticism revolutionar si astazi sunt periodic nostalgici dupa vechile timpuri punctate de scurte momente de bucurie ca traiesc in libertate. Se cred "adevaratii domni" iar vinul Zaraza cu reclama lui tampa este onorat sa ii aiba principal target. In fapt nu e nimic normal. Ei sunt fiii unei anumite generatii de tzarani si muncitori pe care comunismul i-a declarat oficial spuma societatii. Au avut norocul sa fie acolo. Comunismul i-a facut oameni. E normal "sa se descurce" si ei cumva. Din pacate insa psihanaliza e neportivita pentru ei pentru ca le scoate la lumina trecutul si le zguduie din temelii atitudinea lor de domni.
Problema internationala a psihanalizei este ca ea si-a pierdut suflul clinic. Functioneaza si va functiona in continuare la targetul infantil iar copiii vor fi mereu buni clienti ai psihanalizei. Insa ponderea nevrozelor (obsesionale, isterice, fobice) in randul psihogeniilor s-a redus. Au iesit la suprafata psihogeniile cu pronuntat continut depresiv fata de care psihanaliza are rezultate modeste. Interventiile psihanalitice sporesc factorul depresiv nu il va limita. Sunt sigur ca societatea a luat masuri de echilibrare a tensiunilor din interiorul ei asemenea unui macrosistem psihic in aceeasi masura in care un sistem psihic individual se schimba prin interventia psihanalizei de cabinet. De aceea cred ca viitorul psihanalizei sta nu atat in cabinet cat in presiunile asupra factorilor politici pentru relaxarea tensiunilor sociale.
Se vede de la distanta ca vedetele actuale ale psihanalizei nu mai au impactul pe care un Freud sau Jung le aveau acum aproape 100 de ani. F. Dolto este vazuta ca un superstar doar in lumea destul de restransa a elitelor culturale caci in mase mai are mult pana sa ajunga la rezonanta celor 2 care, prin teoriile lor, au stat la baza unor miscari culturale de amploare ca suprarealismul sau expresionismul abstract american. Acum ca elitele romanesti o "recunosc" asta este si parte din provincialismul lor originar.
Sunt ferm convins ca psihanaliza ar functiona foarte bine in Romania pentru omul de la tzara. Vin din mediu si stiu ca la 2-3 case exista o nevroza obsesionala sau isterica mai mult sau mai putin vizibila. Ii vad cum se duc la tot felul de popi si vrajitoare pentru a le ghici. Altii merg la doctor care nu stie ce sa le spuna pentru ca atunci cand a facut el medicina psihanaliza era prohibita. Din pacate omul de la tzara este aproape total lipsit de resurse financiare si nu isi poate plati cura. El este o mana de lucru foarte ieftina pentru interesele parlamentarilor asa ca acestia nu au nici un interes sa il faca sa se simta demn si sa-si ceara drepturile. Asa ca un statut al psihanalizei si psihoterapiei in general este departe de ceea ce doresc politicienii.
"Elitele" citadine ar fi un bun target. Insa ele incearca (in continuare) sa imite trendul occidental unde psihanaliza isi pierde de vreo cateva decenii din credibilitate. Cu toate acestea capsunarii se vor intoarce si unii dintre ei vor ajunge in cabinetele psihanalistilor si astfel psihanaliza va prospera in Romania. Dar ma indoiesc ca mai devreme de 10 ani...

Gabriel Baldovin