2.5.4.3. Scurtă istorie a spionajului civil

2.5.4.3. Scurtă istorie a spionajului civil

sociologie Baldovin   09:32

Manifestul societăţii automatiste  

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

2.5.4. Dezinformarea, un instrument specific al noului sclavagism

2.5.4.3. Scurtă istorie a spionajului civil

Etapele spionajului militar

După cum am amintit în secţiunea anterioară, originea spionajului în general este avangarda militară, practicată în special în Evul Mediu. Acesta are 2 etape:

- avangarda (pre-asediul: culegere de informaţii despre adversar)
- sabotajul ( pro-asediul: infiltrare de sabotori în adversar)

În perioada antică şi medievală, avangarda a fost o unitate militară de elită care se deghiza în altceva, şi mergea în apropierea adversarului spre a-i spiona poziţiile şi logistica. Aceste date pot fi cruciale într-o eventuală confruntare miliară. O cetate cu cetăţeni care nu se lasă corupţi e o cetate care nu va capitula uşor în urma unui asediu; prin urmare, armata asediatoare poate lua decizia să atace o alta, cu mai mari şanse de reuşită. Avangardiştii militari nu se implicau în lupte corp la corp cu adversarii, însă culegeau informaţii decisive despre starea lor.

Dacă etapa avangărzii aducea informaţii nefavorabile unui asediu şi cetatea se arăta bine organizată, atunci armata asediatoare avea o primă opţiune în a încerca asedierea alteia mai puţin organizate. În felul acesta armata se putea întări cu forţe noi şi şansele de reuşită a asediului ar fi fost mai mari. Dimpotrivă, dacă armata asediatoare este respinsă sau reuşeşte asediul, dar cu pierderi mari, atunci pe termen lung afacerea de jaf armat nu are profit. În acest caz, datorită informaţiilor avangărzii, armata mai bine îşi schimbă planul şi atacă altă cetate, mai slabă.

O altă opţiune este trecerea la etapa a 2-a, respectiv infiltrarea de sabotori în interiorul cetăţii bine organizate. În secţiunea precedentă am amintit deja de probabil cel mai cunoscut exemplu de spionaj militar, respectiv celebrul cal troian, prin care grecii au infiltrat spioni în interiorul cetăţii Troia şi astfel au cucerit-o. Deşi are mai mult aspect de legendă, totuşi supravieţuirea ei până în timpurile noastre atestă că fenomenul infiltrării şi sabotajului sunt tehnici militare active în memoria colectivă. Această etapă continuă pe cea a avangărzii; unii dinte avangardişti reuşeau chiar să se infiltreze în rândurile adversarilor şi să afle informaţii vitale despre ei. Însă unitatea de sabotori este mai mult decât o avangardă, este o avangardă de lux. Infiltraţii făceau mult mai mult decât culegerea de informaţii despre comunitatea plănuită a fi ulterior asediată.

Sabotajul are rol de dezinformare, de inducere în eroare şi confuzionare a adversarului, în aşa fel încât acesta ajunge să lupte cu el însuşi precum bolile autoimune cu propriul organism. Răspândirea unor zvonuri, care puneau în conflict anumite categorii sociale, puteau avea afect pe termen lung în erodarea coeziunii sociale a cetăţii. La fel ca şi în cazul folosirii avangărzii, care observa punctele slabe ale ţintei, asediul final asupra cetăţii putea aduce pierderi mai puţine dacă în interiorul cetăţii asediate erau atent cultivaţi astfel sabotori, special infiltraţi pentru a câştiga încrederea majorităţii cetăţenilor sau a celor mai puternici dintre ei. Atunci când ea este asediată, aceştia fac favoruri stăpânului cuceritor, nu cetăţii, şi astfel contribuie decisiv pentru căderea ei. Aceste favoruri constau în special în acţiuni de sabotaj, precum deschiderea porţilor sau a altor intrări în cetate, plasarea de alcool sau otravă pentru cei ce deţin funcţii importante în apărarea cetăţii, şi altele. Astfel, cetatea cade în mâinile asediatorului.

Cu cât membrii unei cetăţi sunt mai oneşti şi mai dârzi în apărarea propriei cetăţi, cu atât infiltrarea spionilor putea dura mai mult, şi investiţia în acţiunea de infiltrare poate fi mai costisitoare, dar mai ieftină decât dacă nu ar fi existat aceste tehnici de spionaj.

Spionajul civil ca principiu al statului modern

În perioada antică şi medievală statul era concentrat într-o anumită cetate. Cetăţile au făcut alianţe sau s-au asediat între ele. Unele au fost cucerite mai uşor, iar altele mai greu. Iniţial, după un asediu, dacă membrii cetăţii cucerite nu acceptau supunerea, atunci asediatorul se mulţumea cu jefuirea şi părăsirea ei, urmând ca ea să fie atacată după o perioadă, după ce-şi va fi refăcut resursele. Dar, treptat, cu astfel de tehnici imbatabile de asediu, o anumită cetate a ajuns să le stăpânească şi să le domine pe celelalte. În felul acesta s-a creat imperiul, ţara, sau statul extins la mai multe centre urbane, în general reunite pe criteriul limbii vorbite. În acel moment războaiele s-au purtat între ţări, de obicei vorbitoare de limbi diferite. Dar, în perioada de pace, aceste tehnici de spionaj militar au fost aplicate de clasele privilegiate asupra claselor de jos, pentru a-şi păstra dominaţia şi statutul privilegiat. Acesta este momentul de transformare a spionajului militar în cel civil.

Spionajul civil este acea parte a spionajului care adună informaţii şi creează dezinformare şi diversiuni pentru proprii cetăţeni, spre deosebire de spionajul militar, care este orientat către ale popoare, sau cel economic, orientat către concurenţă. Toate acestea se înscriu în denumirea generică de „servicii secrete” sau agenţii de informaţii. Formula „serviciu secret” este ea însăşi un produs de dezinformare. Spionajul economic şi militar conduc la beneficii generale pentru întreaga comunitate, mai mare sau mai mică pentru o clasă socială sau alta. Furtul de informaţii despre producţia de bunuri poate aduce servicii comunităţii, prin beneficiul de pe urma inovaţiei tehnologice iniţiată de o comunitate concurentă. În acelaşi fel, spionajul militar poate reduce pierderile de vieţi omeneşti care aparţin comunităţii, într-o eventuală confruntare militară.

Spre deosebire de acestea, spionajul civil este un serviciu menit să protejeze privilegiile celor de la vârful piramidei sociale locale, în detrimentul drepturilor celor de la baza sa. Principalul lui scop este producerea de dezbinare între membrii claselor de jos, pentru a se lupta între ele mai curând decât cu vârful piramidei sociale. Exemplul cel mai clar este cel al poliţiei şi armatei (moderne): într-o revoltă socială, aceste instituţii, formate în general din membri ai claselor de jos, se vor lupta cu revoltaţii, adică cu propriul interes politic, pentru apărarea privilegiilor vârfului piramidei sociale. De asemenea, infiltrarea de agenţi diversionişti în interiorul revoltaţilor, care le fac acestora imagine de infractori demni de a fi pedepsiţi în ochii opiniei publice, este o altă metodă de dezbinare civilă, după cum am descris în documentarul meu „Diversioniştii”

Spionajul militar este mereu acompaniat de către acţiunile militare pentru că vizează comunităţi sau organizări statale diferite. Dimpotrivă, spionajul civil este destinat membrilor aceleiaşi comunităţi sau aceluiaşi stat. El este consecinţa celui militar, în sensul că, după cucerirea cetăţii, armata învingătoare ajunge la un moment dat să preia şi administraţia comunităţii, iar cele două comunităţi se reunesc ambivalent într-un singură, fiind mai slab sau mai puternic sudate. Acţiunile militare sunt mai rare, şi de obicei apar în urma unor procese foarte complexe de denigrare a viitorilor reprimaţi, în aşa fel încât reprimarea pare o pedeapsă pentru crime închipuite, sădite dezinformaţional în ograda celor reprimaţi, pentru justificarea represiunii în percepţia publică.

Dacă spionajul militar a fost cheia apariţiilor statelor şi ţărilor, dimpotrivă, cel civil a fost foarte rudimentar în perioada clasică. Dacă privim în istorie, observăm că reuşita unor revolte precum Revoluţia Franceză sau numeroasele puciuri asupra regilor, împăraţilor, liderilor politici în general, atestă un foarte slab spionaj civil. Cel puţin, acesta se dovedeşte a fi fost destul de rudimentar, fiind incapabil să oprească răzbunările supuşilor. Principalul liant al susţinerii supuşilor era afectivitatea faţă de lider, religia şi profitul realizat în urma războiului. Napoleon a reuşit să-şi atragă de partea lui batalionul, care fusese trimis să-l oprească la a doua sa urcare pe tron, prin faptul că ştia detalii despre familiile militarilor. În locul unei lupte a propriei gărzi de corp cu acesta, celebrul conducător francez a transformat întâlnirea în depănări de amintiri. În urma ei, militarii batalionului de întâmpinare au schimbat taberele, devenind susţinătorii lui Napoleon. Cam acesta a fost modelul clasic de organizare statală.

Spionajul civil ca instrument al capitalismului

Spionajul civil a ajuns la apogeu abia în societatea capitalistă, prin spionii marilor industriaşi. În ceea ce-i priveşte pe primii bancheri moderni, printre care şi dinastia Rothschild, fondatoarea sistemului bancar modern , informaţiile despre potenţialii clienţi erau decisive pentru acordarea creditelor şi succesul afacerii. Dacă clientul e un om visător, nerealist, atunci afacerea sa se poate ruina şi nu poate restitui împrumutul. De asemenea, creditorii neperformanţi erau urmăriţi de spionii debitorilor, şi chiar presaţi pentru recuperarea împrumuturilor, precum făceau cămătarii medievali.

Pe lângă o gardă de corp proprie, bogaţii ultimelor secole au transformat spionajul militar în cel civil, şi l-au folosit ca instrument al propriilor afaceri. Ne putem imagina că iniţial condiţiile de muncă din fabrică oferite de industriaş erau mai favorabile decât cele din agricultură oferite feudal. Dacă nu ar fi oferit condiţii mai bune de muncă, industriaşii nu aveau nicio şansă să atragă mână de lucru şi nu ar fi putut crea revoluţia industrială. Zvonurile despre bunăstarea oferită de lucrul în fabrică s-au răspândit apoi în mod natural printre ţăranii feudali.

Însă, odată cu nemulţumirile primelor generaţii de muncitori au apărut şi instituţiile de dezinformare. Acestea au lansat în mod profesionist zvonuri dezinformaţionale de atragere a ţăranilor în fabrici şi înlocuire a muncitorilor nemulţumiţi. În urma acestor zvonuri, ţăranii au plecat rând pe rând de pe moşiile feudalilor, falimentându-i. Acest lucru practic le-a tăiat orice cale de întoarcere la vechiul stil de viaţă, atunci când experienţa directă despre bunăstarea din fabrică va fi dovedit că aceste zvonuri vor fi fost minciuni gogonate. Oferta mare de mână de lucru din marile centre industriale a condus în mod natural la scăderea salariului, sau la creşterea volumului de muncă al muncitorului. Cei concediaţi nu mai aveau opţiunea de a se întoarce pe moşiile feudalilor deoarece aceştia au ajuns ruinaţi sau siliţi să-şi reorienteze activitatea către industrie, mai curând decât către agricultură. Iată un mod tipic de a face profit în perioada capitalistă prin dezinformare, altfel decât în cazul jafului armat realizat cu ajutorul spionajului militar.

O foarte importantă latură a proto-spionajului civil practicat la începutul erei industriale a fost identificarea semnelor pentru apariţia unei revolte în interiorul fabricii. Concedierea muncitorilor blazaţi, obosiţi şi cârcotaşi a fost şi încă este o practică specific capitalistă, pentru a tăia din faşă apariţia unei greve. Această soluţie reprezintă un mecanism mai eficient de a extrage maximul de profit din munca executantului de ordine, cu riscuri minime în ceea ce priveşte revolta şi răzbunarea pe cel ce le dă. Idealul capitalismul secolelor 18 şi 19 a fost extracţia din mentalitatea rurală a potenţialilor muncitori, exploatarea lor maximă ca muncitori în spaţiul urban sau periferic; după ce aceştia devin neproductivi şi revoltaţi ideal ar fi retrimiterea lor în spaţiul rural, spre a se odihni. Peste o anumită perioadă de timp urmaşii lor vor fi trecut prin acelaşi proces.

În secolul al 18-lea acest plan a funcţionat. Dar muncitorii secolului al 19-lea au început grevele, şi atunci a trebuit să li se dea drepturi în plus. Cantitatea acestor drepturi a dus la experimente sociale odioase în secolul al 20-lea. Preţul testării rezistenţei lor la ameninţări brutale precum cele două războaie mondiale, după cum am arătat pe scrut la minutul 81 din documentarul meu “Sadismul în politica internaţională” . Deşi în zilele noastre legislaţia din majoritatea ţărilor civilizate descurajează aşa ceva, totuşi ea nu o interzice în mod expres, prin sancţiuni. Angajatul concediat poate primi anumite compensaţii dacă foloseşte aceste prevederi legislative şi acţionează în instanţă compania care l-a concediat. Dar pentru preîntâmpinarea unei revolte se foloseşte exact aceeaşi reţetă ca la începutul erei industriale, respectiv concedierea.

În această soluţie de temperare şi preîntâmpinare a revoltei supuşilor, remarcăm din nou diferenţa esenţială între sclavagismul clasic şi cel salarial, despre care am detaliat în capitolul precedent; dacă sclavagismul clasic pedepseşte sclavul fugar pentru a-l da ca exemplu celorlalţi sclavi să nu facă la fel, dimpotrivă, sclavagismul salarial îl încurajează să plece. Şomerii, ce aşteaptă la porţile fabricii un loc de muncă, îl pot înlocui oricând. Celebra piesă de teatru „Moartea unui comis-voiajor” scrisă de Arthur Miller în 1949, reflectă o relaţie de muncă specifică secolului al 19-lea. Succesul ei la public a dus la sistemul de pensii în secolul al 20-lea, prin care cei incapabili să mai muncească sunt ajutaţi să supravieţuiască. Dar în secolul 19 drama personajului principal a fost drama oricărui muncitor. Nu e de mirare că, pe lângă numeroasele greve ale muncitorilor, s-au dezvoltat numeroase idei anticapitaliste, printre care chiar comunismul, care de fapt este de fapt un capitalism ceva mai blând, banul fiind şi aici principalul vector al ierarhiilor de comandă.

Spionajul civil şi eliminarea dizidenţilor politici

Atât etapa avangărzii cât şi cea a sabotajului sunt aplicate aproape identic în dominaţia şi controlul populaţiei civile de casta privilegiaţilor, la fel cum strămoşii lor, jefuitorii, le-au aplicat pe cetăţile asediate. Ne putem imagina că în prima perioadă a erei industriale aceste tehnici erau aplicate aproape identic pe descoperirea şi izolarea muncitorului recalcitrant. Oglinda pentru aşa ceva este spionajul din fabricile comuniste, unde cei care criticau partidul şi conducătorul erau izolaţi. Dezinformarea capitalistă ne-a făcut să-l vedem la antipodul comunismului, însă cele două sisteme sunt etape ale aceluiaşi sistem global. La începuturile sale capitalismul a procedat cu muncitorii recalcitranţi la fel cum comunismul a torturat şi trimis în închisori dizidenţii politici.

După ce populaţia a început să vadă cu ochi răi aceste practici draconice ale capitalismului de secol 19, atât comunismul, dar mai ales capitalismul (comunism avansat), au folosit metode ceva mai delicate de luptă împotriva dizidenţilor. De exemplu, studenţii protestatari de la Belgrad din 1968 nu au fost reprimaţi de autorităţile iugoslave, însă au fost blamaţi pentru că profită de neajunsurile societăţii pentru a produce şi mai multe probleme. Spre deosebire de reprimarea brutală din 1989 a protestatarilor din piaţa Tiananmen de către dictatura comunistă chineză, astfel de metode reflectă o dictatură mai uşoară, mai puţin sângeroasă. În acelaşi mod, în România greviştii din 1987 de la uzina Tractorul Braşov nu au fost arestaţi sau torturaţi ca în perioada comunismului stalinist, ci au fost lăsaţi să lucreze la negru, fără însă a mai fi vreodată angajaţi în posturi similare. Reprimarea brutală a protestatarilor din 1989 a fost produsul unor diversiuni masive operate de securiştii recrutaţi de CIA, după cum am arătat la minutul 69 din documentarul meu “Sadismul în politica internaţională”

Capitalismul occidental vrea să-şi arate opoziţia faţă de dictaturi în general, însă a făcut şi el exact acelaşi lucru cu proprii dizidenţi precum dictaturile comuniste. Aşa ceva s-a întâmplat în cazul unor artişti de la Hollywood în 1947 care au intrat în celebra „listă neagră de la Hollywood” (cunoscută şi sub numele de „Lista lui Bill”), în care au fost consemnaţi scenaristul Dalton Trumbo, cunoscutul actor Kirk Douglas sau actriţa Katharine Hepburn. Aceştia şi alţi 79 de artişti au fost excluşi pentru o perioadă din planurile de filme sau alte proiecte de la Hollywood, pe baza viziunii lor politice neoficiale. Sunt unele voci care susţin că numărul lor ar fi fost însă mult mai mare.

Pentru ei a fost înfiinţat la Hollywood aşanumitul „Comitet de supraveghere al activităţilor antiamericane” (House Un-American Activities Committee). Acesta a funcţionat ca o nouă inchiziţie, în sensul că toţi au fost acuzaţi în bloc că susţin comunismul. Unele dintre ideile celor luaţi în vizorul acestui comitet de supraveghere erau într-adevăr comuniste, dar multe erau antipoliticianiste, în sensul că nu sprijineau nici capitalismul şi nici comunismul, ci o viaţă lipsită de „isme”. Dar toate erau tratate ca idei comuniste. Sistemul a eliminat din faşă sub acuzaţia de „comunism” orice era împotriva mentalităţii profitumului.

La fel ca şi în cazul dictaturilor blocului comunist care spionau instituţiile de artişti, în acest comitet au fost recrutaţi actori sau infiltraţi direct agenţi ai spionajului civil. Şi, exact la fel ca în cazul colaboratorilor cu poliţia politică din blocul comunist, şi cei care şi-au denunţat colegii dizidenţi au fost sprijiniţi spre ascensiune în industria filmului. Unul dintre aceşti colaboratori a fost şi actorul mediocru Ronald Reagan, care avea să devină apoi preşedintele SUA.

Diferenţa acestei măsuri de marginalizare a dizidenţilor faţă de cele descrise mai sus din comunism constă doar în capacitatea incredibilă a capitalismului de a le justifica. Dacă ideile celor din „Lista lui Bill” ar fi fost răspândite în întreaga societate nord-americană, atunci profitul pilonilor capitalismului ar fi fost mai mic. Acesta este un adevăr incontestabil şi justificabil pentru majoritatea americanilor. Dimpotrivă, când muncitorii grevişti cer drepturi la fel ca în perioada capitalistă, comunismul nu-i mai poate acuza de capitalism, pentru că asta era însăşi retorica partidului comunist.

Dincolo de această coerenţă superioară de a justifica măsurile dictatoriale, capitalismul (ca dictatură evoluată) mai are şi capacitatea a de a depista dizidenţii cu mult înainte de a ieşi în stradă şi a protesta împotriva autorităţilor. Crearea permanentă de războaie de către SUA, şi antrenarea în ele şi a altor ţări civilizate, este exact acest dispozitiv de extragere a viitorilor dizidenţi într-o retorică naţionalistă, şi convertirea lor în acţiuni profitabile, fie pentru SUA fie pentru economia mondială. În loc să se lupte cu propriile autorităţi în stradă, sistemul dezinformaţional american i-a făcut să se lupte cu naţiuni şi popoare diferite la mii de kilometri distanţă, prin crearea artificială de războaie.

Dar, deasupra acestor metode rudimentare au fost capodoperele de dezinformare despre care am descris în cele două secţiuni anterioare, precum ştergerea numelui dinastiei Rothschild din prim-planul vieţii publice sau actele de măreţie şi caritate încercate de John D. Rockefeller. În loc de eliminarea jurnalistei Ida Tarbell, care a dezvăluit în revista McClure's practicile dubioase ale companiei sale Stadard Oil, iată că actele de măreţie şi caritate i-au spălat imaginea, transformându-l într-un personaj cu alură aproape mistică dintr-o persoană lipsită de empatie şi respect pentru. Acestea este puterea dezinformării. În următoarea secţiune voi aduce detalii în plus faţă de mecanismul dezinformării prin analiza rolului presei în acest demers .

Gabriel Baldovin

2.5.4.2. Cele trei metode de investigaţie a fenomenului dezinformării

2.5.4.2. Cele trei metode de investigaţie a fenomenului dezinformării

sociologie Baldovin   12:59

Manifestul societăţii automatiste  

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

2.5.4. Dezinformarea, un instrument specific al noului sclavagism

2.5.4.2. Cele trei metode de investigaţie a fenomenului dezinformării

Exemplele din secţiunea anterioară sunt două produse majore de dezinformare din societatea contemporană. După cum vom vedea în secţiunile următoare, ele nu sunt cele mai mari, existând altele şi mai ample. Dar probabil că sunt cele mai prost făcute sub aspectul epistemologic, în sensul că e foarte uşor de văzut că sunt minciuni profesioniste, conform principiilor de funcţionare a societăţii. Altele sunt ceva mai greu de desluşit. Însă, prin dezvăluirea mecanismelor sociale care la stau la bază, şi acestea pot fi decodate.

Noţiunea de spionaj este echivalată în limbajul comun doar cu culegerea de informaţii, ceea ce constituie prima etapă a spionajului, şi înseamnă doar vârful aisbergului acestui proces. Dar asta se datorează în special pentru că statul modern încearcă sistematic să îl ascundă de atenţia omului simplu. Statul este vârful privilegiat al piramidei sociale, constituit din urmaşii vechilor cuceritori. La fel ca şi strămoşii lor, jefuitorii originali, urmaşii acestora aplică vechile tehnici militare de cucerire a cetăţilor asupra propriilor cetăţeni, şi are grijă să-i ferească să nu le afle. Dacă cetăţenii află că propriile lor idei, pe care le consideră intime şi originale, sunt parte a unui produs indus prin manipulare, atunci eficienţa întregului proces se poate şubrezi. De aceea, actul de dezinformare este unul secret, iar instituţiile de dezinformare a civililor se numesc generic „servicii secrete”.

Omul simplu nu le poate înţelege tocmai pentru care nu are o noţiune clară despre rolul spionajului, identificându-l doar cu culegerea de informaţii. Atunci când unii membri ai claselor de jos sunt recrutaţi în aceste instituţii, ei îşi încep cariera prin activitate de culegere de informaţii şi atât. Cei mai mulţi nu vor face decât aşa ceva pe toată viaţa. Doar cei cu mentalitate sclavagistă vor deveni sabotori şi dezbinatori sociali .

În acelaşi timp, majoritatea largă a scrierilor oficiale despre spionaj în general sunt dezinformări ce ascund exact ocupaţia şi interesele acestor instituţii; fiind secrete, aşa cum se autoprezintă, ele nu au cum să fie şi publice, aşa cum pretind publicaţiile care abordează subiectul. În această descriere există o fractură logică: ori instituţie de spionaj sunt secrete, şi atunci nu se spune nimic despre ele sau ce se spune oficial despre ele este fals, ori ele nu sunt secrete, şi atunci datele oficiale sunt adevărate. Însă ele însele se definesc ca fiind secrete, ceea ce implică varianta că ceea ce s-a scris despre ele prin descrieri şi mărturii e fals. Întreaga maculatură scrisă atât de oficiali cât şi neoficiali despre aceste instituţii, prin probe şi mărturii, este o minciună cu aspect de dezinformare. Toate acestea pot fi contrafăcute exact cu scopul dezinformării. Declaraţiile din interiorul lor sunt toate dezinformări. Dacă ele au reuşit dezinformarea cum că dinastiile Rothschild şi Rockefeller ar fi dispărut din istoria contemporană, după cum am arătat în articolul precedent, atunci şi aceste declaraţii din interior sunt nişte fente ideologice.

Acestea descriu o literatură fantastică, a cărei principală calitate este că ascunde atenţia publică dinspre ocupaţia reală a acestor instituţii. Mitul lui James Bond, spionul care salvează civilizaţia de forţele întunecate ale răului, nu este decât propagandă capitalistă, omoloaga celei comuniste. Mărturiile oficiale din interior despre modul în care funcţionează aceste instituţii sunt toate dezinformări, inclusiv cazul Edward Snowden, cel mai celebru dintre toate. O să revin mai jos la acest subiect.

Pentru a separa dezinformarea de realitate va trebui să folosim alte metode ce investigaţie decât cele empirice, folosite în general în procese. Cunoaşterea umană nu este exclusiv empirică, chiar dacă majoritatea informaţiilor pe care le avem sunt despre spaţiul proxim, cunoscut prin analizatorii empirici, precum văzul, auzul, gustul, mirosul, sau pipăitul. Cunoaşterea umană este şi intelectuală (uneori numită şi raţională), unde principalele tehnici de aflare a adevărului sunt inducţia şi deducţia logică. După cum se ştie, inducţia este o operaţie de conceptualizare, de generalizare logică, prin care unei noţiuni i se atribuie o calitate pe baza analogiei sale cu o alta, cunoscută mai detaliat. De exemplu, faptul că vedem nişte copaci în deşert ne poate induce ideea că ei pot avea fructe, pe baza experienţei trecute pe care o avem cu aceste plante, aplicată la experienţa nouă, pe baza analogiei. Procesul prin care datele unei noţiuni generale se aplică unui element particular din aria sa se cheamă deducţie. Continuând argumentul anterior, pe baza faptului că plantele precum copacii nu pot supravieţui pe termen lung fără apă, putem deduce existenţa apei în zonă la vederea lor. Iată că putem folosi aceste tehnici pentru evitarea capcanelor dezinformaţionale şi probelor contrafăcute pe care instituţiile de spionaj civil le oferă publicului.

Aşa că, pe parcursul următoarelor secţiuni voi face o investigaţie retrospectivă pornind de la principiile dezinformării, aşa cum am făcut în secţiunea anterioară. În felul acesta voi ezita să aduc probe empirice specifice justiţiei pentru descrierea acestor instituţii, care fac obiectul însuşi aparatului dezinformator, falisficant. Un astfel de efort reia în domeniul sociologiei generale ce a făcut Descartes în domeniul filosofiei; pentru a evita erorile, el a încercat să ignore orice dată culturală primită moştenire. Astfel el a pus filosofia pe o fundaţie sigură, respectiv siguranţa propriei gândiri şi existenţe (cogito ergo sum). În acelaşi fel putem să aflăm adevărul despre aceste instituţii specializate pe dezinformare, căutând nu dovezile lor contrafăcute, ci principiile generale ale originii şi dezvoltării lor, care stau la baza celor 3 mari tipuri de societate analizate până acum, respectiv sclavagist-clasică, feudală şi industrială (capitalistă).

Dintre cele două tehnici descrise mai sus, deducţia e sigură iar inducţia este doar probabilă, iar asta se poate observa la exemplul cu copacii: faptul că în zona lor se găseşte apă e sigur, dar nu e sigur că aceştia vor avea fructe, sau, dacă au, nu e sigur că acestea ar fi şi comestibile. În analiza fenomenului dezinformării propusă în secţiunile următoare, voi folosi mai rar inducţia şi mai mult deducţia, pe baza analogiilor dintre organizarea societăţii feudale şi cea industrială, din care face parte şi cea contemporană. Aceste analogii sunt mult mai mari decât ceea ce ni se spune oficial. Cele câteva sute de ani, care despart cele două organizări sociale, sunt insuficiente pentru a crea diferenţe radicale între cele două sisteme sociale. Prin urmare, ele mai mult se aseamănă decât se deosebesc.

În ceea ce priveşte spionajul civil contemporan, care a realizat aceste două produse de dezinformare descrise în secţiunea anterioară, el este o simplă evoluţie a celui militar. O să vedem în secţiunile următoare că diferenţa dintre ele este foarte mică, referindu-se în principal la diferenţa ţintei luată în vizor. Spionajul militar face şi el dezinformare, aşa că cel civil este doar o dezvoltare ceva mai profesionistă a primului, în acord cu dezvoltarea tehnologiei şi societăţii.

Din fericire, există date despre spionajul militar scăpate în balastul de informaţii ale istoriei. Aşa că, dacă le izolăm de restul de informaţii nesemnificative, ne putem face o idee despre cum funcţionează el. Ca exemplu este fenomenul avangărzii specific spionajului militar, prin care o armată afla detalii importante despre armata rivală, precum punctele tari şi slabe, logistica, etc. Această caracteristică este recunoscută inevitabil ca fiind parte a spionajului civil. Ea este deja cunoscută de istorici sau de noi, cei care am mai învăţat câte ceva din domeniu, aşa că ea nu are cum să fie scoasă din memoria colectivă. Aşanumitele servicii secrete, ascund unele lucruri din această activitate, precum persoanele spionate sau motivele spionării lor. Dar nu pot ascunde total tehnica de colectare a datelor, pentru că atunci ar da prea mult de bănuit celor care au deja aceste date despre spionajul militar. Dimpotrivă, gesturile aproape obsesionale ale instituţiilor comune, în care lucrează civilii, de aşanumită „protecţie a datelor personale”, este o contracarare a bănuielii publice despre o uriaşă bază de date pe care spionajul civil o are despre fiecare dintre noi. Obsesionalitatea cu care ni se aminteşte despre cum are sistemul social grijă de datele noastre personale, pare mai curând o reclamă mincinoasă . Ea încearcă să convingă opinia publică de faptul că doar unii, doar cei ce „au ceva de ascuns”, ar fi spionaţi, fapt care a eşuat în bună măsură, pentru că sentimentul general e că omul simplu se simte în continuare spionat.

Pe lângă dezinformarea despre dimensiunea spionării vieţii noastre personale, instituţiile de spionaj ţin să ne asigure că acest proces e făcut exclusiv cu scopul protejării noastre. Formula „servicii secrete” este ea însăşi un produs de dezinformare, după cum voi arăta în detaliu în secţiunile următoare, având scopul de a le justifica în percepţie opiniei publice caracterul secret. Mai mult decât atât, sub justificarea dezinformativă cum că „nimeni dintre cei care n-au nimic de ascuns nu trebuie să se teamă”, cei care pun sub semnul îndoielii practicile acestor instituţii sunt acuzaţi implicit că ar avea ceva de ascuns: iată un alt act dezinformaţional foarte bine făcut!

Istoria oferă de asemenea numeroase exemple ale celeilalte caracteristici a spionajului civil, respectiv sabotajul, pe care îl voi descrie mai în detaliu în următoarea secţiune, şi faţă de care am făcut primul meu documentar, „Diversioniştii” . Aceste tehnici au fost practicate mai întâi de spionajul militar înainte de a fi adaptate la cel civil; atât infiltrarea, dar mai ales, trădarea, sunt nu doar parte din istoria politică, dar şi din cultura umanităţii sau din experienţele personale. Celebrul cal troian, prin care grecii au infiltrat spioni în interiorul cetăţii Troia, este un exemplu folosit de spionajul militar încă din antichitate. Din aceeaşi perioadă datează şi trădarea lui Iuda, cumpărat pentru „o pungă de arginţi” de autorităţile romane cu scopul de a-l prinde pe Isus. De atunci cetăţile şi chiar ţările au fost cucerite pe baza racolării potenţialilor trădători. Aşadar, numai uitându-ne la aceste tehnici specifice spionajului militar le putem foarte uşor extrapola şi descrie în cel civil.

Ce-a de-a doua metodă de descoperire a dezinformărilor sociale este cea a incoerenţei şi inconsistenţei unor acţiuni sau evenimente. Faptul că John D. Rockefeller decide dintr-o dată să se sfinţească, şi se apucă să-şi împrăştie averea în acte caritabile, după ce şi-a construit-o călcând peste cadavre (aşa cum a arătat Ida Tarbell despre care am scris în secţiunea anterioară), este una dintre aceste incoerenţe. Da, oamenii se pot schimba radical uneori, din cauza unor traume sau a experienţelor religioase, precum Maria Magdalena. John D. Rockefeller nu a trecut prin nimic din astea, iar sfinţenia şi dispariţia numelui său, prin urmaşii săi, din atenţia publică este un act de dezinformare.

Edward Snowden provine dintr-o familie de militari de carieră pe mai multe generaţii, suficient cât să-i insufle sentimentul de supraoameni pe care militarii de carieră îl au. Dintr-o dată el ar fi rupt cu tradiţia familială şi s-ar fi trezit subit în el respectul pentru cetăţeanul obişnuit, asemenea unui politician aflat în campanie electorală; ajuns funcţionar în CIA, el a dezvăluit din interior cea mai mică crimă a acestei instituţii, pe care oricum dizidenţii o ştiau, respectiv că această instituţie spionează mult mai mulţi oameni decât cei cu activităţi subversive.

O altă incoerenţă aproape imposibilă pentru tradiţia militară a familiei, dar şi cu însuşi gestul presupus moral de a oferi dovezi despre încălcarea legilor din partea CIA, este alegerea exilului său tocmai la Moscova. Adică acest om e deranjat de faptul că CIA ascultă convorbirile unui număr prea mare de americani, fără a le face vreun rău din datele sale (deşi majoritatea marilor crime împotriva cetăţenilor americani sunt produse tot de CIA), însă nu are nicio problemă în a se refugia într-o ţară unde jurnaliştii anti-putere sunt asasinaţi şi politicienii din opoziţie dispar subit. Da, omul simplu, sau cel cu tulburări psihice severe, poate avea astfel de comportamente lipsite de sens, dar nu angajaţi CIA, şi cu atât mai puţin membri ai unei familii cu tradiţie militară, în care coerenţa şi inflexibilitatea judecăţii sunt valori supreme. E posibil ca Snowden să fie un cal troian pentru depistarea spionilor anti-capitalişti şi anti americani din FSS.

Faţă de crimele recunoscute public de CIA, aceasta chiar pare o floare la ureche. Însă omul simplu are memoria scurtă, iar o astfel de temă poate acoperi şi spăla crimele din trecut ale acestei instituţii. CIA a înlăturat de la putere preşedinţi aleşi democratic, şi a facilitat ajungerea la putere a unor dictatori, aşa cum am descris ceva mai detaliat la minutul 44 din documentarul meu “Sadismul în politica internaţională” . CIA a instigat războaiele iugoslave prin agenţii săi Jovica Stanišić sau Franko Simatović, primul fiind infiltrat în cercul de apropiaţi ai preşedintelui Slobodan Milosevic, după cum am arătat la minutul 61 din acelaşi documentar. Toate dramele secolului 20, exceptând cele comandate direct de liderii URSS, Iran, China şi Coreea de Nord, au fost fie instigate fie amplificate de CIA, chiar şi înainte de 1947 (când a luat efectiv fiinţă ca instituţie) prin oamenii săi care lucrau în alte părţi. CIA este avangarda comerţului cu arme, parte semnificativă a economiei americane, pe care SUA îl practică prin alimentarea părţilor aflate în conflictele astfel instigate şi întreţinute. A aduce dovezi de spionaj telefonic împotriva CIA, aşa cum a făcut Snowden, este o glumă.

Gestul său de a dezvălui presei dovezi de spionaj telefonic din partea CIA, a creat dezinformarea că această instituţie nu ar avea instrumente draconice de selecţie a agenţilor săi, în aşa fel încât în sistem ar putea să intre oameni cu mentalitate morală, incapabili să realizeze aceste orori. În filmul „Snowden”, sunt portretizate personaje cu aceeaşi mentalitate ca a sa, care îl ajută să îşi ducă la final dizidenţa de catifea de a prezenta publicului larg aceste dovezi. Observăm în acest film aceeaşi tehnică a „poliţistului bun”, cu care Hollywood spală imaginea de ucigaşi a poliţiştilor americani, prin care se doreşte îmbunătăţirea imaginii CIA însăşi în percepţia dizidenţilor americani sau internaţionali.

Atragerea atenţiei opiniei publice asupra ascultării telefoanelor americanilor, şi pornirea unor false dezbateri publice despre vinovăţia lui Edward Snowden, este un abil mod de a o abate dinspre aceste crime odioase făcute de CIA de-a lungul timpului. Faptul că a putut să se „refugieze” la Moscova, după „persecuţiile” sistemului american, e menit să dezinformeze opinia publică despre presupusa lipsă de profesionalism a CIA, care mai întâi l-a scăpat pe teritoriul SUA, şi apoi nu l-a putut ajunge nici în Rusia. În felul acesta s-a contracarat dezinformaţional şi ideea că mulţi agenţi KGB de dinainte de 1992, când s-a destrămat URSS, sau FSS de astăzi, ar fi agenţi dubli, luând lumina de la CIA.

De asemenea coincidenţele de tot felul pot fi şi ele înscrise în inconsistenţe improbabile; de exemplu faptul că avioanele de vânătoare au fost dirijate către oceanul atlantic în timpul atacurilor de la 11 septembrie 2001 asupra turnurilor de la World Trade Center, împreună cu interdicţia oricărui avion de a ridica de la sol, în special a celor de stingere a incendiilor, reprezintă o coincidenţă bizară, care ridică semne de întrebare asupra retoricii oficiale asupra acelor date. De asemenea, faptul că opiniei publice i se ascunde sistematic colapsarea clădirii 7 din complexul World Trade Center, mass-media prezentând colapsarea doar a celor 2 turnuri, este iar o măsură dezinformaţională; când văd clădirea 7 prăbuşindu-se la fel ca şi cele două turnuri, mulţi îşi pun semne întrebare despre rolul avioanelor ce s-au izbit în ele în cauzalitatea principală a prăbuşirii lor.

Un exemplu de incoerenţă emoţională legată de aceste evenimente este o replică celebra a lui „Bill Clinton” în faţa interpelării unui dizident politic. Acesta a exprimat ipoteza că „11 septembrie a fost un sabotaj” (textual „9/11 was an inside job”), la unul din discursurile fostului preşedinte, probabil în speranţa că o va prelua şi propune soţiei sale ca armă politică în viitor. Cum adepţii acestei viziuni erau puţini în acel moment, Clinton i-a răspuns atunci într-un mod nespecific politicianului, fie el şi retras după terminarea mandatelor de preşedinte, prin „Nu ţi-e ruşine!” (textual „How dare you!”) . El n-a mai avut niciodată această reacţie, nici în contexte mult mai grave, precum războaiele iugoslave sau genocidul din Rwanda, pe care le-a mediat. Vehemenţa ei este de fapt o contracarare (în psihanaliză se cheamă „formaţiune reacţională”) prin care Clinton a indus celor obedienţi, sau celor insuficient informaţi, sentimentul că ea ar fi mult mai gravă decât acele orori.

În mod normal, politicianul e instruit să răspundă politicos oricărei provocări, şi să nu se lase atras într-o ceartă. De data asta el a trebuit să mimeze o indignare nespecifică cu statutul său , dar şi cu interesele sale de moment; soţia sa Hillary tocmai se afla în campanie electorală, şi va fi ajuns peste câţiva ani chiar candidata Partidului Democrat la funcţia de preşedinte. Cum tragedia de la 11 septembrie s-a produs în timpul administraţiei Bush, în mod normal el ar fi trebuit să folosească subiectul pentru a ataca Partidul Republican, din care Bush făcea parte, pentru a-i deschide un avantaj soţiei sale în viitoarele dezbateri. Aşadar, emoţional vorbind el trebuia să preia această retorică şi s-o folosească în interesul familiei sale. De aceea, atacul acesta la adresa unui potenţial susţinător este lipsit de sens psihologic, fiind o simulare contracarantă a unui sentiment de respingere în faţa unei idei dizidente răspândite ulterior într-o bună parte din cetăţenii SUA.

Cea de-a treia metodă de descoperire a dezinformărilor este mai mult un semn, un numitor comun specific majorităţii dezinformărilor, respectiv tendinţa constantă a lor de a arunca vina pe omul simplu pentru evenimentele negative ce se întâmplă în societate. Deşi există politicieni, a căror specială menire este de a prelua şi duce în neant ura omului simplu faţă de diferite măsuri sociale nepopulare, după cum am arătat în trecut aici , totuşi mulţi dintre ei sunt recrutaţi de la baza piramidei sociale şi apoi manipulaţi să ia măsuri politice nepopulare. Şi aceasta este dezinformare, însă ea se prelungeşte către omul simplu însuşi. Nu vreau să susţin sfinţenia omului simplu, în raport cu răutatea vârfului piramidei sociale; sunt convins că omul simplu ar face aceleaşi orori dacă ar fi pus în fruntea instituţiilor represive. Dar, în actualul context social, omul simplu nu are această putere. Mediatizarea exacerbată a imaginii omului sărac ca egoist, rău, lacom, lipsit de empatie şi alte defecte de caracter, este un produs dezinformaţional.

Cel mai concret exemplu în acest sens mi se pare lipsa de izolare a focarului de SARS-COV2 de la Wuhan (dacă într-adevăr acolo a apărut prima dată acest virus), în urma căruia au urmat 2 ani de restricţii în special în ţările vecine celor bogate. O astfel de neglijenţă din partea autorităţilor sanitare internaţionale, (sau chiar posibil plan de reducere a libertăţilor cetăţeneşti sub pretextul sănătăţii publice) a fost apoi dibaci aruncat în cârca omului simplu. Dacă în ţările bogate cetăţenii au primit despăgubiri pentru a accepta carantina, în celelalte ei pur şi simplu au fost obligaţi la închisoare şi înfometare în propriile case. Răspândirea acestui virus este pusă astfel pe seama lipsei de responsabilitate a înfometaţilor, care au ieşit spre a găsi câte ceva de mâncare sau pe seama încăpăţânării dizidenţilor, care au refuzat măsurile de carantină.

Pe de altă parte, popularizarea imaginii bogaţilor de sfinţi caritabili şi mesianici, ca în cazul lui John D. Rockefeller, este exact acelaşi act dezinformaţional aplicat în sens invers. Practic aceste meta-manipulări dezinformaţionale reiau la nivel modern vechea separaţie de sub-om a sclavului sau de supraom, sau urmaş ai zeilor pentru stăpânii de sclavi. Din păcate, acest model dualist de separaţie între oameni a fost cultivat de câteva mii de ani şi a rămas încastrat în percepţia fiecăruia dintre noi. În următoarea secţiune voi descrie o scurtă istorie a spionajului civil şi cum s-a convertit el către populaţia civilă dinspre funcţia sa orginară, militară, bazându-mă pe aceste 3 metode de cercetare descrise mai sus.

Gabriel Baldovin

2.5.4.1. Dezinformarea: una dintre cele 3 caracteristici ale sclaviei

2.5.4.1. Dezinformarea: una dintre cele 3 caracteristici ale sclaviei

psihologie Baldovin   10:13

Manifestul societăţii automatiste  

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

2.5.4. Dezinformarea, un instrument specific al noului sclavagism

Capitalismul a oferit iluzia de libertate executantului modern de ordine mult mai realist decât orice alt sistem politic de până la el. Însă, în acelaşi timp, a ţesut în jurul sclavului modern o pânză dezinformaţională demnă de Mitul Peşterii despre care vorbea Platon. Dacă ignoranţii din antichitatea ateniană nu se ridicaseră la nivelul de a ieşi din peşteri, dimpotrivă, capitalismul îi închide acolo.

Dezinformarea este varianta de castă sadică a ceea ce psihanaliza clasică numeşte „mecanisme de apărare ale Eului” observate iniţial de Sigmund Freud în psihicul pacientului nevrotic. Dimpotrivă, pentru abuzatorul sadic aceste „mecanisme de apărare ale Eului” devin „mecanisme de atac asupra sclavului”. Spre deosebire de realitatea introvertită a nevroticului, activă la ceea ce Freud numea „Inconştient”, dimpotrivă realitatea psihică a stăpânului sadic este una expansivă, perfect conştientă, asumată şi urmărită sistematic prin cooperare de castă prin principalul instrument de control al executanţilor de ordine, respectiv spionajul civil. În acest capitol voi analiza cele mai stringente exemple de dezinformare ale istoriei umanităţii, culminând cu tehnicile avansate ale spionajului civil contemporan de distorsionare ale opiniei publice relativ la evenimente istorice şirealităţi sociale.

2.5.4.1. Dezinformarea: una dintre cele 3 caracteristici ale sclaviei

Mecanismul sclaviei, ca executare de ordine în folosul cuiva aflat pe o scară socială superioară , are trei componente esenţiale:

- ameninţarea cu represalii în cazul refuzului executării ordinelor;
- beneficiile superioare în cazul acceptării executării lor;
- lipsa de alternativă în faţa cererii de executare.

Evoluţia dezinformării în raportul cu celelalte 2 caracteristici ale sclaviei

Evoluţia sclaviei din antichitate până în prezent se referă la câte un reper specific pentru aceste trei caracteristici, respectiv cea clasică, cea medievală şi cea capitalistă; prima insistă pe represalii; cea de-a doua pe promisiunea atingerii fericirii supreme într-o lume de dincolo; ultima foloseşte crearea artificială de iluzii, adică dezinformarea.

Fiecare dintre aceste caracteristici este folosită într-un dozaj specific în fiecare din cele 3 aceste forme. Sclavagismul clasic are ca principală caracteristică ameninţarea, însă şi el a folosit dezinformarea, prin reducerea valorii vieţii umane la cea de sub-om. Nu există un subom, însă şi noi contemporanii avem tendinţa de a reduce oponentul ideologic, concurentul, adversarul sau duşmanul la animal, sau la inferior uman. Deşi avem compasiune pentru persoanele defavorizate sau cu dizabilităţi fizice şi psihice, totuşi folosim cuvinte ca „handicapatule!”, „retardatule!” , „nebunule!” şi multe altele pentru a ne scoate rivalul din starea de concurenţă cu noi.

O perioadă, sclavia clasică a fost o pedeapsă prin care cineva îi recupera un prejudiciu. Hoţul, de la care nu mai putea fi recuperat bunul furat, era obligat să muncească în folosul păgubaşului pentru a-şi recupera paguba. Dacă paguba era un obiect sau o proprietate, atunci durata sclaviei era şi ea limitată. Însă dacă pierderea era o persoană dragă, păgubaşul putea cere sclavia pe viaţă pentru ucigaş, pe măsura valorii inestimabile a vieţii pierdute. La prima vedere o astfel de opţiune pare legitimă, însă de fapt ea are aspect de afacere. Aşa ceva înseamnă că însuşi stăpânul negociază viaţa persoanei dragi în scop comercial, economic; prin urmare, el însuşi nu recunoaşte caracterul inestimabil al vieţii pierdute, preschimbând-o în scopul propriei comodităţi de a fi slujit de sclav.

Aşa se face că ulterior s-au făcut războaie exclusiv pentru „recrutarea” sclavilor. Pornind de la ideea iniţială de restaurare a unui prejudiciu, războiul şi pirateria au fost recunoscute în timpul antichităţii greco-romane ca preocupări demne, onorabile. Justificarea sclaviei se făcea prin „restaurarea” ameninţării pe care popoarele atacate le-o făceau atacatorilor, apărându-se. În aceeaşi notă, poliţia astăzi are dreptul (!!!) de a te abuza, iar orice fel de ripostă este declarată drept crimă. Aşa ceva este un exemplu al caracteristicii de dezinformare tipice sclaviei.

Caracteristica beneficiilor personale în urma executării ordinelor se poate regăsi în toate cele 3 forme de sclavie: în cea clasică beneficiile constau în salvarea vieţii proprii şi a integrităţii corporale; în cea medievală acestea constau în fericirea din viaţa de apoi, iar în cea industrială ele constau în bunăstare, abundenţă şi chiar risipă, ceea ce creează falsa iluzie a bogăţiei. Pe măsură ce caracteristica dezinformaţională creşte, ca evoluţie globală a societăţii scade cea a represaliilor în cazul refuzului executării ordinelor. Însă cele două pot merge mână în mână aşa cum este cazul cu crearea artificială de războaie , făcute în principal pentru a ameninţa voalat supuşii şi de a le declanşa experienţele sclavagist-clasice traumatice ale secolelor şi mileniilor trecute.

Dezinformarea tradiţională este o reacţie inconştientă pe care psihanaliza a definit-o sub formula de „formaţiune reacţională”, o obiectivare rudimentară a crimei sclaviei, o justificare a sa. Teoria lui Aristotel despre beneficiile sclaviei prin sporirea libertăţii superioare a stăpânului ca urmare a folosirii sclavilor, poate fi contrazisă cu argumente şi mai solide, după cum a şi fost. Spre deosebire de această justificare rudimentară, dezinformarea din sclavia industrială are un aspect profesional, cu profesionişti care se ocupă de falsificarea datelor şi a istoriei, ca primă şi cea mai importantă îndeletnicire. Crearea artificială a unui război sau a unui eveniment ce schimbă opinia publică este un produs complex de dezinformare la care contribuie psihologi şi sociologi, ce sondează opinia publică.

Dezinformări cu privire la dinastia Rockefeller

Probabil că cea mai mare dezinformare din istorie este dispariţia subită din prim-planul internaţional al dinastiilor Rothschild în Europa şi Rockefeller în SUA. John D. Rockefeller se crede că ar fi fost cel mai bogat om din istorie. Dinastia Rothschild a controlat sistemul bancar european în secolele 18 şi 19. Aceste familii au fost cele mai bogate în secolul 19, dispărând pur şi simplu ca prin minune în secolul al 20-lea, fără să fi fost supuse unui jaf sau să se fi prăbuşit sistemul politic în care activau. Aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată în istorie; patricienii romani au sărăcit pentru că întreg imperiul roman s-a prăbuşit; la fel şi feudalii medievali, după înflorirea epocii industriale. Într-un sistem social constant, bogaţii au devenit constant şi mai bogaţi. Produsul de dezinformare au încercat cu mare succes până acum să convingă opinia publică de faptul că aceste dinastii ar fi dispărut subit, fără ca sistemul social în care s-au dezvoltat (capitalismul) să se fi prăbuşit. Această dezinformare a prins pentru un secol pentru majoritatea cetăţenilor. Doar o mână de sceptici nu au crezut-o şi au continuat să arate cu degetul spre aceste reale vârfuri ale puterii.

Nu există date clare în mediul public care să ne indice valoarea averilor lor, şi nu există unanimitate între cei care au abordat acest subiect . De exemplu „The gentleman’s journal” l-a cotat pe John D. Rockefeller la o avere de 336 miliarde de dolari , dar revista Forbes l-a cotat la doar 21 miliarde . Tocmai faptul că nu există aceste date, de interes crucial pentru opinia publică, lasă de bănuit că aşa ceva este un produs de manipulare ideologică. Aceste date au fost şterse deliberat.

Însă nu au putut fi şterse datele despre influenţa acestor oameni prin averea lor asupra mediului politic. Istoria a fost falsificată în unele părţi însă sunt multe altele care au rămas, şi despre care voi scrie mai departe şi în acest articol şi în următoarele. De exemplu, la începutul secolului 20 în SUA, jurnalista Ida Tarbell a scris adevărate tablete împotriva practicilor dubioase ale companiei Stadard Oil, deţinută de Rockefeller, în revista McClure's. Aceste articole au fost apoi publicate împreună, devenind celebra carte „Istoria Companiei Standard Oil”

Aproximativ în aceeaşi perioadă, Iosif Stalin îşi trimitea argaţii să-şi elimine într-un mod brutal criticii, practică rămasă comună pentru dictaturile comuniste din perioada sa. Spre deosebire de aceste practici tipice pentru sclavia clasică, dimpotrivă, John D. Rockefeller a preferat să investească în curăţirea imaginii sale, donând o parte din avere pe acte caritabile, contracarând astfel de opinii dezaprobatoare despre practicilor sale dubioase. De asemenea, el a construit centrul Rockefeller în New York, un ansamblu comercial şi cultural ce a devenit simbolul prosperităţii. Sponsorizând artişti şi savanţi, el a justificat astfel aceste practici prin investirea în viitorul umanităţii.

Pe lângă aceste acţiuni de spălare a imaginii publice, compania sa „Standard Oil” a fost fărâmiţată în unele mai mici şi altele tot cu aspect de gigant precum Exxon (iniţial Esso). O astfel de măsură pare o pedeapsă, însă ea a fost menită să rupă din asocierea cu vechiul renume al „Standard Oil”, dar să şi contracareze ideile tipice despre infailibilul magnaţilor în faţa justiţiei şi a legislaţiei. La peste 100 de ani de la articolele Idei Tarbell, foarte puţină lume face asocieri între Exxon şi Standard Oil, după cum puţini au auzit de Ida Tarbell. Majoritatea au auzit de un fel de Isus al capitalismului pe pământ, care a construit centrul Rockefeller. Toate acestea au fost produsul unui uriaş proces de dezinformare generală, unde beneficiile unei practici neosclavagiste au fost împărţite cu formatorii de opiniei, pentru a contracara dezavantajele pentru victimele acestor practici.

John D. Rockefeller a investit în imagine pentru a-şi salva numele şi de a-l face nemuritor în istorie. Dar chiar şi aşa, urmaşii săi au renunţat până la urmă la nume. Fiul său David Rockefeller a rămas în istorie nu ca urmaşul său la conducerea Exxon (deşi legăturile cu ea nu sunt excluse) ci mai curând ca funcţionar modest în sistemul bancar (în anii 1970 a fost preşedintele Chase Manhattan Bank). Iată că până la urmp, odată cu moartea sa în 2017, sistemul dezinformaţional capitalist vrea să ne convingă că dinastia Rockefeller s-a încheiat. De fapt, ea şi-a schimbat numele în nume mai mici, aflate pe undeva pe la coada topului miliardarilor din topul celor mai bogaţi oameni din lume.

Dezinformări cu privire la dinastia Rothschild

Fiind o familie mai veche, cu originea în Europa, cea mai mare parte a membrilor dinastiei Rothschild a preferat să îşi schimbe numele decât să facă acte caritabile de spălare a imaginii, aşa cum a făcut John D. Rockefeller. E aproape imposibil să găsim date publice despre această tranziţie, dar cert este că, asemenea dinastiei Rockefeller, niciun Rothschild nu se mai află în topul miliardarilor. Au rămas o bancă în Paris cu acest nume, şi alte personaje insipide, care ne manipulează să credem că dinastia efectiv ar fi dispărut.

Dinastia Rothschild poate fi creditată cu implementarea sistemului bancar modern. Ea a reuşit adaptarea a cămătăriei pe scară largă prin sistemul dobânzilor bancare, şi astfel însuşi apariţia capitalismului. Până la dinastia Rothschild, dobânda se numea cămătărie, şi era rău văzută de opinia publică, în special de biserică. Au rămas adânc tipărite în istorie problemele sociale cu cămătăria care au existat în Evul Mediu. A lua dobândă pentru împrumut bănesc sau orice fel de ajutor, este de fapt o sclavie mascată. Omul simplu recurge la împrumut bănesc, sau de altă natură, din nevoi acute, precum sănătatea sau chiar supravieţuirea; dacă acest ajutor se returnează într-o cantitate mai mare decât cea iniţială, atunci el e silit să muncească mai mult pentru achitarea sa. Presiunile de achitare trebuie să fi fost foarte mari, dacă s-a ajuns la puternice mişcări sociale împotriva cămătarilor. Această practică a dus chiar la linşarea cămătarilor, în special evrei, dar şi creştini.

Religia iudaică a permis cămătăria însă creştinismul a condamnat-o vehement. Creştinismul a fost o reacţie a marginalilor, în special a sclavilor, faţă de sclavagismul clasic greco-roman. Reinventarea lui sub aripa creştinismului oficial a dus la aceste uriaşe probleme de natură doctrinară. Biserica a fost obligată să condamne cămătăria datorită doctrinei esenţialmente anti sclavagism clasic a creştinismului, cu toate că unii clerici mai lacomi o practicau cu ipocrizie. Dar rivalitatea dintre religiile creştină şi iudaică a dus la sprijinul bisericii pentru condamnarea în bloc a iudaismului şi evreilor. De aceea cămătăria s-a practicat clandestin. Dinastia Rothschild nu doar că a reuşit să o combine cu sistemul bancar, dar a şi făcut-o acceptabilă de creştinism. Ei au înţeles că problemele vin de la faptul că debitorii erau săraci şi au direcţionat creditele către cei înstăriţi. Această găselniţă se practică de bănci inclusiv astăzi pentru a evita creditele neperformante. Garanţiile pe care banca le cere face o astfel de selecţie între cei predispuşi la revoltă după ce ajung în insolvenţă şi sunt executaţi silit.

Până la dinastia Rothschild, sistemul bancar se reducea la asigurarea plăţilor, fiind secundar unor schimburi comerciale. Etimologia cuvântului „bancnotă” se referă la un fel de cec, adică un bilet, prin care cel ce deţinea valori în bancă îi cerea băncii, să îi ofere o parte din ele celui căruia i se dăduse acest bilet. Dacă un comerciant vrea să cumpere o cantitate de marfă aflată în locul X, dar aurul său, sau alte obiecte de valoare cu care o poate cumpăra, se află în locul Y, aflat la sute de mii de kilometri de X, afacerea nu se poate încheia pentru că durează până când tranzacţia se face. Metoda banc-notelor a fluidizat această tranzacţie, banca garantând vânzătorului faptul că aceste obiecte de schimb îi vor reveni. Timp de câteva secole şi până astăzi, bancnotele au funcţionat ca monede nu doar pentru comercianţi, dar pentru întreaga comunitate, fiind garantate de rezerva de aur din banca ce le-a emis.

Dinastia Rothschild a reuşit să încorporeze cămătăria în acest proces. Ea a avut astfel inspiraţia să împrumute cu bani nu pe omul simplu, ci pe cei înstăriţi. Omul simplu era predispus la a rămâne insolvabil şi de a nu-şi putea recupera creanţele, cu problemele sociale din Evul Mediu. Dimpotrivă, cei înstăriţi puteau plăti dobânzi mai mari, şi riscau mai rar insolvenţa.

Capitalismul a luat puternic avânt astfel şi, odată cu el, multele lucruri bune pe care le-a adus, printre care creşterea populaţiei globale şi al nivelului de trai. Pentru cei bogaţi returnarea dobânzii nu este o problemă. Ei nu se împrumută din motive de supravieţuire, ci din interesul de a-şi spori averea, de a porni o afacere. Chiar şi dacă afacerea devine un fiasco, dobânda nu-i afectează la fel ca pe cei săraci. Da, ei pot pierde o parte din avere, poate chiar pe toată, în situaţii mai rare. Dar, în acest caz, ei ajung oameni de rând, nu sclavi clasici îndatoraţi creditorului, precum în cazul săracilor care se împrumută. Din această experienţă bogatul poate învăţa fie că nu se pricepe la afaceri, sau, dimpotrivă, poate învăţa să facă mai bine data viitoare. De aceea, o practicare a cămătăriei între cei înstăriţi, împreună cu o scădere a ratei de profit, a transformat cămătăria într-o instituţie larg acceptată în zilele noastre.

Cu toate astea, au existat nişte pierzători, chiar din rândul celor înstăriţi. Acest sistem avansat de selecţie a clienţilor eligibili a fost întins la maxim de către lăcomia bancherilor în general. Dobânzile prea mari au dus la un recul între cei care nu au reuşit în afaceri. Riscul acordării de împrumuturi cu dobândă pentru bogaţi era mai mic. Însă atunci când un bogat ajunge în faliment, el are mult mai multe pârghii de denunţare a acestor practici. Astăzi se recunoaşte că dobânzile rezonabile sunt de sub 5 %, iar cele la risc sunt cele peste 10 %. Probabil că cele practicate de Rothschild şi alţii erau peste 10 %. Aşa se face că, la sfârşitul secolului al 19-lea, toate practicile capitaliste incorecte faţă de omul simplu s-au convertit într-un nou antisemitism.

La fel ca şi în cazul Rockefeller la începutul secolului al 20-lea în SUA, ostilitatea faţă de dinastia Rothschild a atins cote uriaşe la sfârşitul secolului al 19-lea. Şi, odată cu ea, însăşi antisemitismul a re-explodat, deoarece membrii ei erau evrei. Cămătăria a fost punctul nodal al acestui conflict social, iar dinastia Rothschild a fost chiar prima vizată, având filiere importante la Londra, la Viena, la Paris şi la Madrid. Toată Europa a devenit din ce în ce mai antisemită, în special Germania.

Faptul că aceste experimente sociale ale dinastiei Rothschild s-au răsfrânt asupra întregii etnii iudaice este de regretat. Trebuie spus în continuare aici, spre a combate antisemitismul, care încă e activ în lume, că evreul simplu însuşi a detestat şi încă detestă aceste practici ale co-etnicilor lor bogaţi. Acesta a primit şi el cultura iudaică din tată în fiu şi nu a dus cămătăria la nivelul odios care s-a practicat în Evul Mediu sau chiar în perioada capitalismului timpuriu. Plus că, în antichitate, atunci când iudaismul a fost fondat, nu erau posibile dobânzi aberante specifice cămătăriei moderne.

Deşi dinastia Rothschild în Europa a început în Germania, la Frankfurt, prin Mayer Amschel Rothschild, care a fondat prima bancă a familiei în secolul al 18-lea, la începutul secolului XX dinastia controla doar prin interpuşi sistemul bancar din această ţară. Se ştie că cei 4 urmaşi ai lui Mayer Amschel Rothschild au plecat în cele 4 mari centre urbane menţionate mai sus, fondând acolo sisteme bancare. Dar nu se ştie ce s-a întâmplat cu banca familiei de la Frankfurt. E posibil ca toată linia genealogică să se fi întrerupt acolo sau ca unul dintre fiii lui Mayer Amschel Rothschild să controleze sistemul bancar prusac printr-un interpus. Cert este că Germania a dezavuat numele Rothschild, şi odată cu el întreaga cultură iudaică.

Antisemitismul s-a răspândit apoi în toată lumea, inclusiv SUA. Atacurile ideologice la adresa practicii dobânzii erau atacuri directe asupra mentalităţii capitaliste. Această ostilitate populară avea efecte negative asupra mediului de afaceri, care era tras astfel în jos. Una dintre soluţiile adoptate de sistemul capitalist este adoptarea unor dobânzi de sub 5%, adică un profit mai mic pentru creditori. Alta a fost cea a retragerii în umbră prin schimbarea numelui, sau păstrarea numelui mamei a urmaşilor. Aşa ceva a dus la dispariţia numelor acestor două dinastii în afara atenţiei publice. În locul lor au apărut miliardari noi, proveniţi din oameni comuni, aşa cum îi prezintă revista Forbes. Observăm că aceeaşi strategie de evaporare în neant se practică astăzi de către cei care se numesc politicieni. După ce-şi termină mandatul ei se retrag în neantul atenţiei publice, sistemul mizând astfel pe uitarea generală.

Această retragere subită din viaţa şi atenţia publică a marilor industriaşi şi bancheri, transformarea lor în umanişti caritabili, asemenea Mariei Magdalena, după ce o viaţă întreagă au adus foarte multă suferinţă şi moarte în jurul lor, este probabil cel mai important act de dezinformare publică din istorie. Aceasta a fost urmată de altele, secundare acestui scop de a abate atenţia opiniei publice dinspre aceste 2 cele mai bogate familii din istoria ultimelor 3 secole. Toată cultura contemporană este plină de astfel de dezinformări secundare şi terţiare cu privire la aceste dinastii şi ascunderea sclavagismului mascat ce se ascunde în spatele capitalismului, ca sistem social. Despre unele dintre ele am scris deja în trecut, precum sistemul electoral , cel de divertisment şi cel financiar . Iată că voi încorpora aceste scrieri în acest text mai amplu.

Una dintre aceste dezinformări secundare pentru acoperirea ascunderii acestor dinastii este presupusul control politic internaţional pe care l-a avea francmasoneria, şi a sectei fantomatice ruptă din ea, Illuminati. Aceste entităţi au fost cultivate sistematic tocmai cu scop de paravan ideologic al acestor familii. Pe lângă miliardarii redaţi de Forbes, ele ocupă locul gol lăsat de retragerea acestor dinastii, care îi deţin pe toţi. În realitate, originea francmasoneriei se pierde undeva în Evul Mediu şi ţinteşte însuşi creştinismul, respectiv cavalerii templieri (The Knights Templar) Aceştia au fost acuzaţi de averi fabuloase şi acesta a fost punctul comun cu adevăratele averi fabuloase din secolul al 19-lea ale celor două familii Rothschild şi Rockefeller. Observăm cum printr-o dibăcie dezinformaţională absolut incredibilă, francmasoneria şi Illuminati au aruncat vina bogăţiilor imense către biserică şi creştinism, deşi acestea au fost primele care au condamnat principiul capitalist al cămătăriei, fie ea moderată sau draconică. Asemenea folosirii forţei adversarului în Aikidō, teoria francmasoneriei şi Illuminati aruncă vina neosclavagismului capitalist pe singura instituţie care a apărat cât de cât sclavul, creştinismul. Din păcate, foarte mulţi au căzut pradă acestei dezinformări majore.

Pentru ceilalţi, majoritatea, numai pronunţarea acestor nume este semn de „conspiraţie”, căreia dezinformarea sistematică din ultima jumătate a secolului al 20-lea şi începutul celui al 21-lea i-a dat aspect de ceva aproape de delirul psihotic. O astfel de operă de artă în materie de dezinformare s-a putut face cu ajutorul unui instrument social crucial pentru capitalism: spionajul, numit şi servicii secrete (intelligence) . Pentru a desluşi adevărul de minciună în acest păienjeniş dezinformaţional e nevoie de stabilirea unor metode solide de investigaţie, pe care le voi descrie în următoarea secţiune .

Gabriel Baldovin

2.5.3. The capitalist methods of persuasion

2.5.3. The capitalist methods of persuasion

sociologie Baldovin   13:38

The automatist society manifesto  

 

2.5. The evolution of methods of persuading servants to execute orders

This article continues the previous one

Click aici pentru varianta în limba română

2.5.3. The capitalist methods of persuasion

The slaves riot and their retreat into (religious) prayer are the main social reactions that led to the suspension or improvement of classical slavery. The feudal lord practice of collecting taxes from the "free peasants", who lived on his lands, was a very clever strategy of the feudal system to diversify and improve Greek-Roman slavery. Instead of terrorizing the order taker with direct threats to more efficient work, the feudal lord gave him freedom of choice. Here is the pragmatic core of the Christianity free will theory. This abstract theory has had a very pragmatic application. The peasant who worked more or less efficiently, however, could keep a larger share of the goods produced, after another share was paid as taxes to the feudal lord, and thus his wealth was bigger. The one who produced less, remained with lesser, and was poorer. Unlike the classical slavery threats to produce more, the feudalism used another profit strategy: it encouraged extra work, but not forced it, so the servant had a certain illusion of freedom. Although the feudalism and capitalism are seen as completely different systems, we can still see in the first one the capitalism itself very roots.

Although the early Christianity preached the values of poverty, money and wealth gradually began to become fundamental values of its later variants, such as the Catholicism and, later, the Protestantism. This change of direction was directly recognized, either at the colloquial level, or at the scientific level by the famous sociologist Max Weber, especially through his book "The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism". That is why the American "Christians" of the 18th or 19th century, especially the Protestants, had no problem restoring the classical slavery, despite all the criticism leveled at it by Jesus and the Church Fathers. Recently, even the Orthodoxy has turned on the money values, although there are still important figures here who disavow the culture of profit.

But the capitalism actually has its origins in the Christianity free will theory. This allowed the free peasant's freedom to work more or less, or not to work at all, and to live in poverty, praying, unlike the classical slavery, which did not tolerate disobedience and inactivity. The difference between feudalism and capitalism is that the last one specific job is much more restricted than that of the former. The territory of the owner's factory is much smaller than the feudal land. Both the capitalist owner and the feudal lord claim ownership of that production space. The difference between the two is that the feudal lord claims ownership of the (processing) natural resources and less of the production tools, while the businessman owns only the production tools and not the natural resources that the factory processes.

Subsequently, through lobbies or various schemes, the big industrialists bought the natural resources, or transferred them from a certain authority. But initially they bought the raw products, which they later processed in their factories. The production space restriction looked like certain equalization between the master and the subject, which seduced the feudal peasant. The feudal domination of huge tracts of land in the name of a false "divine right" no longer seemed credible to many medieval subjects. Because the industrial business owner did not use the feudal theory of "divine right" that the feudal lord claimed, he seemed more just. That is why many peasants thus preferred to leave the feudal lands, risking a nomadic life until they were employed in the factories of the industrialists. Having a closer way of life to theirs, the industrialist boss seemed more humane than the feudal lord, secluded in his castle and isolated from the community. But in fact, over time, the capitalism has created the most radical social segregation, and the wealth of the industrialists has led to a chasm between masters and subjects as never seen before in history.

The medieval peasants, who turned into factory workers, were lured with welfare but gradually lost their freedom. This is the capitalism principle, which he is not shy to express (although the last part is a big lie): "you work hard and live well." This predisposition to social ascension has materialized in the twentieth century in the "American Dream" mentality, according to which, if you are a hard worker and have no dissident activity, the system will reward people, and will get rich. Such a statement is true, according to the previous centuries wealth criteria, as it was similar to food and clothing, plus housing-specific commodities such as toilets connected to hot water and sewers. However, if in exchange for these comforts you lose the right to socialize or walk in the natural space, due to lack of time, then the wealth exists only at the surface. But if increasing living standards or access to technology leads to a decrease in fundamental personal freedoms, then such a practice is unfair. It contradicts the very principle of the increasing freedoms that the technological evolution and, implicitly, of the human being standard of living, must bring.

The Christianity brought the liberation to the slaves from the yard of the Greek-Roman aristocrats, but somehow under the influence of the compulsion to repeat , they returned to the new masters’ yard, the capitalist industrialists. In a way it can be said that the liberation was not real even during feudalism, because the slavery virus followed them, as in a pandemic, by the master property extending to the places where they settled. But the fact that "Caesar" was far away most of the time, in addition to the Christian ideology of hope, gave them the illusion that they were free. On the contrary, the capitalists rebuilt this slavery, preserving the illusion of medieval freedom. The different rest space from the work place, and the avoidance of corporal punishment after disobedience, were realities that gave the work relationship a freely agreed the aspect of freedom, and not classical slavery. In fact, this difference is more apparent, as I have shown in this section . But the difference between these profit extraction systems exists in fact; the industrialists were happy if any worker resigned, unlike the Greek-Roman master or feudal aristocrat. Unemployed people were waiting at the factory gate to get hired, initially voluntarily leaving the feudal lands, and then out of necessity, after they had gone bankrupt or converted themselves into industrialists.

Apart from these, there is the modern order takers superior training to handle the capitalist technology , , which was done by a new-liberal mentality, but not with a conservative-fatalistic one , specific to the classic slave. The ostentatious morality simulation, which I described in the previous section, was a real PR strategy by which the new masters wanted to win the public sympathy, promising that they would be good and merciful to the potential subjects. The bourgeois experience has confirmed that the wage-earner is far more profitable with his enthusiasm at work, pursuing his "American Dream", than the fatalist classical slave, who resignedly accepts his destiny. The industrial economy operates with the enthusiasm of its subjects. The modern order taker needs more liberties than those offered by the feudal era, in order to regain its enthusiasm, after being squeezed out of strength during the work schedule.

The experience of medieval freedoms given to the classical slave has been preserved in the industrial age until the contemporary period. Thus, the system no longer puts those brutal pressures on it as in the past, such as the direct threat of death or beating. Instead of these, the capitalism created a disinformation bubble around the potential servant, a kind of Matrix. Through this disinformational mechanism the common people are drawn into this dirty game of giving up its own freedom in favor of obedience, recruitment and taking orders in a hierarchy of command. The ads are mostly false, das I have shown in this article .

The paradox is that the advertisements mythomaniac-disinformation function is preserved even when they tell the truth. The almost obsessive repetition of a product benefits becomes a lie precisely because it prevents the human being from thinking about his own metaphysical and religious condition, and even from resting, in the most mercantile sense of the word. The ads harass the individual's emotional peace and psychodynamic balance . This misinformation influx leads to all kinds of needs increasing, especially the sexual and food ones, which involves over-consumption and wasting. The fairy-tales about ecology and stopping global warming told by the demagogues are part of the same disinformation bubble, in the context in which the whole capitalist system operates on over-consumption, waste, and constant abuse of the environment.

Observing this common people predisposition to "treat" its psychological pain with greed, the modern society has developed over time a megasystem of artificial lust creation. Theadvertising has exactly this role in deep sublimating in the "target" the fact that she/he is living a boring, uninteresting and despicable life, and that this could change if buys different products. Here we see a subliminal attack on human freedom, which makes the free trade appearance an abusive subordination.

The artificial creation of human desires, as the consumerism advertising does, practically manipulates the value of demand from the famous economic law of supply and demand. Such a practice destroys any idea of a free market. The purpose of stimulating these artificial cravings, by issuing specific advertising messages, is done precisely to bring it into a seemingly free labor-wage exchange relationship, which I have detailed in this section .

With the industrial age, the illusions have become much more real, more pragmatic, linked to an immediate reality that produces some satisfaction, even if only a passing one. The medieval daydreaming of a happy life in the afterlife has been replaced by the capitalist daydreaming of a happy life in the real world, just as social privileges themselves had. The new executor wanted this illusion to have a greater factual correspondence with reality. The exaggeration of this satisfaction, its oversizing to the stage of nirvana, of mercantile heaven, is the main feature of this new economic exchange between the slave and the master. It does seem fair, but, as I have shown in the section linked above, it does not differ in principle from that of the classical slavery.

But these concrete illusions still remain illusions, as were those of Christian rhetoric feudalism. The entertainment industry is a lucrative industry designed to artificially create optimism in the tired and depressed soul of the modern order taker. Like Plato's Cave myth, the capitalism creates a cave of blind enthusiasm, a manic happiness fueled by "happy ending" Hollywood movies, and psychoactive substances.

Baiting with a high lifestyle and belonging to the social elite is a strategy made both at the macrosocial level, by manipulating the money supply circulating on the market , as well as at the microsocial level, through the corporations strategies for recruiting and modeling the employee's behavior. This is done in two steps, respectively:

1. uprooting the employee from the current lifestyle;
2. the progressive reduction of individual freedoms, already given and lived as rights guaranteed in the previous lifestyle.

This thing is done through a perverse luring strategy, almost identical to the fishing pond luring. Initially, for a short period of time, the system/company offers higher wages than the ratio between the work activity efficiency and the labor market. Then, either the wages gradually decrease or the volume of work increases in such a way that the exchange no longer reflects the balance between the current remuneration market value and the work performed, as described above. Once the employee gets used to a certain high lifestyle, it becomes dependent on the hierarchical system, and, statistically, can no longer resign. There are some who do it, however, but most of them accept this status, as evidenced by these statistics. It will be difficult for most of them to return to their previous lifestyle and will accept the new conditions of the employer, although initially they would not have accepted them.

The capitalism has prepared some small gifts of indulgence, which have increased since then, such as the free weekends. Then it offered the paid days-off of the legal holidays and the seasonal vacation. Finally, as an extreme solution, there was the unpaid dismissal introduced for those who have the political leaders profile, in order to avoid starting a possible uprising in the workplace that might attract others into it. From this point of view, the wage slavery is radically different from classical slavery; the submission refusal led to punishment both for the one who adopted it as for the other slaves; on the contrary, the same thing leads to dismissal in capitalism and the dissidents exclusion from the group of other subjects, so as not to induce them revolt ideas.

These measures have a very precise purpose: they are meant to make the most of the obedient man and to offer it a period of rest when is tired, and to be let go when is about to erupt in revolt, before taking revenge on someone close to the circle of masters. Despite its cynicism, that has remained the same as in antiquity, it is a remarkable evolution of slavery. We must fully admit this! The work termination allows other naïve enthusiasts to be extracted the profit from, without causing other traumas to the disappointed one, as the classic slavery done to the unproductive slaves, through corporal punishment or even death. In over 3,000 years of classical slavery, the masters have learned that the slave revenge through rebellion is unprofitable for all.

In the next section I will describe the misinformation, as a manipulation bubble in which the order taker is a prisoner.

Gabriel Baldovin

2.5.3. Metodele de convingere de supunere in era capitalistă

2.5.3. Metodele de convingere de supunere in era capitalistă

psihologie Baldovin   23:29

Manifestul societăţii automatiste  

2.5. Evolutia metodelor de convingere a supusilor sa execute ordinele

Acest articol este continuarea celui precedent

English version here

2.5.3. Metodele de convingere de supunere in era capitalistă

Revolta sclavilor şi retragerea lor în rugăciune (religioasă) sunt principalele reacţii sociale care au dus la suspendarea sau ameliorarea sclaviei clasice. Practica colectării taxelor de către feudal de la „ţăranii liberi”, care trăiau pe pământurile sale, a fost o strategie foarte dibace a sistemului feudal de a diversifica şi ameliora sclavia greco-romană. În loc să-l terorizeze pe executantul de ordine cu ameninţări directe pentru o muncă mai eficientă, feudalul îi dădea libertatea de alegere. Aici îşi are nucleul pragmatic teoria liberului arbitru din Creştinism. Această teorie abstractă a avut o aplicare foarte pragmatică. Ţăranul care muncea mai mult sau mai puţin eficient, putea totuşi să păstreze o parte mai mare de bunuri produse, după ce o parte era plătită în formă de taxă pentru feudal, şi astfel averea lui era mai însemnată. Cel care producea mai puţin, se alegea cu mai puţin, şi era mai sărac. Spre deosebire de ameninţările sclaviei clasice în scopul producerii de mai mult, feudalismul a folosit o altă strategie de profit: a încurajat munca suplimentară, dar a forţat-o, aşa că servitorul a avut o oarecare iluzie de libertate. Deşi feudalismul şi capitalismul sunt văzute ca sisteme absolut diferite, totuşi putem vedea în primul rădăcinile capitalismului însuşi.

Deşi Creştinismul originar a propovăduit valorile sărăciei, treptat banii şi bogăţia au început să devină valori fundamentale ale variantelor ulterioare, precum catolicismul şi, ulterior, protestantismul. Această schimbare de macaz a fost recunoscută direct, fie la nivel colocvial, fie la nivel ştiinţific de celebrul sociolog Max Weber, în special prin cartea sa „Etica protestanta si spiritul capitalismului”. De aceea „creştinii” americani de secol 18 sau 19, în special cei protestanţi, n-au avut vreo problemă în a restaura sclavia clasică, cu toate criticile asupra ei aduse de Isus şi părinţii bisericii. Recent inclusiv Ortodoxia a făcut rabatul către valorile mercantile, deşi aici încă sunt figuri importante care dezavuează cultura profitului.

Dar în teoria liberului arbitru a Creştinismului îşi are originea de fapt capitalismul. Aceasta a permis libertatea ţăranului liber de a lucra mai mult sau mai puţin, sau de a nu lucra deloc şi a trăi în sărăcie, rugându-se, spre deosebire de sclavia clasică ce nu tolera nesupunerea şi inactivitatea. Diferenţa dintre feudalism şi capitalism este aceea că locul de muncă specific celui din urmă este mult mai restrâns decât cel specific primului. Teritoriul pe care stă fabrica patronului este mult mai mic decât cel pe care se află moşia feudalului. Şi patronul capitalist dar şi feudalul îşi reclamă proprietatea asupra acelui spaţiu de producţie. Diferenţa dintre cei doi este aceea că feudalul se declară proprietar pe resursele naturale (de prelucrare) şi mai puţin pe instrumentele de producţie, în timp ce patronul e proprietar doar pe instrumentele de producţie şi nu şi pe resursele naturale pe care fabrica sa le prelucrează.

Ulterior, prin lobby-uri sau prin diferite stratageme, marii industriaşi au cumpărat resursele naturale, sau le-au cesionat dinspre o autoritate oarecare. Dar iniţial ei cumpărau produsele brute, pe care ulterior le prelucrau în fabricile lor. Restrângerea spaţiului de producţie a părut o oarecare egalizare între stăpân şi supus, ceea ce a sedus ţăranul feudal. Stăpânirea feudală a unor suprafeţe uriaşe de teren, în numele unui mincinos „drept divin”, nu mai părea credibilă pentru mulţi dintre supuşii medievali. Pentru faptul că nu a folosit teoria „dreptului divin” pe care feudalul şi-l aroga de la sine putere, patronul a părut mai echitabil. De aceea şi mulţi ţărani au şi preferat să plece de pe moşia feudalilor, riscând o viaţă de nomad până când se angajau în fabricile industriaşilor. Având o viaţă mai apropiată de a lor, patronul industriaş părea mai uman decât feudalul, retras în castelul lui şi izolat de comunitate. Dar, de fapt, în timp capitalismul a creat cea mai radicală segregare socială, iar bogăţia industriaşilor a dus la o prăpastie între stăpâni şi supuşi cum n-a mai fost vreodată în istorie.

Ţăranii medievali, care s-au transformat în muncitori în fabrică, au fost ademeniţi cu bunăstarea însă pierdut treptat libertatea. Acesta este principiul capitalismului pe care nu se sfiieşte să-l exprime (deşi ultima parte e o minciună gogonată): „munceşti din greu şi trăieşti bine”. Această predispoziţie de ascensiune socială s-a concretizat în secolul al XX-lea în mentalitatea „Visului american”, conform căreia, dacă eşti muncitor şi nu ai activitate de dizidenţă, sistemul te va răsplăti, şi te vei îmbogăţi. O astfel de afirmaţie are adevăr, după criteriile bogăţiei din secolele anterioare, unde aceasta era similară cu hrana şi vestimentaţia diversificată, plus alte comodităţi specifice locuinţei precum baie conectată la apă caldă şi canalizare. Însă, dacă pentru aceste comodităţi îţi pierzi dreptul de a socializa sau a te plimba în spaţiul natural, din lipsă de timp, atunci bogăţia este doar aparentă. Dar dacă creşterea nivelului de trai sau de acces la tehnologie aduce cu sine scăderea libertăţilor personale fundamentale, atunci o astfel de practică este una inechitabilă. Ea se află în dezacord cu însuşi principiul sporirii libertăţilor pe care evoluţia tehnologică şi, implicit, a nivelului de trai al individului trebuie să îl aducă.

Creştinismul le-a adus supuşilor eliberarea din ograda aristocraţilor greco-romani, însă, cumva şi sub influenţa compulsiei la repetiţie , ei s-au întors în ograda noilor stăpâni, industriaşii capitalişti. Într-un fel se poate spune că nici pe timpul feudalismului eliberarea n-a fost una reală, deoarece virusul sclaviei i-a urmărit, ca într-o pandemie, prin extinderea proprietăţii stăpânului către locurile unde aceştia s-au stabilit. Însă faptul că „Cezarul” era în cea mai mare parte a timpului departe, plus ideologia creştină a speranţei, le putea crea iluzia că sunt liberi. Dimpotrivă, capitaliştii au refăcut această sclavie, păstrând iluzia libertăţii medievale. Spaţiul de odihnă diferit de cel de lucru, şi evitarea pedepsei corporale în caz de nesupunere, au fost realităţi care au dat raportului de muncă liber consimţită aspect de libertate, nu de sclavie clasică. De fapt această diferenţă este mai mult aparentă, după cum am arătat în această secţiune . Dar diferenţa între cele douăs sistemede extracţie a profitului există în fapt; industriaşul era chiar fericit dacă vreun muncitor îşi dădea demisia, spre deosebire de aristocratul greco-roman sau de feudal. La poarta fabricii aşteptau şomeri pentru a se angaja, iniţial plecaţi de bună voie de pe moşiile feudalilor, iar apoi de nevoie, după ce aceştia au falimentat sau s-au convertit ei înşişi în industriaşi.

La acestea se adaugă şi antrenarea superioară a executanţilor de ordine pentru a mânui tehnologia capitalistă , ceea ce se făcea cu o mentalitate neoliberală, nu cu una conservator-fatalistă precum a sclavului clasic. Simularea ostentativă a moralei , despre care am descris în secţiunea anterioară, a fost o adevărată strategie de PR prin care noii stăpâni au dorit să cucerească simpatia publică, promiţându-le potenţialilor supuşi că vor fi nişte stăpâni buni, milostivi. Experienţa burgheză a confirmat că subordonatul salarial este mult mai profitabil cu entuziasmul lui la locul de muncă, urmărindu-şi „Visul american”, decât sclavul clasic cu fatalismul său, ce-şi acceptă resemnat destinul. Economia industrială funcţionează cu entuziasmul supuşilor. Executantul modern de ordine are nevoie de mai multe libertăţi decât cele oferite de era feudală, pentru a se reentuziasma, după ce a fost stors de vlagă în timpul programului de muncă.

Experienţa libertăţilor medievale acordate sclavului clasic a fost păstrată mai departe în era industrială până în perioada contemporană. Astfel, sistemul nu mai face acele presiuni brutale asupra lui ca în trecut, cum sunt ameninţarea directă cu moartea sau bătaia. În schimb, capitalismul creează o bulă dezinformaţională în jurul potenţialului executant de ordine, un fel de Matrix. Prin acest mecanism dezinformaţional omul simplu e atras într-un joc parşiv al renunţării la propria libertate în favoarea supunerii, a recrutării şi executării de ordine într-o ierarhie de comandă. Reclamele sunt în mare parte mincinoase, după cum am arătat în acest articol .

Paradoxul e că funcţia mitomaniac-dezinformaţională a reclamelor se păstrează inclusiv atunci când acestea ar spune adevărul. Repetiţia aproape obsesională a beneficiilor pe care le aduce un produs, devine o minciună tocmai pentru că împiedică fiinţa umană să se gândească la propria condiţie metafizică şi religioasă, dar chiar să se odihnească, în cel mai mercantil sens al termenului. Reclamele hărţuiesc liniştea afectivă şi echilibrul psihodinamic al individului . Acest aflux dezinformaţional conduce la accentuarea nevoilor de orice fel, în special cele sexuale şi alimentare, ceea ce implică supraconsumul şi risipa. Poveştile despre ecologie şi stoparea încălzirii globale pe care le spun demagogii sunt parte din aceeaşi bulă dezinformaţională, în contextul în care întregul sistem capitalist funcţionează pe supraconsum, risipă, şi abuzarea constantă a mediului înconjurător.

Observând această predispoziţie a omului simplu de a se „trata” prin lăcomie, societatea modernă a dezvoltat în timp un megasistem de creare artificială de pofte. Publicitatea are exact acest rol de a inocula subliminal „ţintei” faptul că trăieşte o viaţă anostă, neinteresantă şi demnă de dispreţ, şi că acest lucru s-ar putea schimba dacă achiziţionează diferite produse. Observăm aici un atentat subliminal la libertatea umană, care face din aparenţa de liber schimb o subordonare abuzivă.

Crearea artificială de pofte omului, aşa cum face consumerismul publicitar, practic manipulează valoarea cererii din celebra lege economică a cererii şi ofertei. O astfel de practică distruge orice idee de piaţă liberă. Scopul stimulării acestor pofte artificiale, prin emiterea de mesaje publicitariste specifice, este tocmai aducerea lui într-o relaţie de aparent liber schimb muncă-salariu, despre care am detaliat în această secţiune .

Odată cu era industrială, iluziile au devenit mult mai reale, mai pragmatice, legate de o realitate imediată care produce o oarecare satisfacţie, chiar dacă doar una trecătoare. Reveria medievală la o viaţă fericită într-o lume de apoi a fost înlocuită de reveria capitalistă la o viaţă fericită în lumea concretă, precum aveau înşişi privilegiaţii sociali. Noul executant de ordine a vrut ca această iluzie să aibă mai mare corespondenţă faptică cu realitatea. Exagerarea acestei satisfacţii, suradimensionarea ei la stadiu de nirvana, de rai mercantil, este caracteristica principală a acestui nou schimb economic dintre sclav şi stăpân. Ea pare chiar echitabilă, însă, după cum am arătat în secţiunea linkată mai sus, ea nu se deosebeşte principial de cea a sclavagismului clasic.

Dar aceste iluzii concrete rămân tot nişte iluzii, la fel cum au fost şi cele ale feudalismului cu retorica creştină. Industria divertismentului este o industrie a profitului menită să creeze în mod artificial optimism în sufletul obosit şi deprimat al executantului modern de ordine. Asemenea mitului Peşterii de care vorbea Platon, capitalismul creează o peşteră a entuziasmului gratuit, a fericirii maniacale alimentate cu filme de „happy end” a la Hollywood şi cu substanţe psihoactive.

Momirea cu un stil de viaţă ridicat şi apartenenţa la elita socială este o strategie făcută atât la nivel macrosocial, prin manipularea masei monetare care circulă pe piaţă , cât şi la nivel microsocial, prin strategiile corporaţiilor de recrutare şi modelare a comportamentului angajatului. Acest lucru se realizează în două etape, respectiv:

1. dezrădăcinarea angajatului faţă de stilul de viaţă curent;
2. reducerea progresivă a libertăţilor individuale, deja date şi trăite ca drepturi garantate în stilul de viaţă anterior.

Acest lucru se face printr-o strategie perversă de momire , aproape identică cu cea a momirii bălţii pentru pescuit. Iniţial, pe o perioadă scurtă, sistemul/compania oferă salarii mai mari faţă de raportul dintre munca prestată şi piaţa muncii. Apoi, fie salariile scad treptat, fie creşte volumul de muncă în aşa fel încât schimbul ajunge să nu mai reflecte echilibru între valoarea de piaţă momentană a retribuţiei şi munca prestată, conform descrierii de mai sus. După ce salariatul se obişnuieşte cu un anumit stil de viaţă ridicat, acesta devine dependent de sistemul ierarhic, şi, statistic, nu mai poate demisiona. Există unii care o fac totuşi, însă cei mai mulţi acceptă acest statut, ceea ce atestă această statistică. Celor mai mulţi dintre ei le va fi greu să se mai întoarcă la stilul de viaţă anterior şi va accepta noile condiţii ale angajatorului, deşi iniţial nu le-ar fi acceptat.

Capitalismul a pregătit nişte mici cadouri de cumpărare a îngăduinţei, care au tot urmat de atunci încolo, precum zilele libere de week-end. Apoi s-au oferit zilele libere plătite ale sărbătorilor legale şi concediul plătit de odihnă sezonieră. În final, ca soluţie extremă, s-a introdus concedierea fără plată pentru cei care au profil de lideri politici, cu scopul a-l îndepărta de a porni o eventuală răscoală la locul de muncă şi a-i atrage şi pe alţii în ea. Din acest punct de vedere sclavia salarială este radical diferită de cea clasică; refuzul supunerii conducea la pedeapsă atât pentru sine cât şi pentru ceilalţi sclavi; dimpotrivă, acelaşi lucru duce la concediere în capitalism şi excluderea dizidentului din grupul celorlalţi supuşi, pentru a nu le da idei de revoltă.

Aceste măsuri au un scop foarte precis: ele sunt menite să scoată profitul maxim de pe omul obedient şi să-i dea o perioadă de răgaz atunci când oboseşte şi să-l îndepărteze atunci când e gata să erupă în revoltă, înainte de a se răzbuna pe cineva din apropierea cercului stăpânilor. În ciuda cinismului său, care a rămas acelaşi ca în antichitate, e o evoluţie totuşi remarcabilă a sclaviei. Trebuie să recunoaştem pe deplin acest lucru! Concedierea permite aducerea altor entuziaşti naivi gata să creeze profit maxim, fără a-i produce dezamăgitului alte traume, precum făcea sclavia clasică cu sclavii neproductivi, prin pedepse corporale sau chiar moarte. În peste 3 000 de ani de sclavie clasică, proprietarii au învăţat că răzbunarea sclavului prin răscoală este neprofitabilă pentru toţi.

În următorul articol voi descrie dezinformarea, ca bulă de manipulare în care executantul de ordine este prizonier.

Gabriel Baldovin