Baldovin Concept censured on Facebook

(ro- for English scroll down) Baldovin Concept a fost pentru o perioada in imposibilitate de a fi publicat pe Facebook. Probabil ca unii dusmani ai sigurantei femeilor au fost deranjati de articolele scrse aici in ultimul an, si l-au raportat masiv ca spam, desi continutul sau nu contine reclame si nu vinde nimic. La rugamintile mele, dvs. cititorii ati contraraportat ca spatiu sigur care nu incalca standarderele comunitatii, pentru care va multumesc.

Eng- Baldovin Concept was for some time banned to be published on Facebook. Probably some women's security enemies were disturbed by the last year's articles I wrote here and received multiple negative spam reports to Facebook, although its content doesn’t contain advertising or any kind of commerce. But due to my asking for help, you the readers counter-reported this space as safe, not going against the Facebook Community Standards, so I thank you for that.

30 septembrie 2022

Gradul de probabilitate al informaţiilor din cel mai recent documentar al meu, „Cea mai mare crimă din istorie”

Întrerup seria de articole pe tema dezinformării pentru un subiect foarte apropiat, respectiv cel mai recent documentar al meu, „Cea mai mare crimă din istorie” , o detaliere a aproximativ 10-15 minute dedicate celui de-al doilea război mondial, din documentarul meu publicat în 2020, „Sadismul în politica internaţională” . Există 3 niveluri de probabilitate în datele acestui nou documentar:

- foarte mare
- mediu
- aproximativ

În prima categorie pot fi incluse majoritatea datelor din el, susţinute de imagini şi interviuri. Şi acestea ar fi putut fi trucate, însă gradul lor de probabilitate rămâne mare deoarece sunt susţinute şi de texte istorice. Informaţia că generalul NATO Wesley Clark a încercat să mintă despre bombardarea convoiului de civili albanezi la Korisa (pe care în vorbe era menit să-i protejeze), e foarte probabilă, pentru că exact asta spune el într-un interviu din care am preluat şi eu. Informaţia că uriaşa companie americană IBM a sprijinit Germania nazistă e foarte probabilă din moment ce există fotografie cu fondatorul IBM Thomas J. Watson împreună cu Hitler.



Menţionarea lui Henry Ford „în termeni buni” în cartea celebră a lui Hitler „Mein Kampf”, apare doar în primele ediţii, la paginile 929 şi 930. Nu se ştie exact de ce a dispărut după aceea, poate pentru faptul că Ford nu a susţinut moral sau financiar nazismul. Sau poate că falsificatorii istoriei au făcut-o ei, pentru a păstra imaginea bună a unuia dintre cei mai iluştrii americani din istorie. Eu am găsit iniţial o ediţie ulterioară, dar după aceea am dat şi de una anterioară, aşa că am indicat-o exact cu pagina aferentă din documentar. Oricum, mi s-a părut din start foarte firesc ca el să fie menţionat Hitler, pentru textele sale antisemite. Am mers pe probabilitatea că, undeva, această referinţă la Ford a fost cenzurată/modificată, sau ceva s-a întâmplat. Aşadar, dacă veţi merge să căutaţi în „Mein Kampf”, aveţi grijă să nimeriţi o astfel de variantă!

În principiu, cam tot ce e imagine ce detaliază cele narate de voce sunt astfel de informaţii foarte probabile. Pe lângă acestea există informaţii de probabilitate medie, pe care le-am găsit în cărţi. Ce-i drept, faptul că e scris într-o carte nu e deloc un indiciu de siguranţă a adevărului, mai ales în domeniul istoriei. Însă detaliile date de anumiţi autori au o anumită autenticitate şi coerenţă faptică, pe care doar scriitorii le pot crea. De exemplu nararea lui Hiroyuki Agawa despre arestarea acelui ultranaţionalist care voia să arunce în aer casa lui Yamamoto, pare coerentă cu conflictul dintre ultranaţionaliştii japonezi şi comunitatea Zaibatsu din anii 30, dar şi cu atitudinea pro-occidentală a celebrului amiral japonez. Apoi, unii istorici au o anumită notorietate şi respect pentru această meserie. Desigur, nici asta nu e un criteriu 100% sigur. Însă eu am pus în documentar referinţele cu pagină şi chiar citat din cărţile lor, trimiţând acolo atenţia critică.

Alte informaţii de probabilitate medie sunt concluzii pe care eu le-am tras în urma faptelor. Mie mi se par foarte probabile, dar nu pot estima cât de probabile sunt în realitate, din moment ce nu am acces la toate datele de analiză. Prin urmare, au mai mic grad de probabilitate decât celelalte. Ele sunt în documentar dublate de imagini sugestive, uneori fără legătură literală cu subiectul, dar cu asocieri mentale edificatoare. Acest motiv împreună cu editarea video şi cu coloana sonoră, pe care am făcut-o , au fost motivele pentru care am postat acest documentar pe baldovin arte şi nu aici, conform temei sale ce ţine de cele mai scrupuloase detalii ştiinţifice.

Informaţii cu grad mediu spre mare de probabilitate sunt cele despre dinastia Rothschild şi primul război mondial. Dat fiind faptul că de un secol ei au făcut un pas înapoi din prim-planul vieţii publice (pentru a evita eventualele răzbunări ale victimelor sistemului), nu avem decât date scrise despre ei. Dar presa şi cărţile nu erau atât de controlate până acum 100 de ani, aşa că gradul de probabilitate a informaţiilor scrise este mai mare decât cel de azi. După cum am arătat în secţiunea aceasta din cartea mea recentă , rolul magnaţilor în urzirea politicilor comunitare, naţionale şi chiar internaţionale a fost scos la iveală concret, cu date palpabile, de jurnalista Ida Tarbell, care a dezvăluit practicile dubioase ale companiei Stadard Oil, a lui Rockefeller. În urma acestor date, Rockefeller a trebuit să cumpere susţinerea publică prin acte caritabile şi construcţia celebrului centru comercial din New York. Cu toate astea, dinastia Rockefeller a ieşit şi ea preventiv din viaţa publică, după anii 60. Între timp a apărut o pătură dezinformativă de miliardari precum Soroş sau Bill Gates, şi lobby-şti de duzină, toţi meniţi să atragă ura publică spre ei, la fel ca şi politicienii. Dar, marile politici sunt făcute tot de aceste mari dinastii, deşi numele lor nu mai sunt Rothschild şi Rockefeller. Aşa că, chiar dacă datele despre dinastia Rothschild au fost treptat retrase din istorie, în special în Marea Britanie, totuşi rolul lor poate fi dedus logic din însăşi rolul general al lobbyştilor în capitalism.

În sfârşit, există şi câteva informaţii cu un grad mic de probabilitate. Acestea nu sunt multe, le pot enumera pe degetele de la o mână. Am stat mult pe gânduri dacă să scot acele pasaje sau să le las. Am scos câteva, oricum. Ele nu sunt decisive pentru firul naraţiunii, însă îl îmbogăţesc în detalii. Dar nu acesta a fost principalul motive pentru care le-am inclus în documentar, ci faptul că ar putea fi produsul a unei strategii a spionajului civil de epurare informaţională a istoriei. Vreau ca lumea să nu le uite şi să le transmită mai departe noilor generaţii, în speranţa că la un moment dat vor scăpa controlului alte informaţii găsite accidental, precum cele pe baza cărora am creat acest documentar.

Probabil că cea mai nesigură informaţie din documentar este „Union Banking Corporation” şi Prescott Bush. Nu îmi dau seama sigur dacă această bancă a existat cu adevărat, din ce am găsit în spaţiul public, deşi, perioada în care ar fi fost activă a fost foarte scurtă, până la începutul războiului (sau sfârşitul său, după alte surse). Referinţele la ea sunt câteva ziare, după cum se vede şi în documentar. Nimic oficial, nici un act clar sau vreo declaraţie a celor avizaţi, în special de la familia Bush. Din datele pe care le am acum , mai probabil mi se pare să nu fi existat decât să fi existat. Ştiu că al doilea război mondial a fost făcut de marii industriaşi şi bancheri americani în frunte cu Rockefeller şi Morgan. Nu văd ce nevoie mai era ca Fritz Thyssen să-şi facă bancă în SUA, din moment ce banii veneau grămadă de la Rockefeller în SUA şi Rothchild aici în Europa. Cred că, deşi era foarte bogat, totuşi el a îndeplinit rolul pe care Soros şi Bil Gates l-au îndeplinit pentru a acoperi aceste două dinastii de mega- infractori de lux în zilele noastre, anume deturnarea atenţiei dinspre membrii lor. Şi, pentru a duce vina şi mai jos, către politicieni, în ecuaţie a fost introdus şi Prescott Bush, fapt ce este un indiciu de dezinformare, pentru că acesta este rolul politicienilor. Totuşi, având în vedere că însăşi familia Bush deja are aspect de dinastie, trebuie văzut dacă vor apărea informaţii concludente despre acest subiect în viitor şi de asta am decis să las tema aceasta în documentar. .

Apoi, n-am putut găsi nume de jurnalişti evrei concediaţi de “Associated Press”, deci şi această informaţie e puţin probabilă. Dar în acele timpuri nu erau asigurări sociale şi legislaţie a muncii, aşa că oricând se putea întrerupe un contract de muncă. Prin urmare, odată cu suportul pentru nazişti al acestei companii de ştiri, observabil din infiltrarea lui Louis Lochner între ei, orice evreu nu mai colabora cu aceasta. De ce-ai colabora cu o instituţie care susţine segregarea ta ca etnie? Însă, la fel ca şi cu Ford, care a angajat şi evrei la fabricile lui în ciuda antisemitismului său, şi aici se putea întâmpla la fel.

O altă informaţie de probabilitate mică este legată de Louis Nathaniel von Rothschild şi banca Creditanstalt. Am găsit câteva articole din ziare despre prinderea lui de către nazişti la invadarea Austriei. Dar în timpul acela presa era deja manipulată la greu. În ceea ce priveşte suma de cumpărare, unele ziare zic c-a fost 21 de milioane de dolari, altele c-ar fi fost 20, iar altele chiar mai mult. Însă, e destul de clar că ziarele nu prea aveau cum să afle, decât dacă intenţionat ar fi fost trimise către ele ori de nazişti, ori de Rothschild. Dar cum se face atunci că există neconcordanţe între sumele raportate? Faptul că există aceste neconcordanţe măreşte suspiciunea privind această temă. Faptul că un eventual disident va oscila între aceste sume, îl va face neverosimil pentru anturaj, ceea ce e un indiciu că această informaţie e dezinformativă. Apoi, n-am văzut imagini şi documente oficiale cu tema asta, deşi după un secol de critici, dinastia Rothschild a ştiut să stea ascunsă de ochii publicului. Oricum, pare cam neverosimil că ar fi finanţat astfel pe nazişti când îl aveau pe Thyssen sau Schacht şi o puteau face prin aceştia, fără să-şi mai rişte Louis Nathaniel viaţa. Dar e posibil ca astfel dinastia Rothschild să se fi dat şi ea lovită de propria creaţie, şi din acest motiv am păstrat şi tema Creditanstalt în acest documentar.

Cea mai importantă informaţie cu grad mic de probabilitate este cea a destinului lui Yamamoto. Dar probabilitatea ca sfârşitul său să fie altul decât cel declarat de istoria oficială este foarte mare. Din start povestea cu interceptarea mesajelor japoneze în Pacific şi „Operațiunea Răzbunarea” din 18 aprilie 1943 este o petardă, în condiţiile în care mari criminali de război japonezi au fost daţi pe după cireş, şi achitaţi de Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Îndepărtat, înfiinţat în 1945. Aşa ceva e similar ca probabilitate cu însuşi „planul său” de a ataca la Pearl Harbor, în condiţiile în care înainte de război fusese acuzat de partizanat occidentalist. Păi ce faci tu, ca şi combatant într-un război atât de sângeros cum nu se mai văzuse în istorie? Îţi omori propriul aliat? N-are nici un sens. Plus că aşa ceva s-a repetat peste o jumătate de secol mai târziu , cu Osama Bin Laden, cel prins în Pakistan dar… aruncat în mare… Mi-am exprimat dubiile faţă de naraţiunea Bin Laden şi Al Quaida într-o serie de articole publicate pe baldovin opinius . La fel ca şi Yamamoto, familia Bin Laden a avut strânse legături cu SUA. Aşa că n-am să cred că americanii l-au doborât pe celebrul amiral după nu cred nici că, din palatul lui de multi-milionar, dintr-o dată lui Osama i-a venit dor de stat prin peşteri şi a început să organizeze atacuri împotriva SUA.

Gradul mic de probabilitate al informaţiei despre Yamamoto vine la cele două scenarii pe care eu le-am emis, şi care sunt sub 50%. Există şi alte posibile scenarii, unul dintre ele destul de probabil, şi anume că el ar fi putut fi fost scos din luptă pentru a demoraliza rezistenţa japoneză. N-am mai spus şi de acesta în documentar pentru că textele istorice admite ele însele faptul că „Operațiunea Răzbunarea” ar fi avut scop demoralizarea. Însă aşa ceva nu s-a întâmplat deloc, şi, peste doi ani, s-a lansat primul atac Kamikaze din războiul din Pacific.

Astfel că, împletirea acestor 3 tipuri de informaţii duc la această nouă perspectivă nu doar asupra celui de-al doilea război mondial, ci asupra istoriei în general. Faptul că locotenentul Kermit Tyler a oprit alerta venită dinspre soldaţii Joseph Lockard şi George Elliot de la staţia radar de la Opana, Oahu, privind formaţiunea de avioane care se îndrepta spre Pearl Harbor, a fost în cele din urmă recunoscută de el însuşi în interviul din care eu am redat încă de la începutul documentarului. Există o posibilitate minoră ca Tyler ( ofiţer de informaţii) să fi urmat un ordin de dezinformare, şi să fi creat această poveste tocmai pentru a-i pune pe piste greşite pe dizidenţii politici. Da, există o oarecare posibilitate ca povestea interceptării prin radar a acelor avioane să fie complet falsă, creată de departamentele de dezinformare ale spionajului civil, ce l-a subordonat pe cel militar, pentru a-i convinge pe americani să accepte intrarea ţării lor în război. Numai că însăşi contracararea ei prin textele şi terminalele media oficiale, cum că, ba radarul ar fi fost primitiv la acea vreme, sau că lui Tyler i s-ar fi părut că ar fi avioane americane B-17, care, - vezi Doamne! - veneau ele aşa neanunţate, arată că această informaţie e foarte probabil adevărată.

O posibilă obiecţie la discursul din documentar ar putea fi faptul că, pe de o parte contest caracterul surprinzător al atacului de la Pearl Harbor, iar în alte momente îl accept ca surprinzător; da, este surprinzător pentru omul simplu neimplicat în acele evenimente, dar nu a fost surprinzător pentru profesioniştii din armată precum locotenentul Tyler, şi, probabil, nici pentru cei din politică. Păi cum crezi că ajungi la Pearl Harbor ca locotenent de informaţii? Vrea ţara să te trimită în vacanţă în Hawai, sau cum? Moşul minţea cu neruşinare chiar şi la 90 de ani, tipic pentru spioni. Dimpotrivă, faptul că soldaţii Joseph Lockard şi G. Elliot au preferat să meargă în acea dimineaţă de duminică la staţia radar, deşi primiseră liber, probabil că s-a datorat temerii că japonezii ar putea ataca, fapt ce plutea în aer. Deşi au primit liber, ei nu au vrut să-şi asume incompetenţa şi vina de a lăsa staţia nesupravegheată, observând că nimeni nu fusese însărcinat să-i înlocuiască. E puţin probabil că vreodată acest punct de observaţie ar fi rămas nesupravegheat, chiar şi pe timp de pace.

Aşa că cei doi au privit cu suspiciune faptul că au primit liber şi s-au dus totuşi la muncă. Din nefericire, activitatea lor tot a fost sabotată, însă măcar s-au putut salva pe ei de eventuale acuzaţii de neglijenţă în serviciu, anunţând pe Tyler de formaţiunea de avioane japoneze care se apropie. Probabil că era mai uşor pentru spionii din armată să-i elimine direct, şi tema radarului de la Pearl Harbor să fie scoasă din istorie. Însă ei s-au apărat în faţa colegilor, declarând adevărul despre raportarea informaţiei către Tyler. Spionajul civil capitalist ştie foarte bine că o astfel de potenţială crimă are aspect de strategii din mafie, şi ar fi adus atenţia către ei. Măgăreaţa s-a mutat astfel pe Tyler şi, pentru a fi protejat de o eventuală răzbunare a prietenilor şi familiilor celor ucişi în acel atac, el a fost avansat în grad ca locotenent colonel şi apoi extras din mijlocul lor. Apoi serviciul de dezinformare a venit cu ideea că radarul ar fi fost primitiv, sau că lui i s-au părut că avioanele japoneze ar fi fost avioane americane B-17. Ce-i drept, dezinformarea a mers, în sensul că tema radarului de la Pearl Harbor a fost cu succes până acum scoasă din istorie, aşa cum a fost introdusă minciuna declaraţiei de război a Germaniei împotriva SUA, sau a oricărei alte ţări în cel de-al doilea război mondial. Rămâne acum de văzut cum vom putea noi dizidenţii să o menţinem vie pentru următoarele generaţii.

Apoi, „surpriza” de la Pearl Harbor s-a repetat identic cu aceleaşi avioane japoneze la 10 ore după ce au bombardat Pearl Harbor; la întoarcere în arhipelag, ele au bombardat a doua bază americană Clark Field din Filipine, la fel de „surprinzător”. La fel ca şi la Pearl Harbor, nici acolo militarii nu au fost avertizaţi de un posibil atac. Din fericire pentru ei, unii au ascultat ştirile şi au auzit despre drama din Hawai, aşa că s-au alertat între ei şi au părăsit pur şi simplu baza, salvându-se. Spionajul civil de asemenea încearcă să scoată această informaţie din vizorul opiniei publice şi din istorie în general, pentru că subminează ideea de surpriză la fel cum căderea clădirii 7 la WTC subminează ideea că acele turnuri au căzut în urma zdrobirii avioanelor în ele. Nimic nu se spune despre Clark Field în toate documentarele despre Pearl Harbor găsite de mine în mediul online. Doar cine ştie exact despre ce e vorba poate găsi informaţii despre acest subiect, pe Google. Nici eu n-am mai pus în documentar şi povestea asta, pentru că deja s-ar fi lungit prea mult, şi lucrurile sunt oricum clare.

Cazul Clark Field a fost momentul răspândirii în armata americană a „teoriilor conspiraţiei” despre Pearl Harbor, împreună cu povestea radarului de la Oahu, şi dezinformarea lui Kermit Tylor. Şi aici se deschide explicaţia pentru cele două bombe şi oprirea războiului, care este deja o altă temă de dezbatere, pentru viitor. Temerea soldaţilor simpli că ceva foarte urât s-a întâmplat cu sistemul militar american, în tandem cu cel civil, care şi-a bătut joc de nişte oameni, sacrificându-i ca pe nişte animale de abator pentru nevoia lor maladivă de război , a marilor bogaţi, a condus la scepticism din partea americanilor de rând de a se mai înrola. Uriaşa propagandă media pro-război, cu sute de afişe, dintre care am postat şi eu câteva în documentar, a fost menită să contracareze acest val dizident. Am văzut în multe comentarii, lăsate de privitori la documentarele pe tema Pearl Harbor, mărturii despre taţi, unchi sau bunici care nu vorbeau despre asta deşi au participat direct. Tăcerea multora dintre ei nu era de durere, ci de ruşine…

Răspândirea în masă a „conspiraţiei” cum că acei 1500 de oameni au fost sacrificaţi pentru interesul marilor magnaţi de război şi profit risca să ducă la ceea ce s-a întâmplat în apoi Vietnam. Deja spaima războiului le-a creat multor soldaţi americani idei paranoide, precum aceea că un anumit tratament împotriva ţânţarilor şi malariei aduce impotenţă. Vietnamezii nu au avut nici dârzenia şi nici maşina de război japoneză, şi totuşi i-au înfrânt pe americani, deşi pierderile lor au fost de multe ori mai mari. Strategia Kamikaze a Japoniei şi refuzul de recrutare dinspre americani a dus la lansarea celor două bombe nucleare şi capitularea finală. Cu câteva mii de Kamikaze, Japonia putea distruge flota americană complet. Pentru Kamikaze nu exista antidot. Americanii aveau o singură alternativă, respectiv bombardarea totală a Japoniei, pe lângă retragerea de genul celei din Vietnam. Dar asta ar fi însemnat o pată mult prea grea în ochii opiniei publice internaţionale. Aşa că, putem să speculăm că în 1945 instigatorii războiului împotriva SUA din jurul anului 1940 au schimbat şi ei macazul precum Thyssen şi Yamamoto, cerând capitularea tocmai pentru a scoate SUA dintr-o posibilă ruşine majoră. Dar, fireşte, pilonii războiului au anticipat acest potenţial deznodământ şi s-au pregătit cu acele odioase bombe nucleare.

Iată că se creează o imagine coerentă destul de greu de a fi inventată post factum, ca dezinformare. Da, dezinformatorii pot crea scenarii, dar nu pot anticipa total şi reacţia opiniei publice, împreună cu toate etapele de contracarare ale acestor date. Aşanumita decorare a supravieţuitorilor de la atacul de la Pearl Harbor, a fost de fapt o cumpărare a tăcerii lor, şi de contracarare a acestor „idei conspiraţioniste” care au plecat de la cei doi soldaţi de la radarul din Oahu. Aceştia au vrut doar să-şi susţină nevinovăţia, şi colegii lor i-au crezut pentru că acesta este adevărul. Dar, mergând pe această idee, ei au rămas simpli soldaţi, spre deosebire de restul decoraţilor, care au preferat să înghită găluşca oficială, în timp ce ceilalţi, care puteau susţine varianta oficială, au fost decoraţi. Lockard şi Elliot nu prea aveau ce face; dacă şi-ar fi schimbat discursul atunci riscau să fie ei cei sacrificaţi, ca trădători. Sînt absolut convins că spionajul civil i-ar fi sacrificat ca şi pe cei 1500 de morţi ai atacului, pentru a păstra aparenţa de coerenţă a evenimentului. Însă ei au ţinut sus şi tare pe-a lor, şi probabil că asta i-a salvat. Sistemul dezinformator capitalist nu i-a pedepsit aşa cum ar fi făcut sistemul feudal. Dar a investit în adversarii lor indirecţi, cei care dispuşi să îndrepte atenţia spre „laşitatea” atacului de la Pearl Harbor şi nu pe trădarea lui Tyler.

Asta e o idee pe care am s-o folosesc în următoarele secţiuni din cartea deja pe care o scriu, „Manifestul societăţii automatiste” în acest spaţiu, pe seama sclavagismului şi dezinformării. Asemenea celei „Să desadizăm lumea!” , şi cea de acum a pornit de la o serie de articole începută încă 2015 . Despre rolul spionajului civil în politică deja începusem să intuiesc încă din 2012, când Băsescu a rămas în funcţie cu sub 10% încredere populară, deşi noi eram convinşi că în 1989 Ceauşecu ar fi picat tocmai din cauza asta, deşi încrederea în el era mult mai mare. În 3 ani de zile de atunci deja reuşeam să schiţez o explicaţie pentru aşa ceva într-unul dintre cele mai populare articole scrise în acest spaţiu. Prin documentarul „Diversioniştii” , am adus dovezi clare de implicare a spionajului civil în deturnarea şi anihilarea mediatică a protestelor de stradă, fapt ce a pregătit terenul pentru următoarele 2 şi pentru cele la care voi lucra în continuare.

În aceşti ultimi 3 ani în care am lucrat la ele mi-am ascuţit simţurile de detectare şi evitare a dezinformărilor. Ca să ajung la aceste date a trebuit să fac ordine într-un noian uriaş de informaţii eronate. Am găsit şi am evitat o mulţime de minciuni acuzatoare asupra politicienilor sau unor instituţii în mod bizar. După experienţa relatată în „Diversioniştii”, mi-am dat seama că unele dintre aceste erori sunt special create de departamentele de dezinformare a spionajului civil pentru a-i ameţi pe cei dispuşi să vadă adevăruri dureroase ale istoriei, în scopul denigrării lor ulteriore în ochii opiniei publice. Această activitate trebuie deosebită de erorile inerente ale istoriei, precum povestea cu căderea Partenonului în urma războiului greco-turc, despre care am relatat în celălalt blog al meu, aici . Şi acolo a existat o umbră de dezinformare, în justificarea ruinelor Partenonului printr-un prezumtiv eveniment istoric, în scopul de a fi comparate cu piramidele şi alte construcţii din Egipt. Dar, o bună parte din istoricii artei au confundat pur şi simplu războiul greco-turc cu cel turco-veneţian, care a dus la ruinarea încă odată a Partenonului, după ce fusese anterior restaurat. Când sunt supăraţi unul pe altul, oamenii îşi aruncă unul altuia acuzaţii nefondate de acest gen. Însă acest tip de invenţie, care atestă şi date adevărate, este improbabil; dacă ai disponibilittea să cauţi detalii istorice, de ce nu le redai aşa cum le regăseşti în sursele istorice? Iar aceste surse nu sunt cele de istoria artei, cu mentalitatea tipic boemă a acestor istorici, ci în istoria ca atare, în care nu există asemenea deformări precum cele dezinformatoare. Între timp am văzut cu ochii mei cum o mulţime de dezinformări sunt lansate în spaţiul public cu rol de „teorie a conspiraţiei”, care par fie foarte improbabile, fie fanteziste.

Unele din aceste informaţii greşite s-ar putea să fie născociri a unor oameni plictisiţi. Dar multe altele sunt produse de haos informaţional special create de departamentele de dezinformare ale agenţiilor de spionaj civil. Acestea sunt aruncate în faţa celor adevărate şi edificatoare (bună e expresia românească „scos la înaintare”!) pentru a le ascunde de atenţia opiniei publice şi a le scoate treptat din istorie, pe măsură ce controlul asupra profesioniştilor din domeniu devine din ce în ce mai acut, prin privilegii şi denigrări. Între timp mintea omului simplu e sufocată de divertisment, şi astfel că e nepregătită să înţeleagă şi altceva decât ce se spune la TV şi în reţelele de socializare.

Am fost şi eu păcălit de câteva dezinformări şi am învăţat din aceste greşeli câteva trucuri pe care le voi publica în textele mele viitoare. Am explicitat una dintre ele în acest nou documentar la minutul 31.42. Ea se referă la celebra companie a dinastiei Rockefeller „Standard Oil”, care l-ar fi ajutat pe Hitler să extragă benzină sintetică din cărbune . Am găsit această informaţie în câteva surse în timp ce mă documentam pentru documentarul din 2020, şi am prezentat-o astfel acolo. Când am căutat detalii acum am văzut că Standard Oil a fost desfiinţată în 1911 de o decizie a Curții Supreme a SUA; deci nu putea face acest lucru pentru că Hitler a venit la putere mai târziu cu peste două decenii. Pentru un cunoscător mediu al istoriei, aşa cum sunt majoritatea oamenilor, un astfel de potenţial contra-argument are rol de denigrare pentru un disident ce ar susţine o astfel de idee. Şi iată că dezinformarea îşi va fi atins scopul. Însă, cunoscând deja strategia prin care vina e comutată către un strat de putere inferior, dacă nu ar fi ceva adevăr în această informaţie cu privire la Rockefeller, atunci nu s-ar folosi nici această dezinformare a „Standard Oil” şi benzina sintetică. Aşa că e posibil ca undeva să fie nişte dovezi incriminatoare pentru Exxon Mobil, cea mai mare companie din lume, care a fost moştenitoarea a „Standard Oil”, după acea dizolvare din 1911. De aceea am venit cu această precizare, pentru care am făcut şi o animaţie concludentă.

Am putut întrevedea şi regula concentrării pe nivelurile inferioare ale piramidei sociale a vinovăţiei catastrofelor umanitare din care se hrănesc aceste dinastii morbide, din căutarea de detalii despre sprijinul bancherului Hjalmar Schacht pentru aducerea lui Hitler la putere în Germania, deşi pierduse alegerile. În 2020 el mi se părea bogatul numărul 1 care l-a sprijinit. Dar, în timp ce căutam informaţii mai detaliate despre el pentru acest nou documentar, după câteva săptămâni am găsit un gangster mult mai mare, respectiv Fritz Thyssen, probabil cel mai bogat neamţ de atunci, cu avere care supravieţuieşte şi astăzi la urmaşii săi. Tipul a scris senin chiar şi o carte autobiografică, numită „L-am plătit pe Hitler”. Şi cu toate astea Google mi l-a ascuns strategic, tocmai sub influenţa acestor spioni civili angajaţi la ei, precum sunt împânziţi în orice instituţie. Pe lângă Thyssen, Hjalmar Schacht e un fel de Soros pe lângă Rockefeller. Exact acelaşi rol îl are şi acesta, în timp ce dinastiile Rockefeller şi Rothschild sunt dibaci ascunse din atenţia opiniei publice , precum se doreşte falsificarea treptată a istoriei.





O altă dezinformare care mă prinsese vreo două luni, este cea a faptului că Yamamoto ar fi fost trimis singur , fără avioane escortă în acel presupus ultim zbor. Această informaţie mi-a ieşit prima în faţă prin primele pagini de Google. Eu am luat-o ca atare, plasând-o în ciornele iniţiale. Apoi, când am dezvoltat subiectul, am văzut că Yamamoto fusese de fapt escortat, cel puţin asta susţineau piloţii americani trimişi să-l doboare. Aşa ceva este o dezinformare tipică; nu ai cum să inventezi această informaţie pentru că detaliile istorice arată clar că a fost însoţit de alte avioane. Ea este menită să-l transforme pe cel care e interesat de subiect într-un fel de amator, plin de informaţii false. Numai o cercetare amănunţită poate contracara o astfel de dezinformare, şi , desigur, cei mai mulţi nu o fac. Iniţial nu mai voiam să introduc şi secţiunea despre Yamamoto în documentar, neavând un verdict clar. Dar tocmai o astfel de dezinformare iniţială m-a convins să îl includ în cele din urmă. Ea m-a dus cu gândul la faptul că mulţi şi-au pus întrebări faţă de coerenţa poveştii oficiale privind destinul lui Yamamoto, la fel cum s-a întâmplat şi cu cel al lui Bin Laden. Aşa că, chiar dacă nu am putut găsi o soluţie privind această temă, totuşi sper ca acest subiect să devină obiect de dezbatere între istorici şi să apară informaţii noi, care să clarifice situaţia. Pe măsură ce voi găsi şi altele, voi aduce actualizări a acest text. Cu siguranţă că voi scrie o secţiune despre principalele dezinformări ale istoriei la cartea „Manifestul societăţii automatiste” la care lucrez.

30 august 2022

2.5.4.5. Diferenţa dintre dezinformare, minciună, mentalitate şi eroare ideologică

Manifestul societăţii automatiste  


2.5.4.5. Diferenţa dintre dezinformare, minciună, mentalitate şi eroare ideologică



Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon


Mentalitatea, sau „ideologia de grup” este ansamblu de credinţe şi idei despre lume şi viaţă manifestate de un anumit grup social. Din acest punct de vedere, mentalităţii i se mai spune şi filosofie (e foarte folosită sintagma „filosofia mea” sau „filosofia noastră”) . Cei care folosesc acest termen vizează o filosofie nativă, sau, popular „filosofie de baltă”, pentru că ea vine natural ca experienţă de viaţă, odată cu înaintarea în vârstă şi învăţarea folosirii cât mai eficiente a pârghiilor sociale. Filosofia de aici a început la originea sa. Însă între timp a devenit un uriaş stufăriş de argumente şi contra argumente, sau chiar autism logic (ca în cazul fenomenologiei). Adevărata filosofie este un proces de asimilare şi elaborare a tuturor teoriilor, sau a foarte multora dintre ele, care s-au emis în câteva milenii a istoriei sale.

Mentalitatea, care este o filosofie nativă nu este interesată în asimilarea, armonizarea şi validarea unei sinteze a acestor teorii din istoria filosofiei, ci un ansamblu de cunoştinţe pragmatice care este menit să păstreze sau să îmbunătăţească statutul social al celui ce o afirmă. Din acest punct de vedere, mentalitatea este net diferită de filosofia autentică, ce caută adevărul (ştiinţific), nu eficienţa acestuia. Între adevărul ştiinţific şi succesul pragmatic al unui ansamblu de idei nu poate exista nici ruptură radicală, însă există diferenţe majore, care se referă în principal la cunoaşterea sau necunoaşterea istoriei filosofiei. Adepţii formulei „filosofia mea” de regulă nu o cunosc. De aceea consider că folosirea unui termen precum „mentalitate” sau „ideologie” este mai potrivit pentru acest gen de ansambluri teoretice rudimentare.

Dacă filosofia caută în înţelegere holistică şi exhaustivă a lumii, mentalitatea este ansamblul de idei al unui grup social specific. Filosofia caută dezbaterea, preluarea, modificarea şi adaptarea permanentă la idei anterioare relatate de alţi filosofi. Curentul raţionalist are în el pe cel empirist, şi invers; înainte de a porni filosofia de la 0, Descartes a criticat empirismul şi însăşi filosofia de până la el, în câteva fraze, arătând erorile pe care analizatorii noştri senzoriali ni le oferă. Empiriştii fac la fel. Iată cum curentele din filosofie comunică unele cu altele şi se susţin unele pe altele deşi par într-un conflict ireconciliabil. Kant a venit apoi la sfârşitul secolului al 18-le cu lămuriri în acest sens arătând care sunt avantajele şi limitele ambelor teorii, astfel că vechea dispută a trecut la un cu totul alt nivel.

Spre deosebire de acest tip de comunicare între polii dezbaterii, „mentalitatea” (ideologia de grup) nu caută decât foarte puţin comunicarea cu ideologia altui grup. Nietzsche a descris asta prin două sintagme foarte sugestive: „morale de stăpâni” şi „morale de sclavi”. La momentul elaborării lor se refereau exclusiv la morala în sine; cele două sintagme erau o replică la teoria „imperativului categoric” al lui Kant, care vedea morala ca unică. Dimpotrivă, Nietzsche a descris foarte sugestiv cum mentalitatea stăpânilor ignoră acel presupus universal „imperativ categoric”, pentru că interesul ei este păstrarea privilegiilor sociale. „Morala de stăpâni” creează războaie menite să destabilizeze şi să dezbine o posibilă revoluţie a sclavilor. „Morala de stăpâni” afirmă simplu şi sec că sclavia e bună pentru că duce la sporirea libertăţilor proprii ale omului liber, după cum am amintit în secţiunea anterioară.

Observăm în această teorie justificativă a lui Aristotel acelaşi tip de autism teoretic specific fenomenologiei moderne; fenomenologii cred că gândirea umană este cel mai înalt produs al spiritului, şi, dacă apare, e suficient să primească crezare. În această idee transpare teoria lui Descartes, cu rădăcini la maestrul din tinereţe al lui Aristotel, cum că divinitatea sădeşte adevărul în sufletul omului. Pe fondul ateismului modern, şi a marginalizării filosofiei, filosofii au devenit din ce în ce mai narcisici, conform cu conversia complexului de inferioritate în cel de superioritate, despre care vorbea a treia importantă figură a începuturilor asociaţiei internaţionale de psihanaliză, Alfred Adler. Dacă credinţa în Dumnezeu a apus, totuşi ea se regăseşte încă în însăşi fenomenologia care divinizează propria gândire umană, iar cireaşa de pe tort ar fi însăşi gândirea fenomenologică ce emite afirmaţii nejustificate şi netemătoare de contradicţie precum un cercetător care analizează subiecţii dar nu intră în contact cu ei. Remarcăm evoluţia narcisismului în filosofie, pornind de la modestia filosofilor antici care se considerau nu înţelepţi – înţelepciunea era un titlu prea mare pentru ei – ci iubitori de înţelepciune (Philos Sophia – φιλοσοφία ) , către filosofi ce în perioada clasică erau sinonimi cu înţelepţi, şi apoi către fenomenologi, care se cred atât de înţelepţi încât nu mai au nevoie să-şi justifice ideile, pentru că oricum „plebea” nu le poate înţelege.

În acelaşi fel poate fi înţeles şi autismul teoretic al argumentului pro-sclavie a lui Aristotel. Nici lui nu-i pasă că sclavia duce la anularea libertăţilor sclavului; el vede în ea doar sporirea libertăţilor „omului liber”,adică sie însuşi, ca proprietar de sclavi. Remarcăm aici acelaşi tip de beneficiu terţiar precum scăderea preţului carburanţilor în SUA, prin care populaţia a fost mituită să susţină invazia Irakului din 2003, deşi nu era nimic care să ateste vreo implicarea acestei ţări în tragedia din 2001 de la New York. În acelaşi fel, păstrarea privilegiilor de castă l-a făcut pe Aristotel să susţină sclavia cu acest argument nefilosofic, dar politic.

Aşadar, mentalitatea se referă exclusiv la interesul propriu al grupului, şi îşi manifestă propria structură informaţională. Dimpotrivă, dezinformarea este o infiltrare informaţională, un virus informaţional, asemenea infiltrării spionilor în armata adversă, pentru crearea de confuzie şi incoerenţă teoretică. Dezinformarea trebuie astfel deosebită de ideea contradictorie sau contrară dintr-o dezbatere, care îşi manifestă propria structură informaţională. În lume au existat, există şi vor exista curente ştiinţifice, politice, religioase etc. diferite. De obicei dezbaterile nu duc la schimbări majore decât atunci când apare o ideologie nouă, care îmbunătăţeşte pe cea veche şi comunitatea aderă în majoritate la ea. Dar dezbaterile istorice sunt aproape interminabile. De exemplu, în istoria filosofiei nu s-a ajuns la un numitor comun în celebra dezbatere medievală cunoscută sub formula „cearta universalelor”. Atunci când cineva susţine unul dintre cele două coarne ale dezbaterii, acea persoană se referă şi la cealaltă opinie, pe care o citează corect sau aproximativ corect.

Dimpotrivă, dezinformarea întâi cenzurează ideile adverse, iar apoi, după ce acestea ajung la urechile opiniei publice, le caricaturizează extrem, simulând proasta înţelegere a lor. Deşi dezinformatorii dau dovadă de iscusinţă în înţelegerea majorităţii conceptelor filosofice sau a unor concepte ştiinţifice complexe, în ceea ce priveşte conceptele ideologiei adverse îi apucă subit cecitatea intelectuală. Se întâmplă deseori în dezbateri ca oponenţii să interpreteze greşit sau să caricaturizeze moderat ideile adversarilor. Dar, într-o dezbatere faţă în faţă, ei acceptă corectarea acestor percepţii greşite, deşi nu neapărat şi aderarea la ideile opuse. Dacă istoria filosofiei este o adaptare continuă a curentelor la argumentele curentelor rivale, dimpotrivă, dezinformatorii fac titlu de onoare în a nu-şi corecta ideile deformatoare despre adversarii ideologici şi vor să le răspândească cât mai mult în masa socială.

Dezinformarea mai trebuie diferenţiată şi de minciună, deşi deseori minciuna este o parte a dezinformării. Sub raportul strict etimologic, cele două noţiuni sunt identice. Însă între ele există diferenţă de eficienţă pragmatică, în sensul că o minciună poate fi verificată prin cercetări suplimentare, şi oricine o poate observa în urma unei investigaţii, în timp ce dezinformarea trebuie demonstrată.

Minciuna însăşi are două forme: cea pragmatică (minciuna comună) şi de cea patologică, numită „mitomanie”. Minciuna pragmatică are ca scop un anumit profit; primul exemplu pe care îl am în minte este cea din publicitate (advertising), care sugerează clientului că produsul vândut are calităţi mai mari decât le are de fapt. Publicitatea este primul nivel al dezinformării, după cum am arătat în 2 articole mai vechi , ce vor fi absorbite în acest text mai amplu. Spre deosebire de minciuna pragmatică, mitomania nu caută un profit direct (în termenii de specialitate „beneficiu secundar”), ci doar simpla satisfacţie de a convinge interlocutorul despre anumite naraţiuni fanteziste.

Spre deosebire de minciuna comună, dezinformarea produce însă un profit maxim, fiind unul dintre pilonii claselor sociale superioare. Asemenea publicităţii, dezinformarea poate pleca şi de la un adevăr, dar pe care îl exagerează, şi rezultatul final este de fapt o minciună; de exemplu atunci când o loterie sau o companie de jocuri de noroc transmite un interviu cu un câştigător, rezultatul este din start o minciună. Publicului ţintă nu i se prezintă miile, sutele de mii sau chiar milioanele de pierzători, ci doar un câştigător. De asemenea, deja celebra afirmaţie adevărată cum că „secretul câştigului la loto este jocul” este un adevăr care are rol de minciună; într-adevăr, cine nu joacă la loto nu are nicio şansă de câştig, dar şansele celor ce joacă sunt mult mai aproape de nu decât de da. Prin urmare diferenţa între a juca şi a nu juca nu este aceea dintre a câştiga şi a pierde, aşa cum afirmaţia de mai sus prezintă dezinformativ, ci între 0 % şi 0,0000…1%, adică foarte aproape de 0.

O astfel de afirmaţie este dezinformativă pentru că dă un sfat dezinformaţional grupului pierzător, prin care grupul profitor al companiei ce se ocupă de jocurile de noroc îşi menţine statutul social, privilegiat. Dacă era o simplă minciună, compania în cauză spunea că toţi jucătorii vor câştiga ceva, ceea ce realitatea infirmă; aşa ceva se întâmplă totuşi în cazul tombolei, unde într-adevăr, cei care joacă vor câştiga ceva, chiar dacă schimbul are aspect de suprapreţ. Dar, faţă de loto, tombola are câştiguri maxime mult mai mici. Propoziţia dezinformatoare din paragraful anterior, are însă o doză de adevăr în ea, spre deosebire de cea de mai sus.

În mass-media termenul „dezinformare” este special folosit cu sensul de „minciună” tocmai cu scop dezinformaţional, pentru ca omul simplu să nu înţeleagă amploare manipulării în societatea capitalistă. Identificarea celor două sensuri în acelaşi termen spală un pic imaginea dezinformării, ca mecanism primordial al funcţionării noului sclavagism; toată lumea minte, minciuna nu e un lucru onest, dar nu-i nici atât de incriminabil încât să fie aspru pedepsită. Dar, spre deosebire de minciună, care aduce beneficii minore, dezinformarea este o profesie care determină păstrarea privilegiilor sociale a unei clase sociale de lux.

Aşadar, dezinformarea este o minciună de lux, sau o minciună dublă, realizată prin contrafacerea datelor statistice şi plantarea de probe menite să convingă opinia publică de adevărul ei. Ea este dublată de o instituţie specializată în contrafacerea acestor probe într-un mod extrem de realist, după cum am arătat în documentarul meu „Diversioniştii” . Astfel că, la confruntarea cu realitatea, majoritatea rămâne cu impresia că această realitate contrafăcută ar fi de fapt însăşi realitatea. Aşadar, spre deosebire de minciuna comună, dezinformarea este aproape imposibil de dovedit ca minciună.

De exemplu, teoria cum că radarul de pe insula Oahu din Hawaii n-ar fi avut performanţa celui de astăzi, sau că locotenentul de informaţii Kermit Tyler a greşit, confundând formaţia de avioane japoneze (0) ce se îndreptau către Pearl Harbor, cu avioane americane (B-17), pe lângă faptul că au incoerenţa specifică minciunii, are totuşi o anumită doză de realism în ea. Nimeni nu mai atacase SUA înainte, aşa că părea într-un fel improbabil ca un astfel de tac să se întâmple, deşi în presa americană apăruseră de peste un an articole despre ostilitatea Japoniei şi Germaniei faţă de SUA. Într-un interviu dat înainte de a muri, Kermit Tyler spunea că el nu citea presa, şi acest fapt are o anumită doză de realism. Sunt mulţi oameni care nu urmăresc ştirile. Dar afirmaţia cum că un ofiţer de informaţii nu ar citi tocmai …presa, e cam puerilă.

Un alt exemplu vizează tragedia de la 11 septembrie 2001. Unora ni se pare implauzibil faptul că turnurile gemene de la complexul World Trade Center ar fi putut fi cauzate exclusiv de impactul avioanelor care s-au zdrobit de ele. Au existat şi profesionişti precum arhitecţi care au adus dovezi despre imposibilitatea fizică a acestei naraţiuni. Ei şi-au făcut şi organizaţia „Architects & Engineers for 9/11 Truth” . Pe lângă ei, o mulţime de alte ciudăţenii precum căderea în acelaşi fel şi a clădirii 7 din acest complex (neatinsă de vreun avion), şi multe altele relatate sistematic de cartea citată în secţiunea anterioară „The New Pearl Harbor” scrisă de David Ray Griffin, şi de documentarul făcut după ea .

Dar cei mai mulţi oameni au văzut în direct la TV cum cele două turnuri au căzut, şi cum avioanele s-au zdrobit în ele anterior aşa că, conform erorii consecutivităţii descrise de filosoful David Hume, presupun în masă că între cele două evenimente există cauzalitate, exact pe baza acestei consecutivităţi. Procesarea unor astfel de informaţii vizează pe de o parte apetit multidisciplinar pentru a înţelege date ştiinţifice; pe de altă parte ea necesită spirit dizident de a pune sub semnul întrebării informaţiile venite dinspre presa oficială şi instituţiile conexe ei. Mulţi oameni care au primul punct nu-l au pe cel de-al doilea, în sensul că înţeleg că dictatura spionajului civil (numită pompos „democraţie”) este cea mai bună variantă de organizare socială dintre tot ce s-a experimentat până acum; alternativele la ea sunt fie dictatura clasică (comunism şi fascism) sau întoarcerea la societatea agrară medievală, care e tot cam aşa.

Observăm că, spre deosebire de minciuna comună, care vizează o relatare falsă asupra realităţii palpabile, dimpotrivă, dezinformarea vizează o realitate ce nu poate fi judecată exclusiv cu ajutorul simţurilor ci cu un bagaj ştiinţific solid. Ea arată destul de realist. Realitatea atacurilor de la Pearl Harbor sau World Trade Center nu a fost deloc distorsionată; au existat supravieţuitori şi filmări la Pearl Harbor, după cum au existat transmiteri în direct a atacurilor din 2001. Problema este la autenticitatea evenimentelor în sine; acestea au fost contrafăcute. Un astfel de eveniment transcende minciuna în amplitudine.

Dar, la fel ca şi minciuna comună, dezinformarea pune în avantaj un anumit grup social; în ambele cazuri relatate mai sus profită bogaţii, ca urmare a războaielor instigate de aceste evenimente. În urma tragediei de la World Trade Center, SUA a invadat Afganistanul şi apoi Irakul, punând astfel bazele tragicului război civil sirian, care a alimentat el singur economia europeană cu peste 13 milioane de refugiaţi, pe post de mână de lucru ieftină. Pe lângă aceştia, terorizarea zonei de iminenţa războaielor a dus la alte multe milioane de deportaţi economic în grosul populaţiei occidentale îmbătrânite şi depresive, fără dorinţă de căsătorie şi copii. În acelaşi fel tragedia de la Pearl Harbor a convins majoritatea populaţiei să accepte intrarea SUA în război, atât în Europa cât şi în Pacific, după ce au existat proteste de stradă împotriva campaniei de presă ce se ducea în acest sens.



Am arătat în secţiunea aceasta care este rolul războiului în generarea profitului pentru bogaţi. Am exprimat această idee cu mult înainte în acest articol şi apoi acesta . Apoi, când am elaborat documentarul meu “Sadismul în politica internaţională” am găsit date concrete despre cum Produsul intern brut al SUA a crescut în timpul războiului. Deşi noi toţi oamenii occidentali suntem urmaşii mercenarilor antici şi medievali, totuşi am ajuns să detestam în profunzime războiul, fiind gata să pornim război împotriva iniţiatorilor războiului. De aceea, pentru a nu-şi risca vieţile, dezinformatorii din umbră ai guvernării popoarelor construiesc diversiuni cu scopul dezinformaţional de a convinge majoritatea să susţină aceste războaie. După cum voi arăta detaliat în următorul meu documentar, şi după cum s-a mai spus, atacul de la Pearl Harbor este o astfel de diversiune la care au conlucrat marii industriaşi americani împreună cu cei japonezi pentru a-şi terifia popoarele şi a obţine profit maxim, îmreună cu eugenie socială.



Dezinformarea este adaptarea societăţii clasice (dictatoriale) pentru a convinge cetăţeanul simplu să se supună executării ordinelor. Societatea clasică folosea forţa brută pentru a convinge sclavii, sau supuşii în general, să execute ordinele stăpânilor. Dezavantajul acestui modela fost răscoala sau revoluţia, care este o răscoală imposibil de învins. Aşadar, la un moment dat, supuşii se unesc şi pornesc o răzvrătire împotriva bogaţilor.

Dezinformarea mai trebuie deosebită de eroarea ideologică, ce nu duce în general la profit. Dimpotrivă dezinformarea duce la aşa ceva. Ansamblul de idei dezinformatoare nu sunt nişte simple erori, ci idei defensive ale privilegiilor de castă , pe care membrii ei cultivă pentru a le folosi într-o viitoare eventuală dezbatere teoretică. Acest fapt este perfect normal pentru păstrarea şi chiar perpetuarea acestor privilegii în interiorul castei. Însă atunci când aceste idei sunt adoptate de către cei cărora au de pierdut anumite drepturi din cauza lor, cauza este una dezinformatorie. Succesul sclaviei salariale depinde direct de modul în care aceste idei favorabile privilegiaţilor social sunt implantate potenţialilor lor servitori.

29 iulie 2022

2.5.4.4.2. Reacţia opiniei publice în procesul dezinformaţional

2. Reperele evolutiei sclaviei din antichitate pana in prezent 

 

2.5. Evolutia metodelor de convingere a supusilor sa execute ordinele


2.5.4. Dezinformarea, un instrument specific al noului sclavagism



Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon

2.5.4.4.2. Reacţia opiniei publice în procesul dezinformaţional


În secţiunea aceasta am detaliat modul în care au fost sufocate informaţional adevărurile documentate de jurnalista Ida Tarbell la începutul secolului al 20-lea, despre practicile dubioase ale companiei Stadard Oil. Proprietarul său, John D. Rockefeller, a construit centrul Rockefeller, care a devenit perla New York-ului, sau recurs la câteva acte de caritate pentru săraci şi sponsorizare pentru savanţi şi sportivi. În felul acesta el şi-a construit pe de o parte imagine de vârf al evoluţiei sociale, şi pe de alta de filantropist. Toate acestea au fost propagate informaţional prin presă. Ajutarea unui număr infim de persoane, în raport cu păcălirea sau chiar escrocarea majorităţii, poate fi transformat în proporţia inversă cu ajutorul presei şi a timpului.

Filantropia de faţadă a fost practicată cu succes în perioada medievală; regi, principi, papi şi tot felul de păcătoşi de lux, şi-au spălat tacticos „păcatele” printr-o donaţie pentru o minoritate clericală, care şi-a arogat puterea de a le ierta în numele divinităţii. Iniţial gestul a avut funcţie de ritual obsesional, prin care supraeul era cumva domolit de remuşcări prin facerea a unor fapte bune, minoritare în faţa crimelor. Ulterior, a devenit o practică de spălare a imaginii publice. Oricât de mult ne-ar plăcea Renaşterea, substratul ei a fost constituit pe baza ideii că Papa ar avea supra-sfinţenie de vândut criminalilor de lux ai Europei. Acest produs s-a numit „indulgenţă” şi a adus Vaticanului bogăţii imense.

Ulterior, spălarea imaginii publice s-a făcut metodic prin campaniile de PR şi publicitate în general, aşa cum vedem în acest model de spălare a imaginii a dinastiei Rockefeller, prin picătura de acte caritabile în oceanul de fapte reprobabile, specifice capitalismului de secol 19. Susţinerea angajaţilor unui aparat dezinformaţional precum presa sau agenţiile de PR şi publicitate, pentru a lucra la aceste proiecte de spălare a imaginii în percepţia publică, este un proces de mituire a opiniei publice spre a „ierta” acţiunile reprobabile făcute anterior.

La acest proces poate participa însăşi majoritatea populaţiei, neafectată de aceste ilegalităţi sau chiar crime săvârşite anterior. Dacă aceste practici inechitabile, cu angajaţii şi cu însăşi comunitatea sau ţara, sunt dublate şi de o uşoară creştere a nivelului de trai pentru majoritatea populaţiei, sau pentru cei potenţial afectaţi de aceste dezvăluiri, atunci aceste fapte imorale pot fi trecute cu vederea de majoritate. Sclavagismul a fost şi încă este acceptat în formele sale modificate, dacă cel ce îl apreciază are un oarecare profit din asta. În timpul antichităţii avem retorica justificativă a lui Aristotel prin sporirea libertăţilor proprii ale omului liber, pe care sclavagismul clasic o aduce. Puse faţă în faţă, cele două clase, respectiv ce a sclavagiştilor şi cea a sclavilor, dau câştig de cauză primilor. Atunci când numărul sclavilor s-a apropiat de cel al oamenilor liberi, adică majoritatea îşi pierde consistenţa, rezultatul a fost revolta sclavilor şi căderea sistemului sclavagist clasic.

Uşoara ridicare a nivelului de trai a comunităţii în urma răspândirii în comunitate a informaţiilor despre aceste practici dubioase este soluţia pentru potolirea revoltei. Cel mai clar exemplu faţă de datele pe care le avem astăzi este scăderea preţului carburanţilor în SUA, în timpul invaziei Irakului din 2003. Destui americani au fost iniţial împotriva acestei acţiuni militare, în ciuda campaniei dezinformatoare de presă despre cum „rebelii” din lumea arabă atacă securitatea naţională a SUA, despre care am amintit în secţiunea aceasta . Această campanie de dezinformare asupra diversiunii de la World Trade Center din 2001 era menită să convingă populaţia SUA să susţină un război de lungă durată pentru purificarea Orientului mijlociu de dizidenţi, fie ei fundamentalişti religioşi, fie anti-capitalişti în general. Faptul că Irakul nu avea nicio implicare în evenimentele de la 11/09 era clar pentru majoritatea iar acuzaţiile de posedare a armelor chimice, menite să ameninţe în plus populaţia SUA cu o altă tragedie, erau puerile, după cum s-a şi demonstrat ulterior.

Cu toate acestea, majoritatea populaţiei SUA au susţinut iniţial războiul din Irak, mizând pe buna credinţă a presei şi politicienilor în apărarea teritoriului naţional. Într-un scenariu demn de film propagandistic, preşedintelui SUA George.W. Bush i s-a ridicat la fileu propoziţia „Nu vă auzim!”, în timp ce ţinea un discurs pe ruinele turnurilor gemene, tocmai căzute. La aceasta el a răspuns eroic prin celebra frază: „Da, dar vă aud eu. Iar cei care au făcut asta vor auzi de noi în curând”. Aşa ceva este o scenetă de dezinformare epică.



La această iluzie a contribuit şi „împărţirea profitului” prin scăderea imediată preţului carburanţilor. O astfel de decizie a fost menită să îngroape dezinformaţional mişcarea „09/11 truth”, care a văzut crăpături în retorica oficială despre reflectarea acestei tragedii în presă. Au fost americani care au înţeles încă de la început faptul că ciudăţeniile tragediei de la 11 septembrie 2001, au fost parte dintr-un plan care viza exact această invazie: căderea Clădirii 7 aproape identic ca şi turnurile gemene, deşi nu a fost lovită de un al 3-lea avion, a fost pentru mulţi un semnal că acele turnuri nu au căzut datorită impactului cu acele avioane, ci a altor cauze, rămase încă învăluite în mister, după cum am detaliat într-un articol mai vechi . Între timp au apărut mărturii ale celor aflaţi în proximitatea evenimentelor, care s-au concretizat în nenumărate materiale legate de subiect, dintre care cel mai complet mi se pare cartea „The New Pearl Harbor” scrisă de David Ray Griffin, şi apoi de documentarul făcut după ea . Toate acestea au condus la faptul că o bună parte dintre americani consideră acum că tragedia de la 11 septembrie a fost fabricată în interiorul SUA, iar scopul a fost invazia Irakului pe falsul pretext că acolo ar exista arme chimice.

Dar scăderea preţului carburanţilor a reuşit să sufoce informaţional aceste date. Dincolo de ilegitimitatea invaziei Irakului, scăderea preţului carburanţilor a fost practic o mită acordată cetăţenilor americani să accepte şi sacrificarea propriilor compatrioţi la 11 septembrie 2001, care a fost unul dintre pretextele invaziei zonei în general. Această măsură a declanşat în majoritatea populaţiei SUA predispoziţia milenară de mercenari care există în majoritatea dintre noi, oamenii occidentali. Mercenarii sunt strămoşii noştri ai tuturor. Ei s-au impus în faţa ţăranilor pe care îi cotropeau prin forţa armelor. A alege viaţa de soldat mercenar în locul celei de ţăran agricultor aducea pe de o parte şi riscul de a fi ucis dar şi avantajele acumulării unor bunuri mai multe prin jaf, pe de altă parte. Este exact ceea ce s-a întâmplat cu ieftinirea carburanţilor în timpul invaziei Irakului: practic, cu banii rămaşi, americanii de rând şi-au permis acumularea de mai multe bunuri decât puteau achiziţiona înainte. Astfel că populaţia a fost mituită să accepte naraţiunea războiului asumată de administraţia Bush, şi implicit accesul la zăcămintele de petrol irakian, în perioada post invazie.

Crimele săvârşite la adresa executanţilor de ordine în scop de profit pentru pilonii capitalismului par nişte mici sacrificii pentru ridicarea întregii comunităţi, asemenea războiului de cucerire în care mercenarii se angajau, cu riscul de a pierde sau de a câştiga ca grup. Dezbaterile în favoarea criminalilor profitori au mari sorţi de izbândă atâta timp cât numărul victimelor este mai mic decât cel al celor care profită de pe urma crimelor. În ceea ce priveşte exemplul de mai sus, americanii de rând , ca orice popor, au acceptat mita cu scăderea preţului carburanţilor, până când numărul soldaţilor morţi în războiul din Irak a depăşit pe cel al civililor morţi în atacul de la 11 septembrie 2001. Continuarea războiului a dus la erodarea imaginii lui G.W. Bush, mult sub nivelul unei democraţii, care pretinde că politicienii sunt aleşi de o majoritate pentru a fi reprezentată de aceştia în forurile decizionale superioare ale statului.

Însă, dacă un astfel de sacrificiu al câtorva duce la creşterea nivelului de trai al majorităţii, atunci rezultatul este perfect justificat la nivel general; astfel se justifică genocidul practicat de imigranţii din Europa şi Asia împotriva nativilor americani. În acelaşi fel aparatul dezinformaţional a spălat imaginea capitalismului sălbatic al secolului al 19-lea, şi implicit a celor 2 celor mai bogate familii care l-au construit, respectiv Rothschild şi Rockefeller. Ei au produs cele mai mari crime din istorie, dar în acelaşi timp au fondat însuşi capitalismul care a permis revoluţia industrială, de care toţi profităm. Faptul că răul vine şi cu o doză mai mică sau mai mare de bine, îi atenuează aspectul negativ. Cei care profită direct de pe urma sa, îl văd exclusiv ca pozitiv, după cum a făcut Aristotel cu sclavia clasică. Exemplul cel mai clar în acest sens este genocidul practicat de însuşi homo sapiens, din care toţi facem parte, împotriva lui homo erectus, deşi exterminare acestei specii umane primitive s-a făcut în timp mai lung decât genocidurile moderne. Prezenţa noastră însăşi pe pământ în acest moment, justifică acest genocid; orice fel de condamnare sau corectare a sa ar duce implicit la propria sinucidere. Acelaşi efect îl are pe termen lung orice crimă ce a fost acceptată de majoritate, iar susţinătorii dreptăţii pot ajunge să fie priviţi ca duşmani şi atentatori asupra majorităţii în câteva generaţii.

În toate aceste acţiuni observăm aceeaşi strategie pragmatică a indulgenţelor de la sfârşit de Ev Mediu, practicată pe larg de Biserica Catolică. De fapt, întregul creştinism a permis acest ritual obsesional de înduplecare a conştiinţei încărcate prin construcţia de biserici sau alte acte de milostivenie către clerici şi alţi săraci. Aceste gesturi conţin în ele la nivel potenţial însuşi capitalismul; ele pot fi reduse la principiul capitalismului de a fura de la cei mai mulţi prin acţiuni specifice, şi apoi a da exemplu de sprijin pentru cei puţini, pe care apoi presa aservită îi dă ca exemplu general pentru opinia publică. Instituţia indulgenţelor nu au fost făcută profesionist, prin instituţii special făcute pentru spălarea imaginii publice ai marilor criminali ai istoriei, ci în mod inconştient, după modelul „mecanismelor de apărare a Eului” aşa cum le-a descris de psihanaliza clasică, în special cel denumit „anulare retroactivă”.

În acelaşi fel reducerea procentului profitului cămătăriei sub 5%, şi transformarea sa în dobândă onorabilă, a fost soluţia amânării unei revolte sociale din partea celor abuzaţi de aceste practici neosclavagiste. Dinastia Rothschild ar fi fost dispusă să-şi reducă profitul în aşa fel încât debitorii (clienţii împrumuturilor) ar fi acceptat-o fără să se revolte. Fiind fondatorii sistemului bancar capitalist, membrii dinastiei Rothschild (alături de cei din dinastia Rockefeller) sunt acum la cârma băncilor naţionale din ţările bogate, şi nu numai.

Spre deosebire de cămătarii medievali, dinastia Rothschild a avut grijă ca revoltaţii să fie mereu în minoritate, iar spionii lor le-au oferit constant date despre starea de nemulţumire a clienţilor. Aceste decizii sunt acte de spionaj informaţional în toată autenticitatea sa, aşa cum există în zilele noastre. Aceşti membrii secundari ai dinastiei au ajuns să fie împânziţi prin toate centrele de putere în Europa sfârşitului de secol 19 începutul celui de-al 20-lea. Prin stabilirea acestor relaţii cu cei mai importanţi oameni de stat din Europa, dinastia Rothschild şi-a făcut aliaţi foarte puternici în instituţiile publice, prin care au fost apăraţi împotriva revoltaţilor faţă de practicile incorecte privind dobânda. Ca răsplată, în situaţii speciale, dinastia Rothschild a împrumutat guvernele Europene şi chiar a susţinut financiar anumite proiecte iniţiate de ele. Din aceste funcţii ei au instigat factorii de decizie în începerea primului război mondial şi au lucrat îndeaproape cu Rockefeller din SUA pentru instigarea celui de-al doilea război mondial, după cum voi arăta în documentarul meu „The biggest crime in history”.

Apoi, pentru a rupe legăturile cu practicile capitalist-sălbatice şi a scăpa de renumele prost pe care şi l-a făcut în secolele trecute, această dinastie a recurs şi la schimbarea numelui. Deşi bătrânul Rockefeller s-a chinuit să facă un centru comercial şi cultural la New York, pentru a-şi spăla propria imagine întru măreţie, şi a invita şi zecile de milioane de persoane fără adăpost să se scalde în ea, totuşi şi numele acesta e în curs de dispariţie. Pentru a-şi asigura siguranţa copiilor în faţa răzbunării victimelor capitalismului, în cele din urmă membrii acestor dinastii le-au dat alte nume.



Ştergerea imaginii acestor crime, spălarea lor, se face în timp, peste generaţii. Pentru un tânăr imparţial, care n-a trecut prin maşina de dezumanizare sclavagistă, poziţia lui Rockefeller este în avantaj net faţă de cea a Idei Tarbell. De ce ai alege să iei partea celui slab într-un astfel de conflict? Doar o mentalitate obosită, erodată prin malaxoarele exploatării capitaliste poate face asta. Un tânăr echilibrat va lua decizia de a-l sprijini pe cel puternic, conform cu mercenarului antic, care alegea să-şi vândă serviciile militare unui jefuitor militar profesionist. Dacă nu-şi alegea bine comandantul, mercenarul putea pieri într-un astfel de asediu eşuat. Conform aceleiaşi inspiraţie în alegere, un tânăr îşi alege mentalitatea celui mai puternic, sperând că va ajunge la un moment dat ca acesta.

Aşadar, alegerea în acest conflict ideologic şi politic pentru un tânăr naiv este cea a lui Rockefeller, care întruchipează oastea mai puternică, societatea mai prosperă. Cel neutru în acest conflict, sau cel care a decis să lupte pentru Rockefeller şi capitalism în general, îşi va schimba optica abia atunci când va realiza că această falsă prosperitate este făcută în schimbul unei exploatări sociale draconice, care conduce la depresie şi consum de substanţe psihoactive. Mă pot da ca exemplu, în acest sens. Exact acelaşi lucru s-a întâmplat cu mine, după ce am început să resimt pe pielea mea nedreptăţile sclavagismului . În acel moment aveam încă încredere în capitalism, iar experienţele neplăcute cu companiile la care am lucrat până atunci le-am pus pe seama unor accidente locale, naţionale. Ulterior, mi-am dat seama că întreg capitalismul este esenţialmente corupt, o fraudă făcută la nivel oficial.

Acelaşi lucru se întâmplă cu majoritatea; iniţial, în situaţia de neutralitate, tânărul naiv alege ceea ce pare cea mai optimă alegere, respectiv o mentalitate şi un domeniu de activitate care facilitează prosperitatea şi chiar îmbogăţirea. Dacă acest lucru se realizează călcând peste câteva cadavre, aşa cum s-a auzit despre Rockefeller şi cei ca el, tânărul naiv e dispus să le accepte, ca sacrificiu. Însă, după 10 sau 20 de ani de susţinere, când va înţelege că nu el va călca peste cadavre, ci el este chiar cadavrul, lucrurile se schimbă radical în viziunea sa. În următoarea secţiune voi descrie sistemul monetar ca sistem de recompense care conving opinia publică să susţină anumite proiecte sociale

29 iunie 2022

2.5.4.4.1. Presa şi departamentele de dezinformare ale instituţiilor conexe

Manifestul societăţii automatiste  

 

2.5. Evolutia metodelor de convingere a supusilor sa execute ordinele


2.5.4. Dezinformarea, un instrument specific al noului sclavagism



Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon

2.5.4.4. Instituţii adiacente ale procesului dezinformaţional


Etapele avangărzii şi a sabotajului din spionajul militar se regăsesc identic în cel civil identic ca şi funcţionare în două clase de instituţii, care fac la nivel avansat ce făceau avangardiştii şi infiltraţii sabotori. Dacă în spionajul militar avangarda cerceta capacitatea de răspuns a ţintei în cazul unui asediu, în cel civil aceasta culege informaţii despre starea poporului, în aşa fel încât să evite o revoltă. Culegerea de date generale despre starea generală a poporului îi revine institutelor de sondare a opiniei publice. Culegerea de date generale despre starea generală a liderilor unor potenţiale revolte este făcută de grosul instituţiilor de informaţii şi sondare a opiniei publice. În funcţie de credulitatea populaţiei, apoi magnaţii din spatele cortinei creează diversiuni cu ajutorul instituţiilor de spionaj civil, numite „servicii secrete”, după cum am arătat în documentarul meu „Diversioniştii” . Acestea produc panică în rândul populaţiei şi astfel contribuie la creşterea economică şi profitul general al magnaţilor industriali şi a economiei globale, după cum am arătat în detaliu aici . Acesta este momentul sabotajului civil pentru că, deşi produce profit unei elite economice, el conduce la stres, boli şi nefericire pentru grosul populaţiei.



2.5.4.4.1. Presa şi departamentele de dezinformare ale instituţiilor conexe

Principalul mijloc de dezinformare este presa. La baza sa, presa este formată dintr-un ansamblu de date despre anumite evenimente care au loc în comunitate sau în lume. Dacă aceste evenimente nu au rezonanţă politică, atunci reflectarea lor în presă este una obiectivă, cu descrierea faptelor şi interviuri diverse luate celor implicaţi în ele. Dacă ele au funcţie politică, atunci presa selectează faptele şi mărturiile celor implicaţi în aşa fel încât să redea o imagine cât mai favorabilă bogaţilor din vârful piramidei sociale.

Abundenţa acestor date este menită în principal să ascundă altele, care ajung în atenţia opiniei publice, dar e mai favorabil pentru bogaţi ca ele să fie uitate. Crearea haosului informaţional, care ascunde opiniei publice informaţii capitale despre starea şi structura societăţii, este un altfel de cenzură. Cenzura clasică practicată de dictaturi prin interzicerea anumitor publicaţii a evoluat către sufocare mediatică în capitalism. Exemplul cu Rockefeller, care a reuşit să acopere printr-o campanie de presă susţinută pe zeci de ani crimele dezvăluite de Ida Tarbell, este definitoriu pentru rolul presei de spălare a imaginii bogaţilor în ochii opiniei publice. În acelaşi fel, adversarii lor, de obicei oameni simpli, sunt demonizaţi de această adevărată fortăreaţă dez-informaţională care este presa.

Faptul că presa se confundă cu însăşi istoria capitalismului nu este o întâmplare. Comunicările importante venite de la stăpânire în timpul Evului Mediu se făceau cu trompeta, prin funcţionari care mergeau special în fiecare localitate pentru a informa localnicii. Ulterior acest fapt s-a făcut în mod organizat. De asta numim astăzi „trompete” pe acei jurnalişti plătiţi de diferiţi mafioţi de lux pentru a le susţine punctele de vedere. Încă de la începuturi, trusturile de presă au fost susţinute financiar de companii, fie la vedere, prin reclamă, fie în moduri ascunse opiniei publice. Modul în care aceste informaţii au reflectat evenimentele sociale a fost mereu favorabil bogaţilor. Aceştia investesc în presă atât prin publicitate plătită pentru difuzarea unor opinii favorabile pentru anumite produse. Pe lângă publicitate, presa e menită să atragă opinia publică spre un formator de opinie sau un curent politic, de obicei susţinute de acelaşi finanţator. Într-un moment defavorabil, precum lehamitea opiniei publice faţă de capitalism, aceşti formatori de opinie oferă varianta favorabilă bogaţilor, faţă de care sunt datori, şi nu pe cea favorabilă săracilor.

Probabil că descrierea cea mai fidelă a presei în general este dată de modul în care cazul Alexandra Măceşanu a evoluat în România. Săptămâni la rând au fost invitaţi în platouri tot felul de specialişti care susţineau inepţia cum că fata ar fi fost arsă într-o ţeavă fără fund, căreia i se spunea forţat butoi . După ce opinia publică nu a fost convinsă de această variantă, cazul a devenit o telenovelă de mahala, cu intrigi între vecini, scrisori anonime, vrăjitoare şi altele , care au adus lehamitea opiniei publice faţă de subiect. Dosarul cazului de la procuratură ( DIICOT) are vreo 40 de volume de balast informaţional, menit să ascundă într-o telenovelă siropoasă adevărul despre ce s-a întâmplat cu fata.

Cel mai concludent exemplu internaţional de dezinformare în masă este tentativa, destul de reuşită până acum, de a acoperi ignorarea semnalului radar primit de operatorii Joseph Lockard şi George Elliott la staţia radar Oahu, în dimineaţa de duminică 7 Decembrie 1941. Cei doi au anunţat asta locotenentului de informaţii Kermit Tyler, care le-a răspuns sec să stea calmi că avioanele alea sunt americane. Interesul spionajului civil din interiorul celui militar în care era angrenat Tyler a fost ca personalul militar de la Pearl Harbor să fie sacrificat pentru a convinge opinia publică americană să susţină un război cu Japonia, şi apoi cu Germania în Europa, faţă de care americanii erau sceptici. Între timp Joseph Lockard şi George Elliott au vorbit întâi cu cei de la bază şi apoi cu alţii despre faptul că ei şi-au făcut datoria şi au anunţat apropierea unei formaţii de avioane.

Presa şi comunicatele oficiale în mod normal invocă doar laşitatea şi cruzimea Japoniei de a iniţia un atac surpriză pe timp de pace, îndeajuns să convingă majoritatea că doar acesta este adevărul. Fiind o temă dureroasă, traumatică, cei mai mulţi nu vor să intre în detalii şi, ori schimbă canalul, ori sunt anesteziaţi intelectual de empatia cu victimele spre a-şi pune întrebări despre cum a fost posibil ala ceva. Pentru aceştia, mai puţini la număr, sistemul dezinformaţional a creat surse dezinformaţionale pentru a contracara această idee în rândul maselor. Diferite tratate de istorie sau web-site-ui contemporane, atent controlate de aparatul dezinformativ a venit cu ideea că staţiile radar de atunci erau primitive, şi că nu puteau detecta bine undele radar.



Aceeaşi idee expusă şi în platforma Quora



Aceeaşi idee o vedem pe site-ul history.navy.mil



În site-ul reddit vedem o subtilitate a tehnicii de manipulare indusă de natura întrebării pusă interlocutorului. Observăm cum se spune încă din conţinutul întrebării că tehnologia radar ar fi fost proastă.



Aşa ceva e o minciună gogonată. Am văzut într-un podcast sau într-un text minciuna prin aşteptare eronată cum că radarul din acele tipuri nu putea face diferenţa între avioane. Nici astăzi nu poate. Doar supravegherea detaliată prin satelit poate aduce aşa ceva. Informaţia asta însă e meşteşugită în acest context spre a convinge eventualii indecişi că, da, nu se putea detecta şi preîntâmpina atacul japonez. Problema nu a fost deloc semnalul radar de la staţia Oahu. Acesta a venit, a fost preluat şi trimis mai departe. Problema e că nu s-a făcut nimic cu informaţia, iar răspunsul locotenentului de informaţii Kermit Tyler a tăiat orice fel de apărare din partea bazei militare Pearl Harbor. Dacă aceasta ar fi fost alertată atunci pierderile ar fi fost mult mai mici, şi la fel şi indignarea publică. Scopul instituţiilor de spionaj civil internaţionale atât americane cât şi japoneze era acela de a crea un război mondial cât mai devastator, pentru a îneca în el frustrările clasei de jos cu privire la criza din 1929 şi o foarte grea viaţă muncitorească.

Această sferă dezinformaţională cu privire la înapoierea sistemului radar, presupus incapabil să detecteze avioanele inamice, are rol de scut de protecţie; în cazul în care populaţia în general şi-ar fi pus serioase semne de întrebare privind acele evenimente, atunci naraţiunea s-ar fi putut schimba radical pentru a o face mai credibilă. Kermit Tyler ar fi putut fi ulterior acuzat de ochii lumii, ca un posibil spion japonez sau vreun trădător de ţară. După aceea ar fi putut eventual declarat mort în taină, în timp ce ar fi putut primi o altă identitate pentru el şi familia lui. Iată cum, nucleul dezinformaţional poate continua astfel la nesfârşit pe firul unei naraţiuni, în aşa fel încât adevărul să fie niciodată expus, asemenea paradoxului cu Ahile şi broasca ţestoasă. Între timp poate trece aproape un secol, aşa cum s-a şi întâmplat cu cazul Pearl Harbor, generaţiile s-au schimbat şi cazul a fost îngropat în negura uitării. Între timp au apărut alte diversiuni iar opinia publică nu mai vrea să dezgroape morţii.

Interesant este faptul că site-urile oficiale ale armatei sau CIA sau ale oricărei instituţii de încredere maximă, sau materialele informative oficiale nu dau şi ele aceste informaţii dezinformatoare despre înapoierea sistemelor radar. De exemplu în site-ul oficial guvernamental american nu există nici un fel de referire la semnalul radar de la atacul de la Pearl Harbor şi problemele de atunci



La fel nu se poate găsi nici pe site-ul oficial al marinei americane, sau în vreo căutare Google între cele două



Chiar aşa de puţin importantă este această chestiune încât o armată de specialişti nu au abordat-o? Dimpotrivă, exact acest rol au specialiştii în cauză, respectiv aceea de a o ascunde cât mai mult posibil opiniei publice. La pagina 5 din volumul THE SIGNAL CORPS , ce aparţine seriei UNITED STATES ARMY IN WORLD WAR II, raport oficial al Congresului SUA nu se spune nimic despre faptul că semnalul radar ar fi fost primitiv, ci despre cum locotenentul Tyler a auzit el la o petrecere că urmează să fie trimise la Pearl Harbor nişte avioane americane.

Desigur, o astfel de situaţie pune semne de întrebare cum de a ajuns locotenent de informaţii acest om, care se ia după ce spun păsărelele. Omul simplu ştie că spionii sunt oameni foarte agili şi că naivitatea şi credulitatea e unul dintre lucrurile care le lipseşte. De aceea spionajul s-a şi numit „intellgence”, în limba engleză termenul fiind destul de apropiat de cel de „deşteptăciune”, cu care se identifică în limbile romanice. Ei bine exact pentru cei ce-şi pun în continuare aceste semne de întrebare sunt făcute materialele adiacente de mai sus. Dacă naraţiunea înapoierii sistemelor radar nu convinge majoritatea populaţiei şi e nevoie de o altă naraţiune reparatorie, e mai greu de şters asta din istorie. Dimpotrivă, site-uri precum Quora sau Reddit nu sunt oficiale, la o adică putând fi chiar şterse. Însă ele îşi îndeplinesc rolul dezinformativ.

Ciudăţenia nu se opreşte aici. Opeatorii radar Joseph Lockard şi George Elliott au primit liber în acea dimineaţă de duminică 7 Decembrie 1941, iar sistemele radar închise. 99% dintre cei aflaţi în această situaţie ar fi dormit la ora aceea, după o seară de sâmbătă. A făcut doar conştiinciozitatea excesivă a celor 2 să ducă la această situaţie, ei mergând la lucru pentru a exersa. Închiderea staţiei radar în condiţii de ostilitate expresă între cele două ţări seamănă deja şi mai mult a plan. La fel s-a întâmplat şi cu avioanele de stingere a incendiilor pe 11 septembrie 2001 imediat după atacul de la World Trade Center. Doar că în 2001 oricărui avion i-a fost ordonat să nu se ridice de la sol, tocmai pentru a nu se mai repeta situaţia din 1941. În felul acesta s-a creat o anumită justificare pentru lipsa de intervenţie pentru oprirea dezastrului şi diminuarea tragediei prin faptul că orice avion ar fi putut fi un potenţial deturnat. Dar oare în CIA nu se găseau piloţi care să execute astfel de misiuni sau toată lumea bănuia pe toată lumea contra-informativ de colaborare cu Al Quaida? (sic!)

O altă situaţie bizară este faptul că, la întoarcerea de la Pearl Harbor, formaţia de avioane japoneze 0 au bombardat alte 2 baze americane, situate în Filipine, respectiv Clark Field şi Iba Field. Ca printr-o coincidenţă bizară nici aceste baze n-au fost alertate anterior, aşa că şi acestea au fost distruse fără rezistenţă. Pentru mulţi Pearl Harbor poate părea un accident, o lipsă de vigilenţă. Dar faptul că nu s-a pregătit nici un fel de ripostă la bazele din apropiere este foarte bănuitor chiar şi pentru obedienţi. De aceea atacurile de la Clark Field şi Iba Field sunt uşor scoase din istorie, departe de ochii opiniei publice, ştiute de specialiştii în istorie. Ele au fost comandate pentru alternativa în care atacul de la Pearl Harbor nu ar fi produs suficientă emoţie în SUA şi în opinia publică internaţională; în acest caz aruncarea lor pe piaţa mediatică ar fi arătat net faptul că Japonia a pornit un război împotriva SUA. În felul acesta, dramele care se puneau la cale, în special experimentarea pe populaţie a bombelor nucleare, erau menite să fie justificate astfel ulterior prin atacul iniţial venit din partea Japoniei. Însă odată ce emoţia americană şi internaţională faţă de atacul „surpriză” de la Pearl Harbor a fost peste aşteptări, cele de la de la Clark Field şi Iba Field au fost date uitării; de fapt ele chiar dau de gol faptul că între magnaţii japonezi şi cei americani de la începutul secolului al 20-lea s-a creat un pact de creare a unui război pentru eliminarea ultranaţionaliştilor din Japonia şi Europa, şi pentru deportarea ţăranilor în centrele industriale. Am descris în mare acest lucru la minutul 84 din documentarul meu “Sadismul în politica internaţională” , şi-l voi detalia în următorul documentar la care lucrez în prezent, „Cea mai mare crimă din istorie”.



Un alt important exemplu internaţional de dezinformare prin presă este modul în care se evită subiectele clădirea 7 din complexul World Trade Center , despre cum avioanele de vânătoare care asigurau securitatea spaţiului aerian american au fost îndreptate spre oceanul atlantic, şi nu spre avioanele de pasageri sau despre ordinul ca nici un aparat de zbor (inclusiv cele de stingere a incendiilor) să nu se ridice de la sol, pentru stingerea turnurilor incendiate. Dacă nu ar fi existat internetul şi sursele alternative, în care au ajuns declaraţiile celor implicaţi în aceste evenimente, probabil că niciodată nu am fi aflat despre aceste lucruri. Fiecare descoperă aceste adevăruri dureroase pe parcurs, şi înţelege mitul p(r)eşterii realizat cu adevărul presei ca pe o iluminare. Varianta neoficială a tragediei de la World Trade Center, cum că ar fi fost un eveniment orchestrat pentru a justifica apoi invazia Irakului, accesul la resursele petroliere ale acestei ţări, destabilizarea zonei cu implicaţii în producerea războiului civil din Siria peste 10 ani, şi producerea de imigranţi în Occident, cu rol de mână de lucru ieftină, este foarte neproductivă pentru bogaţi. Conform acestei versiuni a evenimentului, pilonii capitalismului american şi mondial par nişte monştri dominaţi de lăcomie, şi lipsiţi de empatie faţă de fiinţa umană.

Rămâne rolul presei să contracareze această perspectivă sumbră asupra modului în care funcţionează societatea actuală prin dezinformare. Atât în cazul WTC cât şi în cel al Pearl Harbor, presa mută atenţia dinspre adevărurile dureroase ale Clădirii 7 sau ignorării avertismentelor radar, către suferinţa familiilor îndurerate şi onorurile care mai de care mai mari oferite de autorităţi. Afectaţi de dramele victimelor şi de empatia faţă de durerea familiilor, majoritatea audienţei nu mai e deschisă pentru a înţelege ingineria socială din spatele acestor drame, lăsându-se pradă furiei sau milei. În felul acesta atenţia a fost foarte dibaci deviată dinspre mecanismele acestor drame către alte naţiuni şi popoare, deşi la baza lor se află exact cei în care obedienţii au încredere, marii magnaţi ce conduc local ţările sau internaţional lumea.

Pe lângă ascunderea informaţiilor despre rolul bogaţilor în generarea marilor atrocităţi ale istoriei moderne, presa are rolul de instigare a conflictelor între comunităţi şi grupuri sociale. Cele mai clare exemple ale istoriei sunt campania negativă a presei din SUA împotriva Japoniei şi viceversa, fapt ce au dus la războiul din Pacific şi amplificarea războiului din Europa, după ce principalii oligarhi americani l-au susţinut pe Hitler în atingerea puterii. De asemenea, aici poate fi menţionată şi campania negativă a presei din SUA împotriva statelor comuniste dar şi viceversa, fapt ce au dus la războaiele din Coreea şi Vietnam. Nu în ultimul rând, acuzarea în masă a minorităţii Tutsi din Ruanda de către postul Radio Télévision Libre des Mille Collines că ar fi fost în spatele atacului asupra avionului prezidenţial din 6 aprilie 1994, care a ucis preşedinţii din Rwanda şi Burundi. Deşi aceşti oameni nu aveau arme pentru doborârea unui avion, 800 000 de etnici au fost ucişi timp de o lună datorită acestor dezinformări.

Pe lângă aceste orori în masă, există numeroase orori cu număr mai mic de morţi, datorate dezinformărilor transmise prin presă. Un astfel de caz este cel al minciunilor relatate de Radio Europa Liberă (finanţată de CIA) despre 4 000 de victime la Timişoara şi 100 000 la Bucureşti. Mulţi români ai ieşit în stradă revoltaţi, devenind astfel victime ale lunetiştilor sau diversioniştilor ce operau în acele momente în România.

Un alt caz este cel al victimelor din Piaţa Markale din Sarajevo din 28 august 1994, când 43 de civili au fost ucişi şi 75 de răniţi. În ziua precedentă atacului, postul local de radio a anunţat de mai multe ori că pâinea va fi oferită gratuit acolo, fapt care a atras mulţi oameni din zonă.

Un alt foarte important rol al presei este seducerea tinerilor naivi către un stil de viaţă glamuros şi risipitor, plătit apoi cu sudoare unor joburi foarte stresante, riscante sau obositoare. Despre predispoziţia lor şi chiar a majorităţii populaţiei în a susţine această capcană ideologică, şi ,cu ea, întreaga politică eugenică voi detalia în secţiunea următoare .



1 mai 2022

2.5.4.3. Scurtă istorie a spionajului civil

Manifestul societăţii automatiste  

 

2.5. Evolutia metodelor de convingere a supusilor sa execute ordinele


Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon


2.5.4. Dezinformarea, un instrument specific al noului sclavagism



2.5.4.3. Scurtă istorie a spionajului civil


Etapele spionajului militar

După cum am amintit în secţiunea anterioară, originea spionajului în general este avangarda militară, practicată în special în Evul Mediu. Acesta are 2 etape:

- avangarda (pre-asediul: culegere de informaţii despre adversar)
- sabotajul ( pro-asediul: infiltrare de sabotori în adversar)

În perioada antică şi medievală, avangarda a fost o unitate militară de elită care se deghiza în altceva, şi mergea în apropierea adversarului spre a-i spiona poziţiile şi logistica. Aceste date pot fi cruciale într-o eventuală confruntare miliară. O cetate cu cetăţeni care nu se lasă corupţi e o cetate care nu va capitula uşor în urma unui asediu; prin urmare, armata asediatoare poate lua decizia să atace o alta, cu mai mari şanse de reuşită. Avangardiştii militari nu se implicau în lupte corp la corp cu adversarii, însă culegeau informaţii decisive despre starea lor.

Dacă etapa avangărzii aducea informaţii nefavorabile unui asediu şi cetatea se arăta bine organizată, atunci armata asediatoare avea o primă opţiune în a încerca asedierea alteia mai puţin organizate. În felul acesta armata se putea întări cu forţe noi şi şansele de reuşită a asediului ar fi fost mai mari. Dimpotrivă, dacă armata asediatoare este respinsă sau reuşeşte asediul, dar cu pierderi mari, atunci pe termen lung afacerea de jaf armat nu are profit. În acest caz, datorită informaţiilor avangărzii, armata mai bine îşi schimbă planul şi atacă altă cetate, mai slabă.

O altă opţiune este trecerea la etapa a 2-a, respectiv infiltrarea de sabotori în interiorul cetăţii bine organizate. În secţiunea precedentă am amintit deja de probabil cel mai cunoscut exemplu de spionaj militar, respectiv celebrul cal troian, prin care grecii au infiltrat spioni în interiorul cetăţii Troia şi astfel au cucerit-o. Deşi are mai mult aspect de legendă, totuşi supravieţuirea ei până în timpurile noastre atestă că fenomenul infiltrării şi sabotajului sunt tehnici militare active în memoria colectivă. Această etapă continuă pe cea a avangărzii; unii dinte avangardişti reuşeau chiar să se infiltreze în rândurile adversarilor şi să afle informaţii vitale despre ei. Însă unitatea de sabotori este mai mult decât o avangardă, este o avangardă de lux. Infiltraţii făceau mult mai mult decât culegerea de informaţii despre comunitatea plănuită a fi ulterior asediată.

Sabotajul are rol de dezinformare, de inducere în eroare şi confuzionare a adversarului, în aşa fel încât acesta ajunge să lupte cu el însuşi precum bolile autoimune cu propriul organism. Răspândirea unor zvonuri, care puneau în conflict anumite categorii sociale, puteau avea afect pe termen lung în erodarea coeziunii sociale a cetăţii. La fel ca şi în cazul folosirii avangărzii, care observa punctele slabe ale ţintei, asediul final asupra cetăţii putea aduce pierderi mai puţine dacă în interiorul cetăţii asediate erau atent cultivaţi astfel sabotori, special infiltraţi pentru a câştiga încrederea majorităţii cetăţenilor sau a celor mai puternici dintre ei. Atunci când ea este asediată, aceştia fac favoruri stăpânului cuceritor, nu cetăţii, şi astfel contribuie decisiv pentru căderea ei. Aceste favoruri constau în special în acţiuni de sabotaj, precum deschiderea porţilor sau a altor intrări în cetate, plasarea de alcool sau otravă pentru cei ce deţin funcţii importante în apărarea cetăţii, şi altele. Astfel, cetatea cade în mâinile asediatorului.

Cu cât membrii unei cetăţi sunt mai oneşti şi mai dârzi în apărarea propriei cetăţi, cu atât infiltrarea spionilor putea dura mai mult, şi investiţia în acţiunea de infiltrare poate fi mai costisitoare, dar mai ieftină decât dacă nu ar fi existat aceste tehnici de spionaj.

Spionajul civil ca principiu al statului modern

În perioada antică şi medievală statul era concentrat într-o anumită cetate. Cetăţile au făcut alianţe sau s-au asediat între ele. Unele au fost cucerite mai uşor, iar altele mai greu. Iniţial, după un asediu, dacă membrii cetăţii cucerite nu acceptau supunerea, atunci asediatorul se mulţumea cu jefuirea şi părăsirea ei, urmând ca ea să fie atacată după o perioadă, după ce-şi va fi refăcut resursele. Dar, treptat, cu astfel de tehnici imbatabile de asediu, o anumită cetate a ajuns să le stăpânească şi să le domine pe celelalte. În felul acesta s-a creat imperiul, ţara, sau statul extins la mai multe centre urbane, în general reunite pe criteriul limbii vorbite. În acel moment războaiele s-au purtat între ţări, de obicei vorbitoare de limbi diferite. Dar, în perioada de pace, aceste tehnici de spionaj militar au fost aplicate de clasele privilegiate asupra claselor de jos, pentru a-şi păstra dominaţia şi statutul privilegiat. Acesta este momentul de transformare a spionajului militar în cel civil.

Spionajul civil este acea parte a spionajului care adună informaţii şi creează dezinformare şi diversiuni pentru proprii cetăţeni, spre deosebire de spionajul militar, care este orientat către ale popoare, sau cel economic, orientat către concurenţă. Toate acestea se înscriu în denumirea generică de „servicii secrete” sau agenţii de informaţii. Formula „serviciu secret” este ea însăşi un produs de dezinformare. Spionajul economic şi militar conduc la beneficii generale pentru întreaga comunitate, mai mare sau mai mică pentru o clasă socială sau alta. Furtul de informaţii despre producţia de bunuri poate aduce servicii comunităţii, prin beneficiul de pe urma inovaţiei tehnologice iniţiată de o comunitate concurentă. În acelaşi fel, spionajul militar poate reduce pierderile de vieţi omeneşti care aparţin comunităţii, într-o eventuală confruntare militară.

Spre deosebire de acestea, spionajul civil este un serviciu menit să protejeze privilegiile celor de la vârful piramidei sociale locale, în detrimentul drepturilor celor de la baza sa. Principalul lui scop este producerea de dezbinare între membrii claselor de jos, pentru a se lupta între ele mai curând decât cu vârful piramidei sociale. Exemplul cel mai clar este cel al poliţiei şi armatei (moderne): într-o revoltă socială, aceste instituţii, formate în general din membri ai claselor de jos, se vor lupta cu revoltaţii, adică cu propriul interes politic, pentru apărarea privilegiilor vârfului piramidei sociale. De asemenea, infiltrarea de agenţi diversionişti în interiorul revoltaţilor, care le fac acestora imagine de infractori demni de a fi pedepsiţi în ochii opiniei publice, este o altă metodă de dezbinare civilă, după cum am descris în documentarul meu „Diversioniştii

Spionajul militar este mereu acompaniat de către acţiunile militare pentru că vizează comunităţi sau organizări statale diferite. Dimpotrivă, spionajul civil este destinat membrilor aceleiaşi comunităţi sau aceluiaşi stat. El este consecinţa celui militar, în sensul că, după cucerirea cetăţii, armata învingătoare ajunge la un moment dat să preia şi administraţia comunităţii, iar cele două comunităţi se reunesc ambivalent într-un singură, fiind mai slab sau mai puternic sudate. Acţiunile militare sunt mai rare, şi de obicei apar în urma unor procese foarte complexe de denigrare a viitorilor reprimaţi, în aşa fel încât reprimarea pare o pedeapsă pentru crime închipuite, sădite dezinformaţional în ograda celor reprimaţi, pentru justificarea represiunii în percepţia publică.

Dacă spionajul militar a fost cheia apariţiilor statelor şi ţărilor, dimpotrivă, cel civil a fost foarte rudimentar în perioada clasică. Dacă privim în istorie, observăm că reuşita unor revolte precum Revoluţia Franceză sau numeroasele puciuri asupra regilor, împăraţilor, liderilor politici în general, atestă un foarte slab spionaj civil. Cel puţin, acesta se dovedeşte a fi fost destul de rudimentar, fiind incapabil să oprească răzbunările supuşilor. Principalul liant al susţinerii supuşilor era afectivitatea faţă de lider, religia şi profitul realizat în urma războiului. Napoleon a reuşit să-şi atragă de partea lui batalionul, care fusese trimis să-l oprească la a doua sa urcare pe tron, prin faptul că ştia detalii despre familiile militarilor. În locul unei lupte a propriei gărzi de corp cu acesta, celebrul conducător francez a transformat întâlnirea în depănări de amintiri. În urma ei, militarii batalionului de întâmpinare au schimbat taberele, devenind susţinătorii lui Napoleon. Cam acesta a fost modelul clasic de organizare statală.

Spionajul civil ca instrument al capitalismului

Spionajul civil a ajuns la apogeu abia în societatea capitalistă, prin spionii marilor industriaşi. În ceea ce-i priveşte pe primii bancheri moderni, printre care şi dinastia Rothschild, fondatoarea sistemului bancar modern , informaţiile despre potenţialii clienţi erau decisive pentru acordarea creditelor şi succesul afacerii. Dacă clientul e un om visător, nerealist, atunci afacerea sa se poate ruina şi nu poate restitui împrumutul. De asemenea, creditorii neperformanţi erau urmăriţi de spionii debitorilor, şi chiar presaţi pentru recuperarea împrumuturilor, precum făceau cămătarii medievali.

Pe lângă o gardă de corp proprie, bogaţii ultimelor secole au transformat spionajul militar în cel civil, şi l-au folosit ca instrument al propriilor afaceri. Ne putem imagina că iniţial condiţiile de muncă din fabrică oferite de industriaş erau mai favorabile decât cele din agricultură oferite feudal. Dacă nu ar fi oferit condiţii mai bune de muncă, industriaşii nu aveau nicio şansă să atragă mână de lucru şi nu ar fi putut crea revoluţia industrială. Zvonurile despre bunăstarea oferită de lucrul în fabrică s-au răspândit apoi în mod natural printre ţăranii feudali.

Însă, odată cu nemulţumirile primelor generaţii de muncitori au apărut şi instituţiile de dezinformare. Acestea au lansat în mod profesionist zvonuri dezinformaţionale de atragere a ţăranilor în fabrici şi înlocuire a muncitorilor nemulţumiţi. În urma acestor zvonuri, ţăranii au plecat rând pe rând de pe moşiile feudalilor, falimentându-i. Acest lucru practic le-a tăiat orice cale de întoarcere la vechiul stil de viaţă, atunci când experienţa directă despre bunăstarea din fabrică va fi dovedit că aceste zvonuri vor fi fost minciuni gogonate. Oferta mare de mână de lucru din marile centre industriale a condus în mod natural la scăderea salariului, sau la creşterea volumului de muncă al muncitorului. Cei concediaţi nu mai aveau opţiunea de a se întoarce pe moşiile feudalilor deoarece aceştia au ajuns ruinaţi sau siliţi să-şi reorienteze activitatea către industrie, mai curând decât către agricultură. Iată un mod tipic de a face profit în perioada capitalistă prin dezinformare, altfel decât în cazul jafului armat realizat cu ajutorul spionajului militar.

O foarte importantă latură a proto-spionajului civil practicat la începutul erei industriale a fost identificarea semnelor pentru apariţia unei revolte în interiorul fabricii. Concedierea muncitorilor blazaţi, obosiţi şi cârcotaşi a fost şi încă este o practică specific capitalistă, pentru a tăia din faşă apariţia unei greve. Această soluţie reprezintă un mecanism mai eficient de a extrage maximul de profit din munca executantului de ordine, cu riscuri minime în ceea ce priveşte revolta şi răzbunarea pe cel ce le dă. Idealul capitalismul secolelor 18 şi 19 a fost extracţia din mentalitatea rurală a potenţialilor muncitori, exploatarea lor maximă ca muncitori în spaţiul urban sau periferic; după ce aceştia devin neproductivi şi revoltaţi ideal ar fi retrimiterea lor în spaţiul rural, spre a se odihni. Peste o anumită perioadă de timp urmaşii lor vor fi trecut prin acelaşi proces.

În secolul al 18-lea acest plan a funcţionat. Dar muncitorii secolului al 19-lea au început grevele, şi atunci a trebuit să li se dea drepturi în plus. Cantitatea acestor drepturi a dus la experimente sociale odioase în secolul al 20-lea. Preţul testării rezistenţei lor la ameninţări brutale precum cele două războaie mondiale, după cum am arătat pe scrut la minutul 81 din documentarul meu “Sadismul în politica internaţională” . Deşi în zilele noastre legislaţia din majoritatea ţărilor civilizate descurajează aşa ceva, totuşi ea nu o interzice în mod expres, prin sancţiuni. Angajatul concediat poate primi anumite compensaţii dacă foloseşte aceste prevederi legislative şi acţionează în instanţă compania care l-a concediat. Dar pentru preîntâmpinarea unei revolte se foloseşte exact aceeaşi reţetă ca la începutul erei industriale, respectiv concedierea.

În această soluţie de temperare şi preîntâmpinare a revoltei supuşilor, remarcăm din nou diferenţa esenţială între sclavagismul clasic şi cel salarial, despre care am detaliat în capitolul precedent; dacă sclavagismul clasic pedepseşte sclavul fugar pentru a-l da ca exemplu celorlalţi sclavi să nu facă la fel, dimpotrivă, sclavagismul salarial îl încurajează să plece. Şomerii, ce aşteaptă la porţile fabricii un loc de muncă, îl pot înlocui oricând. Celebra piesă de teatru „Moartea unui comis-voiajor” scrisă de Arthur Miller în 1949, reflectă o relaţie de muncă specifică secolului al 19-lea. Succesul ei la public a dus la sistemul de pensii în secolul al 20-lea, prin care cei incapabili să mai muncească sunt ajutaţi să supravieţuiască. Dar în secolul 19 drama personajului principal a fost drama oricărui muncitor. Nu e de mirare că, pe lângă numeroasele greve ale muncitorilor, s-au dezvoltat numeroase idei anticapitaliste, printre care chiar comunismul, care de fapt este de fapt un capitalism ceva mai blând, banul fiind şi aici principalul vector al ierarhiilor de comandă.

Spionajul civil şi eliminarea dizidenţilor politici

Atât etapa avangărzii cât şi cea a sabotajului sunt aplicate aproape identic în dominaţia şi controlul populaţiei civile de casta privilegiaţilor, la fel cum strămoşii lor, jefuitorii, le-au aplicat pe cetăţile asediate. Ne putem imagina că în prima perioadă a erei industriale aceste tehnici erau aplicate aproape identic pe descoperirea şi izolarea muncitorului recalcitrant. Oglinda pentru aşa ceva este spionajul din fabricile comuniste, unde cei care criticau partidul şi conducătorul erau izolaţi. Dezinformarea capitalistă ne-a făcut să-l vedem la antipodul comunismului, însă cele două sisteme sunt etape ale aceluiaşi sistem global. La începuturile sale capitalismul a procedat cu muncitorii recalcitranţi la fel cum comunismul a torturat şi trimis în închisori dizidenţii politici.

După ce populaţia a început să vadă cu ochi răi aceste practici draconice ale capitalismului de secol 19, atât comunismul, dar mai ales capitalismul (comunism avansat), au folosit metode ceva mai delicate de luptă împotriva dizidenţilor. De exemplu, studenţii protestatari de la Belgrad din 1968 nu au fost reprimaţi de autorităţile iugoslave, însă au fost blamaţi pentru că profită de neajunsurile societăţii pentru a produce şi mai multe probleme. Spre deosebire de reprimarea brutală din 1989 a protestatarilor din piaţa Tiananmen de către dictatura comunistă chineză, astfel de metode reflectă o dictatură mai uşoară, mai puţin sângeroasă. În acelaşi mod, în România greviştii din 1987 de la uzina Tractorul Braşov nu au fost arestaţi sau torturaţi ca în perioada comunismului stalinist, ci au fost lăsaţi să lucreze la negru, fără însă a mai fi vreodată angajaţi în posturi similare. Reprimarea brutală a protestatarilor din 1989 a fost produsul unor diversiuni masive operate de securiştii recrutaţi de CIA, după cum am arătat la minutul 69 din documentarul meu “Sadismul în politica internaţională

Capitalismul occidental vrea să-şi arate opoziţia faţă de dictaturi în general, însă a făcut şi el exact acelaşi lucru cu proprii dizidenţi precum dictaturile comuniste. Aşa ceva s-a întâmplat în cazul unor artişti de la Hollywood în 1947 care au intrat în celebra „listă neagră de la Hollywood” (cunoscută şi sub numele de „Lista lui Bill”), în care au fost consemnaţi scenaristul Dalton Trumbo, cunoscutul actor Kirk Douglas sau actriţa Katharine Hepburn. Aceştia şi alţi 79 de artişti au fost excluşi pentru o perioadă din planurile de filme sau alte proiecte de la Hollywood, pe baza viziunii lor politice neoficiale. Sunt unele voci care susţin că numărul lor ar fi fost însă mult mai mare.

Pentru ei a fost înfiinţat la Hollywood aşanumitul „Comitet de supraveghere al activităţilor antiamericane” (House Un-American Activities Committee). Acesta a funcţionat ca o nouă inchiziţie, în sensul că toţi au fost acuzaţi în bloc că susţin comunismul. Unele dintre ideile celor luaţi în vizorul acestui comitet de supraveghere erau într-adevăr comuniste, dar multe erau antipoliticianiste, în sensul că nu sprijineau nici capitalismul şi nici comunismul, ci o viaţă lipsită de „isme”. Dar toate erau tratate ca idei comuniste. Sistemul a eliminat din faşă sub acuzaţia de „comunism” orice era împotriva mentalităţii profitumului.

La fel ca şi în cazul dictaturilor blocului comunist care spionau instituţiile de artişti, în acest comitet au fost recrutaţi actori sau infiltraţi direct agenţi ai spionajului civil. Şi, exact la fel ca în cazul colaboratorilor cu poliţia politică din blocul comunist, şi cei care şi-au denunţat colegii dizidenţi au fost sprijiniţi spre ascensiune în industria filmului. Unul dintre aceşti colaboratori a fost şi actorul mediocru Ronald Reagan, care avea să devină apoi preşedintele SUA.


Diferenţa acestei măsuri de marginalizare a dizidenţilor faţă de cele descrise mai sus din comunism constă doar în capacitatea incredibilă a capitalismului de a le justifica. Dacă ideile celor din „Lista lui Bill” ar fi fost răspândite în întreaga societate nord-americană, atunci profitul pilonilor capitalismului ar fi fost mai mic. Acesta este un adevăr incontestabil şi justificabil pentru majoritatea americanilor. Dimpotrivă, când muncitorii grevişti cer drepturi la fel ca în perioada capitalistă, comunismul nu-i mai poate acuza de capitalism, pentru că asta era însăşi retorica partidului comunist.

Dincolo de această coerenţă superioară de a justifica măsurile dictatoriale, capitalismul (ca dictatură evoluată) mai are şi capacitatea a de a depista dizidenţii cu mult înainte de a ieşi în stradă şi a protesta împotriva autorităţilor. Crearea permanentă de războaie de către SUA, şi antrenarea în ele şi a altor ţări civilizate, este exact acest dispozitiv de extragere a viitorilor dizidenţi într-o retorică naţionalistă, şi convertirea lor în acţiuni profitabile, fie pentru SUA fie pentru economia mondială. În loc să se lupte cu propriile autorităţi în stradă, sistemul dezinformaţional american i-a făcut să se lupte cu naţiuni şi popoare diferite la mii de kilometri distanţă, prin crearea artificială de războaie.

Dar, deasupra acestor metode rudimentare au fost capodoperele de dezinformare despre care am descris în cele două secţiuni anterioare, precum ştergerea numelui dinastiei Rothschild din prim-planul vieţii publice sau actele de măreţie şi caritate încercate de John D. Rockefeller. În loc de eliminarea jurnalistei Ida Tarbell, care a dezvăluit în revista McClure's practicile dubioase ale companiei sale Stadard Oil, iată că actele de măreţie şi caritate i-au spălat imaginea, transformându-l într-un personaj cu alură aproape mistică dintr-o persoană lipsită de empatie şi respect pentru. Acestea este puterea dezinformării. În următoarea secţiune voi aduce detalii în plus faţă de mecanismul dezinformării prin analiza rolului presei în acest demers .

Popular Posts

Labels