Manifestul societăţii automatiste
Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon
2.5.4. Dezinformarea, un instrument specific al noului sclavagism
2.5.4.2. Cele trei metode de investigaţie a fenomenului dezinformării
Exemplele din secţiunea anterioară sunt două produse majore de dezinformare din societatea contemporană. După cum vom vedea în secţiunile următoare, ele nu sunt cele mai mari, existând altele şi mai ample. Dar probabil că sunt cele mai prost făcute sub aspectul epistemologic, în sensul că e foarte uşor de văzut că sunt minciuni profesioniste, conform principiilor de funcţionare a societăţii. Altele sunt ceva mai greu de desluşit. Însă, prin dezvăluirea mecanismelor sociale care la stau la bază, şi acestea pot fi decodate.
Noţiunea de spionaj este echivalată în limbajul comun doar cu culegerea de informaţii, ceea ce constituie prima etapă a spionajului, şi înseamnă doar vârful aisbergului acestui proces. Dar asta se datorează în special pentru că statul modern încearcă sistematic să îl ascundă de atenţia omului simplu. Statul este vârful privilegiat al piramidei sociale, constituit din urmaşii vechilor cuceritori. La fel ca şi strămoşii lor, jefuitorii originali, urmaşii acestora aplică vechile tehnici militare de cucerire a cetăţilor asupra propriilor cetăţeni, şi are grijă să-i ferească să nu le afle. Dacă cetăţenii află că propriile lor idei, pe care le consideră intime şi originale, sunt parte a unui produs indus prin manipulare, atunci eficienţa întregului proces se poate şubrezi. De aceea, actul de dezinformare este unul secret, iar instituţiile de dezinformare a civililor se numesc generic „servicii secrete”.
Omul simplu nu le poate înţelege tocmai pentru care nu are o noţiune clară despre rolul spionajului, identificându-l doar cu culegerea de informaţii. Atunci când unii membri ai claselor de jos sunt recrutaţi în aceste instituţii, ei îşi încep cariera prin activitate de culegere de informaţii şi atât. Cei mai mulţi nu vor face decât aşa ceva pe toată viaţa. Doar cei cu mentalitate sclavagistă vor deveni sabotori şi dezbinatori sociali .
În acelaşi timp, majoritatea largă a scrierilor oficiale despre spionaj în general sunt dezinformări ce ascund exact ocupaţia şi interesele acestor instituţii; fiind secrete, aşa cum se autoprezintă, ele nu au cum să fie şi publice, aşa cum pretind publicaţiile care abordează subiectul. În această descriere există o fractură logică: ori instituţie de spionaj sunt secrete, şi atunci nu se spune nimic despre ele sau ce se spune oficial despre ele este fals, ori ele nu sunt secrete, şi atunci datele oficiale sunt adevărate. Însă ele însele se definesc ca fiind secrete, ceea ce implică varianta că ceea ce s-a scris despre ele prin descrieri şi mărturii e fals. Întreaga maculatură scrisă atât de oficiali cât şi neoficiali despre aceste instituţii, prin probe şi mărturii, este o minciună cu aspect de dezinformare. Toate acestea pot fi contrafăcute exact cu scopul dezinformării. Declaraţiile din interiorul lor sunt toate dezinformări. Dacă ele au reuşit dezinformarea cum că dinastiile Rothschild şi Rockefeller ar fi dispărut din istoria contemporană, după cum am arătat în articolul precedent, atunci şi aceste declaraţii din interior sunt nişte fente ideologice.
Acestea descriu o literatură fantastică, a cărei principală calitate este că ascunde atenţia publică dinspre ocupaţia reală a acestor instituţii. Mitul lui James Bond, spionul care salvează civilizaţia de forţele întunecate ale răului, nu este decât propagandă capitalistă, omoloaga celei comuniste. Mărturiile oficiale din interior despre modul în care funcţionează aceste instituţii sunt toate dezinformări, inclusiv cazul Edward Snowden, cel mai celebru dintre toate. O să revin mai jos la acest subiect.
Pentru a separa dezinformarea de realitate va trebui să folosim alte metode ce investigaţie decât cele empirice, folosite în general în procese. Cunoaşterea umană nu este exclusiv empirică, chiar dacă majoritatea informaţiilor pe care le avem sunt despre spaţiul proxim, cunoscut prin analizatorii empirici, precum văzul, auzul, gustul, mirosul, sau pipăitul. Cunoaşterea umană este şi intelectuală (uneori numită şi raţională), unde principalele tehnici de aflare a adevărului sunt inducţia şi deducţia logică. După cum se ştie, inducţia este o operaţie de conceptualizare, de generalizare logică, prin care unei noţiuni i se atribuie o calitate pe baza analogiei sale cu o alta, cunoscută mai detaliat. De exemplu, faptul că vedem nişte copaci în deşert ne poate induce ideea că ei pot avea fructe, pe baza experienţei trecute pe care o avem cu aceste plante, aplicată la experienţa nouă, pe baza analogiei. Procesul prin care datele unei noţiuni generale se aplică unui element particular din aria sa se cheamă deducţie. Continuând argumentul anterior, pe baza faptului că plantele precum copacii nu pot supravieţui pe termen lung fără apă, putem deduce existenţa apei în zonă la vederea lor. Iată că putem folosi aceste tehnici pentru evitarea capcanelor dezinformaţionale şi probelor contrafăcute pe care instituţiile de spionaj civil le oferă publicului.
Aşa că, pe parcursul următoarelor secţiuni voi face o investigaţie retrospectivă pornind de la principiile dezinformării, aşa cum am făcut în secţiunea anterioară. În felul acesta voi ezita să aduc probe empirice specifice justiţiei pentru descrierea acestor instituţii, care fac obiectul însuşi aparatului dezinformator, falisficant. Un astfel de efort reia în domeniul sociologiei generale ce a făcut Descartes în domeniul filosofiei; pentru a evita erorile, el a încercat să ignore orice dată culturală primită moştenire. Astfel el a pus filosofia pe o fundaţie sigură, respectiv siguranţa propriei gândiri şi existenţe (cogito ergo sum). În acelaşi fel putem să aflăm adevărul despre aceste instituţii specializate pe dezinformare, căutând nu dovezile lor contrafăcute, ci principiile generale ale originii şi dezvoltării lor, care stau la baza celor 3 mari tipuri de societate analizate până acum, respectiv sclavagist-clasică, feudală şi industrială (capitalistă).
Dintre cele două tehnici descrise mai sus, deducţia e sigură iar inducţia este doar probabilă, iar asta se poate observa la exemplul cu copacii: faptul că în zona lor se găseşte apă e sigur, dar nu e sigur că aceştia vor avea fructe, sau, dacă au, nu e sigur că acestea ar fi şi comestibile. În analiza fenomenului dezinformării propusă în secţiunile următoare, voi folosi mai rar inducţia şi mai mult deducţia, pe baza analogiilor dintre organizarea societăţii feudale şi cea industrială, din care face parte şi cea contemporană. Aceste analogii sunt mult mai mari decât ceea ce ni se spune oficial. Cele câteva sute de ani, care despart cele două organizări sociale, sunt insuficiente pentru a crea diferenţe radicale între cele două sisteme sociale. Prin urmare, ele mai mult se aseamănă decât se deosebesc.
În ceea ce priveşte spionajul civil contemporan, care a realizat aceste două produse de dezinformare descrise în secţiunea anterioară, el este o simplă evoluţie a celui militar. O să vedem în secţiunile următoare că diferenţa dintre ele este foarte mică, referindu-se în principal la diferenţa ţintei luată în vizor. Spionajul militar face şi el dezinformare, aşa că cel civil este doar o dezvoltare ceva mai profesionistă a primului, în acord cu dezvoltarea tehnologiei şi societăţii.
Din fericire, există date despre spionajul militar scăpate în balastul de informaţii ale istoriei. Aşa că, dacă le izolăm de restul de informaţii nesemnificative, ne putem face o idee despre cum funcţionează el. Ca exemplu este fenomenul avangărzii specific spionajului militar, prin care o armată afla detalii importante despre armata rivală, precum punctele tari şi slabe, logistica, etc. Această caracteristică este recunoscută inevitabil ca fiind parte a spionajului civil. Ea este deja cunoscută de istorici sau de noi, cei care am mai învăţat câte ceva din domeniu, aşa că ea nu are cum să fie scoasă din memoria colectivă. Aşanumitele servicii secrete, ascund unele lucruri din această activitate, precum persoanele spionate sau motivele spionării lor. Dar nu pot ascunde total tehnica de colectare a datelor, pentru că atunci ar da prea mult de bănuit celor care au deja aceste date despre spionajul militar. Dimpotrivă, gesturile aproape obsesionale ale instituţiilor comune, în care lucrează civilii, de aşanumită „protecţie a datelor personale”, este o contracarare a bănuielii publice despre o uriaşă bază de date pe care spionajul civil o are despre fiecare dintre noi. Obsesionalitatea cu care ni se aminteşte despre cum are sistemul social grijă de datele noastre personale, pare mai curând o reclamă mincinoasă . Ea încearcă să convingă opinia publică de faptul că doar unii, doar cei ce „au ceva de ascuns”, ar fi spionaţi, fapt care a eşuat în bună măsură, pentru că sentimentul general e că omul simplu se simte în continuare spionat.
Pe lângă dezinformarea despre dimensiunea spionării vieţii noastre personale, instituţiile de spionaj ţin să ne asigure că acest proces e făcut exclusiv cu scopul protejării noastre. Formula „servicii secrete” este ea însăşi un produs de dezinformare, după cum voi arăta în detaliu în secţiunile următoare, având scopul de a le justifica în percepţie opiniei publice caracterul secret. Mai mult decât atât, sub justificarea dezinformativă cum că „nimeni dintre cei care n-au nimic de ascuns nu trebuie să se teamă”, cei care pun sub semnul îndoielii practicile acestor instituţii sunt acuzaţi implicit că ar avea ceva de ascuns: iată un alt act dezinformaţional foarte bine făcut!
Istoria oferă de asemenea numeroase exemple ale celeilalte caracteristici a spionajului civil, respectiv sabotajul, pe care îl voi descrie mai în detaliu în următoarea secţiune, şi faţă de care am făcut primul meu documentar, „Diversioniştii” . Aceste tehnici au fost practicate mai întâi de spionajul militar înainte de a fi adaptate la cel civil; atât infiltrarea, dar mai ales, trădarea, sunt nu doar parte din istoria politică, dar şi din cultura umanităţii sau din experienţele personale. Celebrul cal troian, prin care grecii au infiltrat spioni în interiorul cetăţii Troia, este un exemplu folosit de spionajul militar încă din antichitate. Din aceeaşi perioadă datează şi trădarea lui Iuda, cumpărat pentru „o pungă de arginţi” de autorităţile romane cu scopul de a-l prinde pe Isus. De atunci cetăţile şi chiar ţările au fost cucerite pe baza racolării potenţialilor trădători. Aşadar, numai uitându-ne la aceste tehnici specifice spionajului militar le putem foarte uşor extrapola şi descrie în cel civil.
Ce-a de-a doua metodă de descoperire a dezinformărilor sociale este cea a incoerenţei şi inconsistenţei unor acţiuni sau evenimente. Faptul că John D. Rockefeller decide dintr-o dată să se sfinţească, şi se apucă să-şi împrăştie averea în acte caritabile, după ce şi-a construit-o călcând peste cadavre (aşa cum a arătat Ida Tarbell despre care am scris în secţiunea anterioară), este una dintre aceste incoerenţe. Da, oamenii se pot schimba radical uneori, din cauza unor traume sau a experienţelor religioase, precum Maria Magdalena. John D. Rockefeller nu a trecut prin nimic din astea, iar sfinţenia şi dispariţia numelui său, prin urmaşii săi, din atenţia publică este un act de dezinformare.
Edward Snowden provine dintr-o familie de militari de carieră pe mai multe generaţii, suficient cât să-i insufle sentimentul de supraoameni pe care militarii de carieră îl au. Dintr-o dată el ar fi rupt cu tradiţia familială şi s-ar fi trezit subit în el respectul pentru cetăţeanul obişnuit, asemenea unui politician aflat în campanie electorală; ajuns funcţionar în CIA, el a dezvăluit din interior cea mai mică crimă a acestei instituţii, pe care oricum dizidenţii o ştiau, respectiv că această instituţie spionează mult mai mulţi oameni decât cei cu activităţi subversive.
O altă incoerenţă aproape imposibilă pentru tradiţia militară a familiei, dar şi cu însuşi gestul presupus moral de a oferi dovezi despre încălcarea legilor din partea CIA, este alegerea exilului său tocmai la Moscova. Adică acest om e deranjat de faptul că CIA ascultă convorbirile unui număr prea mare de americani, fără a le face vreun rău din datele sale (deşi majoritatea marilor crime împotriva cetăţenilor americani sunt produse tot de CIA), însă nu are nicio problemă în a se refugia într-o ţară unde jurnaliştii anti-putere sunt asasinaţi şi politicienii din opoziţie dispar subit. Da, omul simplu, sau cel cu tulburări psihice severe, poate avea astfel de comportamente lipsite de sens, dar nu angajaţi CIA, şi cu atât mai puţin membri ai unei familii cu tradiţie militară, în care coerenţa şi inflexibilitatea judecăţii sunt valori supreme. E posibil ca Snowden să fie un cal troian pentru depistarea spionilor anti-capitalişti şi anti americani din FSS.
Faţă de crimele recunoscute public de CIA, aceasta chiar pare o floare la ureche. Însă omul simplu are memoria scurtă, iar o astfel de temă poate acoperi şi spăla crimele din trecut ale acestei instituţii. CIA a înlăturat de la putere preşedinţi aleşi democratic, şi a facilitat ajungerea la putere a unor dictatori, aşa cum am descris ceva mai detaliat la minutul 44 din documentarul meu “Sadismul în politica internaţională” . CIA a instigat războaiele iugoslave prin agenţii săi Jovica Stanišić sau Franko Simatović, primul fiind infiltrat în cercul de apropiaţi ai preşedintelui Slobodan Milosevic, după cum am arătat la minutul 61 din acelaşi documentar. Toate dramele secolului 20, exceptând cele comandate direct de liderii URSS, Iran, China şi Coreea de Nord, au fost fie instigate fie amplificate de CIA, chiar şi înainte de 1947 (când a luat efectiv fiinţă ca instituţie) prin oamenii săi care lucrau în alte părţi. CIA este avangarda comerţului cu arme, parte semnificativă a economiei americane, pe care SUA îl practică prin alimentarea părţilor aflate în conflictele astfel instigate şi întreţinute. A aduce dovezi de spionaj telefonic împotriva CIA, aşa cum a făcut Snowden, este o glumă.
Gestul său de a dezvălui presei dovezi de spionaj telefonic din partea CIA, a creat dezinformarea că această instituţie nu ar avea instrumente draconice de selecţie a agenţilor săi, în aşa fel încât în sistem ar putea să intre oameni cu mentalitate morală, incapabili să realizeze aceste orori. În filmul „Snowden”, sunt portretizate personaje cu aceeaşi mentalitate ca a sa, care îl ajută să îşi ducă la final dizidenţa de catifea de a prezenta publicului larg aceste dovezi. Observăm în acest film aceeaşi tehnică a „poliţistului bun”, cu care Hollywood spală imaginea de ucigaşi a poliţiştilor americani, prin care se doreşte îmbunătăţirea imaginii CIA însăşi în percepţia dizidenţilor americani sau internaţionali.
Atragerea atenţiei opiniei publice asupra ascultării telefoanelor americanilor, şi pornirea unor false dezbateri publice despre vinovăţia lui Edward Snowden, este un abil mod de a o abate dinspre aceste crime odioase făcute de CIA de-a lungul timpului. Faptul că a putut să se „refugieze” la Moscova, după „persecuţiile” sistemului american, e menit să dezinformeze opinia publică despre presupusa lipsă de profesionalism a CIA, care mai întâi l-a scăpat pe teritoriul SUA, şi apoi nu l-a putut ajunge nici în Rusia. În felul acesta s-a contracarat dezinformaţional şi ideea că mulţi agenţi KGB de dinainte de 1992, când s-a destrămat URSS, sau FSS de astăzi, ar fi agenţi dubli, luând lumina de la CIA.
De asemenea coincidenţele de tot felul pot fi şi ele înscrise în inconsistenţe improbabile; de exemplu faptul că avioanele de vânătoare au fost dirijate către oceanul atlantic în timpul atacurilor de la 11 septembrie 2001 asupra turnurilor de la World Trade Center, împreună cu interdicţia oricărui avion de a ridica de la sol, în special a celor de stingere a incendiilor, reprezintă o coincidenţă bizară, care ridică semne de întrebare asupra retoricii oficiale asupra acelor date. De asemenea, faptul că opiniei publice i se ascunde sistematic colapsarea clădirii 7 din complexul World Trade Center, mass-media prezentând colapsarea doar a celor 2 turnuri, este iar o măsură dezinformaţională; când văd clădirea 7 prăbuşindu-se la fel ca şi cele două turnuri, mulţi îşi pun semne întrebare despre rolul avioanelor ce s-au izbit în ele în cauzalitatea principală a prăbuşirii lor.
Un exemplu de incoerenţă emoţională legată de aceste evenimente este o replică celebra a lui „Bill Clinton” în faţa interpelării unui dizident politic. Acesta a exprimat ipoteza că „11 septembrie a fost un sabotaj” (textual „9/11 was an inside job”), la unul din discursurile fostului preşedinte, probabil în speranţa că o va prelua şi propune soţiei sale ca armă politică în viitor. Cum adepţii acestei viziuni erau puţini în acel moment, Clinton i-a răspuns atunci într-un mod nespecific politicianului, fie el şi retras după terminarea mandatelor de preşedinte, prin „Nu ţi-e ruşine!” (textual „How dare you!”) . El n-a mai avut niciodată această reacţie, nici în contexte mult mai grave, precum războaiele iugoslave sau genocidul din Rwanda, pe care le-a mediat. Vehemenţa ei este de fapt o contracarare (în psihanaliză se cheamă „formaţiune reacţională”) prin care Clinton a indus celor obedienţi, sau celor insuficient informaţi, sentimentul că ea ar fi mult mai gravă decât acele orori.
În mod normal, politicianul e instruit să răspundă politicos oricărei provocări, şi să nu se lase atras într-o ceartă. De data asta el a trebuit să mimeze o indignare nespecifică cu statutul său , dar şi cu interesele sale de moment; soţia sa Hillary tocmai se afla în campanie electorală, şi va fi ajuns peste câţiva ani chiar candidata Partidului Democrat la funcţia de preşedinte. Cum tragedia de la 11 septembrie s-a produs în timpul administraţiei Bush, în mod normal el ar fi trebuit să folosească subiectul pentru a ataca Partidul Republican, din care Bush făcea parte, pentru a-i deschide un avantaj soţiei sale în viitoarele dezbateri. Aşadar, emoţional vorbind el trebuia să preia această retorică şi s-o folosească în interesul familiei sale. De aceea, atacul acesta la adresa unui potenţial susţinător este lipsit de sens psihologic, fiind o simulare contracarantă a unui sentiment de respingere în faţa unei idei dizidente răspândite ulterior într-o bună parte din cetăţenii SUA.
Cea de-a treia metodă de descoperire a dezinformărilor este mai mult un semn, un numitor comun specific majorităţii dezinformărilor, respectiv tendinţa constantă a lor de a arunca vina pe omul simplu pentru evenimentele negative ce se întâmplă în societate. Deşi există politicieni, a căror specială menire este de a prelua şi duce în neant ura omului simplu faţă de diferite măsuri sociale nepopulare, după cum am arătat în trecut aici , totuşi mulţi dintre ei sunt recrutaţi de la baza piramidei sociale şi apoi manipulaţi să ia măsuri politice nepopulare. Şi aceasta este dezinformare, însă ea se prelungeşte către omul simplu însuşi. Nu vreau să susţin sfinţenia omului simplu, în raport cu răutatea vârfului piramidei sociale; sunt convins că omul simplu ar face aceleaşi orori dacă ar fi pus în fruntea instituţiilor represive. Dar, în actualul context social, omul simplu nu are această putere. Mediatizarea exacerbată a imaginii omului sărac ca egoist, rău, lacom, lipsit de empatie şi alte defecte de caracter, este un produs dezinformaţional.
Cel mai concret exemplu în acest sens mi se pare lipsa de izolare a focarului de SARS-COV2 de la Wuhan (dacă într-adevăr acolo a apărut prima dată acest virus), în urma căruia au urmat 2 ani de restricţii în special în ţările vecine celor bogate. O astfel de neglijenţă din partea autorităţilor sanitare internaţionale, (sau chiar posibil plan de reducere a libertăţilor cetăţeneşti sub pretextul sănătăţii publice) a fost apoi dibaci aruncat în cârca omului simplu. Dacă în ţările bogate cetăţenii au primit despăgubiri pentru a accepta carantina, în celelalte ei pur şi simplu au fost obligaţi la închisoare şi înfometare în propriile case. Răspândirea acestui virus este pusă astfel pe seama lipsei de responsabilitate a înfometaţilor, care au ieşit spre a găsi câte ceva de mâncare sau pe seama încăpăţânării dizidenţilor, care au refuzat măsurile de carantină.
Pe de altă parte, popularizarea imaginii bogaţilor de sfinţi caritabili şi mesianici, ca în cazul lui John D. Rockefeller, este exact acelaşi act dezinformaţional aplicat în sens invers. Practic aceste meta-manipulări dezinformaţionale reiau la nivel modern vechea separaţie de sub-om a sclavului sau de supraom, sau urmaş ai zeilor pentru stăpânii de sclavi. Din păcate, acest model dualist de separaţie între oameni a fost cultivat de câteva mii de ani şi a rămas încastrat în percepţia fiecăruia dintre noi. În următoarea secţiune voi descrie o scurtă istorie a spionajului civil şi cum s-a convertit el către populaţia civilă dinspre funcţia sa orginară, militară, bazându-mă pe aceste 3 metode de cercetare descrise mai sus.
Postări
Niciun comentariu:
Write comments