Manifestul societăţii automatiste
2. Reperele evolutiei sclaviei din antichitate pana in prezent
2.2. Crestinismul si promisiunea de viata si fericire eterne
Acest articol se continua de aici
In perioada precrestina, grecii antici considerau ca sclavul este „cineva ce merita sa fie ucis dar din diferite motive a fost lasat sa traiasca”. Aceasta pentru ca, in general, sclavii clasici se obtineau ca prada de razboi, prin transformarea in sclavi a prizonierilor. Orice fel de rebeliune trebuia aspru pedepsita din ratiuni educative, pe post de exemplu dat celor care ar fi putut face la fel. Situatia functiona asemanator in toate imperiile antice.
Dar, acest lucru nu a functionat decat o perioada. Multi sclavi s-au sinucis. Altii au preferat sa se lupte cu legiunile romane pana la moarte decat sa continue sa traiasca ca sclavi. Altii, crestinii, se sinucideau in rugaciune dupa ce sistemul convertise in profitabilitate vointa lor de a trai si lasase in ei suflete pustiite. Definitia de mai sus a sclavului nu mai avea relevanta pentru sclavul sfarsitului antichitatii greco-romane. Acesta incepea sa nu mai accepte un astfel de stigmat social de animal ce putea fi sacrificat oricand, dupa cheremul stapanului.
a. Crestinismul catacombelor: o ideologie antisistem
Primele forme de razvratire ideologica impotriva sclavagismului coincid cu insasi aparitia Crestinismului care a adus la nivel simbolic o prima astfel de revolutie. Acesta a dezavuat sclavagismul greco-roman, promitand oarecum mincinos fratia tuturor oamenilor.
Conform oricarei revolutii, initial s-a incercat eradicarea primilor crestini. Prin credinta lor, ei preferau sa fie din start omorati decat sa fie tratati ca sclavi clasici. Intoarcerea si a celuilalt obraz in fata palmuitorului, asa cum a facut Isus, i-a pus in mare incurcatura pe calaii si mercenarii din administratia si armata romana. Asemenea unui animal de prada care nu mai reuseste sa actioneze atunci cand prada contraataca in loc sa fuga, nici Imperiul Roman nu stia ce sa faca cu acesti depresivi care dezvoltau deliruri si halucinatii religioase. Crestinilor catacombelor nu li se putea aduce vreo vina pentru a fi pedepsiti. Superioritatea morala a lui Isus fata de spiritul administrativ birocratic al romanului se vedea de la distanta. Convertirea soldatului roman la teoriile sale nu era decat o chestiune de timp.
Punerea in practica a amenintarii cu moartea venita din partea stapanului pentru sclav nu-i aducea prea multe beneficii. Crestinii au fost persecutati, dar cu cat persecutiile erau mai mari cu atat cultul devenea mai puternic. Odata cu revoltele armate, ideologice si religioase ale sclavilor, in special de la Atena si Roma, statutul lor a trebuit cumva schimbat. Asa ca, dupa cateva astfel de tentative nereusite de a-i convinge pe ceilalti sa execute ordinele stapanului, acesta a trebuit sa se gandeasca la o noua strategie de exploatare decat cea a amenintarii constante cu moartea. Si acest lucru i-a adus sclavului clasic pe de-o parte o anumita eliberare sau, cel putin, o crestere a statutului social. Dupa cum se stie, dupa ce a ucis cu mana lui cativa, Constantin a fost nevoit sa accepte cultul si sa-l lase in pace. Probabil ca l-ar fi putut eradica intru totul daca nu ar fi gasit o solutie de a modifica sclavia in asa fel incat sa se plieze conform noilor conditii ideologico-religioase. Crestinii de dupa el s-au grabit chiar sa-l faca sfant, lucru nejustificat in comparatie cu alti sfinti care chiar au crezut si trait intru Hristos. Tot ce a facut Constantin a fost sa se schimbe el conform cultului mai curand decat sa schimbe cultul dupa propria sa cerinta.
Oficializarea Crestinismului ca religie dominanta a fost un lucru normal facut de orice conducator de osti inspirat. Recunoasterea sa a insemnat acordarea de noi drepturi sclavului clasic. Spre deosebire de mentalitatea determinista bazata pe destin a religiei greco-romane, Crestinismul l-a recunoscut pe sclav ca fiind om ce are sansa mantuirii, adica a trairii unei vieti fericite undeva intr-alta lume, lumea cealalta. Inca nu avem, dovezi sa stim daca aceasta promisiune ar fi fost onorata. Personal as paria pe varianta negativa, stiind cum multe institutii functioneaza astazi pe baza promisiunilor neonorate. Dar chiar si asa, o promisiune mincinoasa tot era mai buna pentru sclavul clasic decat fatalismul greco-roman bazat pe ideea destinului absolut.
Spre deosebire de politeismul greco-roman, societatea postcrestina a „ascultat” si de parerea nenorocitilor de sclavi. El a recunoscut in sfarsit ca da, lumea e urata, deprimanta, desarta, etc. Dar el totusi si-a mentinut promisiunea ca mai exista si Cerul sau Raiul. Si, spune in continuare doctrina crestina, la a doua venire a lui Hristos, lumea garantat va fi precum in cer. Aici consta punctul forte al religiei crestine si expansiunea sa uriasa in secolele ce au urmat. Daca viata urata a sclavului era o dovada ca zeitatile greco-romane sunt false, dimpotriva, in timpul Crestinismului aceasta recunoastere a ajuns o dovada a existentei unui cer, a unui Rai undeva in lume. Credinta intr-o astfel de fericire etena este o nevoie psihica de a contracara nenorocirea vietii cotidiene. Psihicul isi creeaza astfel de constructe fantasmatice tocmai pentru a se echilibra in fata frustrarilor cotidiene. Parintii Crestinismului spuneau ca doar saracii si suferinzii se vor mantui. Insa de fapt doar acestia puteau sa-si creeze o astfel de lume fantasmatica de dupa moarte, datorita statutului lor social si a constitutiei lor psihogene. Crestinismul implementat in stat i-a dat voie sclavului sa viseze si el in lumea lui ca undeva sacrificiile pe care le face vor fi rasplatite.
Nietzsche si-a socat contemporanii, declarand ca crestinismul este o religie de sclavi, desi acesta este un adevar istoric incontestabil. Daca suntem atenti la continutul rugaciunilor si a multor texte sfinte vedem ca credinciosul are o puternica inclinatie de servitor. Crestinul catacombelor nu era prea sigur pe dorinta lui de eliberare, ca orice sclav: el voia mai curand sa slujeasca un stapan imbatabil pentru a-si asigura supravietuirea, mantuirea. Iata originea corporatismului contemporan! Nu e deloc de mirare ca principalii capi corporatisti din perioada moderna au comportament religios, fie el si unul de fatada. Mitul pesterii s-a mai concretizat inca odata intr-o remarcabila pagina de istorie.
Aceasta promisiune este cea care a sedus opinia publica spre Crestinism. Politeismul greco-roman nu facuse acest lucru cu mentalitatea sa mecanicista bazata pe credinta in destin. Odata cu epoca industriala aceasta promisiune s-a transformat in cea a bunastarii pe care, in principiu, sclavagismul salarial o permite. Observand aceasta disponibilitate, sistemul sclavagist reformat prin credinta a preferat crucea in locul sabiei, cel putin la un prim nivel de interactiune.
b. Crestinismul de stat: o reformulare a sclavagismului
Nietzsche a spus foarte just ca Crestinismul este o religie de sclavi, fie ei si nemultumiti. Totusi disponibilitatea de „a da Cezarului ce-i al Cezarului”, afirmata chiar de Isus insusi, lasa usa deschisa pentru o oarecare negociere a unui nou statut al sclavului, respectiv promisiunea ca va ajunge in rai si va trai fericit. Si aici intervine un factor esential al noului sclavagism, respectiv testarea disponibilitatii sclavului de a accepta ordine de la un stapan. Misticii nu mai puteau fi convinsi sa mai slujeasca lumeste un stapan. Insa ei puteau deveni un factor educational, de convingere a celor mai putin dotati intelectual sa o faca. Putem vedea aici originea corporatismului: „incerc sa te fac sa imi cumperi produsul; daca totusi refuzi incerc sa te fac un agent publicitar, facandu-mi reclama”.
Dreptul de a trai chiar si la nivel iluzoriu, o alta viata decat cea de oprimat a fost o prima libertate pe care autoritatile romane le-au dat-o sclavilor pentru a-i convinge sa continue sa serveasca. Tot ce le-a mai ramas de facut a fost o mimare mai mult sau mai putin credibila a comportamentului divin. Identificandu-l cu insusi Mesia, liderul politic va fi devenit mai puternic ca niciodata odata cu veneratia crestinului. S-a pierdut un anumit procent din sclavi, respectiv cei care au decis sa se cufunde in rugaciune mai curand decat sa serveasca. Dar, oricum ei tot nu puteau fi convinsi sa continue sa serveasca nici cu moartea si nici cu tortura. Constantin a vazut direct asta, dupa ce le-a exercitat in prima faza. Asa ca, in loc sa-i piarda pe toti, a preferat mai curand sa-i foloseasca in convingerea celorlalti cum ca si el ar fi un fel de Isus pe care ei il venerau. Aceasta intamplare este modelul capitalismului si a institutiilor statului in general. Adoptand Crestinismul ca religie oficiala, Constantin a fost unul dintre primii corporatisti, creand biserica precum o corporatie religioasa.
Crestinismul a fost adoptat ca religie de stat, devenind astfel o institutie paralela armatei in scopul promovarii sclaviei clasice (de sechestrare) sau celei libere (salariale). Din pacate o astfel de masura politica a fost de fapt o corupere a spiritului pasnic propus de Isus. Primii sai adepti au fost insisi soldatii romani prinsi la mijloc intre amenintarile superiorilor si cele ale comunitatilor subjugate. Refugiul in reveria religioasa era pentru ei o fantasmatica evadare din teroarea razboiului. Dincolo de asta, mai ales, s-au ridicat amenintarile sclavilor cei „saraci cu duhul”. Transformarea Crestinismului pasnic al catacombelor in Crestinismul razboinic al statului a fost o tradare. De fapt, acest eveniment a fost una dintre cele mai mari tradari din istoria civilizatiei. La fel ca in cazul celorlalte religii oficiale, si preotii crestini binecuvanteaza armatele atunci cand pleaca la razboi. Nimic nou sub soare; la fel ca toate institutiile statului, si biserica a ajuns o prelungire psihologica a institutiei armatei in randul servitorilor ei. Rolul religiei in razboaie e mai vechi decat Crestinismul. Noutatea e ruperea fata de principiile de baza ale insusi profetului sau principal, Isus.
Se spune ca, la un moment dat, Kant a facut o petitie fata de autoritatile orasului Kaliningrad (pe atunci se numea Königsberg) pentru a opri infractorii inchisi intr-o inchisoare din preajma locuintei sale sa mai cante cantece morale cu voce foarte puternica. Lui i s-a parut ipocrit acest mod de cainta. In acelasi fel ne putem gandi la colonialistii crestini care furau pur si simplu pamantul localnicilor. Desi incalcau cu nonsalanta una dintre cele 10 „porunci” esentiale ale Crestinismului, respectiv „Sa nu furi!”, ei o faceau cu crucea in mana, simuland in mod ipocrit evlavia lor crestina. Aceasta imagine este chintesenta dezintegrarii morale a Crestinismului devenit institutie in stat.
Eliberarea sclavului prin intermediul aderarii la credinta a fost o gogorita la fel de mare precum cea declarata prin lege in secolul 19. Si totusi subordonatul postcrestin era tratat altfel decat stramosul sau, sclavul greco-roman. Crestinismul a recunoscut valoarea umana a potentialului executant de ordine, puterea sa de mantuire de sine si ajungerea la fericirea raiului pe lumea cealalta. A ucide sclavul pentru ca nu-i productiv nu era o crima in antichitatea greco-romana. A ucide pe cineva in perioada postcrestina pentru ca refuza sa se subordoneze nu mai era vazut cu ochi buni in perioada postcrestina.
Evul Mediu a modificat sclavia clasica, recurgand la un compromis ideologic cu Crestinismul dar continuand tocmai ceea ce este de fapt esenta sclaviei, respectiv servitutea. In locul amenintarilor clasice cu bataia sau moartea, feudalul crestin declara nonsalant ca tot pamantul atat cat se vede si imprejurimile ii apartine. Daca cineva vrea sa traiasca pe el atunci, chipurile, ar trebui sa-i plateasca tribut pentru folosirea acestui teren. Executantul medieval de ordine era liber sa plece sau sa nu lucreze (cu unele exceptii in care sclavia clasica s-a pastrat). Dar unde sa se duca? Pamantul invecinat, pe langa faptul ca e departe, apartine altui feudal. Diferenta dintre sclavia clasica si servitutea medievala este mare si mica in acelasi timp.
Daca nu vrea sa slujeasca, iobagul nu mai este batut sau ucis insa nu mai primeste hrana si adapost. Amenintarea cu moartea de inanitie sau din cauza capriciilor vremii nu este pusa imediat in practica asa cum se intampla la sclavia de sechestrare. Nu se moare imediat de foame sau de lipsa de adapost, dar asta se intampla pe termen lung. Feudalul sau stapanul de mari teritorii nu-i ofera iobagului, serbului sau saracului o proprietate suficienta care sa ii asigure un trai decent, si isi extinde proprietatea sa mult peste cele necesare propriului trai. De aceea extinderea proprietatii in asa fel incat unii oameni nu mai pot avea o proprietate generatoare de hrana si adapost in acord cu ceilalti membri ai societatii este inca un abuz.
Implementarea Crestinismului ca religie oficiala in stat a adus aparitia feudalilor, adica a proprietarilor de uriase suprafete de pamant. Acest nou proprietar de sclavi era numit Lord sau Domn, precum insusi D-zeu. Imprumutarea de catre liderul politic a imaginii lui D-zeu nu a fost o noutate in istorie. Faraonul egiptean era recunoscut ca zeu in viata. Aristocratul grec sau roman isi aroga filiatie la un zeu sau altul. Crestinismul insa i-a conferit omului zeu din varful piramidei sociale o putere nemaiintalnita. Aderenta sa chiar si mimata la valorile umaniste ale Crestinismului a condus la calmarea apetitului sclavului greco-roman spre revolta.
Dimpotriva, mimand rolul de D-zeu pe pamant, noul stapan de sclavi a ajuns sa fie adorat de „supusi”. Izolat in castelul sau opulent, feudalul parea o icoana sfanta. Diferenta fata de dispretul sclavului clasic pentru stapanul lui e colosala. Acordarea de libertati sclavului clasic a fost o adevarata afacere de succes. Ea a condus la divinizarea stapanului, pe langa profitul identic cu cel al sclaviei clasice. Ziua de duminica, atunci cand putea fi vazut la biserica, era o sarbatoare in sine. La fel se intampla si cu o vizita la locul de munca al supusilor. Acestia isi dadeau caciula jos de pe cap la aparitia feudalului de parca ar fi vazut un miracol. Sunt fascinat de modul in care Constantin a fost numit „Cel Mare” si a fost declarat mare sfant, dupa ce a ucis si torturat pe multi dintre eroii Crestinismului catacombelor! Din mare prigonitor al Crestinismului, sistemul sclavagist a ajuns sa-i fie recunoscator acestuia pentru ca i-a oferit solutia la numeroasele revolte ale sclavilor.
Facand un pas mai departe in directia asta, corporatismul contemporan simuleaza in zilele noastre in plan concret implinirea acestei promisiuni. Putem trece dincolo de afirmatia lui Nietzsche si sa interpretam Crestinismul ca fiind nasterea PR-ului. Dupa ce prigoana crestinilor a esuat, si acestia nu au fost convinsi sa venereze pe cezar mai mult decat pe Hristos, cezarul a inceput sa se comporte precum Hristos pentru a deveni ceva mai credibil. A trebuit sa apara era industriala pentru ca „supusul” sa puna la indoiala caracterul divin al feudalului. Patronul de la oras i-a dat taranului mai multe drepturi si l-a atras in fabrica de pe pamanturile feudalului. Abia atunci s-a gandit si el ca faptul ca toate pamanturile apartin feudalului in timp ce el nu are nimic s-ar putea sa nu fie un lucru echitabil. Urmatorul articol va explica si prin alta cauza aceasta credulitate a taranului medieval care a functionat mai bine de un mileniu si jumatate in istoria Occidentului.
Postări
Niciun comentariu:
Write comments