(ro- for English scroll down) Baldovin Concept a fost pentru o perioada in imposibilitate de a fi publicat pe Facebook. Probabil ca unii dusmani ai sigurantei femeilor au fost deranjati de articolele scrse aici in ultimul an, si l-au raportat masiv ca spam, desi continutul sau nu contine reclame si nu vinde nimic. La rugamintile mele, dvs. cititorii ati contraraportat ca spatiu sigur care nu incalca standarderele comunitatii, pentru care va multumesc.
Eng- Baldovin Concept was for some time banned to be published on Facebook. Probably some women's security enemies were disturbed by the last year's articles I wrote here and received multiple negative spam reports to Facebook, although its content doesn’t contain advertising or any kind of commerce. But due to my asking for help, you the readers counter-reported this space as safe, not going against the Facebook Community Standards, so I thank you for that.
2.5.4.7.2.2. (continuare) Tehnica de dezinformare prin camuflare în documente 2
În acest articol continui descrierea variantelor de dezinformare prin camuflare în documente, prin descrierea grupului care nu sînt specifice doar dezbaterilor ci şi materialelor permanente de presă.
Dezinformare prin jargon lingvistic
Această variantă a tehnicii de dezinformare prin camuflare în documente se manifestă prin abstractizarea unor formule sau fraze într-un termen specializat, neînţeles de majoritatea cetăţenilor. Pentru profesionişti el are în mod natural rol de simplificare a limbajului, la fel cum este titlul, sau rezumatul pentru un conţinut mai amplu. Însă comunicarea prin aceşti termeni pentru omul simplu, nespecializat în acel domeniu, fără definirea iniţială a lor, este o formă de necomunicare, de fapt. Acest lucru se poate întâmpla natural, neintenţionat, datorită grabei emiţătorului. Însă aşa ceva poate fi şi o strategie deliberată de a produce confuzie receptorului. Limbajul profesioniştilor unor domenii specializate şi nepopulare poate astfel deveni astfel de neînţeles pentru omul simplu, nefamiliarizat cu termenii săi.
Cel mai clar exemplu în acest sens este limbajul juridic. Acesta face uneori exces de termeni tehnici care au corespondenţă în termeni comuni, ştiuţi de toată lumea. De exemplu termenul juridic „poprire” este înţeles de mai puţini oameni, însă termenii echivalenţi precum „recuperare” sau „amendare” sau chiar „executare”, sînt cunoscuţi şi înţeleşi de majoritate, dar evitaţi în documentele oficiale. Unii termeni ai limbajului juridic sînt necunoscuţi vorbitorilor curenţi de limbă pentru faptul că acoperă realităţi, proceduri şi domenii necunoscute pentru ei. Din moment ce apar în documente publice, ei ar trebui definiţi la finalul paginii sau în note de subsol, sau numerotaţi cu corespondenţă într-un dicţionar juridic oficial, pentru a fi înţeleşi şi de nespecialişti. Era internetului a facilitat însă deschidere, şi orice termen juridic poate fi găsit în mediul online şi înţeles de oricine. Într-o dezbatere însă aşa ceva nu se poate face instantaneu, şi poate fi un punct de bruiaj pentru adversar.
O mulţime de domenii au astfel de termeni specializaţi. Spionajul civil foloseşte termenul „defectare” pentru ceea ce în limbajul militar clasic se cheamă „dezertare”. Spionajul civil nu este tocmai o armată clasică. Însă cei doi termeni sînt în cea mai mare parte echivalenţi şi pot fi folosiţi ca atare în materiale de popularizare. Însă, ne putem închipui că spionajul civil nu are interes popularizarea unor adevăruri privin însăşi funcţia sa în societatea contemporană, ci dezinformarea. Excesul de termeni tehnici poate duce la pierderea atenţiei receptorului, adică însuşi sensul dezinformării.
Mai departe voi descrie acele variante de dezinformare prin tehnica de camuflare în documente folosită cu preponderenţă de mass-media şi mai puţin de comunicarea colocvială.
Falsa dezbatere
Această variantă de dezinformare prin camuflare în documente este aplicarea în limbajul vorbit al sofismului falsei dileme din logică. Prin el se creează iluzia existenţei doar a două opţiuni dintr-un număr care este de fapt mai mare. Astfel că el exclude astfel cel puţin o altă opţiune, de obicei cea care contează pentru informarea corectă a opiniei publice. În acest caz, dezinformarea are rol de cenzură în toată regula; diferenţa dinte această variantă de camuflare şi cenzura clasică este aceea că informaţia rămâne publică, nu este interzisă, doar că nimeni sau foarte puţini îi dau atenţie, sub forţa dezinformării.
Cel mai concludent exemplu de falsă dezbatere este discursul electoralist al demagogilor privind politicile de stânga sau de dreapta. Astfel de false şi interminabile dezbateri se văd între socialişti (stânga) şi creştin-democraţii (dreapta) europeni sau democraţi (stânga) şi republicani (dreapta) în SUA. Aceste doctrine economice se referă la tipul de joburi creat pentru cetăţeni în spaţiul social: politica de stânga creează locuri de muncă patronate de stat în zona birocratică; politica de dreapta le creează în zona productivităţii, patronate de companii private. Primele sunt ceva mai lejere, însă creează şi un soi de plictiseală şi plafonare angajatului, pe lângă un câştig minim. Locurile de muncă „de dreapta” sînt mai bine plătite, însă duc şi la un stres mai mare şi, pe termen lung, la întărirea predispoziţiei spre revoltă a angajatului. Dezbaterile dintre demagogi în talk-showuri vizează o nesfârşită oscilare între valorile conservatoare ale siguranţei vieţii de zi cu zi şi cele liberale ale creşterii productivităţii şi evoluţiei tehnologice. Fiecare dintre aceste poziţii excelează într-una dintre aceste valori în detrimentul celeilalte. Promovarea dezbaterilor dintre adepţii uneia dintre aceste doctrine şi ceilalţi reprezintă o tehnică de dezinformare prin tehnica falsei dezbateri în documente. De fapt principala problemă politică a societăţii contemporane nu este o dezbatere între două tendinţe naturale în organismele vii, care vor conlucra mereu împreună în angrenajul comportamentului. Principala problemă politică a societăţii contemporane este acea de a extinde în întregul gros al societăţii tehnologia disponibilă la acest moment şi nivelul de trai aferent acesteia. Clasa marilor industriaşi şi bancheri s-a interpus în mod abuziv între tehnologie şi grosul societăţii, astfel că o parte dintre membri speciei nu pot beneficia de avantajele tehnologice atinse de umanitate.
În România cel mai clar exemplu de dezinformare prin tehnica falsei dezbateri în documente este propagarea dezbaterilor dintre adepţii teoriei loviturii de stat şi cei ai revoluţiei în decembrie 1989. Am arătat în detaliu în cartea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” că tragedia din 1989 nu a fost nici lovitură de stat/palat şi nici revoluţie . În realitate atunci s-a întâmplat o invazie CIA prin instigare la război civil cu rol de a absorbi în raza capitalismul spaţiile est-europene, după cum am arătat în documentarul meu „Eroii au murit.1899. CIA” . De 35 de ani România e sufocată de această falsă dezbatere, fără să vadă adevărata faţă a tragediei din decembrie 1989.
Ambiguizarea (interpretarea/redarea deformată a unui subiect sau a unei ideologii)
Această variantă a tehnicii de dezinformare prin camuflare în documente constă în expunerea deliberat distorsionată a unui subiect sau a unei ideologii cu scopul de a împiedica opinia publică să ajungă la ea. Subiectul principal este în aşa manieră deformat încât atrage atenţia opiniei publice prin altceva decât prin ce ar atrage atenţia dacă ar fi prezentat corect. Ambiguizarea trebuie diferenţiată de forma de denigrare prin contracarare în documente prin faptul că nu se referă la o teorie nouă, special creată de spionajul civil pentru a mima dizidenţa politică, ci la o teorie creată de dizidenţa politică autentică. Ambiguizarea este o trivializare serioasă, una care reduce subiectul la elemente mai puţin importante. Aşadar, diferenţa faţă de varianta de trivializare constă în absenţa umorului cu care se face interpretarea unui discurs, de obicei distratorul simulând prostia, nivelul intelectual redus sau chiar abuzul de substanţe psihoactive. Cele două variante pot fi îmbinate între ele în decursul aceluiaşi discurs, dezinformatorul trecând succesiv de la băşcălie la inepţie şi invers.
Ambiguizarea se aseamănă şi cu varianta banalizării, singura diferenţă fiind aceea că banalizarea aduce un subiect mai grav în discuţie, în timp ce ambiguizarea aduce o mulţime de alte subiecte, mai puţin importante, dar care îl înfundă pe cel dorit a fi ascuns.
Varianta de tipul haosului informaţional a tehnicii de dezinformare prin camuflare în documente se află la polul opus faţă de cenzura clasică, însă în mod ciudat are cam aceleaşi efecte, respectiv împiedicarea mesajului dinspre emiţător spre receptor. Cenzura clasică constă în alterarea maximă a tuturor probelor unui eveniment sau ale unui document, în aşa fel încât nu mai rămâne nimic din el spre a fi comunicat pentru opinia publică. Haosul informaţional se apropie mult de aşa ceva, cu diferenţa că probele nu sînt alterate, nu se sustrage nimic din ele, dimpotrivă, ele sînt îngropate cu detalii nesemnificative din care opinia publică nu mai înţelege nimic. La acest aflux uriaş de informaţii omul simplu preferă să se ocupe de altceva decât să urmărească subiectul.
Iată că cenzura neo-sclavagismului capitalist se poate manifesta şi prin ascunderea epicentrului unei drame prin supraexpunere mediatică a straturilor vecine (efectele epicentrului). Pe termen mediu aşa ceva provoacă o lehamite faţă de subiect din partea opiniei publice, indiferent de cât de spectaculos e evenimentul la început. Între timp, în loc de epicentrul real, spionajul civil aduce un fals epicentru, unul clonat , care intră în percepţia publică după modelul reclamei, prin asociere imediată cu drama întâmplată. Acest refuz natural al opiniei publice de a mai şti ceva decât varianta oficială are rol de adevărat scut indirect pentru obturarea adevărului despre epicentrul real comunicat de dizidenţii politici. Între timp, spionajul civil vine cu un subiect de dezinformare indirectă prin tehnica clonării în realitate, care maschează şi mai tare comunicarea adevărului pentru obedienţii politici.
Varianta de tipul haosului dezinformaţional a tehnicii de dezinformare prin camuflare în documente seamănă destul de bine cu cea a ambiguizării descrisă mai sus, cu diferenţa că pare una serioasă, meticuloasă, spre deosebire de cealaltă care pare una nătângă, incompetentă. Însă în ambele cazuri sistemul dezinformaţional face o mediere viciată între epicentrul informaţional dorit comunicat de emiţător şi opinia publică.
Cel mai clar exemplu pentru această variantă a tehnicii camuflării în documente este cel al haosului informaţional creat în jurul lui Osama Bin Laden în anul 2002 şi pe finalul lui 2001 în mass-media oficială. Nici măcar o singură voce nu a fost lăsată să pună sub semnul întrebării această alegaţie lipsită de cel mai elementar probatoriu, care a coborât principiile justiţiei către Evul Mediu. A fost nevoie de apariţia mişcării pentru adevăr la 11 septembrie (9/11 truth movement) şi a cărţii lui David Ray Griffin „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” în 2004 (după care s-a făcut acest documentar ), pentru ca opinia publică nord-americană să înţeleagă în bună măsură că a fost supusă la un amplu proces de dezinformare.
În ceea ce priveşte tema Pearl Harbor, cel mai evident caz de dezinformare prin această variantă este seria de vloguri „Pearl Harbor Minute by Minute”, publicată pe platforma de găzduire video Youtube în 2020, deci destul de recentă. Această serie este compusă din 10 episoade a câte 30 de minute fiecare, cu toate detaliile posibile existente în jurnale individuale ale celor participanţi, şi poate chiar plantate . Nivelul acesta de detaliu este mult peste capacitatea omului mediu de a urmări un subiect, lipsit de umor sau divertisment. În această serie este amintit şi radarul de la Opana, care a surprins avioanele japoneze venind cu 50 de minute înainte de atac dar şi despre submarinul depistat şi scufundat . Dar aceste detalii semnificative nu sînt redate în acelaşi episod şi nu se face astfel o asociaţie logică între ele. Aceste două evenimente sînt tratate ca nişte scăpări inerente ale unei armate nepregătite. Ne putem imagina că armata SUA nu era în stare să realizeze aceste interceptări atât a avioanelor cât şi a submarinului, dacă era nepregătită. De asemenea, circumspecţia amiralului James O. Richardson faţă de mutarea bazei de la San Diego California la Pearl Habor, Hawaii, este semnul unei înalte calificări militare şi capacităţi de anticipaţie pe care comandanţii navali şi militari americani o aveau în acel moment.
Acest haos dezinformaţional făcut prin hiper-inflaţia de detalii presărate între cele două evenimente are scopul de a submina legătura logică între ele. Implicit ele subminează şi ideea de cunoaştere în prealabil a atacului de către pilonii administrativi ai SUA. Dar atacul nu a fost doar cunoscut ci şi pregătit în prealabil de către FBI în colaborare cu casta Zaitatsu sin Japonia, după cum am arătat în detaliu în secţiunea dedicată exploziei depozitului de muniţie al navei USS Arizona şi în aceasta .
Deşi seria se numeşte „Pearl Harbor, minut cu minut”, şi ne sufocă cu detalii nesemnificative, ea nu începe cronologic descrierea evenimentelor. Ea ar fi trebuit să menţioneze iniţial demiterea amiralului James Richardson la începutul anului 1941, după ce protestase anterior la Washington despre relocarea bazei flotei din Pacific de la San Diego, la Pearl Harbor. Abia la minutul 4 din episodul 3 se spune despre demiterea amiralului Richardson, când majoritatea celor cu inteligenţă medie au renunţat să mai urmărească subiectul datorită acestui stufăriş informaţional. Un astfel de detaliu, împreună cu cel al radarului şi submarinului duc la concluzia probabilă că aacul de la Pearl Harbor a fost plănuit.
Demiterea amiralului Richardson este cel de-al doilea indiciu ca importanţă de cunoaştere în avans a atacului. Primul indiciu este repetarea exactă a scenariului la Clark Field, în Filipine, la nu mai puţin de 9 ore de când s-a întâmplat Pearl Harbor, când ştirea dăduse deja ocolul pământului. De aceea, printre dizidenţii politici, Clark Field este numit şi Pearl Harbor 2. Iată cum această serie dezinformaţională de mini-documentare exclude posibilitatea ca atacul de la Clark Field să facă parte din fenomenul general Pearl Harbor. Observăm cum ea ciupeşte astfel discret cel mai important indiciu al naraţiunii cunoaşterii prealabile a viitorului atac al japonezilor de către pilonii administrativi ai SUA.
Apoi, celelalte 3 indicii prezentate în această serie nu sunt redate la nivelul de detaliu în care sînt redate celelalte teme de balast dezinformaţional prin care sînt camuflate. Ele nu apar în mod deliberat unul lângă celălalt, tocmai pentru a nu permite legătura logică între acestea, ci izolarea lor în haos dezinformaţional. Am arătat într-o secţiune din cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” că exact acelaşi model s-a încercat în izolarea şi dispersarea pe mai multe rânduri în Cimitirul Eroilor din Bucureşti a crucilor victimelor celor mai mari inginerii sociale ale tragediei din 1989, respectiv masacrul militarilor unei unităţi militare la Otopeni şi cel al grupului Trosca la MApN . Dacă tema demiterii amiralului Richardson apare abia în episodul 3, celelalte 2 indicii sînt izolate într-unul din primele două episoade. La minutul 12 din episodul 1 se spune despre observarea submarinului, la 90 de minute înainte de atac, şi nimic despre demiterea amiralului James Richardson sau interceptarea avioanelor cu 55 minute înainte de atac de către staţia de radar Opana.
La minutul 21 din episodul 2 se spune despre interceptarea avioanelor cu 55 minute înainte de atac de către staţia de radar Opana, dar şi despre existenţa a altor 4 baze radar de pe insula Oahu. Nu se spune numele celor doi operatori , George Elliot şi Lockard, pentru a submina interesul publicului de a căuta detalii despre ei şi a vedea cum au fost trataţi după război, în special primul… De asemenea, nu se spune nimic despre foarte importantul ordin ca staţiile să rămână închise după ora 7. Acest ordin a fost urmat de operatorii celorlalte 4 staţii, dar refuzat de unul dintre cei nai mari eroi americani, cvasi-necunoscutul George Elliot, care nu a vrut să lase staţia nesupravegheată şi a repornit aparatele. După cumam menţionat mai sus, nu se spune nimic nici în acest episod despre demiterea amiralului James Richardson sau despre scufundarea submarinului.
Cine doreşte se poate duce şi investiga o perioadă acele subiecte, aşa cum am făcut eu cu tema Pearl Harbor. Dar majoritatea populaţiei nu are acei 2-3 ani cât mi-a luat mie pentru cercetarea acelor evenimente. De aceea omul simplu are nevoie de un rezumat de genul celui făcut de mine în acest subcapitol. Ei bine, „rezumatele” făcute de departamentul de dezinformare al spionajului civil, şi apoi retransmise către media oficială atestă o astfel de ambiguizare a temei încât opinia publică nu înţelege faptul că acel groaznic eveniment a fost plănuit de marii industriaşi şi bancheri, în sensul escaladării unei catastrofe umanitare, care este foarte profitabilă pentru ei.
La noi în România, cel mai stringent exemplu a acestei tehnici este dosarul stufos în peste 50 de volume despre Gheorghe Dincă, dat opiniei publice ca fals autor al răpirii şi uciderii adolescentei Alexandra Măceşanu în 2009 . Hiper-expunerea sa în asociere cu fata a creat naivilor creduli faţă de autorităţi iluzia că el ar fi răpit-o sau ucis-o sau traficat-o. În felul acesta sadicii din vârful ierarhiei statului au creat şi o falsă cauză pentru dispariţia fetei dar şi un fals efect pentru ce s-a întâmplat cu ea după aceea, scăpându-l astfel pe colegul lor de perversitate morbidă.
Publicitatea (advertising)
Despre advertising am spus suficient în cel mai citit articol scris de mine pe această platformă , pe care l-am absorbit ca secţiune în această carte. Dar aceste false calităţi ale produselor pot fi folosite şi pentru bruierea mesajului unui anumit emiţător ce comunică anumite informaţii ce se doresc scoase din atenţia publică. Publicitatea în acest caz vine cu forme de dezinformare prin variante de tip bruiaj, banalizare, relativizare şi cosmetizare. Mai mult decât atât, publicitatea are rol de hiperinflaţie informaţională dar nu pe subiectul dorit ascuns din atenţia publică, ci pe subiecte externe care banalizează astfel pe cel dorit ascuns din atenţia publică. Mai simplu spus, în loc ca omul simplu să se gândească la tragedia de la Pearl Harbor sau din decembrie 1989 de la noi, el se gândeşte la iluziile promovate de materiale de dezinformare prin publicitate despre calităţi mitologice ale anumitor produse.
Divertismentul în exces
Divertismentul este acea parte a culturii care prezintă doar partea frumoasă a lumii contemporane, adică ideea de sfârşit fericit (happy ending). El poate fi redus la petrecerea continuă, eliminarea rivalilor şi norocul în dragoste, adică tot ce-şi doreşte un om. Dar cei mai mulţi nu pot atinge decât parţial aceste idealuri, şi de aceea divertismentul creează o bulă iluzorie de săpun în jurul lor. Aşa ceva poate funcţiona ca antidepresiv în proporţii moderate şi poate ajuta omul simplu să uite de inechităţile societăţii contemporane. Însă, asemenea oricărui antidepresiv, consumat în exces bulă iluzorie de săpun poate deveni dependenţă şi izolare. Divertismentul în exces poate deveni dintr-o bulă iluzorie o adevărată peşteră din mitul lui Platon, care împiedică opinia publică să afle adevăruri dureroase. Într-adevăr, viaţa nu este şi nu trebuie să fie doar durere, trebuie să ne şi relaxăm, fie şi prin divertisment. Însă atunci când divertismentul prezintă viaţa doar ca o grădină de trandafiri, şi ea de fapt este de fapt o peşteră, vorbim deja de dezinformare. Rezultatul este o pierdere a lucidităţii asemenea abuzului de substanţă psihoactivă, adică permanentă înfundare în negura neo-sclavagismului .
Şi despre tema divertismentului am scris într-un articol anterior, absorbit ca secţiuni în această carte, precum jocurile agresive sau prin proiectul meu artistic început în 2009 numit „Corruption Story”, care a adus şi o investigaţie sociologică a fenomenului Hollywood . O primă analiză pe care am făcut-o pe această temă viza un număr de 18 actori şi oameni de film reprezentativi pentru Hollywood care au făcut un video motivaţional pentru a convinge cinefilii şi nu numai să meargă şi să voteze . O astfel de campanie era menită să cârpească ideea de democraţie, în contextul lehamitei majorităţii faţă de politică şi a absenteismului constant de peste 50 % de la vot. Am arătat 8 reclame ascunse în interiorul unor filme pentru companii mari în care jucau unii dintre actorii din lista celor 18. În acelaşi fel filmele comerciale înglobează reclame şi pentru produsele spionajului civil. Voi arăta într-o secţiune ulterioară cum filmele de la Hollywood au întreţinut minciuna seculară despre Pearl Harbor şi alte teme sensibile din istoria modernă şi contemporană.
Toate tehnicile de dezinformare indirectă ale realităţii din categoriile B (de presiune psihologică) şi C (de reparaţie) se aplică identic şi în documente, cu diferenţa specifică celor două medii.
2.5.4.7.2.2. Tehnici de dezinformare indirectă în documente
Tehnicile de dezinformare indirectă în realitate se aplică şi cele din documente. Termenul de „document” este mai larg decât cel încetăţenit în limbă, cu argumentul imitării unei realităţi trecute. Până la apariţia fotografiei, documentul se reducea la actul scris şi, parţial, la produsele artelor plastice precum pictura, desenul , sculptura etc. Fotografia, filmul şi înregistrarea audio au devenit documente odată cu tehnologia epocii moderne, în acord cu evoluţia ei, completând textul (scris). Însă sub raport tehnic, document este şi limbajul curent, colocvial sau stilistic, deoarece cuvintele vorbite comunică o realitate trecută sau anticipată, ficţională, la fel ca şi textul. Acest grup de tehnici descris în această secţiune se referă exact la documentele scrise sau vorbite, şi auzite de o mulţime sau înregistrate şi multiplicate prin mijloacele contemporane de propagare. Fotografia, filmul şi înregistrarea audio, fiind reprezentări foarte fidele ale realităţii nu pot face obiectul dezinformării indirecte în documente, ci doar suportul prin care textul scris sau vorbit se propagă. Orice încercare de dezinformare prin modificarea post-factuală a conţinutului din aceste documente se încadrează la tehnicile de dezinformare directă precum plantarea, alterarea sau manufacturarea probelor, aşa cum le-am descris începând de aici .
Dezinformarea indirectă în documente nu vizează decât într-un caz o realitate viitoare, ficţională, deşi în ea se pot strecura tehnici de dezinformare directă. Acest caz este cel al falsului efect, după cum vom vedea mai jos. În rest toate aceste tehnici rămân în limitele pretenţiei de realitate obiectivă a conţinuturilor comunicate în document. Prin urmare actul dezinformaţional din cadrul tehnicilor de dezinformare indirectă se aplică preponderent evenimentelor trecute. Uneori e destul de greu de distins între realitate şi document, deoarece realitatea fierbinte ce comportă dezinformarea nu este percepută direct, ci prin intermediul presei, adică tot prin document. Însă, dacă nu există interdicţii din partea autorităţilor din partea unor jurnalişti independenţi, în general relatarea evenimentelor prin intermediul presei e obiectivă. Ea se modifică în timp, prin sinteză, devenind dezinformare cu concursul modificării însele a reprezentărilor mnezice. Despre astfel de evenimente trecute consemnate de documente este vorba în cazul tehnicilor de dezinformare indirectă în documente.
Tehnicile de dezinformare indirectă în documente trebuie net diferenţiate de ştirile false specifice exclusiv presei în căutare de audienţă, deşi sub raport strict matematic ele sunt identice, ambele comunicând minciuni. Însă fenomenul ştirilor false a fost folosit curent de presa tabloidă pentru a atrage un cât mai mare număr de cumpărători. Dezinformarea indirectă în documente este acel fake news lansat direct de spionajul civil special pentru a improviza în documente ceea ce nu s-a putut face în realitate din lipsă de timp sau din cauza unor costuri mult prea mari. Diferenţa dintre fake news-ul tabloid (comercial) şi cel dezinformaţinal constă în absenţa aspectului bombastic, şi în continuarea ştirilor pe această temă timp de mai multe săptămâni. De obicei fake news-ul comercial durează câteva zile , atât cât opinia publică începe să afle despre minciuna ascunsă în ştirea falsă. Pentru a-şi acoperi minciuna, trustul care a folosit fake- news-ul comercial lansează o altă temă de fake- news cu rol de camuflare, puţini fiind cei care vor sesiza în asta o strategie de manipulare.
Dar, inclusiv dezinformarea foloseşte înlocuirea unei teme cu alta odată ce începe să fie dominată de mentalitatea dizidentă. Este sugestiv exemplul din secţiunea anterioară cu începerea războiului din Vietnam pentru a acoperi ciudăţeniile din Cel De-al Doilea Război Mondial, în special atacul de la Pearl Harbor. De asemenea,în zilele noastre acelaşi model l-am văzut la acoperirea minciunilor spuse în pandemia de COVID-19 cu instigarea invazia Ucrainei de către Rusia şi devastatorul război care încă a activ acolo şi acum.
Tehnicile de dezinformare indirectă în documente le repetă pe cele din realitate, aşa cum le-am descris în secţiunea anterioară. În continuare am să le descriu pe câteva dintre ele, urmând ca restul să fie descrise în următoarele articole pentru a nu-l lungi prea mult pe acesta.
Antecedenţa (falsă cauză) în documente
Această tehnică se regăseşte foarte clar în documentarele despre Cel De-al Doilea Război Mondial şi ororile sale care oferă mincinos ca principală cauză pentru apariţia sa pe Adolf Hitler în zona Europeană şi ultranaţionalismul japonez în zona din Pacific. Am arătat la nivel mediu de detaliu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” faptul că acest război a fost instigat în sensul contracarării antisemitismului ce s-a amplificat din reacţia opiniei publice occidentale la criza din 1929 şi faţă de sistemul bancar în general. Antisemitismul german şi ultranaţionalismul japonez se aflau într-un procent de mult sub 50% din populaţia Germaniei şi Japoniei. Prezentarea excesiv de detaliată a acestora în documente a avut rol de camuflare a sprijinului pe care pilonii capitalismului occidental l-au jucat în apariţia şi dezvoltarea acestor mişcări politice, şi instigarea acestui sângeros război. La minutul 49:32 din documentarul linkat mai sus am arătat rolul pe care compania americană General Motors l-a avut în dezvoltarea industriei de maşini germane destinate războiului. De asemenea, la minutul 52 am arătat cum cei mai importanţi industriaşi germani, respectiv Fritz Thyssen, Hjalmar Schacht sau Wilhelm Keppler, aflaţi în relaţii apropiate cu omologii lor americani, l-au avut faţă de ascensiunea la putere a lui Hitler. De asemenea, începutul acestui subcapitol a arătat în detaliu cum spionajul civil american a contribuit la realizarea tragediei de la Pearl Harbor . Descrierea în detaliu în aceste documente dezinformaţionale a vieţii lui Hitler precum şi a ultranaţionaliştilor japonezi, cu ignorarea cauzelor principale ale acestui război, este o tehnică de dezinformare prin antecedenţă (falsă cauză) în documente.
Am arătat în această secţiune cum s-a manufacturat ideologic justificarea atacului japonez asupra bazei de la Pearl Harbor. Acest atac nu a avut nici un rol strategic în dinamica unui interes economic; el a fost o forţare de stabilire indirectă a unei false cauzalităţi între interesul japonez de a exploata petrolul din Indiile Olandeze şi a scăpa astfel de fantomatica opoziţie a flotei din Pacific a SUA aflată în partea opusă. Ei bine, iată cum acea naraţiune este şi un bun exemplu de dezinformare indirectă în documente, relevând această tehnică a falsei cauzalităţi.
Un alt exemplu, mai aproape de zilele noastre, este justificarea prin tehnica de falsă cauzalitate a relaţiei dintre Osama Bin Laden împreună cu fantomatica organizaţie teroristă Al Quaeda şi atacurile de la 11 septembrie 2001 asupra turnurilor gemene ale complexului World Trade Center de la New York. Cartea „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” a lui David Ray Griffin şi documentarul făcut după ea , au arătat că în această tragedie au fost implicate forţe mult mai puternice, cel mai probabil manufacturate de spionajul civil. Dar, pentru faptul că Bin Laden şi Al Quaeda au avut mesaje ostile faţă de SUA, ei au fost declaraţi responsabili pentru aceste atacuri, creându-se astfel un fals efect din aceste declaraţii.
În România cel mai vizibil exemplu de falsă antecedenţă în documente constă în discursul denigrator al mass-media la adresa poporului român cum că n-ar fi votat bine la alegerile din ultimii 33 de ani, sau alte particularităţi naţionale naturale, regăsibile în variante asemănătoare şi la alte popoare. Dacă în primii ani de după 1990 poporul poate fi învinuit pentru că n-a votat reprezentanţii capitalismului (deşi la dezastru ce a urmat, asta pare să fi fost mai curând o calitate), după aceea poporul a votat şi politicieni de dreapta. De fapt, principala cauză a dezastrului social în care se află România este intenţia spionajului civil de a strămuta populaţia în scopul de a acoperi deficitul demografic din Occident, după cum am arătat în recentul meu documentar „Eroii au murit.1899. CIA”
Consecutivitatea în documente
Această tehnică de dezinformare indirectă este similară celei a realităţii, cu singura diferenţă că evenimentele nu s-au produs sau nu se vor produce în realitate, ci sînt deduse sau sugerate dezinformaţional. Tipic pentru acest tip de dezinformare este sperierea copiilor spre a nu face diferite lucruri, ce pot aduce consecinţe mult mai grave decât în realitate. Adulţii care îi mint astfel o fac însă spre binele lor. Din păcate, adulţii înşişi sînt trataţi precum nişte copii de către spionajul civil prin portavocile lor din presă sau inflencerii din reţelele de socializare. Orice fel de ameninţare voalată şi exteriorizată asupra unor idei antisclavagiste pe care omul simplu le are se includ în această tehnică de dezinformare. De exemplu, susţinerea în documente că lipsa aparatului demagogist ar duce la haos social şi criză economică este o tehnică de dezinformare indirectă de tipul consecutivităţii în documente.
Un caz mai concret al folosirii acestei tehnici este acuzaţia falsă de activişti comunişti adusă dizidenţilor din industria filmului, dispuşi să preia în producţiile de la Hollywood tema sabotajului produs de spionii FBI infiltraţi în personalul militar de la Pearl Harbor . În urma acestei false acuzaţii s-a creat „Lista neagră de la Hollywood”, cunoscută şi ca „Lista lui Bill”. Cei consemnaţi în ea au fost excluşi astfel din industria filmului iar proiectul adevărului despre Pearl Harbor a fost înăbuşit, după cum vedem inclusiv în zilele noastre. O să arăt într-o secţiune ulterioară cum acest proiect a fost contracarat cu o mulţime de filme propagandistice pe această temă, ce validează teoria oficială a atacului surpriză.
La noi în România, cel mai stringent exemplu al folosirii acestei tehnici este zvonul crezut de majoritatea românilor lansat începând din 1989 cum că Ceauşescu l-ar fi ucis pe ministrul apărării Vasile Milea. În contextul minciunii generale promovate de mass-media cum că poporul român s-ar fi revoltat în masă împotriva dictatorului, o astfel de idee părea probabilă, ca un gest de intimidare a subordonaţilor lui Milea. După cum am argumentat la un nivel maxim de detaliu în secţiunea altei cărţi pe care o scriu în paralel cu aceasta , Vasile Milea a fost ucis, cel mai probabil de către un civil fără experienţă cu armele, dar care fusese racolat înainte de CIA, cu scopul de a-i intimida pe capii armatei române că vor păţi la fel dacă vor trage în demonstranţii anti-Ceauşescu, care în majoritate erau spioni CIA sau KGB sau CIA şi KGB infiltraţi. Sau mai bine zis, protestatarii autentici erau infiltraţi între ei, involuntar, fiind minoritari.
Clonarea în documente
Tehnica de dezinformare prin clonare a documentelor este exact acelaşi lucru cu cea a realităţii, respectiv înlocuirea unor documente autentice nefavorabile mentalităţii sadice cu unele contrafăcute ce seamănă cu acestea. La fel ca şi în cazul clonării realităţii şi cea a documentelor trebuie diferenţiată de plantarea probelor în documente, în sensul că nu foloseşte un document real (sau copia lui), ci creează unul care seamănă parţial, niciodată identic cu cel ce se doreşte clonat. Falsul în acte, aşa cum l-am amintit la punctul clonării realităţii din prima parte a secţiunii anterioare , alături de cel parţial al plantării probelor este modelul înţelegerii acestei tehnici. Însă falsul în acte aşa cum îl ştim din codul penal este o tehnică rudimentară de dezinformare, folosită în general de omul simplu. La fel ca şi în cazul alterării probelor , această tehnică a fost desăvârşită de sistemul dezinformaţional avansat al spionajului civil prin infiltrare în discursul adversarilor ideologici şi provocare acolo de efect de „cal troian”, după modelul infiltraţilor DGIPI între protestatarii autentici descris în documentarul meu , „Diversioniştii” .
Diferenţa dintre infiltraţii spionajului civil pentru compromiterea unor proteste de stradă şi cei din clonarea documentelor constă în faptul că în primul caz infiltrarea se referă la fapte iar în cel din urmă ea se referă la idei. Un prim nivel de clonare a documentelor este interpretarea tendenţioasă. Aceasta trebuie diferenţiată de interpretarea eronată a unui document, făcută din neştiinţă, imaturitate sau lipsă de experienţă cu domeniul vizat de document. Dimpotrivă, interpretarea tendenţioasă se datorează unei intenţii de falsă interpretare, făcută exclusiv cu scopul distorsionării mesajului adversarului ideologic în a ajunge la opinia publică. O astfel de tehnică de dezinformare vine pe fondul cunoaşterii şi asumării de cel ce o foloseşte că informaţia preluată din document e distorsionată, nerealistă, neconformă cu spiritul documentului.
Putem aici recunoaşte modelul ştirilor false folosite de presa tabloidă, cu diferenţa că acestea comunică exclusiv minciuni. Dimpotrivă, interpretarea tendenţioasă prezintă o exagerare extremă a discursului oponentului ideologic în sensul caricaturizării sale maxime. Cel mai clar exemplu de dezinformare prin clonare de document în formă de interpretare tendenţioasă este replica lui Ronald Reagan din cadrul dezbaterii pentru fotoliul prezidenţial din 1984 cu Walter Mondale. Vârsta înaintată a lui Reagan a fost o foarte serioasă vulnerabilitate poilitică pentru el; la scurt timp după ce şi-a terminat al doilea mandat i-a fost anunţat diagnosticul de boală Alzheimer. Poate că au existat unele semne ale bolii chiar în acea perioadă, observate de medici, iar Mondale părea gat să îi exploateze această vulnerabilitate, deşi acuzaţia vine dinspre moderator. Replica lui Reagan atestă o foarte puternică echipă de PR politic, şi a constat în aplicarea magistrală a acestei tehnici de clonare prin falsa interpretare, care a stârnit hohote de râs:
"În niciun caz. Nu vreau să fac pe tema vârstei o temă în această campanie. Nu vreau să exploatez, în scopuri politice, tinereţea şi lipsa de experienţă a adversarului meu"
Observăm în această replică cum Reagan mută atenţia dinspre propria problemă cu sănătatea şi vârsta înaintată către incompetenţa adversarului demagogist , cosmetizată într-un foarte abil compliment de tinereţe, deşi se vede că Mondale nu era tocmai un om tânăr. Recunoaştem aici o asemenea distorsionare a acuzaţiei iniţiale şi transformare a ei în contraatac de acuzaţie de incompetenţă. O astfel de manipulare a discuţiei făcea inclusiv acuzaţia iniţială absurdă deoarece, dacă ar fi fost într-adevăr o replică spontană, atunci ar fi demonstrat exact contrariul acesteia, respectiv faptul că preşedintele e în deplinătatea facultăţilor mentale şi chiar dă replici spirituale. Pe lângă intenţia de falsă interpretare, mai recunoaştem în această replică şi ambele forme de dezinformare prin contracarare în documente, respectiv o cosmetizare a vârstei lui Mondale dar şi o denigrare a sa ca „polticianist”, care exploatează prejudecăţile oamenilor privind vârsta, nu calitatea umană, împreună cu acuzaţia de incompetenţă datorată tinereţii şi lipsei de experienţă. Observăm cum demagogia lui Reagan este dublă faţă de cea a oponentului ideologic, acesta întruchipând magistral spiritul mincinos al capitalismului.
Un alt caz de interpretare tendenţioasă ar fi putut fi replica lui Kermit Tyler trimisă celor doi operatori de la staţia radar Opana, cum că avioanele surprinse de semnal ar fi fost americane B-17. Ne aducem aminte de la începutul acestui subcapitol că am arătat că aceste avioane nu puteau zbura de pe coasta vestică a SUA în 1941, când s-a întâmplat atacul japonez la Pearl Harbor . Dar e posibil ca această replică să fi fost plantată ulterior în istorie, sau ea să fi venit de la un superior ierarhic la care Tyler a sunat, la fel cum cei doi operatori au făcut după observarea semnalului cu formaţiunea de avioane japoneze în osciloscop. În acest caz răspunsul său nu se încadrează în această tehnică de dezinformare.
Presa oficială foloseşte constant în zilele noastre această tehnică pentru distorsionarea discursului dizidenţilor politici, care au ieşit din falsa dihotomie a politicilor de stânga/dreapta propusă de sistemul electoralo-demagogist. Ea s-a aplicat la denigrarea dizidenţilor politici faţă de măsurile dictatoriale luate de guvernele majorităţii statelor sub justificare unor măsuri de protecţie împotriva pandemiei de SARSCOV-2, care ulterior s-a dovedit a avea gravitatea unei gripe, după cum au văzut în cele din urmă majoritatea şi am argumentat şi eu în acest articol . Cei care au protestat împotriva acestor măsuri au fost descrişi în spaţiul public ca negaţionişti sau anticovidişti, sugerând opiniei publice că nu ar recunoaşte existenţa virusului sau că s-ar lupta în mod absurd cu însuşi virusul, nu cu autorităţile.
Am utilizat metoda psihanalizei generale in limitele dreptului la protectia datelor private
In articolele de pana acum am criticat si respins majoritatea ideilor feminist-radicale (a nu se confunda cu feminismul moderat, justificabil ) cu argumente sociologice, politologice, juridice sau psihopatologice. Dar, dupa cum am mentionat in introducere, nu am scris acest text pentru a demola feminismul ci pentru a-l intari. M-a interesat un demers public de psihoterapie psihanalitica, cu dezvaluirea unor mecanisme psihice interene ale celor implicati in acest fenomen dar fara indicarea concreta a unei persoane. Asadar nu am incalcat dreptul individual al cuiva la secretul vietii private. In afara unor exemple publice individuale deja celebre in mediul online, fata de care am mai facut o oarecare incursiune psihanalitica, nu am facut publice cazuri individuale, necunoscute, care ar provoca frustrare celor implicate/implicati. Datorita celebritatii, acele cazuri vizate de analiza mea au capatat intre timp o oarecare carapace emotionala in fata parerilor negative care au curs cu duiumul despre ele de la diferiti utilizatori de retele sociale online. Asa ca e foarte probabil ca presupusa mea „psihanaliza salbatica” care le-a vizat, nici macar sa nu ajunga la ele. De fapt psihanaliza mea a avut alta destinatie: respectiv acele persoane anonime care se identifica cu aceste cazuri dar a caror intimitate afectiva e pe deplin protejata. In acelasi fel, psihanaliza generala facuta grupurilor diverse ce constituie feminismul in general sau cel radical in special este un ghid individual pentru femeile implicate spre a se regasi in descrierile mele si a se autoanaliza spre o evolutie personala psihoterapeutica.
Psihopatologia feminismului radical nu este o echivalare a sa cu eroarea stiintifica
In nici un caz nu am vrut sa se inteleaga din acest text ca predispozitia psihopatologica spre ideatia feminist-radicala ar fi ceva incriminabil, precum au facut-o clasicii. Am facut o analiza psihopatologista a ideilor feminist-radicale pentru ca in felul acesta putem intelege mai bine indarjirea adeptelor lor in a le sustine, in ciuda unor contraargumente solide, precum cele exprimate aici si aici . Existenta acestui acompaniament psihopatologist nu infirma calitatea logica sau stiintifica a ideilor pe care le genereaza, desi le influenteaza. Exact acest fenomen m-a facut sa desprind aceste influente si sa le descriu detaliat precum in acest capitol sau in articolele acesta si acesta . Nu exista adevar absolut si eroare absoluta; inchistarea in anumite idei, fara fluiditatea naturala a evolutiei ideologice, fara raspuns la contraargumente, arata o influenta psihopatologista negativa asupra mentalitatii cuiva. Descrierea acestuia poate insemna un canal de drenare si comunicare retroactiva a acestei mase ideologice cu exteriorul.
Astfel de fond psihopatologic exista si la antifeministi, adversarii ideologici al feminismului in general. Foarte multi dintre ei sunt cei mai mari dusmani ai umanitatii insasi. Ei sunt sadici ucigasi https://youtu.be/i5-XyozCKFc care nu vor ca femeilor sa le fie acordate mai multe drepturi, tocmai pentru a-si pastra un mod mai simplu de a-si perpetua pe mai departe viciul lor maladiv. Asa ca am descris si psihopatologia antifeminismului, la fel de taios precum Michel Foucault a descris supliciile societatii clasice, nu atat in acest text, cat mai ales in celelalte texte pe care le-am scris si inca le voi scrie. Simptomatologia sa e atat de vasta si de diversa incat nu are loc in acest text. Fata de psihopatologia antifeminismului sadic, cea a feminismului radical descrisa aici pare inofensiva. Asadar nu se sustine un eventual repros cum ca as fi folosit psihopatologia ca instrument pentru constructia unui sofism ad hominem impotriva feminismului.
Exclud de aici pe Karen Straughan si adeptele/adeptii sai care face un antifeminism moderat, bazat in general pe argumente. Dar, in ciuda unei analize ce pare la rece, si acolo exista un fond psihopatologic care risca si el sa devina misoginism in mod paradoxal si nu recunoaste nici un fel de merit feminismului. Fiind o persoana si nu un curent, nu e deontologic sa caut prin biografia ei date psihopatologice si sa le descriu aici. Sunt lucruri personale pe care nu le-am expus nici cand am descris psihopatologia feminismului radical. Am descris doar clase de oameni (in general), si nu indivizi cu nume si prenume. Cred ca puterea contrargumentelor este suficienta in contracararea acestei idei pe care ea o sustine.
Inoportunitatea sau falsitatea logica sau stiintifica a unora dintre ideile feminismului nu inseamna in nici un caz desfiintarea sa, nici macar in varianta sa radicala. Nu sustin mentalitatea clasica a ideilor absolut adevarate, care ar veni de la Dumnezeu, in timp ce cele false ar veni de la diavol sau de la imperfectiunea umana. Ideile eronate fac parte importanta a insasi istoriei stiintei, fiind parte generativa a adevarului. Si exact acesta este rolul acestui ultim articol din acest capitol, respectiv sa arat si partile bune ale feminismului radical. Dupa cum am mentionat in introducere, eroarea are un rol clar recunoscut de epistemologie in geneza adevarului stiintific. Ea este o etapa a adevarului. Ei bine, conform acestui principiu, pe langa opozitia pe care am avut-o in acest text fata de ideile feminist-radicale, acum este momentul sa ii arat si partile lui bune.
Idei inspirate direct din retorica feminismului radical
Faptul ca am ajuns sa fac acest studiu li se datoreaza in mare parte feministelor radicale. Sper ca societatea sa treaca peste prejudecatile mostenite sau preluate de la mediul social la fel cum am facut si eu, si sa ia masuri fata de aceste crime planuite la nivel global. Asa s-a intamplat cu mine insumi. Premisa combaterii exceselor feministelor radicale m-a condus catre analize teoretice mai profunde decat le facusem anterior pe un subiect sau altul. In anumite cazuri, m-au condus spre o mai mare precizie a unor principii la care aderam anterior. Acesta este cazul cu exprimarea mai clara a normelor sociale premergatoare curtarii pe care le-am teoretizat aici si aici . In alte cazuri, incercand sa le combat si cautand date obiective, mi-am schimbat eu radical pozitia si am adoptat ideile lor. Asa s-a intamplat cu evaluarea riscului de viol si de experimentare a violentei sexuale a sadicilor pe femeile din clasa mijlocie si de mai jos.
Apoi, in ciuda numeroaselor erori, aripa radicala a feminismului e totusi benefica in primul rand pentru femeile insele. Ideile feminist-radicale exprimate acuzativ, de genul „toti barbatii sunt violatori”, sunt jignitoare pentru aceia dintre noi, barbatii, care n-am facut asa ceva. Dar totusi, aplicate in comportament, le face mult mai prevazatoare si mai putin predispuse la a fi victime. Am criticat constant in acest text sustinerea unor idei feminist-radicale de genul „toti barbatii sunt violatori”. Indreptarea la intamplare acestor idei in mod acuzativ fata un barbat sau altul, in lipsa unor probe solide, este un abuz. Cu toate acestea eu sustin si recomand tuturor femeilor sa adopte tacut aceste idei la nivel comportamental, discret, fara sa acuze nefundat pe nimeni. Multe dintre ele o fac, ceea ce e bine pentru siguranta lor. Femeile se afla in pericole diverse si autoritatile incearca sa le mascheze. Mass-media controlata astazi de o elita bolnava si perversa contribuie la o imagine mult prea cosmetizata a unei parti din societate, care de fapt se afla la originea acestor orori. Din acest motiv, in ciuda erorilor descrise de mine in acest text pana acum, feminismul radical e benefic pentru ca atrage atentia asupra acestui pact pe care sistemul social il face cu criminalii.
Despre cum m-a inspirat feminismul radical spre a descrie sadismul moderat si ucigas
Incercand sa demontez aceste prejudecati prevazatoare ale feminismului radical am ajuns sa le dau dreptate unora. Am descoperit conspiratia pe care sistemul o face pentru a ignora sadismul extrem al ucigasilor in serie despre care am scris aici . Aceasta conspiratie ajunge sa ne orbeasca pe toti. Desi inca din secolul al XIX-lea se stie de existenta unor ucigasi in serie precum Jack Spintecatorul, autoritatile din toata lumea incearca sa ne prosteasca si sa ne faca sa uitam de acest flagel psihopatologic specific capitalismului salbatic si, mai nou, al neoliberalismului. Cele mai utilizate si cunoscute tratate de psihopatologie, respectiv „Manual de Diagnostic si Clasificare Statistica a Tulburarilor Mintale” (The Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders - DSM) sau „Clasificarea Statistica Internationala a Bolilor” (International Statistical Classification of Diseases – ICD) nu exista absolut nimic despre aceste scapari in presa ale acestor manifestari morbide monstruoase ale sadismului specific claselor superioare. Numai in Statele Unite dispar anual intre 400 000 si 600 000 de oameni, dintre care majoritatea femei, dupa cum spune insasi FBI. Nu vorbim aici despre sistemele semidictatoriale ale tarilor marginale, ci de tarile cu mare „traditie democratica”. Aceste femei nu sunt rapite si ucise pentru talharie, asa cum se intampla cu barbatii. Aceste femei sunt rapite de sadici extremi care le ucid monstruos in acte sexuale pe care nici macar feministele cele mai radicale nu le pot descrie. Ei sunt parte din institutiile represive si stiu sa isi stearga urmele pentru a nu ajunge pe primele pagini ale ziarelor. Si totusi unii dintre ei ies la suprafata din cand in cand.
Un jurnalist trebuie sa faca o adevarata munca de investigatie pentru a gasi aceste statistici oficiale, credibile. Exista cateva site-uri precum acesta , in care sunt date publicitatii astfel de statistici, insa nu este citata nici un fel de sursa oficiala. Nu ne putem da seama de aici daca exista intr-adevar o sursa oficiala si statisticile nu sunt falsificate, sau daca sursa respectiva este una oficiala.
Sexism evident in descrierile psihopatologice ale principalelor modele de clasificare ale tulburarilor psihice
Studiez psihopatologia de 20 de ani si in acesttimp eu insumi nu am putut face o legatura simpla intre sadismul simplu relatat de aceste tratate si aceste crime monstruoase care odata la cateva decenii apar in presa. Specialistii in psihopatologie care editeaza aceste tratate urmeaza obedient ordine venite de la daltuitorii societatii. Am facut aceasta legatura simpla abia dupa ce m-am confruntat cu ideile feministelor radicale cu intentia de a le combate prin date statistice. Iata ca eu insumi veneam cu prejudecata atent modelata de mass-media oficiala mincinoasa fata de tema temerii presupus excesive de viol; dar de fapt am vazut oripilat ca statisticile arata de fapt ca femeile nu sunt suficient de tematoare fata de asa ceva iar autoritatile prezinta o realitate mult cosmetizata a faptelor.
Pe langa atentia catre conspiratia protectiei ucigasilor in serie, feminismul radical m-a facut sa observ ca psihopatologia nu trateaza uniform abuzurile emotionale comise de barbatii isterici, fata cum sunt tratate cele comise de femeile isterice. Psihopatologia traditionala nu a luat in calcul si abuzurile emotionale ale seducatorilor de tip Casanova pentru care am facut o sinteza aici . Eu stiam despre abuzurile emotionale ale seducatoarelor isteroide fata de barbati, pe care psihopatologii le-au expus in detaliu de-a lungul timpului. Stiam si despre abuzurile emotionale produse de isteroidul barbat printre femei, numai ca acestea nu sunt descrise ca importante si cu aceeasi detaliere in aceste tratate. Am citit despre aceste abuzuri in descrierile lungi, de cateva zeci de pagini, din tratatele foarte voluminoase de psihopatologie. Nu mi-aduc aminte sa fi gasit o descriere a lui macho Casnaova in tratatele de psihopatologie de sinteza pe care le-am studiat, in care sa i se recunoasca drept psihopatologic si abuziv acest comportament. In cultura traditionala asa ceva este incetatenit drept comportament masculin normal. Psihopatologia traditionala nu le-a dat alura de abuzuri, ci au fost evaluate ca gesturi normale ale barbatilor. Acestor comportamente li se dadea o alura de „si altele”, si nu erau retinute atunci cand se facea un rezumat ale simptomatologiei in cauza.
De exemplu, DSM 5 trateaza foarte sexist „Tulburarea de Personalitate Histrionica” (cod 301.50. La criteriul 2 de diagnosticare exista:
„(2) interactiunea cu alte persoane este adesea nepotrivita din cauza comportamentului inadecvat, cu tenta sexuala sau provocatoare.”
Regasim in acest criteriu comportamentul seducator al femeii isteroide dar nu pe cel al barbatului isteroid. Si Casanova se imbraca sexy precum a seducatoarei isterice insa nu se afiseaza provocator in mod constant pentru a nu fi confundat cu homosexualii, de care in general se delimiteaza. De asemenea, orice fel de exhibitionism sexual masculin al singurei sale parti anatomice ascunse cultural aduce cu sine perceptia de a fi un violator, ceea ce el evita. El se poate manifesta mai mult sau mai putin exhibitionist precum o femeie isteroida la piscina, la nudisti sau in locurile de acest gen. De asemenea, poate deveni ceva mai exhibitionist exclusiv in prezenta femeilor. Insa un corp masculin lucrat la sala nu e atat de provocator sexual precum cel al femeilor isteroide. Exhibitionismul lui tine mai curand de posesie, respectiv masini, haine, ceasuri si alte accesorii vestimentare scumpe, de obicei inchiriate. Iata cum DSM nu spune in niciuna din editiile sale despre acest exhibitionism masculin in acest criteriu, si nici in descrierea mai detaliata ce urmeaza. Toate editiile DSM au criterii asemanatoare in privinta acestei tulburari. Acest fapt se regaseste si in criteriul 4:
„(4) Individul se foloseste in mod regulat de aspectul fizic pentru a atrage atentia asupra sa.”
De asemenea, in descrierea ceva mai detaliata a acestor criterii ce urmeaza se poate citi:
„Isi pun in situatii jenante prietenii si cunostintele printr-o manifestare publica a emotiilor (e.g. imbratiseaza cunostintele ocazionale cu o ardoare exagerata, izbucnesc in plans necontrolat la ocazii cu incarcatura sentimentala minora…)”
Putem vedea in acest criteriu o descriere mai curand a femeii isteroide. Barbatul isteroid rareori izbucneste in plans. De asemenea, la criteriul 8 iarasi exista o forma specifica feminina:
„(8) Individul apreciaza gresit relatiile sale cu cei din jur si considera ca aceste relatii sunt mult mai apropiate decat sunt in realitate.”
Intr-adevar, atat barbatul isteroid cat si femeia isteroida se dau prieteni apropiati fata de persoane aflata pe o treapta superioara a scarii sociale. Insa barbatul isteroid e mai curand arogant decat apropiat cu cei din jur, asa cum se intampla cu femeia isteroida. In descrierea ceva mai detaliata a acestor criterii ce urmeaza se poate citi:
„ Indivizii ce aceasta tulburare apreciaza gresit relatiile sale cu cei din jur si considera adesea relatiile pe care le au mai apropiate decat sunt in realitate, adresandu-se aproape fiecarei cunostinte cu „foarte dragul meu prieten” ...”.
Cumva, psihopatologia traditionala tinde chiar sa-i laude comportamentul de macho, ceea ce arata o mentalitatea traditional androcratica, abuzatoare, cuceritoare, care astfel isi justifica propria mentalitate si propriile privilegii, dupa cum reclama feminismul cel mai radical. Atunci cand ii analizeaza aventurile lui Casanova, psihopatologia traditionala mai curand ii scoate la iveala ironic esecurile in seducerea femeilor decat sa ii critice predispozitia sa pentru a le abuza emotional prin seducere si apoi abandonare subita. Iata ca teoria feminista a indreptatirii pe care barbatii uneori si-o aroga prin educatia sau cultura discriminarii isi are pe deplin acoperire in modul in care psihopatologii au reflectat abuzurile comportamentului isteroid. Desi cultura consumista promoveaza aceasta imagine, in realitate sunt foarte putine femei care apreciaza barbatul Casanova cu incercarile lui nesfarsite de a avea relatii intime cu cat mai multe femei. Ei bine, plangerile feminismului atat radical dar si moderat trebuie sa schimbe aceasta perceptie popularizata din intentia mentalitatii neosclavagiste de a-i face pe barbati sa lucreze mai mult spre a avea mai multe femei. Asa ca descrierea pe care eu i-am facut-o ulterior, a fost pur si simplu o reamintire a descrierilor largi din acele tratate voluminoase regasite in acuzatiile feminismului radical. Consider ca descrierea pe care eu am facut-o si barbatului isteroid ar trebui adoptata de tratatele de psihopatologie cu descrieri rezumative precum DSM sau ICD. Iata ca in acest caz acuzatiile lor in general nefondate au si o parte benefica.
Antifeminismul: o strategie a privilegiatilor sociali de a submina miscarea feminista
Principalul scop al perpetuarii principiului sclaviei clasice, astazi modificata in aparenta relatie de liber schimb , este exact acela pe care il descrie feminismul cel mai radical. El a aratat ca exista o cultura mass-media a educatiei in spiritul prostitutiei mascate favorizata de puternicii zilei. Si, intr-adevar, cei care dirijeaza carmele societatii nu doar ca nu fac lucruri concrete pentru stoparea cauzelor acestor crime, dar le incurajeaza si promoveaza in mod pervers, exact cum spun feministele radicale. Prin aceasta cultura a prostitutiei promovata in randul mentalitatii comune, privilegiatii social vor sa-si puna in act intr-un viitor oarecare pulsiunile sadice (inclusiv ucigase), fara a putea fi apoi prinsi. La nivelul varfului piramidei sociale hartuirea sexuala se practica la un nivel imperceptibil, unde inclusiv feministele cele mai radicale nu reusesc sa o vada. Apoi, o astfel de mentalitate deschide drumul spre relatii pasagere cu femei casatorite sau necasatorite pentru afaceristi si varful piramidei sociale. Iata ca critica feminismului (inclusiv al celui radical) este pe deplin justificata atunci cand se aplica global si nu individual fata de un barbat anume.
Varful piramidei sociale nu vrea sa renunte la aceste privilegii abuzive. Pe baza anumitor erori in special de natura politica, marxismul si feminismul sunt recunoscute in general ca nocive de aceste mentalitati ce au interese sadice. In acelasi fel si sofistii au avut excesele lor, dupa cum prea bine se stie ca le-a avut si marxismul. Insa sofistii au fost niste vizionari autentici , carora istoria filosofiei si stiintei le-a ignorat contributia decisiva. In acelasi fel, teoria exploatarii sociale cu care marxismul a facut epoca, ramane valabila in timpul noului tip de sclavie practicat de societatea neoliberala, chiar daca ea e preluata tot de la sofistii antici. Respingerea in bloc a teoriilor sofiste, marxiste si feministe, fara analize detaliate a propunerilor lor, se explica exact prin interesul privilegiatilor sociali de a nu-si pierde supraavantajele de abuzatori asupra restului corpului societatii.
Asa ca, pentru faptul ca m-a condus catre aceste indicii, eu consider ca si feminismul radical face o treaba buna, desi suntem in continuare adversari pe temele expuse mai sus. Pentru prietenia pe care o am fata de unele dintre ele, eu sunt dispus sa le sustin pe termen scurt inclusiv ideile radicale pe care le critic la nivel pur teoretic aici. Scopul pentru asa ceva este exclusiv acela de a atrage atentia asupra societatii inechitabile in care traim astazi, care este un pericol la adresa femeilor. Dar, repet, nu sustin aceste solutii propuse de ele pe termen lung datorita argumentelor pe care deja le-am expus in acest studiu si a altora pe care le voi expune mai departe in urmatorul capitol. Multi ar putea ajunge in acelasi fel la constientizarea problemelor si riscurilor la care se expun femeile. Din acest punct de vedere sunt un sustinator si al exceselor feminismului radical. Nu-mi dau seama insa daca e mai benefica atragerea atentiei pe care el o face chiar si involuntar fata de crimele tolerate de sistemul social sadic asupra femeilor sau e mai negativa reactia de respingere a feminismului moderat confundat cu excesele celui radical. Dar asta e o alta tema de dezbatere. Acesta a fost capitolul dedicat feminismului. In continuare am sa descriu solutiile pe termen lung ale criminalitatii in general si ale celei impotriva femeilor in special
Am vazut in precedentele articole ca intre executantul modern de ordine si sclavul clasic exista asemanari foarte mari precum neplata conform pietei a muncii prestate, anularea sau hartuirea dreptului la hrana sau locuinta, sau cultivarea artificiala a traumatismelor in mediul social sau natural. Am sa fac un scurt rezumat al lor dupa cum urmeaza:
Contractul si recompensele. Sclavul clasic nu primea o plata diferentiata si directionata pentru munca prestata si nu lucra conform unui contract, ci conform amenintarilor. Executantul modern de ordine presteaza o activitate prestabilita in urma unui contract, in urma caruia beneficiarul se obliga sa ii returneze un anumit favor. Chiar daca acest contract nu are forma juridica expresa, el se subintelege in momentul in care angajatorul ofera plata pentru angajat. El primeste o recompensa specifica pentru o munca sau un serviciu facut in plus beneficiarului sau. Totusi, de multe ori plata sau recompensa nu reflecta valoarea muncii prestate, dupa cum am aratat aici .
Dreptul la hrana si locuinta. In sclavia clasica hrana sau locuinta nu apartineau deloc sclavului. In ciuda imoralitatii sclaviei clasice, totusi stapanul clasic ii oferea sclavului aceste doua drepturi foarte importante pe care societatea civilizata nu le garanteaza. Acel stapan care nu le oferea risca sa aiba sclavi ineficienti. Pedepsele aplicate in cazul sclavilor subnutriti sau bolnavi nu conduc la sporirea productivitatii. Un stapan bun stia ca oferirea acestor drepturi sclavilor se regaseste in productie. Ele erau garantia propriului profit. Spre deosebire de sclavul clasic, executantul modern de ordine isi poate alege hrana sau locuinta care pot deveni proprietate temporara alaturi de alte bunuri, dar ele nu sunt garantate, dupa cum am vazut in acest articol . Societatea moderna nu mai pedepseste refuzul de executare de ordine, insa nici nu mai garanteaza aceste doua drepturi fundamentale.
Pedepsele. Sclavul clasic era amenintat cu traumatismele directe venite de la stapan. Dimpotriva, executantul modern de ordine este amenintat indirect prin numeroasele razboaie pe care civilizatia moderna le creeaza si intretine. Amenintarile directe din societatea moderna adresate executantului modern de ordine sunt minore si normale pentru o societate primitiva sau clasica. Insa acesta le interpreteaza paranoid pe cele indirecte ca fiind adresate propriei persoane. Din pacate sistemul social modern a invatat sa cultive sistematic aceste amenintari indirecte care, in cele din urma, conduc la cresterea productivitatii la fel ca si amenintarile directe din sclavia clasica, dupa cum am aratat aici.
Mai departe, in acest articol am sa descriu alte trei criterii importante de asemanari si diferentieri intre cele doua statute sociale, criterii ce deriva din cele deja enumerate. Acestea sunt libertatea, marginalizarea si stima de sine.
Libertatea. Executantul modern de ordine se mai deosebeste de sclavul clasic si prin faptul ca are libertate de demisie si circulatie. Intr-adevar, in privinta intentiei de a parasi locul de munca, intre cele doua statute sociale exista diferentieri nete. Libertatea data executantului modern de ordine este un lucru foarte important insa ea nu este nici pe departe cea declarata oficial.
Libertatea de miscare si alegere a profesiei sunt cele mai importante drepturi pe care executantul modern de ordine le are fata de cele ale sclavului clasic. Totusi, in ciuda acordarii acestor libertati superioare, din pacate nici un stat civilizat contemporan nu acorda o adevarata libertate politica pentru cetatenii sai din clasele de jos. Asa ceva ar insemna stoparea presiunilor venite din partea claselor sociale servite pentru clasele sociale servitoare. Din aceasta cauza tema libertatii este inca una viu disputata in gandirea contemporana. Intre timp ea s-a extins cu mult in afara politologiei dintr-o nevoie de inselaciune ideologica specifica argumentului lui Aristotel pentru justificarea sclaviei. El spunea ca sclavul aduce libertate in plus omului liber si asta ar fi de ajuns pentru justificarea restrangerii libertatii sale. Dar, daca ne uitam cu atentie la acest argument, vom vedea ca aceasta este o justificare naturii salbatice, cu pestele mai mare care il mananca pe cel mai mic, si nu una civilizat morala. Cu acest argument, practic orice crima ar putea fi justificata, deoarece ea aduce unele avantaje pentru autorii lor in schimbul restrictionarii libertatii victimei.
Extinderea temei libertatii in afara politologiei are menirea de a justifica sclavia prin prisma ontologiei si nu a opresiunii politice. Observam aici un abil subterfugiu de arunca vina crimei sclavagiste pe modul in care e construit universul si nu pe viciul iresponsabil al unei oligarhii corupte. Am sa revin la aceasta tema in articolele urmatoare pentru ca ea are radacini inimaginabil de adanci in istoria filosofiei. Deocamdata pot remarca abuzul asupra libertatii executantului modern de ordine nu pe criterii de protectie a mediului sau pentru ca ar abuza libertatea altora, ci pentru ca aceasta restrangere este folosita la sporirea libertatii celor care ordona, la fel ca in sclavia clasica. Dupa cum se aude in celebra melodie „Vrem sufletul tau”, libertatea ta ca om simplu este libertatea de a face ceea ce altii cer de la tine.
Pretentia autoritatilor ca executantii moderni de ordine ar face de buna voie si nesiliti de nimeni respectivele munci, este o mare gogorita atata timp cat mediul lor social si natural sunt grosolan manipulate inspre a deveni traumatice. Argumentul muncii „de buna voie” cu care executantul modern de ordine e diferentiat de sclavul clasic ce era obligat sa presteze munca in cauza nu este deloc convingator in conditiile in care o mare parte din oamenii moderni isi detesta munca. La fel sclavii clasici o faceau candva. Acesta este printre cele mai importante criteriu al sclaviei, fie ea clasica fie moderna, camuflata in relatii liber consimtite.
Daca executantul modern de ordine accepta pana la urma sa se supuna ordinelor nu este in nici un caz pentru ca asa doreste cu adevarat, ci pentru ca simte ca amenintarile vor continua pana l-ar face in cele din urma sa se supuna. Unii rezista acestor amenintari continue, dar cei mai multi cedeaza. Stramosii lor au cedat si au fost lasati in viata. Din aceasta cauza este foarte probabil ca majoritatea descendentilor sa faca acelasi lucru.
In acest caz este vorba doar de o ascundere a surselor traumatismelor prin interpunerea unor distractori intre stapanul traumatic si sclavii care executa comenzile. Putem doar sa-i numim liberi sa-si dea demisia, dar nu-i putem numi cu adevarat liberi atata timp cat sunt incoltiti de aceste institutii de convingere prin recompensa si represiune (manipulati) sa faca lucruri pe care in mod normal nu le-ar face. In aceste conditii se risipeste ideea cum ca in societatea moderna fiecare este liber sa faca sau nu un lucru. O analiza lucida ne obliga sa vedem sclavia dincolo de limitele sale clasice cu care am fost obisnuiti.
Argumentele privind existenta libertatii aduc exemple de libertate a membrilor claselor de sus. Ea este reala in prezent pentru varful piramidei sociale la fel cum a fost de reala si in trecut. De fapt ea este sustinuta de sclavie, ca rupere a unei parti din libertatea sclavilor si adaugarea ei la cea a stapanilor. Asa ca libertatea celor aflati la baza societatii, chiar daca este mai mare ca a sclavilor clasici, ea este totusi inca restrictionata politic dupa cum era si in trecut. Voi detalia in urmatoarele articole mecanismul presiunilor din partea anumitor institutii care contracareaza mult aceasta libertate mincinoasa oferita doar pe hartie executantului modern de ordine.
Marginalizarea si stima de sine. Din punctul de vedere al stimei de sine, putem vedea de asemenea asemanari uimitoare intre sclavii clasici si executantii moderni de ordine. Cultivarea acestor sentimente de joasa stima de sine se regaseste direct in profitul pe care angajatorul il imparte neuniform cu angajatul, dupa cum a spus Marx. Un angajat laudat e si unul bine platit sau platit conform cu o distributie echitabila a profitului obtinut de intreaga microcomunitate ce a participat la obtinerea lui. Dimpotriva, un angajat umilit va cere mai putine drepturi la aceasta impartire a profitului. Este foarte clar ca interesul angajatorului este sa aiba angajati cu slaba stima de sine pentru a obtine un profit cat mai mare. De aceea, in goana lor oarba dupa profit, corporatiile trag sforile sistemului social pentru a provoca frustrare si stima de sine scazuta acestor oameni, material brut al profitului lor.
Din nefericire, cultivarea acestor sentimente de joasa stima de sine se face inca din scoala. In ciuda vorbelor frumoase despre „nici un copil lasat in urma”, dupa absolvirea scolii multi se trezesc marginalizati intr-o lume nepasatoare. Obligativitatea scolarizarii ascunde de fapt aceasta intentie parsiva de a cultiva viitorilor executanti moderni de ordine sentimente de joasa stima de sine inca din frageda pruncie pentru ca apoi sa fie profitabili in schimbul recastigarii ei.
Marginalizarea sociala la care sunt condamnati cei aflati la baza piramidei sociale se regaseste apoi in agresivitatea pe care acesti oameni o pot indrepta catre exterior sau catre interior. Resentimentele antisociale pe care ei le dezvolta ne pot atinge pe fiecare dintre noi. Adevaratii vinovati pentru starea lor psihopatologica se ascund in masini blindate si in domenii pazite de armate intregi. Apoi, din pacate, voi arata in articolele ulterioare ca aceasta slaba stima de sine se transforma si in depresie in conditiile in care este foarte accentuata. Iar procentul incidentei depresiilor in societatea contemporana este pur si simplu coplesitor. Acest lucru trebuie sa ne faca sa ne gandim serios la ce facem cu specia umana si ce mostenire transmitem urmatoarelor generatii. Voi publica in viitor o serie de articole pe aceasta tema.
Iata ca asemanarile intre sclavii clasici si executantii moderni de ordine sunt mult mai mari decat deosebirile. Observam ca intre cele doua statute sociale exista mai curand continuitate decat revolutie. Dupa cum am tot mentionat in acest spatiu, ideea abolirii sclaviei cu turle si trambite pare mai curand o gogorita decat o realitate. In urmatorul articol voi face o scurta istorie a abolirii sclaviei clasice si transformarea ei in relatie de munca de liber schimb asa cum o stim astazi relativ la aceste asemanari intre statutul sclavului clasic si al executantului modern de ordine pe care le-am observat pana acum.
From the very beginning I mention that the film must be seen before reading this text. I do not think that someone can understand anything from this text without seeing it before, maybe several times. A summary is impossible. Although I have described some actions from the film, I rather did it for recalling those facts that have must been actually seen in the film. As seen here, the text has already gotten quite long, so I can not make it any longer for something that, anyway, would not help much. In terms of length, I decided to split it into several sections that can be read independently, for those who get bored facing the entire text.
Introduction
The film is based on the story “All You Zombies” by Robert A. Heinlein published in 1959, after having been written in one single day, a year before.
The authors said that the film is based on the story "You ghosts" (All You Zombies) by Robert A. Heinlein published in 1959 just after being written a year before, in one day. This text can be very accessed here: http://cla.calpoly.edu/~lcall/303/heinlein_all_you_zombies.pdf. Obviously, it is only a draft script. The rest was completed by Michael and Peter Spierig, the multidisciplinary skills (twins) brothers who have worked on it further more. My guess is that the brothers were inspired by the 2012 "Looper". The "Predestination" looks to me much closer to "Looper" than it is to "All You Zombies". I think they wanted to make a reply to Bruce Willis’s movie, seeing the theme psychological opportunities, deploring its technicalist placidity. Well, this is just a suspicion of mine. I do not care too much to know where the Spierig brothers had inspired from.
These two films movie theme is very used in SF; turning back in time to change the past in a way that would become favorable to the present or future. The success of such stories comes with the sorrows and fears that many have towards their decisions taken in the past, and with the desire to go there and change them. Just like the flight theme, this one has a strong tradition in cultural history. The transmigration described by Plato has also this meaning, among other ones. The popularity of the 1990s "Terminator" series is an example. In the same manner, in this film, the main character, the temporal agent, travel back in time trying to prevent some terrorist, called “ the fizzle bomber”, to set bombs in various locations.
The ancient theoretical anxieties related to the destiny/ chance theory is very visible in this film. The theoretical ambivalence specific to our historical mentality level is immortalized in a simple sentence that is repeated several times throughout the film: "Some things are inevitable." Such a theoretical position is specific to the common philosophy that (contradictory) combines the fatalistic with the hazard theories into one single theory.
Good sides
The theme is a combination of elements from psychology, philosophy and physics related to time travel fiction. As a SF author, Robert A. Heinlein was not mainly interested by psychopathology or psychology and, of course, nor Spierig brothers, who developed his short story into a 90 min movie. None of them have solid psychology studies, although they are not experts in philosophy and physics neither. The psychological side of the story is treated from the author perspective, who observes and notices, but from the observer one, who copies its own mind symptoms. But if the story had been forced to overlap on some psychopathological models, the film would have been even richer in meanings.
As it will be seen in the last section of this article, the film has a lot of major technical drawbacks. However, due to its idea, for me it is one of the best I've ever seen. I always deplored that "Terminator" or "Quantum Leap" basically insisted on action, explosions and special effects, instead of seeing the physical and philosophical opportunities can be developed from the idea of time travel. The time travel paradoxes were even more interesting used in "Looper". But this movie was not able to reach even 1 % of the psychological and the philosophical sides devolved by “Predestination”. Only in terms of the SF theme, the two films are very close. It is possible that its authors might have seen "Looper" before, and tried to develop the subject some more, unsatisfied with its coverage. I was glad to see this in this film, when the circus was replaced with a philosophy of destiny.
In the film there can be seen some unusual situations resulting from long negotiations between the phantasmagorical imagination and the censorship coming from physical principles, ultimately leading to consistent consequences that come out from the time returning phenomenon. For example, the main character, the temporal agent, was sending recorded messages to himself with a recorder for the future to increase his chances to stop the "Fizzle Bomber". At one point, he needed a topcoat and a hat; it was enough to record the voice that he needs these things and they immediately appeared in the closet as a feedback consequence result from the future and then in the present time (min. 64, or hour 1:04). His smile after opening the wardrobe and observing these things there (since a few minutes before they were not there) is an assurance that the other person that he is keeps listening to his advice and continues his way. Such a simple command is a metaphor for forecasting the human technology over several hundred years, when robots will fulfill our desires just as servants do. The future anticipating in the present banal reality opens up a very interesting realities puzzle: the recorder that took the command looked in his hand just like the Flintstones’s imitating phone stone, in terms of such advanced technologies.
The film opens up a very fine philosophical interpretation (with psychological flavor), based on the androgyne myth flipped upside down: two lovers live a love story then a disaster occurs, the destiny of every love. The two lovers constantly seek each other, their lives meaning is to find one another. Frustrated by this loss, one of them becomes a terrorist, a blind murderer without a purpose. The abstract revenge over the world involves a vicious circle of terrorism and “war on terror”: the authorities respond with greater violence on the community that the terrorist come from, killing many innocents and creating new eager for revenge people. Although they boast to fight against terrorism, in fact, the authorities are the main source of terror to ordinary citizens, as I have shown here: http://baldovinconcept.blogspot.ro/2010/02/terrorism-as-pillar-of-state.html . It is also suggested in the film by the desire to punish the "Fizzle Bomber" who eventually ends up in the transformation the justicer into a terrorist..
Although not mentioned in the film, it is easy to conclude that that person who destroyed Jane’s life, stealing her child, actually made it possible also; the child has not been kidnapped to be abused but to be sent back in time in 1945 and to become Jane herself. We can imagine what John would discover once being put in the position of completing his revenge. He goes for revenging on the one who stole his baby but, if he would prevent that from happening, then basically he would kill himself, unable to reach to the orphanage. This is what actually happens eventually: you let me live and we will be together or you kill me and you kill yourself. From here starts a no way out vicious circle: you kill your love just by the very indentation to preserve it. If he would not kill his partner, then the Temporal Bureau would use a lethal injection for him.
"Time catches up with us all. Even those in our line of work" ,
says the character at minute 07. Or, at minute 09, the movie rethinks the world origin, said in the form of a joke:
"What comes first, the chicken or the egg? Rooster."
Just like in "Matrix" or, "I, Robot" or Bin Laden (in reality), the own creation tool became independent and came to take control its own destiny, even threatening those who created it. The robots took power in those movies and the terrorism has become part of our contemporary fears. The common people are trapped between the amateur terrorism, made by a rebel, and the professional terrorism made by the authorities. The rebel person wants revenge on someone at random, representing the world that hates. He then has two options: either does it on its own way or does it organized. The first case results in the antiwestern culture terrorist, as authorities describe it. The second case is equivalent with the terrorist hided in soldier or policeman uniform, order maintaining force in general. The social system lures that person to join the army and fight against amateur terrorism. As he turns into a soldier, the latent terrorist has become a pawn in the global slave hierarchy, in which the war has a very important role, as I have shown here:
In this film, the Temporal Bureau recruits only girls to send them back in time, in order not to fall in love with Jane on the way, and not fertilize her with a child who would later become "the Fizzle Bomber". After a summary control (min. 28), the physician from the Temporal Bureau sees that Jane may be a man too and excludes her from the organization under a sentence pretext that came after a misconduct. In fact, after the story’s logic, such a measure is taken to prevent Jane to travel back in time and fertilize a woman. But, at the same time, it also opens the way to becoming a mother, while releasing from professional restrictions. Both choices lead to the same result. If Jane is sent back in time, then, the Temporal Bureau sends back in time a man, actually. He will meet Jane and both will conceive a child who would later become "the Fizzle Bomber". Conversely, if Jane is excluded, then it is John who would come after her, fall in love and still will conceive the child. Jane would give birth in both cases, and will have the uterus mutilated, thus becoming John, in a circle with no exit. Concerning to this situation, at the minute 56 there is a very touching dialogue between the temporal agent and John, which had just been initiated in time travel:
John „– – This life... Is it lonely? No family.?”
Agentul temporal „– – No. But, you do have a purpose.”
This dialogue reminds us the Sisyphus myth, the image of the person who finds purpose in the world’s absurdity, endlessly pushing the boulder to the top of the mountain.
On the other hand, in a world of isolation and differentiation, the individual togetherness as the same species remains a moral goal to be achieved. The philosophical side opens wide here. Each of us are in fact one and the same, we are part of the same family: the humanity. The abuse against one of our kind will eventually turn back against us ourselves. Our sex separation is meant for an effective reproduction control of our species. The sexuality permits reproduction when the environment is favorable. The male-female differences are not ontological radical ones. The reunion option of One into Everything is dialectically reflected in that of our individual splitting. Each of us would like to meet the opposite sex version of ourselves or our past and future versions of ourselves. How we would react to our opposite sex half? What advice we would have for our younger person we were? What advice would we ask from the older person we had become? Here are some mythical questions that the film knew how to exploit very effective!
Beyond this, the film is an invitation to reflection on life itself, taken in its banality and experienced by everybody. And this there is a way opened for a psychological analysis: we are born beautiful and loving, we grow and become unsatisfied by the world we live in, we fall in love, make compromises to protect our family and end up maimed and full of regrets. These are the same and different personalities that develop in time in film.
The psychological side of the film
As seen, although they are SF authors, the story developed by Spierig brothers is more psychological than the most SF themes. They have a pretty acute (although uncultivated) psychological sense. Without this ability, they would not have been noticed the androgynous splitting subject, from the Heinlein's short story. They didn’t imagine it, but kept it in their mind, developed it and made a remarkable film out of it.
a) Before going into analytical details, I want to clarify a few things about psychoanalysis working methodology for a cultural product. I've briefly spoke them to folks at the Café Gradiva meetings, were some movies were psychoanalytically interpreted. This time I want to get into more details on these methodological impediments of such approach. An involuntary mind product can always be psychoanalyzed, like any other psychical product. But when it comes to psychoanalyze a voluntary mind product, like the imagination or the art, then the things get more complicated. In this case, there is not the mind itself that is psychoanalyzed but a mind’s projection into an imagined reality. It is imperative not to consider this imagined reality as an objective exterior one (I do not retract my Kantian past). Unfortunately, the classical psychoanalysis, since Freud, is not taking it much into account. We remember the way that Freud interpreted Moses as if Michelangelo had made a three-dimensional picture of the moment when the biblical character prepared to throw the tables. It is a big mistake. Michelangelo did not make any photo to Moses but he just imagined him that way, projecting himself into the character. Freud could very well analyze Michelangelo but not the fictive Moses’s character. The analysis of some imagined gestures is less accurate than that of the real gestures. Our character does not exist. It is a fiction. The psychoanalysis of a fiction is itself a fiction and should be treated as such.
Then, like in any film case, the story is a team work. If psychoanalyze a film, we must take into account that there is a collective mind analyzed. The team has physical similarities of course, otherwise its members would not be able to coordinate themselves and would not find the communication points. But each team member brings its individuality and creates the cultural product ultimate details. Those who psychoanalyze the global culture need to take this into account. Even the individualistic arts, like painting or poetry, for example, are team products, and the painter or the poet are negatively or positively influenced by other contemporary artists or by other predecessors. Looking to the history of that art, especially looking to the artists who have influenced the author, this is imperative.
For the analysis rigorousness, when we analyze the details of a cultural product, we should know who is its author from this team, and explain them relating to the mind of this particular person. Under these conditions we might make a cultural psychoanalysis, meeting the cabinet psychoanalysis’s rigors. Of course, such a thing is almost impossible to be done today. In the film case, practically every team member should be analyzed separately, but not during their work time. This would not be possible because, first, there would not be time for that, if we consider the hard work required for making a movie. Then, the psychoanalytic intervention would consume the mental tension of creation in front of the psychoanalyst and not inside the cultural product, which would affect the artist’s work quality. However, an individual psychoanalysis for film team members would be possible after finishing it, and some artists really need it. But, if a film is made in 6 months of filming, then the psychoanalysis effect on the artists would be much the same to that made on an ordinary dream, analyzed not in the coming days after its production, but after 6 months or more later. In this case, the mental details would have been lost in the depths of the mind. In the painter's case, things are even more complicated; there must be analyzed that person who influenced its work and style. Most often this precursor may be dead already for tens or hundreds of years.
So the analysis of a cultural product is more complicated than the analysis of individual symptom inside the cabinet. This is what my friends from Café Gradiva must take into account. But, on the other hand, I also do not agree with the opposite attitude who claims that psychoanalysis could not be done since there is no patient to confirm or reject it. But the art is not made by the author only; it is made also by the audience that resonates with it. Given the public, we can say that we have half a "patient" so we can concretely analyze it. A group of people who resonate with the psychoanalyst’s interpretations are part of a "collective unconscious" sample that "participates" at that work of art. These "participants" have the same role that individual patient has inside the cabinet. Therefore I say that, this time in accordance with friends from Café Gradiva, we can play with the interpretations and with fictitious person diagnosing. We can play with the analysis, without risk of raving, as long as we do recognize that we make a cultural analysis with psychoanalytic flavor, but not a genuine psychoanalysis, at least not a cabinet one. The condition is not to mix up the planes, and have in mind that we do not analyze a real person but a fictional character to which the prudence must be twice stronger.
This film is a symbol and, like any cultural product (and psychopathological also), there are several meanings joined within it. As a collective product, the symbol does not need so much the individual confirmations of reality, as happens with the actual analyze inside the cure. It only takes some parallel interpretation which, however, the viewer makes anyway with or without psychoanalysis. Of course, I am referring here to the general elements of the symbol but not its details. The psychoanalytic work tools can not penetrate very deeply into the meanings core of the cultural product details. Then, a psychoanalytical interpretation brings professionalism to any nonpsychoanalytical interpretation which, however, any spectator makes it more or less aware of.
b) The first thing that stands in front of this film is the narcissism. The authors saw the psychological opportunities coming out of the idea of meeting with itself, unlike the "Looper" film team, who was quasi-total immune to that issue. From my point of view, the narcissism is the abused person reaction to improve its marginal social status. The conceiving of Jesus, as a human-God, acts as a narcissistic identification with Him, and that has the role of salvation fantasy that the slave develops, mentally defending itself from master’s threats. The film main character achieves this narcissistic level of Christianity becoming "the one without beginning and without end". At the min. 32, the agent Robertson describes it as a kind of "People without families. Without husbands and wives and children. No past. No ties to the future. ". Another interesting remark in this regard is made by the temporal agent at the 07 minute: "we were born into this job."
If, at this first moment of the film, the expression "People with no past" has the meaning of people dedicated to career, then, as story develops, it becomes increasingly narcissistic. Here, at this moment, we notice the person "dedicated to its profession" metaphor as originally abused person, like a workaholic and a victim of mental slavery. This humiliation is related with the "inferiority complex" that Alfred Adler was talking about. Inside the dynamic story, this inferiority complex is due to the degeneration caused by the self-fertilizing. The cycle returning repetition involves the no partner fertilizing repetition. If this "sin" would be possible in the real world, then it would be bigger than the traditional incest sin, genetically speaking. A child resulted from incest has a chance to be a normal person because the opposite sex 1st degree relatives could have some genetic differences. But the repeating self-fertilizing cycle by sex changing and returning in time is practically a kind of several generations repeated incest. This would result into a kind of polymultiplied Oedipus Complex, but we must consider that we are on the imaginary realm so the story is fictitious and not real.
The mental suffering caused by this fictional Oedipus megacomplex can exist if authors want. But, since nothing concrete is seen the film about that, then we can only summarize to consider this track only an exercise of imagination. However, the genetic inferiority is a logical consequence that can be deduced even if the authors do not clearly show it. The existence of an inferiority complex based on this genetic predisposition toward inferiority is something very possible. In favorable conditions, the inferiority complex can turn into a superiority one. In this story, the humiliation turns into narcissism, and in the beginning the subject becomes a God of his profession, and then it becomes God itself.
This phantasmal narcissism of Christian religious experience did not stop there, in this film, but moved on. The character comes to love and have sex with himself/herself due to time traveling and sex changing. This adventure will cause a child that will eventually become himself/herself. In Christianity, God turns into human, but remains God. Here, the human becomes God and constantly give birth to himself/herself. This fictitious reality is, in my experience, the highest imaginary point of narcissism in the culture history. The God-human and the virgin mother fiction are left behind, in terms of narcissism, by this story.
c) The classical psychoanalysis would visualize this film, of course, in a psychotic perspective; the main character turns into several distinct characters that keep only the long-term memory and hopes. It is known that, for the classical psychoanalysis, the narcissism is the very essence of psychosis. From my experience with friends at Café Gradiva meetings, I can infer a way of interpretation which overlaps on the psychoanalytic cure work. The psychotic splitting, the fall into psychopathological abyss, is followed by trying to heal itself ego through "hallucination" killing.
"What if I could put him in front of you? The man that ruined your life?... If I could guarantee that you'd get away with it would you kill him?"
That is the question with which the film begins and (obsessionally!) returns several times along the way. I think this obsessive sentence would provoke my friends from Gradiva to consider such a conclusion. The main character returns in time and live there the events that have marked his existence, as a spectator. This is, indeed, a very successful metaphor for psychoanalytic cure work. The icing on the cake, the final "Fizzle Bomber" shooting, looks indeed like the paradigm of healing (or maybe not, others would say !!!), completing the cure ...
As a matter of fact, there is a parallel metaphorical situation in the film referring to the psychoanalytic cure. At minute 65 (hour 1:05) there is a dialogue between Jane and John, in which John describes the intimate own repressed psychical contents to Jane as "envy" and "love". Hearing this, she soon develops frustration and denial defensive positions, like they happen in the cure. But this does not happen only in the cure. It is as a normal dialogue between two different mental stages of a person. These things are the realities of human psychological development in general. It is true that it happens in the cure also, but the mental development is not necessarily a psychoanalytic cure.
I always have grumbled at the Café Gradiva meetings about that kind of interpretation in similar contexts. From my point of view, the psychoanalytic cure repeates at a higher speed, and in a shorter time, this natural evolution. Expressing one's mental development similarities with those of psychoanalytic cure is meaningless in this context. I do not like that panpsychoanalyticism attitude. I find it as a cultural colonialism against other different spiritual evolution phenomena that come to the same conclusions but on different ways than those of the psychoanalysis.
Further on, I bring hre the objection towards Café Gradiva folks opinions concerning the film "Conversation" ( http://cafegradiva.ro/reflectii-pe-baza-filmului-conversatia-si-a-comentariilor-ulterioare-de-la-sedinta-aipsa/ ): the psychoanalytic cure has no effect on psychosis or, at least, not that on neurosis, where the effect is very visible. So, from this perspective, the parallel to psychoanalytic cure is also meaningless, since, for the psychosis evolution dynamics, it has no influence. Then what would be the connection between the psychoanalytic treatment and this story, since neither the characters nor the authors have experienced it? We couldn’t get along on this issue even after several years sessions so I doubt that things would be unanimously decided now, so I stop here with this topic.
One can see, however, that the psychotic narcissism that Freud imagined is quite different than that imagined by writers of this story, but overall, the ambiguous Freudian concept can include it also. I would not be surprised to find some refusal positions, concerning the classification in one or another concept, from classical psychoanalysis theorists, on the basis that the raw material, the subject to be analyzed, completely lacks. Without SF frame, something like this could not have been imagined, because, no matter how narcissistic could be someone, yet it could not possibly love itself at this scale. The analysis justification according to the above compromise, on the basis that it is actually analyzed the authors’ imagination itself, can not be sustained in this case. The gap between the product imagined by mind and the mind’s reality is the same as that between of the computer’s hardware and software.
Anyway, personally I do not find that the narcissism is the psychosis’s essence. Some nonpsychotic people are also narcissistic, like a schizoid one (here I refer to the "Schizoid personality disorder"), where the subject is much more careless regarding other people than is a schizophrenic person. Many schizophrenics seek affection from others, and this fact shakes the very foundations of Freudian concept of "narcissism" and his theory of psychosis as extreme narcissism. There might be found a psychosis constant in giving up the narcissism adjustment to the reality, however, but this giving up must be explained otherwise than by somatic conversion model of hysterical neurosis as Freud did.
And since we are in the SF zone, this type of narcissism could be explained rather by a hysterical, conversion neurosis, (SF itself, of course) than by a psychosis. Both own genitals atrophy (involving latent genitals development for traveling back in time) and self fertilization itself are actually some mental adjustments of (somatic) reality to the requirements of the "primary gain", which is the main photodynamic interest of the symptom. Regarding the psychosis’ field, this narcissism would not need so much the modeled reality like these (hysterical) "miracles", as are the sex changing and time traveling, but would choose the gross delirium. It is specific to hysterical strength only (typically non-psychotic) to coherently combine the reality with the symptom deep interests.
All these theoretical oddities are the absurd consequences of the unclear concept of "narcissism" that Freud has theorized. Beyond that, he and many others after him saw the neurosis and the psychosis as the base for normal psychical state. I am a radical adversary to such a psychopathologist vision. I see psychopathology just as the psychiatry sees it, namely as a (original) mental balance blackening stricare and not as a psychic incapacity to diminish this original psychopathological supposed state.
d) This film main character has not enough symptoms to meet any of the major psychiatric disorders. But, if we play a little and decide to analyze it under psychopathological criteria, this film can be interpreted both in the psychotic paranoid frame as much as in the neurotic-obsessional frame. The main argument for the first option is, firstly, the main character’s ego disintegration, and secondly, that of the spatial and temporal dimension dissolution; the time and space zigzag journey without tangible limits is causing an abyssal feeling, an existential uncertainty in a world that one don’t know where to grab from and can not control. And that is a psychotic sign. Here I agree with the classical psychoanalysis.
The main reason for the second alternative is the lack of hallucinations or delusions. The film producers give us absolutely no technical indication that the main character would experience a delirium, as happens, for example, in films like “Fight Club” or “Shutter Island”. In these movies, and many more, we gradually understand that the main characters have a psychotic perception of reality. The "Looper" has only one scene with some halucinoid aspect, somewhere after the 21 minutes when a character gradually disintegrates as a result of present actions that have implications in the future and then retroactively in the present, as a result of returning in time. But, as I previously mentioned, this scene has no intention of revealing any psychopathologistic purposes. It is a consequence of taking on next level the SF imagination of time travel paradoxes. However, "Predestination" has not at all such a scene, so that the hallucinations and delirium subject have no base.
On the other hand, breaking the main character’s ego apart into 3 or 4 different identities, each with its own interests and desires, is not specific to neurotic-obsessive constitution. This requires split between two forces only, i.e. between the compulsional ego and the compulsion inhibition obsessional ritual. On the other hand, in the film, there is also cooperation between some identities but not conflict only. For example, there exists only cooperation between the baby and the main character other stages of development. Then, the romance itself, involving character’s all 5 stages, is meant to show rather the linkage between them rather then division. The only visible conflict exists only between old disabled “Fizzle Bomber” and the agent. We mast have in mind that John was visible sympathizing with "Fizzle Bomber" in chat at the bar. There is no external cooperation between the two groups of forces involved in the compulsive obsessions, but the psychotic ego can very well have a friendly have a "dialogue" with its hallucinatory swarm.
Another reason for classifying the main character into the obsessional neurosis lies in the very idea of returning back in time to stop an event that was believed to be made by someone else, but actually finally proved to be made by oneself; the "killer" (ego) adaptation to the "authority" control (superego) is connected with the obsessional ritual itself which adapts to the compulsive diversity. This action is an obsessional neurosis "undoing" transfiguration into this specific SF theme. The concept of "undoing" was initiated by Freud himself. The phrase "some things are inevitable", that repeats several times in the film, looks very obsessional due to the obsession’ implacability seen in the subject’s inability to resist it. At minute 68 (hour 1:08) there is a hamletian dialogue:
" – That's the way it has to be. That's the way it's always been. You should understand that
better than anyone.
– The snake that eats its own tail, forever and ever."”
In this diagnostic game I would not agree with the main character disorder classification inside the hysteroid spectrum forms as " Dissociative Amnesia", " Mythomania" or " Dissociative Identity Disorder " (also known as “Multiple Personality Disorder”). In the first two cases the ego splitting would not be required; the subject remains the same, and only refuses to remember certain things or inserts fantasies in its biography. Further on, the “Multiple Personality Disorder” can not also be taken into account because the subject that has this disorder basically refuses to join its "personalities" into the same person; on the contrary, in the film, the characters are curious to solve the splitting mystery. The “Multiple Personality Disorder” person develops a new personality (usually totally different as the first one) and memory related to the previous identity is also suppressed. But in this film, the personality remains the same in the all four characters and the memories also remain faithful to past events.
Personally, however, I like more the psychotic-paranoid version due to the artistic consequences, richer in meanings in this case. The discussion between Jane and John from the minute 64 (hour 1:04) looks incredibly well with the psychotic discussion that a paranoid schizophrenic subject has with its hallucinatory alter ego, represented by its voices. Moving from admiration / love / joy to aggression / hate / sorrow is typical of this kind of dialogue that we can see at the lonely talking misunderstood psychotics on the streets.
So we can play with the diagnosis, if we mention that what we are doing it's just a game. But, in reality, if this would exist, the main character would be neither neurotic nor psychotic. He is a little bit schizoid due to the fact that does not stay too much in one place, traveling in time, and not having time to make friends. The schizoid side is more visible at the orphanage girl, but, since she has no parents, it's understandable to be introverted. We saw that, when he was offended, she responded with aggression, which is unspecific to schizoid personality. Therefore, there is no reliable diagnosis in this case.
e) Beyond the psychopathologist paradigm, as mentioned above, I think the concrete reality of romantic love paradigm has a very important role in strengthening this film symbol: we fall in love after a miraculous meeting, then we make mercantile compromises, then we lose love, then we come to hate the previously loved partner, and then die. This is the cycle of life, Jung’s mandala word-for-word described in the film in this sentence: "The snake that eats its own tail, forever and ever. "
Another very interesting track analysis is the neuroticism police repression. By punishing criminals on and on, the society gets into a repression vicious circle that continuously creates criminals, without in-depth solving the crime problem root, just like the neurotic patient itself does with its individual symptoms. The temporal agent goes back in time due to a police repressive impulse to prevent the crimes made by the “Fizzle Bomber”. But time traveling makes him himself sick also, so that he will become another “Fizzle Bomber”. The war on terror is itself a terror. The "Post-Traumatic Stress Disorder" syndrome, found in the American soldiers who commit suicide then after getting back home from wars, is the expression of this psycho-social reality. We take for granted that the police and the army protect us from criminals and terrorists but, in their haste repressive craziness for a patriarchal justice, we fall ourselves into their victims. The aggression, no matter how (apparently) justified, against someone else eventually returns, sooner or later, against us. "The snake that eats its own tail, forever and ever. ", a previously "Looper" idea that the authors probably were inspired from.
These "analytical play" tracks could be much more numerous. I will not insist on them now because that would require about 10 pages more in this article. I have exposed only those that I thought they are very important. Everyone who studied the psychoanalysis can find new ways of analysis like these. But, beyond this "playing", this film can be seriously psychoanalyzed, namely by analyzing the producers’ minds. This case is a lucky one because the Spierig brothers have multidisciplinary skills and were involved not only in the script development but also in the film production, direction and music. So, the film team "collective unconscious" actually centers pretty much on the Spierig brothers. No need so much to look after other team members to find some genuine psychoanalysis tracks in this film. Of course, that would be good for a detailed analysis, however, but they are not necessarily required for some general ideas. Personally I am not able to make this kind of work due to the lack of time or concrete analysis "material", concerning the two brothers or the other members. Nevertheless, I think this sketch bellow is the way for this film genuine psychoanalysis.
So, for me, the analysis core of this particular movie is the fact that its producers are (monozygotic) twins. I think we can start a genuine psychoanalysis from here on this film, as autobiographical one. The two brothers had always have the meeting with oneself through the other one, they loved each other, they argued one another, they split one into another and had rivalries. They might have loved each other more than they loved themselves, individually, taking the well-known Christianity sentence into an unimaginable fictional absurdity. The Oedipal triad became a quartet in their case. It should be also mentioned that they were German immigrants, so they must have or have had experienced the immigrant’s typical anxieties. The fact that this "Fizzle Bomber" has a central role in this movie can be explained by the resentment that immigrants generally have towards the world. The percentage of antisocial behavior among immigrants or their descendants is much higher than that of the native population. These fears were multiplied with the terrible Australian snakes and spiders threats (unlike the European ones).
The literal killing of "Fizzle Bomber" is a way to suppress this revenge that, as immigrants and socially marginalized, they want to point over the world. Returning in time and becoming "better" than the vengeful terrorist is a metaphor of civilization, of calming down the primitive warlike impulses and cultivating the values of forgiveness and tolerance towards others. This wisdom way is common to the natural course of warring communities, or to the individual enemies that eventually reconcile each other, but also to someone's individual personal development. The revenge is sweet at the moment, but it can bring long-term burden into soul; the avenger super-egowill eventually end up in questioning whether the "punishment" applied in the past to someone for correction was too high, becoming itself guilty and seeking punishment for cleaning this burden off of its mind.
Another trail for genuine psychoanalysis concerns their identical twins destiny who threatens one another their deep narcissism: if there is someone identical to me, then it means that I am not the best and only one as there is another one who is least my equal. From here these themes can be developed in relation to the analysis material. Since do not have it at the moment, I stop here.
Bad sides
The film is an exceptional one because the theme is an exceptional one. But it could have been much better if it would not have some negative things that I will enumerate below.
1. The film is helter-skelter arranged, starting from the middle of the story. Since the conclusions drawn from the time traveling idea are so diverse, there is no point in inserting another surprise within. Only an increased attention can help to understand the story after one single visualization, otherwise one have to see it again, after having the conclusions and answers to dilemmas that appear along the way. I am concerned about the fact that more and more movies use this arrangement, like a rebus, manipulating the spectator to go and see them again, thus paying another ticket to understand the story. The result is that there are a lot of people who did not understand it. Around the minute 66 (hour 1:06) the realities are mixed up like a salad; the discussion reality between John and Jane agent interfered with the discussion reality between temporal agent and Robertson. These dialogues overlap on another reality images. Of course, since so many find other ways not to pay the ticket for to see the movie, the money invested in it must somehow be recovered. But this strategy looks very much with dubious websites that get views by misleading buttons for viewer. For such a theme there is no need for such a hoax. This film could have record earnings if would have invested more in it, and anyway, I'm sure it has covered the costs from the very first month.
2. Concerning to the story’s consistency, there are some things that do not make sense. One of them is the lack of lover’s face recognition in his own person after she turned into a man. Since this man is her child’s father, a man who decisively influenced her, how can it be explained that she does not recognize herself as him after transformation? We remember that the temporal agent recognizes John at the bar, and lure him to be teleported in the past. We notice that sometimes the previous level memory is active but some other times it is not active and there is no explanation for that.
For redressing somehow this inconsistency, the authors introduced the dementia issue (wrong called psychosis) that is meant to explain the partial loss of memory. John says, at one point, that can’t recall how looked like when was a woman, from were we can deduce that, in the same way, he forgot his own figure. But that remark fails to explain how such a thing would be possible. Here the producers should had been working some more to find better explanation for that memory loss. This fictitious "dementia", that would increasingly get worse after each teleportation, can not resolve this inconsistency mismatch. Firstly, because the dementia, as neurological disease, does not affect long-term memory but the short-term one only (excepting the terminal period, when all the memory is affected). Then, the young man (freshly converted), had not done any teleportation until conversion, so the memory lost cannot be explained this way.
Such situation shows how uninformed are the authors regarding psychology matters (like most science fiction writers, in fact). A psychologist would had in mind the Gestalt psychology theories, that sustain (like many other currents) that memories are kept somewhere in a kind of mind archive, and so, no matter what kind of amnesia he might had had, John would have recognized himself with seeing himself (once more) in the mirror.
In fact, such an inconsistency is placed in the film because the producers wanted to just surprise us, the audience. They did not show us from the start the Jane’s lover figure, in the moment when they first met in that rainy evening, for the same reason that they started the movie with the story’s end, namely the marketing. Here is the very weak side of the story: it would have been more consistent that John would have a strong anguish, in one of the moments of introspection himself in the mirror, once he realized that the man she loves so much is he himself. Besides the Lacanian tracks what the story could launch, such a moment could be a modern remake of the Oedipus’s shock towards the (ancient) Sphinx. Such a triad formed by he John, she Jane, and his mirror, the Sphinx, would have been a remarkable cinematic detail that, unfortunately, the authors have missed it due to both lack of psychological documentation and also due to the marketing’s greed.
Instead of a bizarre confession before an unknown bar guy, the movie would have been more natural to start with a simple narration, for spectator, that could subsequently be transformed into narrative for himself in the future, concerning the life from the orphanage and reaching the bar during a possible alcoholism crisis. However, the producers could not get rid of such a scene which they superficially and exteriorly treated it, with John unnecessarily threatening its own mature version, the temporal agent, willing just to stay in love with his feminine version and refusing to go and stop the terrorist and to fulfill his mission [at the 63 minute (hour 1:13)].
Instead of those bar sterile dialogues, the producers should insert a more natural moment of anguish experienced by the woman when observed she had transformed into her lover. In this way, the authors would avoid that strange amnesia or that fiction dementia, wrongly called psychosis. The story could very well cover the separation anguish, after the love loss, but also the love fulfillment failure through literal joining together with oneself (as androgynous is described), which is the destiny of any great love. Moreover, in this way there could be found a logical motivation for the temporal agent to convince John to quit alcohol and to return to the past to change it instead. Many ways of interpretation could have been opened including, of course, the Sleeping Beauty myth.
And so, despite the fact that it is a remarkable film, the authors’ lack of professionalism has missed the chance to be even more remarkable one. All these could have been done in less than 40 minutes of film, eliminating the superfluous dialogues at the bar. And more than that, which matters a lot to me, in this way there would open the way for a conspiratorial final that the Temporal Bureau would have proved itself to be the "Fizzle Bomber" initiator, as happens to the counter-terrorism institutions which actually generates it instead. I will latter return to this subject.
Also, the authors would have had the chance of a nonfatalist vision of the world, as presented in philosophy modern trends, if the actors that played the main characters would be changed after the past reliving. Unfortunately, the authors have shown their limited ancient fatalism philosophical vision. For example, if they would have been started in the first part of the film, with the Jane and John meeting, as Jane played by Sarah Snook, and then they would have continued with another actress to play Jane, after child sending back in 1945 event, then they would have proved to have modern philosophy good knowledge. It is true that fatalism-chaos dilemma has not been resolved yet in philosophy. The chaos theory has no lesser inconsistencies than the fatalistic one. But the nonfatalist vision should also be represented by this possible characters appearance changing, as someone’s physiognomy itself changes over time. After sending messages to the future and looking for addition solutions to stop the "Fizzle Bomber", not only for a past sterile repetition, there must be a change in the physiognomy after the reliving cycle. Or, at least, such change should be visible at the clothes just as happened with the hat and the raincoat in the closet. So this detail shows the authors lack of documentation in terms of philosophy too, not just in terms of psychology. However lacks of depth the Bruce Willis movies might be, “Looper” took this into account and changed the characters physiognomy throughout the movie action, as scars or marks suddenly appeared on their bodies due to the present-future-present retroactive influence on their actions. Of course, this was not due to some kind of philosophical research made by producers, but to a more realistic and more physicalistic imagining of this paradox.
3. Another inconsistency is that of bomb handling; the action happens unnaturally: first we see the agent, hidden under a raincoat and a hat like a professional private detective and firmly going to the place where the bomb was placed. We can see the explosion damper device, looking like a fancy suitcase, and designed to absorb the explosion shock. We notice his determination to reach the bomb place, so we deduce the previously detailed information made relative to this bomb place and type. These details show us that he as the department in charged in this case are true professionals.
And yet, when he arrives on that area, he behaves like an amateur. Instead of straight taking the bomb and putting it inside the damper device, he starts to shoot a ghostly figure (later we find out that the figure is he himself who came from another time) which has briefly shown his presence in the area. Due to the precious time lost with shootings, the bomb is late placed in the device and explodes before closing its lid. After this explosion John had his face burned. The scene could have kept its consistency if the agent would have first defused the bomb, and only then, eventually in a shootout with that ghost, his face would have been ended up disfigured, and so the transformation mystery would remain.
Of course, the facial disfigurement has an important role in terms of suspense; if the agent would have been played by Leonardo di Caprio instead of Ethan Hawke, then we could easily surmise that the two characters are one and the same in different stages of his life. Leonardo di Caprio looks more like Sarah Snook (who played John and Jane). This strange situation later discovery increases the story’s mystery. This requires more attention for the audience, and involves more willing to sink into the story and possibly pay another ticket for a second viewing...
4. On the other hand, the physiognomic differentiation of Ethan Hawke’s characters from those played by Sarah Snook (actually one and the same) seemed too unnatural to me. His facial conformation is so different than hers and it did not convince me that the two characters were one and the same. Hawke's skull is elongated but Sarah Snook’s one is rounded. If previously I was disappointed that the characters are "too" identical in every cycle, in this case it seems to me that they are too different from the John to the temporal agent. I think they should find the same type of skull to the actors who play these characters. "Looper" is also superior concerning this point of view, the main character resembles quite well with Bruce Willis and even ironically mimics his smile and attitude (min. 16).
5. Another inconsistency is that of the organization focusing attention around this terrorist only. This film seems too space theatrical, too claustrophilic towards to the wide description possibilities that cinematography allows. Although it gives the impression that its activities are multiple and rescue missions are very numerous and diverse, still nothing comes from outside. I remember the thriller "Cube", which takes place in small rooms of 10 square meters, but still being able to make us imagine an entire universe outside the space that we saw. Nothing like this can be found in this film. At the minute 54, the temporal agent says there are 11 other agents like him at the Temporal Bureau but we weren’t told what they do. We remember the humanoids cocoons from the “Matrix” (Matrix 1 course, actually the only Matrix) that were arranged in a sort of huge illusions making factory; in this way, the “Matrix” managed very well to explain what happened to humanity after robots taking control. "Looper" also successfully induces the feeling that the mafia organization they work for is very active and diversified, always present through machines, agents, helicopters etc., all sent from the future to solve the present issues.
On the contrary, at the minute 75 (hour 1:15), a discussion between Robertson and the temporal agent shows that this terrorist has strengthened and developed throughout the organization, and the number of lives saved was a record because of his capacity to change things whiting the past and of finding information about it. That is why, there should be developed such an end that would show the organization as the terrorist origin in the spirit of this action natural consequences. The teenager girl (that lately became a terrorist) was recruited and trained by them. In reality, the social institutions fight against a particular social evil are, in fact, its survival promoters too. They become somewhat dependent on the opponent so that eliminating this evil is equivalent with eliminating themselves, since no job to be done.
6. Technically, this film looks like a low budget one. Many times there came into my mind the music that Hans Zimmer made for “Inception”: it would fit like a glove in this film but it was not meant to be... On the other hand, compared to the sophisticated “Star Trek” teleportation booths, or to the spaceship connected telephones from “Matrix”, our character has just an old box violin with a mechanical code that can set the date and place of time destination. "Looper" also had not a revolutionary scenography, but the special effects like transformations or appearances / disappearances happens a lot in this film.
7. The action is reduced to a few shots and an explosion that burned the main character’s face, leaving us to imagine more complex explosions outside this particular time and space. It did not bother me, though, instead of going haywire and start the story from the middle, the producers better should have been introduced some martial arts scenes and make it a more popular film. A real or a 3D graphics bomb explosion and several months of training with a martial arts guru would not cost that much. By making it more successful, the film could be more profitable without killing the audience’s time. Of course, as a Bruce Willis movie, "Looper" had that show.
8. The film’s name “Predestination" is a sterile redundancy in relation to so many potential meanings it has. This original name is much weaker than its philosophy. It sounds better to me the translation in other languages like "Fighting with destiny". Personally I would have called it "The Renaissance" or "Endless life" or "I'm my own grandpa". On the contrary, the "Looper" had an ideal title.
9. The authors superficially imagine a bizarre dementia caused by temporal jumps, as previously mentioned in the text. On the one hand they suggest that "Fizzle Bomber"’s behavior changed and became a dangerous terrorist due to teleportation. Yet he has the ability to negotiate, to show the good sides of his actions, about how he managed to save lives and how, in fact, somehow he has such a self-control and a sense of justice and of fairness so that he would be strong enough mentally to rein his criminal acts. In fact, as the film presents it, the "Fizzle Bomber"’s behavior is rather an antisocial psychopath one than a psychotic or caused by some neurological disease one. Such obscurities are caused to the SF writers’ weak knowledge about psychopatology.
10. Jane’s sex change reasons are not enough convincing after the uterus removal caused by birth complications. There was no need for a “male urinary tract” excision after this uterus removal because the woman's urethra is not a uterus extension; it has a separate anatomical organ. Instead of hospital scene, were the physician explains to Jane how she will become a man, the authors should have had another way to explain this metamorphosis. I would have inserted a dialogue between her and the physician were he tells her that she will never have children again as a woman but she could have children as a man, because she has a latent male organ. It would have been more credible than the weak story of uterus removal that destroyed Jane’s urethra.
11. As previously mentioned, the long discussion from the bar is totally unnecessary in the story’s economy. There is no need for temporal agent to recruit John because he was willing to do anything to get to the Temporal Bureau and have a better life. As said before, those 40 minutes from the start can be easily reduced to 10-15.
12. The child reaction after the jump into 1945 is inconsistent. If the first jump causes convulsions to John, then it should rather have killed the child. At least the authors should have been used a really hard crying child. It is very unnatural for the temporal agent to dizzy shake after the jump and the child not to show any symptoms.
13. The objects that are transported in time have an unclear status. We do not know what would be the detail that attaches them to the temporal agent and travel in time with him. For example, at the minute 72 (hour 1:12) the temporal agent makes a jump in time but the hat remains in place (in the car). Why should the shoes or the raincoat not stay there too, for example? Such oddities make the story unauthentic. There is not such a discrepancy in "Looper", the objects travels in time just because they are attached to characters.
14. 1) I was angry on the film for its sudden cut at the end, without extracting the consequences that the story dynamics itself converges into; the temporal agent attempts to stop some crimes were actually causing other bigger crimes. I found it very unnatural that the film introduction into its true theme takes about 40 minutes and the end is so sudden. The film ends abruptly without telling us more about the role of the organization, and without linking any terrorist acts by it, in the spirit of situations twists that occur starting from the minute 40. Such a conclusion can simply be deduced from the very main story; the secret organization began by recruiting an innocent person, and ended up by turning it into a terrorist. The politological consequences that would have emerged from such a film development are critical both for somebody's personal development and for the evolution of the society as a whole in which that person lives: the terrorism is a direct consequence of those who "fight" against it. The terrorism is created by the very State: the sentence “we were born into this job” said by the agent time can be interpreted in this light.
If this film would have been just an action movie, then the end would not look so sudden. The "Fizzle Bomber" is killed, the main character fulfills his mission and the film, naturally, ends. After previous attempt, at the beginning of the film (when they were "so close" to stop him), the temporal agent became better than his becoming so he succeeded to prevent him (himself) to revenge on the 11 000 victims. The mission would be accomplished. From this point of view the end makes sense. But our movie theme is a psychological SF one. The consequences can not abruptly stop here. The scenario avoided to use the infinite future symmetry toward the past infinity. In the film we are shown and told that the main character has no beginning but we are not told with the same measure if he is endless, as expected, after the idea of God from the Judeo-Christian religions. I think this avoiding was specially made so that the end would not look too abrupt to the audience.
If this film would have been just an action movie, then the end would not look so sudden. The "Fizzle Bomber" is killed, the main character fulfills his mission and the film, naturally, ends. After previous attempt, at the beginning of the film (when they were "so close" to stop him), the temporal agent became better than his becoming so he succeeded to prevent him (himself) to revenge on the 11 000 victims. The mission would be accomplished. From this point of view the end makes sense. But our movie theme is a psychological SF one. The consequences can not abruptly stop here. The scenario avoided to use the infinite future symmetry toward the past infinity. In the film we are shown and told that the main character has no beginning but we are not told with the same measure if he is endless, as expected, after the idea of God from the Judeo-Christian religions. I think this avoiding was specially made so that the end would not look too abrupt to the audience.
Such an exteriorist solution to this problem is nothing but a police state manner; brute force will never bring peace. The main character anxieties can not stop with his latter's suicide, after learning, like ancient Oedipus, that "Fizzle Bomber" is none else but himself. This suicidal act is just the police state desperate moment of hiding its own identity towards the crime’s cause. We have to imagine that somehow, after this point, the temporal agent will ask himself how he had come to make such abominable things. Why nobody told him that the "Fizzle Bomber" is he himself when would have got old? Why was it him to be sent in this mission? Wouldn’t have been easier for him to commit suicide from the very beginning and prevent himself from making other victims before the New York’s attack?
If we take the exterior consequences of this police state repression act of the crime, then we will see that, in fact, as previously said, and as psychoanalysis itself showed, the brutal repression of instinct leads to its strengthen. Socially, the police repression of crime leads to its multiplication just like the military repression of terrorism actually strengthens it.
Trying to create a big picture to the character statute, as it had before the moments that the film shown us, there would be two explanations: 1. either the vicious of character cycle of life cycles is given by a drug, by a genetic mutation or by something that a normal person (no matter if Jane, John or the baby) is caught in this temporal trap; 2. or the character is just a mutant, entirely created by the Temporal Bureau with is a strange given impression that it is human. There is not possible a different way to enter into this vicious cycle of being born from oneself for a natural living being. It is not impossible for a woman to have latent genitalia male organs. It is not impossible for a woman to fertilize herself by chromosome manipulation, using genetics. It is SF, indeed, but it is not totally impossible. But it is totally impossible that, from yourself, to give birth to yourself. The only logical explanations for such an absurdity are these two versions. In both cases, the result is one and the same just like in reality. These simply converge to the idea that it is the very government organization the origin of these attacks, as it created the main character, without beginning and without end. The Temporal Bureau Institution is responsible for terrorist acts that the “Fizzle Bomber" did. And that is what the film should have had shown.
2) Even if the subject would have been strictly a SF-detective, as in "Looper", the (oppressive) State involvement in story could still not be avoided. "Looper" also wants to convince us that the State would be not involved in using this invention for achieving its own goals, but it is alson unconvincing. It is almost impossible to believe that such a mafia organization from "Looper" would not be countered by the State. There is no organization like mafia, terrorist or even empire that does not have such a rival social organisms. Therefore, the State should also have been represented in this confrontation. Moreover, such a mafia organization can not be anything other than the State itself. Time travel would have been one of the most important inventions made by humanity, if it were possible. The State would have monopolized it just like the atomic weapons were monopolized after being invented. The time travel outlawing, and not using it, would be similar with not using these weapons. We know quite well what the State is, and "Looper" can not fool us. I am sure that the State would have many things to change / correct / adjust in the past, if such a travel would be possible ...
3) From my experience with Corruption Story (http://baldovinconcept.blogspot.ro/2012/08/institutia-electorala-un-nod-in-reteaua.html), I can say that the "conspiracy themes” are not so used today like they were used in the time of Reagan, for example. Movies like "The Matrix" or "Wag the Dog" are very rare in these days. Although the conspiracy themes are still very popular in movies, they no longer appear as before, as if the producers would not want the popularity. That makes me suspect an intrusion of political factors in their story’s dynamics. That suspect that this happened in this case. The first thought that has popped into my mind was, of course, the censorship by payment intervention made by the authorities, as I have argued here:
That means that, for the money, the "conspiratorial" end could have been replaced with some dialogues for 40 minutes at the beginning, which can be reduced to 10 minutes, as pointed before.
But after I researched some more, I saw that movie is made in Australia, although using American actors. However, the fact that the "Fizzle Bomber" existed only in film (and not in the Heinlein's original story) leaves enough loopholes for suspicion. With this world globalization there are no borders any more. In the original story, we find only at the end that there is indeed a bomb that exploded somewhere in 1972 or 1963, and that bomb is one among other things that should be fixed through traveling back in time. All these bomb issues are very briefly presented in one single paragraph, Heinlein leaving the reader to imagine scenarios for explaining this need for traveling back in time, with that volunteer recruitment office. Nothing is said in the original story about the 1975 New York attack that made 11 000 victims. But, in film, the explosions that cause victims and their prevention are central themes. And since the authorities insist on creating a devilish image to the amateur terrorism while painting in light colors their own terrorism, I think we can suppose their intervention firstly to emphasize the terrorist profile in the story, and secondly to suppress its logical conclusions.
But the reader who has covered this article’s psychological section also should remember the insertions made on the emigrants’ status, specific to the Spierig brothers, which could be involved in the film. It is possible that the role of such authorities’ positive censorship could have been taken by this cultural sublimation of the specific emigrant aggression on the world that the Spierig brothers probably have experienced. So the probability of such external influences on the story is somewhat lower than in other films of its kind.
Finally I post a song that this movie should have used:
Postări
