Razboiul ca baza a culturii clasice (dualiste)

Dualismul este descins in mod direct de mentalitatea sclavagista/senioriala. Impartirea lumii in suflet si trup fara vreo legatura unul cu altul este un imperativ al mentalitatii clasice, razboinice. Pornind de la realitatea existentei unor invingatori si invinsi in razboaie adica a existentei unor stapani si sclavi cultura clasica trebuie neaparat sa dezvolte doua registre absolut ermetice de existenta si dezvoltare a lumii. Abia in secolul al XX-lea s-a simtit nevoia de a unifica acest dualism si de a-l transforma in monism prin unitatea artei cu viata concreta. Pana in acel moment realitate concreta, animalica trebuie sa fie dispretuita si apreciata cea transcendentala. Nimeni nu vazut concret o astfel de realitate, nu exista dovezi absolut sigure despre asa ceva ci doar cultura a fost cea care a servit drept „metaagentie de publicitate” pentru a convinge de existenta ei. Realitatea ei este aceea a realitatii superioritatii ontologice a seniorului fata de sclav. In realitate diferenta dintre sclav si senior este minima, tine doar de haine si de infatuare sa de adoptarea unor norme comportamentale impaunate. Intre cei doi sunt mult mai multe asemanari decat deosebiri. Insa din punct de vedere politic intre ei exista o diferenta dualista: sclavul are statutul viermelui pe care il poti calca in picioare cu usurinta iar stapanul este un zeu pe pamant care poate face „minuni” cu ajutorul trucurilor sale culturale. Nemurirea sufletului, infinitul, metafizica, sublimul, spiritualul transcendental sunt in relatie retroactiva cu mizeria, saracia, proasta educatie si badarania celor multi. Fericirea celor „alesi” se formeaza pe baza depresiilor si mutilarilor celorlalti. Preafericirea se datoreaza unui surplus de fericire luat de la cei ce se arata ceva mai nefericiti. E o chestiune de aritmetica elementara.

Astazi dualismul a ramas in credintele profunde (clasice ale) oamenilor desi fizica a spus cu voce tare ca nu exista sistem izolat. Nu mai conteaza! Sistemul social actual functioneaza tot cu ajutorul robilor care sunt convinsi ca trebuie sa isi spele pacatele si sa isi dedice viata fabricii. Cu toate vorbele frumoase si atent slefuite despre statul de drept, egalitatea de sanse si drepturile omului sistemul s-ar prabusi fara prostime, fara slujitori. Ca exista unele zone geopolitice unde aceste principii sunt puse in practica mai bine, unde sunt mai vizibile decat in alte parti asta e o alta problema. Peste tot insa e nevoie de maturatori de strada si de muncitori fara de care sistemul nu poate functiona. Este evident ca in miile sale de ani de experienta statul a ajuns suficient de abil incat pe langa aceste declaratii curtenitoare sa isi manifeste intentiile colonialiste. Institutii intregi ale statului sunt facute in continuare sa pregateasca muncitorul si gunoierul sa isi accepte conditia. Faptul ca acestia se simt in nesiguranta cu viata lor simpla si anonima si ca au nevoie se dea mari piloti de curse si sa isi cumpere masini luxoase pe care apoi sa le plateasca cu rate pe mai multi ani este una dintre nesfarsitele momeli cu care o parte din cetateni ii ademensc pe altii sa munceasca pentru ei.

Iata cum societatea deschisa si egalitatea de sanse se aplica mai mult inspre zonele superioare ale societatii si mai putin inspre cele de jos. Aici legea junglei se vede mai bine. Tot ce ii ramane sistemului este sa ii faci pe cei multi sa creada ca au ei o problema in perceptia sistemului, ca ei au un defect de educatie si de constructie de vad lumea in culori sumbre in timp ce ea ar fi, chipurile, un rai. A subventiona presa este o solutie. Oamenii de presa vor vedea si ei laptele si mierea tocmai pentru ca intr-adevar, in lumea in care s-au ridicat cu ajutorul seniorului aceste principii se aplica in cea mai mar parte iar legea junglei nu prea se vede. Daca aveti ocazia sa mergeti la niste banchete din high-life-ul social veti vedea cu adevarat niste oameni eleganti plini de amabilitate si respect pentru celalalt. Din pacate cei din strada nu se vad din caza luxului palatului.

Si atunci pot sa vad ca inclusiv bunavointa si manierele elegante de care unt absolut convins in momentul in care ciocnesc zambitor un pahar de sampanie cu gazda palatului sunt niste minciuni foarte atent cusute. Nimeni nu o sa ma convinga ca luxul interlocutoriului meu nu este strans legat (ca sa nu zic conditionat) de saracia celor de pe strazile care nu se vad de la balcoanele palatului sau. Fireste ca pot zambi si eu in virtutea respectului fata de gazda in general. Dar amabilitatea sufocanta cu care ma inconjoara ma obliga sa ii accept „puritatea sufleteasca” si este prea posibil ca data viitoare sa nu mai accept o astfel de invitatie. Probabil ca as reveni daca as fi avut cultura ipocrita in sange, daca as fi crescut intr-un astfel de mediu. Insa eu stiu care este viata de marginal si stiu ca frustrarile mele din copilarie si ereditate se poate se afla in zidurile resedintei in care sunt invitat. Nu pot sa accept minciuna in viata mea, nici sa contribui la intarirea ei si nici sa o servesc altora.

Vampirul are nevoie de compasiune si dragoste. Chinuit de puseele implacabile ale imperativului categoric el nu ezita nici un moment sa se compatimeasca si sa se invinovateasca pentru vina de a mutila pe cei supusi lui fie direct prin actiunile pe care le face, fie indirect prin pactul cu sistemul si prin profitul care ii revine de pe urma lui.

Uneori are accese de bunatate sufocanta de la care doreste o rasplata pe masura. Generozitatea lui are si profunde ecouri de publicitate politica sau economica. Aceste pusee de apoteotica antropofilie sunt imediat inlocuite de sentimente de mizantropie acuta pe care o resimt cei din anturaj si angajatii sai. O mentalitate de dreapta, un dispret visceral fata de multime si prostime este carpeala cu care vampirul incearca sa isi inabuse vinovatia mostenita a vampirizarii. Ironizarea perpetua a prostiei si dispretul fata de cei multi este un fel de rationalizare si obiectivare a pozitiei sale sociale de forta. Poti sa iti bati joc de fraieri; doar sunt niste prosti, niste animalute pe care le vanezi din distractie.

Singura lui salvare este iluzia. Are nevoie de artisti care sa ii decoreze casa , care sa ii faca portretul si care sa ii gadile prostituant orgoliul lui elitist. O intreaga cultra a artistului izolat, neinteles, aiurit si visator este menita sa acopere aceasta politica a lasitatii.

Fireste ca nevoia de afirmatii sigure si nevoia de”perfectiune” a adevarului carora filosofia s-a simtit datoare sa le satisfaca au in spate acea nevoie a stapanului de a-si impune dominatia culturala. Adevarul unic, perfect si categoric este adevarul care poate fi folosit in marile tribunale ale imperiului pe care seniorul le foloseste in scopul convingerii sclavului cum ca este un pacatos si trebuie sa isi dedice viata corectarii acestui pacat sau ca seniorul este mult mai aproape de divinitate. Seniorul stie ca diferenta dintre el si hotul la drumul mare consta in capacitatea de a orbi a celor care vin sa se infrupte din roadele jafului sau. Si iata cum apare prostitutia culturala! Iata cum spiritualul are la baza cele mai josnice manifestari! Iata cum cultura clasica (ce supravietuieste si astazi in sufletul maselor mutilat de atatea secole de robie) se gudura amabil pe langa mana darnica a seniorului. Iata cum cultura clasica este o metaagentie de publicitate in masura sa ii entuziasmeze pe robi si sa ii faca mai eficienti!

Gabriel Baldovin

Tweet