Loading...

13 septembrie 2012

Marketingul nebuniei observat de nebunia marketingului


Pe omul cu tulburari psihice e batalie mare si o concurenta nemiloasa. Cine reuseste sa il aiba client are pur si simplu un sclav. Profitul este urias, la fel cum a fost dintotdeauna. Sunt convins ca tulburarea psihica ceva mai severa este tocmai rezultatul sclavagismului trecut imprimat in mentalitatea generatiilor trecute si transmis ereditar la contemporani. Sclavagismul a fost cel care l-a dus pe individul tulburat in starea mentala in care se afla (prin mostenirea transgenerationala) si sclavagismul il domina si pe viitor. Mentalitatea de sclav supravietuieste generatiilor chiar daca e ceva mai diminuata. Sclavul e un om slab, un om amenintat, un om frustrat si fragil care accepta ordinele stapanului. Fie ca e amenintat cu armele, ca in perioada clasica, fie ca e ademenit cu consumul in exces, sclavul isi accepta resemnat situatia si isi slujeste stapanii. Sclavul aduce profit iar omul cu tulburari psihice, ca urmas al sclavului din trecut, este un om foarte profitabil pentru fortele oculte ale sistemului social. Batalia pentru castigarea lui lui ca partener de schimb de servicii sau produse este apriga pentru ca vorbim de cazul unui schimb inechitabil care aduce profit.



La sugestia lui Freeyourmind am vazut Documentarul „The Marketing of Madness”. Cu o durata de aproape 3 ore si realizat impecabil din punct de vedere tehnic, acest film reia cu unele diferente criticile curentului antipsihiatric din anii 1970. Daca atunci antipsihiatrii doreau desfiintarea spitalelor de psihiatrie, dimpotriva, acest documentar deplange acum folosirea medicamentelor. Insa mie imi pare ca el nu este un simplu remake al mesajului antipsihiatriei anilor 1970 si ca, dincolo de aceasta tema deja perimata, se afla obiective clare dar nevazute. La inceput mesajul filmului este corect: se face abuz de medicamente atat in psihiatrie cat si in restul medicinii. Din pacate, atunci cand aceasta idee generala este particularizata si atunci cand se aduc exemple si se creeaza argumente, discursul incepe sa scartaie. Catre finalul sau spectatorul ramane cu ideea ca medicamentele insele ar creea de fapt tulburarile psihice ceea ce este o exagerare. Spectatorului nefamiliarizat cu domeniul psihiatriei i se induce discret ideea cum ca, de fapt, insisi psihiatrii ar crea tulburarile psihice, dandu-le astfel imaginea de inchizitori ai raului care pandesc oamenii pe strada pentru a-i imbolnavi. Folosirea unei astfel de teorii a conspiratiei, foarte populara in randurile omului simplu si nefamiliarizat cu psihiatria, cred ca are un sens foarte pervers. Cred ca in spatele lui se afla mult mai multe si asta voi arata pe parcursul acestui articol. Datorita temei destul de complexe dar si lungimii documentarului, a iesit un articol ceva mai lung decat de obicei si am decis sa il impart pe mai multe sectiuni. Din cele aproape 3 ore ale documentarului nu am sa comentez partea in care se pune la indoiala studiile si statisticile facute pentru un medicament sau altul. Falsificarea datelor si efectelor adverse relative la aceste substante nu tin de domeniul meu. Voi comenta in schimb numeroasele erori ce tin de analiza fenomenului psihiatric ca intreg. Am sa incep cu partile bune ale acestui documentar si voi continua cu erorile sale.




Documentarul are dreptate in ceea ce priveste abuzul de medicamente


Odata rapit de capcana medicatiei, pacientul intra intr-un soi de dependenta retroactiva ceea ce este un alt tip de "legare de glie" care exista astazi la mai multe nivele. In cazul de fata este vorba de gigantii fabricarii medicamentelor. Pacientul isi ia un job mai stresant si mai greu pentru a plati preturile medicamentelor. Acest lucru insa il imbolnaveste si mai tare, facandu-l sa aiba nevoie de medicamente si mai scumpe, ceea ce implica un job si mai stresant si mai greu, intrand astfel intr-un cerc vicios. In felul acesta inrobirea are o fata mult mai terifianta decat starea de servitor a sclavului clasic pazit cu pusca sau legat in lanturi.

Dintre toate tulburarile psihice, cele mai severe sunt psihozele. Acestea nu raspund decat foarte slab la psihoterapie. Chiar daca documentarul neaga acest adevar totusi farmacologia (pastilele) le remite pe unele dintre ele. Dar psihozele sunt totusi rare in raport cu restul tulburarilor psihice care, dimpotriva, pe termen lung, raspund mai bine la psihoterapie. Eroarea care se face de psihiatri este ca si tulburarile psihice nepsihotice primesc tratament farmacologic in loc sa primeasca psihoterapie. Ei sunt directionati catre medicatie prin insasi formarea lor medicala. Asta li se spune la facultate de catre profesorii lor. Din acest motiv, intre farmacologie si psihoterapie se duce o rivalitate acerba. Psihoterapia are de partea ei numarul mai mare de potentiali pacienti care au nevoie de ea. Farmacologia are de partea ei urgenta tratamentului si nevoia de protejare a sistemului in faţa unei crime comise de un psihotic; un astfel de om poate realmente comite crime teribile fara un scop normal sau isi poate ruina iremediabil viata daca psihoza nu este tratata. Implicatiile medicolegale constituie principalul motiv pentru care medicii psihiatri care prescriu pastilele au o autoritate mai mare. Spitalul de psihiatrie. in care lucreaza medicii psihiatri. are o alura mai atractiva decat un cabinet de psihoterapie situat intr-o incapere auxiliara dintr-o cladire oarecare. Un obsesional compulsiv, speriat de pierderea mintilor, va merge la spitalul-institutie in loc sa ajunga la psihoterapeut care pare o mica afacere artizanala. Aici cred ca se afla punctul nodal al disputei farmacologie-psihoterapie in care psihoterapia este net dezavantajata. Consider ca cele doua tipuri de terapie trebuie sa primeasca in spitalul de psihiatrie (ca institutie) spatiul raportat la numarul de clienti care beneficiaza de pe urma fiecareia si nu toata lumea sa primeasca terapie farmacologica conform cu orientarea actuala. Tulburarile psihice nepsihotice sunt mai putin periculoase pentru sine si ceilalti din jur si, in acest caz, nu ar fi nevoie de astfel de "graba". Clientul ar trebui sa fie el insusi lasat sa aleaga intre cele doua tipuri de terapie si sa decida el insusi care i se potriveste.

La toate acestea se adauga pretul care, in acest caz, are un aspect foarte inselator. O sedinta de psihanaliza costa mult mai mult decat majoritatea medicamentelor. Multi sunt descurajati de factorul pret desi per total psihanaliza se dovedeste mai ieftina. Chiar daca uneori se poate intinde si pe perioada a 10 ani, pacientul iese schimbat. Nu a atins el fericirea, insa e cu totul alt om. In plus, media unei cure este de 4 ani si pot exista cure si de 2 ani. Medicatia farmacologica pare ieftina insa nu e asa. Din pacate, odata intrat in acel cerc vicios, pacientul devine dependent de medicatie pentru tot restul vietii. De multe ori costurile pe medicamente depasesc in final costurile curei psihanalitice. Iar rezultatul este ca, dupa o astfel de cura farmacologica lunga, pacientul are sanatatea subrezita si se afla pe o treapta inferioara fata de punctul 0 al inceperii curei medicamentoase. Cu alte cuvinte ai platit pentru nimic.

Din acest punct de vedere, medicatia excesiva in psihiatrie este criticabila si condamnabila. Atunci insa cand documentarul propune eliminarea totala a medicatiei, practic el reia antipsihiatria fara sa ii inteleaga istoria, limitarile si evolutia. Mai departe voi analiza mai in detaliu aceasta situatie.


Erori de incepator in acest documentar


In aproape 3 ore, documentarul face o multime de erori. Nu am putut sa le scot pe toate pentru ca asta ar fi insemnat sa lungesc si mai mult acest text, oricum destul de lung pentru un astfel de articol. M-am straduit insa sa fac o selectie cu cele mai importante dintre ele. Inca de la inceputul filmului apare o intrebare care lasa sa se intrevada lipsa de informatie a autorului/autorilor in materie de psihiatrie. Intrebarea "Are we all insane?" are un caracter retoric si presupune o proiectie asupra psihiatrilor a unei idei populare rudimentare despre tulburarea psihica, vazuta ca nebunie. Insa psihiatria a renuntat de aproape 200 de ani si la aceasta conceptie dar si la termenul de "nebunie". Nici pe departe nu vreau sa sustin ca psihiatria e varful de lance al emanciparii sociale insa in Occident s-a renuntat inca din anii 1970 la insusi termenul de boala psihica. Inclusiv afectiunile psihice grave ca schizofrenia sunt de atunci numite cu sintagma "Tulburare psihica". Nu exclud faptul ca or fi psihiatri care inca mai folosesc termenul nebunie (in special intr-un cadru neoficial) insa majoritatea lor au o atitudine total opusa fata de cea presupusa de autorul/ autorii filmului. Orice psihiatru respectabil iti va spune ca "Nobody is insane". Obiectia autorului/autorilor filmului de la minutul 0. 27 cum ca psihiatrii sunt incapabili sa faca diferenta intre sanatate si nebunie este o obiectie asupra propriei conceptii perimate, despre tulburarea psihica vazuta ca influenta a diavolului in om. Intr-adevar nu se poate face o astfel de diferenta pentru ca nimeni nu-i nebun in sensul traditional. Pana si tulburari psihice mai grave ca Schizofrenia sau Depresia Majora au normalitatea lor, au logica lor intrinseca si dezvaluibila in fata celui care e dispus sa patrunda misterele mintii. Propunerea pe care documentarul o face la sfarsit pentru inlocuirea termenului de „boala” e chiar stupida din moment ce ea s-a facut cu mult inainte. Si pentru ca a venit vorba de boala, de asemenea traducatorii in romaneste a filmului nu au tradus bine termenul "disorder" cu "boala". "Disorder" se traduce cu "tulburare". E altceva. Pentru boala exista in engleza termenul "disease". E ciudat ca autorul-autorii nu au observat ca in in paginile principalului tratat al psihiatriei, DSM ("The Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders" care in romaneste se traduce prin "Manualul pentru diagnostic si statistica a tulburarilor meitale") nu exista termeni ca "nebunie" sau "boala psihica". Sa nu fi citit autorul / autorii acest tratat? Din film se pare ca l-au citit chiar foarte atent, totusi.

La minutul 0. 25 se face o analiza a evolutiei DSM din 1952, cand s-a lansat prima editie, pana astazi, cand a ajuns la editia IV-a revizuita. Se deplange in aceasta analiza faptul ca, la prima editie erau catalogate 112 tulburari psihice, la DSM II erau 145 iar pana la editia a IV-a s-a ajuns la 370. La prima vedere o astfel de critica pare indreptatita. Insa o astfel de crestere a numarului de tulburari psihice (nu boli psihice) se datoreaza in primul rand faptului ca astazi cea mai mica depresie il duce pe omul simplu la psihiatru. In trecut, in fata psihiatrului ajungeau tulburari mai severe ca Schizofrenia, Depresia Majora sau Epilepsia. Asa s-a intamplat si cu obsesionalii si cu istericii care initial ajungeau la medicina generala si abia apoi psihiatria i-a luat in ograda sa. La minutul 0. 45 autorul observa ca numarul depresiilor a crescut de la 100 la 100 000 de curand pe un esantion de 1 000 000 de oameni. Insa nu este nici o magie, nu este nici o sarlatanie aici. Dupa cum am spus, pur si simplu in trecut cei care ajungeau la spitalul de psihiatrie pentru depresie erau cazurile grave de Depresie Majora in timp ce astazi depresiile simple trec cu usurinta pragul medicului psihiatru. In trecut strangeai din dinti si iti acceptai depresia ca un fel de pedeapsa divina sau ca particularitate individuala. Daca te plangeai de starea ta mentala si te dadeai bolnav psihic atunci societatea te putea exclude pe tine si pe urmasii tai din randurile ei. Acest lucru nu mai e valabil astazi iar individul e nestingherit in a-si cauta remedii pentru suferinta sa chiar daca o astfel de suferinta e totusi una minora.

Noile tulburari adaugate progresiv de-a lungul editiilor DSM fac parte din zona periferica, noua a psihopatologiei. Cele vechi si cele care au nevoie de tratament urgent au ramas in principal aceleasi. Acest fapt este discret omis de catre autorul / autorii documentarului si asta lasa anumite semne de intrebare fata de onestitatea lor. Relatarea unor cazului de votare a existentei unei tulburari sau alta, in cadrul IPA, pentru stabilirea clasificarilor in DSM are scop de distorsionare a faptelor si stricare a imaginii psihiatriei in fata unor potentiali clienti, dupa cum voi demonstra mai departe. Tulburari ca Schizofrenia, Depresia Majora sau Epilepsia care reprezinta pilonul central al psihiatriei nu s-au definit prin vot asa cum sugereaza documentarul ci prin mii si mii de materiale clinice, unele ramase chiar din antichitate. Iata ca psihopatologia s-a extins dinspre "boala" catre normalitate odata cu explozia de cereri de tratament pentru cazurile usoare de tulburari psihice. Acesti oameni nu au erau psihotici, tulburarile lor nu erau severe dar nu ii puteai pur si simplu trimite acasa spunandu-le: "n-ai nimic, esti sanatos. Esti tu cam nebun, atata tot". ".

DSM nu s-a facut cu psihiatrii stand la panda pe strada dupa oameni sa le prinda slabiciunile si sa le transforme in boli, ci cu psihiatri care se trezeau la usa cu oameni un pic speriati de starea lor si cu frica de a nu-si pierde mintile. Prezenta lor acolo avea intentia de a trata inca de la inceput o eventuala "nebunie" pe care o percepeau ca pe un proces de imbolnavire treptata, ce ar putea fi stopata daca ar fi descoperita la timp, asemenea multor boli din medicina generala. Pe masura ce aceste date s-au inmultit ele au fost sintetizate rezultand astfel aceste sisteme de clasificare ca DSM sau ICD. In acest fel, psihiatria s-a gasit pusa in fata faptului de a trata si omul normal si a fost cumva surprinsa sa observe ca intre acesta si schizofrenic exista foarte multe lucruri comune. Acestea nu s-au vazut foarte clar in trecut deoarece bariera noastra culturala, care il blama si demoniza pe schizofrenic, le-a facut practic invizibile in istorie. Prin extinderea psihopatologiei catre ceea ce, in trecut, se considera (si chiar astazi se considera a fi) normalitate, nu s-au aruncat artificial boli pe seama omului sanatos asa cum cred/e autorii /autorul documentarului. Dimpotriva, este tocmai sanatatea cea care s-a aruncat pe "bolnav". Adica "bolnavul psihic", asa cum era considerat in trecut, nu a mai fost pus pe aceeasi treapta cu bolnavul somatic din restul medicinii. Termenul de "tulburare psihica" este mult mai uman si mult mai putin medicalist decat cel de "boala psihica". Asta e marea problema pe care documentarul n-o intelege sau se preface ca n-o intelege cu intentia de a arata o anumita absurditate a domeniului.

Pe de alta parte, psihicul omenesc e ceva mai complex decat organele interne care se pot imbolnavi si care determina insele bolile asa cum le stim. Psihicul e mult mai flexibil. De aceea tulburarile psihice nu sunt ca bolile fiziologice. De exemplu, cand ai o tumora in corp ai o oarecare boala. Tumora e acolo si la fel e si boala. In tulburarile psihice nu e tot timpul asa. Sunt unele tulburari care se manifesta pe tot parcursul vietii, cum sunt asanumitele „Tulburari de personalitate”. Altele insa sunt periodice. Ele pot aparea si disparea la loc, fara sa se mai intoarca niciodata. Depresia majora nu inseamna ca pacientul va avea simptome specifice tot timpul ci doar pe o perioada anume, respectiv de cel putin doua saptamani. Doliul e si el o depresie care se manifesta pe o perioada mai mare sau mai mica insa nu pe toata viata. Nici macar cele mai severe tulburari psihice ca schizofrenia sau epilepsia nu se manifesta constant. Schizofrenicul poate avea momente de luciditate maxima iar episodul epileptic poate urma dupa ani de normalitate totala. DSM nu poate cataloga doar acele tulburari constante. El trebuie sa le catalogheze si pe cele inconstante, cele cauzate de mediu sau de prezenta unei boli fizice cu implicatii in zona psihica. Aceste tulburari nu pot fi ignorate doar pentru faptul ca sunt inconstante. Deplangerea, la minutul 0. 48, a faptului ca exista un sindrom de tulburare premenstruala la femei care ar avea nevoie de tratament psihiatric, nu are nici un temei. Autorul/ autorii par sa nu inteleaga totusi ca acest tip de tratament este esential diferit de cel acordat unui epileptic sau schizofrenic. Dar, chiar daca apare la o persoana normala, asta nu inseamna ca acest sindrom nu exista sau ca femeia in cauza nu trebuie tratata, doar pentru ca o astfel de tulburare apare doar o data la o luna.

Din alt punct de vedere, o astfel de dublare a numarului de tulburari psihice este cumva justificata chiar in interiorul filmului, insa insuficient rumegat si inteles de autor/ autori. In loc de o descriere structurala a tulburarilor psihice, asa cum s-a facut pana la DSM III, odata cu aceasta editie s-a trecut la un alt tip de clasificare ce consta in principal in catalogarea si clasificarea simptomelor si nu neaparat a unei clase de simptome. E mult de explicat aici despre cauza unui astfel de rabat, si de aceea nu o sa insist. In principal, el se datoreaza orientarii psihodinamiciste sau behavioriste a psihiatrilor care, in acel moment, nu se puteau pune de acord despre limitele unei tulburari psihice sau despre sensul termenilor folositi. Asa ca, in loc de nevroza, psihoza sau perversiune asa cum se numeau in trecut, dupa DSM III s-au creat clase mai restranse cu simptomele acestora. E ca si cum in loc de raceala am avea mai multe tulburari ce constau in simptomele racelii cum ar fi tulburari de tuse, tulburari de expectoratie, dureri de cap, febra etc. Iata o alta cauza pentru care numarul de tulburari psihice din DSM IV aproape ca s-a triplat fata de cel din DSM I dupa cum remarca autorul / autorii. Cu toate astea, sunt destule tulburari psihice catalogate in ultimele editii de DSM ramase aproape identice fata de cum erau catalogate acum 100 de ani.

Cu DSM III s-a pierdut, intr-adevar, din unitatea psihopatologiei ignorandu-se astfel faptul ca, metaforic, intre tuse si expectoratie exista o legatura. Dar s-a castigat enorm in precizie si sistematizare a unui volum imens de observatii clinice. Dezbaterile despre incadrarea unui anumit simptom intr-o astfel de categorie generala a fost abandonata pentru teoreticieni. Pe medicul psihiatru din clinica il intereseaza mai putin asta. Pe el il intereseaza in special ce face cu omul din fata lui, care poate avea nevoie urgent de medicatie. DSM III a venit cu criterii clare pentru noile astfel de clase si astfel toata lumea a putut vorbi aceeasi limba, dupa ce, pana atunci fiecare scoala psihopatologica dadea sensuri diferite sau folosea mai larg sau mai restrans aria acestor notiuni.
Autorul/autorii afirma ca acest numar de tulburari psihice s-ar datora faptului ca psihiatrii creeaza artificial "boli" pentru ca apoi sa le vanda medicamentele. O astfel de afirmatie are ca model insasi fenomenul publicitatii care creeaza artificial nevoi consumatorului facandu-l astfel sa cumpere produsele. Se pare ca autorul/autorii cunosc destul de bine acest fenomen din moment ce il aplica aproape neschimbat in acest caz. O fi el un astfel de model de gandire potrivit la descrierea marketingului, intr-adevar, insa e cam tras de par in ceea ce priveste evolutia numarului de tulburari psihice descrise de-a lungul editiilor DSM. Majoritatea tulburarilor din DSM nu au nevoie de nici un medicament. Solutia placebo confirma o astfel de situatie. Unele tulburari sunt atat de rare incat multi psihiatri nici nu le-au vazut pe la ei prin cabinet. Daca cineva isi inchipuie ca psihiatrii stau la vreo intrare intr-un loc anume si nu lasa sa intre decat pe cei care au medicamentul si reteta psihiatrului, atunci trebuie spus ca s-a mers prea departe cu suspiciunea.

Nici pacientul nu cumpara si nici companiile de medicamente nu creeaza aceste substante in functie de cate tulburari sunt in DSM. Niciunul dintre acesti actori sociali nu inteleg sensul acelor termeni psihopatologici si nu pot face o judecata in privinta intemeierii unor astfel de notiuni. Fie ca ii spui "Nevroza fobica" fie ca ii spui "Atac de panica" pentru ei e totuna.

La min 1.39 se spune despre faptul ca medicul profita de nevoia pacientului de un remediu atunci cand ii cere prescriptie. Desi, in unele cazuri, ar trebui sa il trimita la psihoterapeut/psihanalist si, din pacate, nu o face, totusi in cazul depresiilor simple medicul nu are alta solutie. Stiu ca probabil pentru anumite companii e mai profitabil sa il trimita pe pacient la cumparaturi. Insa e cert ca, pe termen lung, asta inseamna agravarea depresiei celui in cauza.

Consumatorii de medicamente prescrise de psihiatru sunt cam aceeasi indiferent de cate noi tulburari sunt descrise in ultimele editii DSM dupa cum cele mai importante dintre acestea raman cam aceleasi. Grosul lor este dat de depresivi. Majoritatea medicamentelor pentru tulburarile psihice usoare sunt niste substante psihoactive (droguri) diluate (vezi diazepamul) pe care sistemul le accepta la fel cum accepta si tutunul sau alcoolul. Si aici cred eu ca e cheia intelegerii acestui documentar; in unele cazuri psihiatria tinde sa inlocuiasca „tratamentul” traditional cu alcool si tutun al depresiilor mijlocii si mici cu propriile medicamente. Folosirea lor se datoreaza unui compromis intre nevoia de substanta psihoactiva si opinia generala care nu vede cu ochi buni consumul de substante psihoactive si, cu atat mai mult, dependenta de ele. Pe de o parte transformarea acestora in medicament este o gaselnita menita sa ia povara vinovatiei dependentei de pe umerii dependentului. Pe de alta parte diluarea lor in medicamente este reteta tratamentului impotriva dependentei de drog insusi. Unele droguri puternice, ca heroina de exemplu, dau o dependenta atat de periculoasa incat intreruperea brusca a consumului poate conduce la tulburari fizice si psihice foarte mari si chiar moarte subita. Folosirea de droguri usoare intampina o astfel de situatie si face sevrajul mai usor de suportat. Drogurile usoare traditionale insa au dezavantajul complicatiilor sociale si medicale. Un alcoolic de la gradul 3 in sus nu isi mai poate face bine meseria. Iar cheltuielile sistemului pentru problemele medicale pe care consumul de tutun le implica a creat bresa pentru folosirea acestor droguri diluate din psihiatrie.

De fapt vorbim in acest caz de schimbarea vectorului de dependenta. Pentru sistemul social, dependenta supusilor de drogurile severe este neproductiva iar drogurile usoare traditionale implica si ele costuri adiacente. Dependenta de drogurile medicamentoase ale psihiatriei este mai favorabila in angrenajul social general. In acest caz, dupa cum am spus, documentarul are dreptate. Dar acuzatia cum ca psihiatria ar dori sa castige noi pacienti carora sa le vanda medicamentele, crescand astfel numarul tulburarilor psihice din DSM, cred ca este mai curand o proiectie a companiilor de droguri legale traditionale care, cred eu, se afla in spatele acestui documentar. Trebuie spus ca, dintre toate remediile pe termen mediu impotriva depresiilor, totusi, calea medicamentoasa e cea mai onesta.

Companiile de medicamente intr-adevar profita la maxim de asta, cu participarea psihiatrului. Dar el trebuie sa faca ceva sa isi linisteasca cumva pacientul fara a-l infunda si mai rau in starea sa. Din pacate, in acest moment, singurul sau instrument este reteta. Alta solutie mai umana nu exista. La depresii nici psihoterapia nu functioneaza. Ceea ce propune concurenta hedonista a psihiatriei, care sta in spatele acestui documentar, conduce de fapt catre autodistrugere. Si asta e mult mai urata decat terapia medicamentoasa a psihiatriei. Asa ca nu aici este partea urata a psihiatriei. Ca omul foloseste droguri nu e neaparat vina psihiatriei cat a sistemului social ce il duce pe dependent in starea de a se otravi cu aceste substante in schimbul unei oarecare linisti sufletesti. In perversitatea sa, sistemul le accepta pe acestea pentru ca mobilizeaza sclavul spre a fi mai productiv si le interzice pe cele puternice, care il scot pe sclav de pe banda rulanta a economiei, dupa cum am spus aici http://baldovin.blogspot.ro/2008/05/drogatii-noile-vrajitoare-ale-evului.html Acesta este punctul critic al aparitiei si tratamentului pe termen lung a depresiilor. Neosclavagismul contemporan al recompensei este la fel de propice producerii depresiilor ca si sclavagismul clasic al amenintarii. Eliminarea neosclavagismului contemporan inseamna, pe termen lung, tratamentul cu adevarat eficient al depresiilor.

Se poate spune totusi ca anumite tulburari descrise de DSM sunt intr-adevar fortate. Dar asta nu pentru ca se doreste vanzarea de medicatie celor ce se incadreaza in astfel de tulburari ci pentru ca sistemul social insusi pastreaza inca reflexe de pe timpul Corabiei Nebunilor, cu incriminarea si pedepsirea celor care refuza sa il slujeasca, chiar si fara pretentia de recompensa. Din pacate autorul nu a stiut unde sa mearga in DSM pentru a le gasi. Si asta pentru ca documentarul nu este interesat de o problema morala in profunzimea ei, asa cum ea se intrevede. Morala este doar un instrument folosit in scop propagandistic comercial pentru un astfel de documentar. Principalul sau interes este diabolizarea concurentei in ochii potentialului client. Daca insa ar fi stiut de tulburarea “Tulburarea de personalitate de tip pasiv-agresiv”, atunci argumentarea sa ar fi fost mult mai viabila. In lucrarea mea "CUBISMUL LUI PICASSO: PSIHANALIZA DISTRUGERII SI REPARATIEI" (tiparita recent si achizitionabila aici http://www.amazon.com/The-Picassos-Cubism-Psychoanalysis-Destruction/dp/3845431806 ) am criticat foarte virulent aceasta rusine a psihiatriei, mult mai dur decat o face insasi acest documentar. Insa scopul meu, cu acest atac virulent, a fost unul pur stiintific si coerent etic ci nu demolarea imaginii psihiatriei in ochii unor potentiali clienti asa cum face el. Intr-o astfel de tulburare se vede intr-adevar mult mai clar in ce mod psihiatrii insisi sunt afectati in deciziile lor de mentalitatea neosclavagista. Insa documentarul nu da doi bani pe acest aspect. Dimpotriva, criticismul sau vine de pe pozitiile interesului publicitatii si a incoerentei etice dupa cum o sa arat mai jos. Distorsiunea faptelor este făcută in asa fel incat sa ii convinga pe cei slabi pentru a de veni dependenti de un tratament mult mai crud decat cel al medicatiei din psihiatrie.


Alte erori statistice sau de citatie a discursului psihiatric


Desi la minutul 03. 48 autorul/autorii fac apel la DSM, totusi nu se citeaza corect din el pentru a se edifica. Se afirma aici in mod tendentios ca "pierderea unei persoane iubite (a devenit)... depresie majora" incercand astfel sa se submineze prin caricaturizare autoritatea stiintifica a DSM si insasi notiunea de „Depresie Majora”. O astfel de interpretare a Depresiei Majore arata fie rea vointa fie o incapacitate bizara de a intelege un text.

Daca ne uitam in capitolul "Tulburarile Afective" Din DSM IV, la sectiunea "Episodul Depresiv Major", (mai precis la pag 356 din traducerea sa in romaneste) se expun, pe intelesul fiecaruia, criteriile pentru o astfel de tulburare. Chit ca incarc si mai mult textul sunt nevoit sa citez criteriile acestei tulburari direct din DSM:

  • „(1) dispozitie depresiva cea mai mare parte a zilei, aproape in fiecare zi, indicata fie prin relatare personala (de ex., se simte trist sau inutil), ori observatie facuta de altii (de ex., pare inlacrimat). Nota: La copii si adolescenti, dispozitia poate fi iritabila;
  • (2) diminuare marcata a interesului sau placerii pentru toate sau aproape toate activitatile, cea mai mare parte a zilei, aproape in fiecare zi (dupa cum este indicat, fie prin relatare personala, fie prin observatii facute de altii;
  • (3) pierdere semnificativa in greutate, desi nu tine dieta, ori luare in greutate (de ex., o modificare de mai mult de 5% din greutatea corpului intr-o luna) ori scadere sau crestere a apetitului aproape in fiecare zi.
  • Nota: La copii, se ia in consideratie incapacitatea de a atinge plusurile ponderale expectate;
  • (3) insomnie sau hipersomnie aproape in fiecare zi;
  • (4) agitatie sau lentoare psihomotorie aproape in fiecare zi (observabila de catre altii, nu numai senzatiile subiective de neliniste sau de lentoare);
  • (5) fatigabilitate sau lipsa de energie aproape in fiecare zi;
  • (6) sentimente de inutilitate sau de culpa excesiva ori inadecvata (care poate fi deliranta) aproape in fiecare zi (nu numai autorepros sau culpabilizare in legatura cu faptul de a fi suferind);
  • (8) diminuarea capacitatii de a gandi sau de a se concentra ori indecizie aproape in fiecare zi (fie prin relatare personala, fie observata de altii);
  • (9) ganduri recurente de moarte (nu doar teama de moarte), ideatie suicidara recurenta fara un plan anume, ori o tentativa de suicid sau un plan anume pentru comiterea suicidului.”

Iata ce este in mare "Depresia Majora" ! Desi este destul de lapidar in descrierea tulburarilor, DSM are un rezumat ceva mai detaliat al acestor criterii care ne poate face sa intelegem in proportie de peste 90% ce este aceasta tulburare, daca ii acordam un minim de atentie. Daca se merge la pagina 354 pana la pagina 356 se poate face o idee despre multe alte tulburari psihice sau boli neurologice cu care "Depresia Majora" seamana, mai mult sau mai putin, insa fata de care ea se diferentiaza totusi. Nu pot aici sa citez tot textul dedicat diagnosticului diferential (cine este curios poate merge la biblioteca sa consulte acest tratat), insa redau o fraza legata direct de tema in cauza de la pagina 355:

  • "Dupa pierderea unei fiinte iubite, chiar daca simptomele depresive sunt de suficienta durata si numar pentru a satisface criteriile pentru un episod depresiv major, acestea trebuie sa fie atribuite mai curand doliului decat unui episod depresiv major,"

Iata ca "Depresia Majora" este altceva decat doliul, asa cum se sugereaza tendentios in documentar, chit ca exista unele asemanari de simptome intre cele doua. Este ceea ce nu reuseste sa faca filmul.

La fel se poate spune si despre "Tulburarea Bipolara" care este confundata cu... "a avea esecuri si succese...". Nu am sa repet argumentatia pe care am facut-o mai sus cu "Depresia Majora" din dorinta de a scurta pe cat posibil textul. Cititorul insa poate merge el insusi la pagina 357 unde este descris "Episodul Maniacal" (specific "Tulburarii Bipolare") sau incepand cu 382 unde sunt descrise formele de "Tulburare Bipolara" si se poate convinge el insusi de cele spuse de mine.

Experimentul de la minutul 0.28 cu simularea simptomelor schizofrenice si incapacitatea doctorilor de a detecta "normalitatea" este total insignifiant. Daca cineva se indreapta spre o banca cu un cearceaf in mana ce simuleaza un pistol indreptat in fata atunci politistii il vor impusca. Psihiatrul nu este procuror sa afle cand pacientul simuleaza. El trebuie sa fie atent la simptome si sa incadreze tulburarea undeva pentru a prescrie o medicatie corespunzatoare si a opri dezvoltarea unei eventuale psihoze. Responsabilitatea lui este maxima, la fel ca si cea a politistului. Daca ii da antidepresive unui schizofrenic ii agraveaza simptomele si acesta poate comite o crima. Destinul unui om se afla in mainile sale. Nu are timp si pentru a fi detectiv particular *.

La minutul 2 se vine cu dovezi irelevante despre presupusa ineficienta a medicamentelor a unor psihoze grave ca Schizofrenia sau Depresia Majora. Acele radiografii sunt total anapoda si arata lipsa de informare a autorului in domeniu. Radiografiile sunt pentru oase si nu pentru tesuturile incredibil de fine ale creierului. Datele despre creier se iau cu encefalograme care presupun un alt tip de scanare. Acestea arata cu totul altfel decat radiografiile oaselor si constau intr-un ceva mai inalt grad de detaliu. Cine este interesat de neurofiziopatologia psihozelor poate gasi carti cu date foarte complexe care pun aceste imagini in umbra ridicolului (poate fi consultata la BCU, de exemplu, „Schizophrenia: the major issues” scrisa de Paul Bebbington si Peter McGuffin). Oricum, chiar si aceste encefalograme sunt ele insele insuficient de clare iar neurofiziologii recunosc ca "se stie despre creier cam ce se stia in Evul Mediu despre inima".

In continuare se spune ca nu exista criterii pentru a administra medicatie psihoticului. Din punct de vedere neurofiziologic s-ar putea sa nu existe astfel de criterii, pentru ca nu se stie in ce mod substantele acestea actioneaza la nivelul molecular al sinapselor. Insa exista criterii simptomatologice clare pentru medicatie. Tulburarile cu flux mental accentuat, ca Schizofrenia, episodul Maniacal din Tulburarea Bipolara sau Tulburarea Borderline, primesc medicamente ce incetinesc fluxul mental (ca de exemplu barbituricele). Dimpotriva, tulburarile cu flux mental scazut, cum sunt depresiile, primesc medicamente ce cresc fluxul mental si adrenalina din corp, asa cum sunt antidepresivele.

La minutul 0. 23 se spune ca nu exista criterii obiective pentru psihiatri in a face diagnostice de genul analizelor de urina sau sange din medicina propriuzisa. Gresit din nou. Criteriile acestea sunt simptomele insele. Cand o major-depresiva declara ca si-a ucis proprii copii ca sa-i salveze de lumea rea sau cand un schizofrenic ataca un necunoscut pe strada pentru ca asa i-au comandat extraterestrii, nu-ti mai trebuie nici o analiza de urina sau sange ci iti trebuie ceva sa ii ajuti pe acesti oameni sa redevina responsabili.

La 02 50 este prezentata o femeie care descrie cum medicamentele i-au dat insomnie. Nu ne dam seama, din cele cateva cuvinte rostite de ea, ce diagnostic are. Insa, dupa cum am vazut, insomnia poate fi un simptom preexistent in unele tulburari. Insa nu putem baga toate medicamentele in aceeasi oala. Exista medicamente cu efecte adverse cunoscute. Exista, de asemenea ,si prescriptii nefericite din partea medicilor. Dar exista si reactii colaterale absolut normale la anumite medicamente. De exemplu insomnia este o reactie absolut normala la medicatia data impotriva depresiei majore in conditiile in care pacientul nu se mai da jos din pat cu saptamanile.

O inexactitate penibila se face la minutul 07, atunci cand se afirma ca Freud ar fi initiatorul terapiilor medicamentoase in psihiatrie. Dupa vizionarea acestui film, spectatorul poate ramane cu impresia gresita ca insasi psihanaliza este o terapie cu medicamente. Insa el trebuie sa stie ca, inainte de a fi un psihoterapeut, Freud a fost un medic si ca el trata pacienti de afectiuni fiziologice. A devenit psihanalist, mult mai tarziu dupa ce au ajuns la el niste paciente ce nu puteau fi tratate de medicina acelor timpuri. Acesti pacienti aratau simptome ce pareau fiziologice insa de fapt ele erau pur psihice, lasandu-i perplecsi pe medicii acelor vremuri. Freud a intuit asta si a consolidat psihanaliza ca terapie de conversatie mai curand decat terapie medicamentoasa. Studiile sale asupra frunzelor de Coca au fost facute in tinerete ca tanar medic. Daca ar mai fi continuat cativa ani cercetarile in acest domeniu s-ar fi ales cu Premiul Nobel, lucru care s-a intamplat cu cei care au facut-o mai departe, reluand cercetarile de unde el se oprise. Rezultatul acestor studii este de o mare importanta pentru medicina moderna. Aceste aplicatii medicale ale frunzei de coca nu au legatura insa cu cocaina pe care o folosesc drogatii. Insa ideea ca Freud ar fi introdus cocaina in Europa este o prostie crasa. Ea a fost folosita intr-o anumita forma de bastinasii sudamericani inainte de venirea europenilor acolo. Primul care a realizat-o in laborator in Europa a fost chimistul Friedrich Gaedcke in 1855, cu un an inainte ca Freud sa se nasca.

De asemenea, la min 02.02 30 se vorbeste despre faptul ca sinuciderile in randul soldatilor americani s-ar datora medicatiei. In realitate, inainte de medicatie exista „Stresul Posttraumatic” ce apare unii oameni aflati in conditii de stres extrem ca razboi, rapiri, accidente etc. Trebuie spus ca aceste experiente pot crea simptome psihotice reactive tranzitorii, care sunt identice cu cele din schizofrenie iar diagnosticul diferential se face numai pe baza existentei acestei experiente traumatice teribile. PTT nu este deloc o inventie iar sinuciderile in randul militarilor ar fi mult mai multe daca nu ar exista medicatia.

S-ar putea ca unele erori sa fie facute din nestiinta pur si simplu. Cu siguranta insa ca altele sunt intentionate, specifice advertisingului cu manipularea sa tipica. De exemplu, la minutul 2.00. 40, se da impresia ca medicamentele prescrise copiilor transforma niste copii veseli si sanatosi in niste zombies. Este prezentat in cateva secunde cazul unui baiat de 7 ani, Gabriel Myers, care s-ar fi spanzurat in urma medicatiei. Ce nu spune acest documentar este ca acest copil era diagnosticat cu Tulburare Bipolara, ca era neglijat de parinti si chiar ca fusese molestat sexual. Episodul depresiv major al acestei tulburari are specific gandurile si comportamentele sinucigase, asa ca nu se poate stabili ca un cutare medicament folosit de acesti pacienti provoaca astfel de simptome devreme ce ele definesc insasi tulburarea. Gabriel Myers era departe de a fi un copil vesel si sanatos. (pentru mai multe detalii vezi http://gabrielmyers.wordpress.com) . Erorile medicilor pot exista, efectele adverse ale medicatiei de asemenea pot exista insa o astfel de distorsionare a faptelor este specifica mentalitatii corporatiste. Iata ca in acest caz nu mai poate fi invocata lipsa de cunoastere a domeniului. Oricine poate vedea detaliile acestui caz si le poate relata corect daca face o scurta investigatie. Documentarul pur si simplu a tras de par realitatea si a manipulat intentionat informatiile pentru a le da un aspect specific PR-ului si advertisingului. Putem vedea aceste metode subtile de manipulare in reclame sau in stiri. De aceea, pentru a intelege mai bine acest documentar, este nevoie sa gasim autorul/autorii lui si sa vedem care este intentia lor. Asta voi cauta in urmatoarele sectiuni ale acestui articol.



Cine este autorul acestui documentar?



Asadar, pentru a afla onestitatea acestui documentar trebuie sa aflam mai intai cine l-a facut. Dar, surpriza: acest documentar nu are autor. Daca ne uitam atent observam ca munca la el a fost cu adevarat titanica. Il putem vedea in complexitatea sa formata din sute de ore de interviuri, studii si anchete, design de ultima ora cu animatii sofisticate si efecte speciale, marketing publicitar si PR. Trebuie sa recunosc ca, in materie de aspect, acest documentar este printre cele mai bune vazute de mine vreodata. Si totusi nimeni se pare ca nu-l revendica. M-am uitat pe wikipedia, m-am uitat pe diferite forumuri sau grupuri de socializare si ... nimic. Parca acest documentar s-a creat singur. Cine investeste aiurea intr-o astfel de munca fara sa isi lase semnatura pe el? Sa fie oare Isus Hristos venit sa salveze lumea de "calea gresita" a psihiatriei? Eu n-as paria pe asta. Sunt departe ei artistii/designerii de o astfel de atitudine.

Dar nu ne putem opri aici. Trebuie sa o luam treptat prin deductie. Dupa cum am sugerat mai sus, pentru inceput trebuie sa ne fie cl clar ca cine se afla in spatele acestui documentar are in medicatia psihiatrica un concurent veritabil iar scopul sau este tocmai avarierea imaginii acestei concurente in ochii marelui public. Fiind familiarizat cu disputa medicatie/psihoterapie, as inclina la o prima vedere sa cred ca un grup de psihoterapeuti si-au luat inima in dinti cerand mai multa autoritate in tratamentul pacientilor ce calca in spitalul de psihiatrie. La drept vorbind, astfel de dispute s-au mai intamplat si in trecut insa psihoterapeutii nu s-au manifestat niciodata atat de virulent ca acest documentar. Atacul la adresa lui Freud de la inceputul documentarului exclude insa posibilitatea ca el sa vina din partea psihoterapeutilor, concurenti directi ai medicamentelor in terapia tulburarilor psihice. Plus de asta, profesionistii din psihoterapie niciodata nu cer sa fie vioara intai ci doar un acompaniament al medicatiei in terapia psihozelor. Dar, acest documentar pur si simplu darama total medicatia, inclusiv cea din psihoze, de neinlocuit in acest moment. Acest fapt ma departeaza de la gandul ca in spatele lui ar fi niste psihoterapeuti.

Si iata ca, dupa ce ne-a tinut mai bine de 2 ore si jumatate in suspans cu privire la cine ar investi asemenea resurse pentru a demola psihiatria, „raspunsul” pare sa vina pe final. Cu 10 minute inaintea terminarii, la minutul 2:46, documentarul creeaza o falsa pista pentru a ne face sa credem ca in spatele sau sta o mica comunitate de psihiatri alternativi numita Soteria. Ei s-au desprins de corpul oficial al psihiatriei si au creat clinici alternative ce insista pe compasiune si intelegerea pacientului. O astfel de atitudine a psihiatriei verzi, intr-un fel**, este indreptatita. In acest fel psihiatria medicamentoasa pare sa se apropie de psihoterapia centrata pe client a lui Carl Rogers. Cert este insa ca, in starea actuala a psihiatriei, sunt putini psihiatri cu veleitati psihoterapeutice. Dar, chiar si daca ar avea acest talent, ei totusi nu ar avea timp sa se ocupe de partea psihoterapeutica a fenomenului psihotic.

Si totusi, in marea lor majoritate, institutiile psihiatrice au cativa psihologi angajati ce se ocupa mai atent de pacient dupa ce psihiatrul a intocmit prescriptia medicala. Criticile antipsihiatriei, ramase inca active prin Soteria, au fost preluate constructiv de psihiatrie intre timp, si lucrurile s-au schimbat mult spre bine. In ultimii 40 de ani spitalele psihiatrice au adoptat o atitudine mai deschisa fata de psihotic. Tratamentul ambulatoriu este unul dintre ele. In tarile occidentale respectabile psihoticul cronic nu mai este de mult un internat asemenea unui prizonier, desi ramane sub observatie pentru a nu-si face rau siesi sau anturajului. In acest caz, criticile de pe pozitiile terapiei compasiunii sunt inutile si tardive pentru anii 2000 sau 2010, in conditiile in care familia pacientului sau chiar pacientul insusi are posibilitatea de a alege pachete terapeutice alternative si a decide care functioneaza mai bine. Ele ar fi fost mult mai indreptatite pana in anii 1970. De ce a aparut acest documentar tocmai acum, cand psihiatria este mult mai umana decat multe alte institutii?

Iata ca aceste intrebari nu au niste raspunsuri viabile daca ne limitam la a accepta Soteria ca stand in spatele acestui film. Pentru naivi sau necunoscatori ai fenomenului psihiatriei, aceasta stratagema s-ar putea sa tina. Insa eu cred ca Soteria este o falsa pista pentru a intelege sensului acestui documentar si a camufla interesul sau real. Daca, din cele aproape 3 ore ale documentarului, subiectul Soteria este tratat doar in 10 minute, mie nu mi se pare ca originea sa ar fi aceasta organizatie. Nu e specific stilului de comunicare profesionist al acestui documentar. Daca eu as face un documentar despre superioritatea psihoterapiei fata de medicatie in tulburarile psihice nepsihotice atunci as pune pe primul plan calitatile psihoterapiilor si as ocupa timpul cu explicarea acestora mai curand decat sa critic la nesfarsit metodele concurentei medicamentoase. Sau, daca intr-un zel de scrupulozitate m-as decide sa intru atat de adanc in detalii privind neloialitatea adversarului, de ce nu as fi la fel de scrupulos cu descrierea metodelor proiectului Soteria insusi?

Din alt punct de vedere, daca facem o scurta cautare pe internet observam ca Soteria este un proiectel cu slaba audienta condus de un batranel, Loren R Mosher, lipsit de experienta in domeniul designului si marketingului, spre deosebire de aspectul acestui documentar. Siteul organizatiei arata destul de modest dupa cum poate fi vazut aici:

http://www.moshersoteria.com/

Ar fi putut acest om sa isi permita financiar facerea unui astfel de documentar? Nu mi se pare probabil. Mai mult decat atat, in linkurile respectivului site nu se regaseste si acest documentar. Este extrem de bizar ca, desi el ne lasa sa credem ca este un fel de reclama la Soteria, totusi in site-ul oficial al acestui proiect el nu este promovat. E ca si cum o companie de publicitate ce nu si-ar pune reclamele si pe site. Nu e cam ciudat? Eu zic ca da. De asta eu cred ca de fapt proiectul Soteria este o falsa pista pentru a camufla adevaratul concurent al psihiatriei in stapanirea pacientului. Mai departe voi aduce si alte indicii semnificative in privinta autorului/autorilor documentarului.



Dedesubturile acestui documentar ne pot edifica asupra onestitatii lui



Ceea ce mi se pare foarte ipocrit la acest documentar este faptul ca nu se intra mai adanc in miezul problemei. E cel putin ciudat cum se critica in el doar medicatia din psihiatrie fara sa spuna absolut nimic despre medicatia din intreaga medicina, care este in aceeasi situatie. Toata medicina face abuz de medicatie, incercand sa rezolve superficial problema bolii si ezitand sa foloseasca tratamente naturiste sau alternative la chimioterapie sau sa recomande pacientului un stil de viata sanatos. De ce este acest documentar concentrat doar pe medicatia psihiatrica? Nu cumva are ceva mai obscur de impartit cu psihiatria? Nu cumva pacientul este materie prima si pentru fortele ascunse care stau in spatele sau? Voi arata mai departe ca da.

Numeroasele erori din acest documentar pot fi interpretate altfel decat ca fiind niste erori de om neinstruit in acest domeniu. Aceste erori sunt mai curand prejudecati ale omului comun neinstruit fata de fenomenul psihiatric de genul confuziei intre boala psihica si tulburare psihica, despre care am precizat mai sus. Oricum, ele par mai curand campanii negative de presa decat ideile unui profesionist, fie el si creator de film. Si asta mi se pare un lucru bizar, tinand cont de atentia tubulara si detaliile discursului in alte parti ale documentarului, cum ar fi descrierea evolutiei DSM, descrierea metodelor de investigatie, a efectelor adverse nepublicate pe care le dau anumite medicamente etc. Si cu toate acestea, in el apar erori flagrante ca aceea despre Freud ca promotor al consumului de substante psihoactive sau pretinsa neintelegere a criteriilor unei anumite tulburari. Acestea par a fi mai curand exercitii de PR care se adreseaza direct omului nespecialist. Intre aceste idei se regasesc prejudecati ca acelea ca psihiatrul te trateaza ca pe un nebun si te tine in lanturi sau te baga la electrosocuri sau ca psihanaliza e un fel de hedonism care promoveaza orgiile sexuale. Folosirea termenului „nebunie”, despre care am spus mai sus, chiar in titlul documentarului, in locul celui real de „Tulburare psihica”, folosit in chiar titlul DSM, arata o alta prejudecata a omului simplu neinstruit fata de psihiatrie, pe care documentarul o speculeaza după modelul advertisingului. E specific publicitătii si PR-ului de a se „adapta” pe aceste prejudecati ale maselor despre un anumit subiect si a promova idei uneori total opuse decat cele carora pare ca le e adeptul. Daca ne uitam la stilul dinamic in care acest documentar este facut, cu animatii si cu design specific reclamelor, atunci ne dam seama ca in spatele sau se afla nu o somitate in domeniul echilibrului mintal al omului, ci niste concurenti ai medicatiei din psihiatrie. Vocea naratorului este exact una din reclamele marilor concerne.

Pe de alta parte, vazand in ce mod minutios acest documentar analizeaza marketingul medicamentelor destinate tulburarilor nepsihotice, mi-a mai venit in minte o intrebare cheie: de ce nu intra acest documentar la un nivel mai profund si nu vorbeste despre intreaga lume mizerabila a publicitatii si marketingului? De ce critica doar marketingul practicat de producatorii de medicamente? De ce nu vorbeste el si despre restul lumii comertului care face din omul simplu un dependent de tot felul de nimicuri fara a provoca o oarecare imbunatatire a starii lui de viata? De ce nu se vorbeste despre picatura chinezeasca a manipularii prin publicitate despre care eu am scris aici: http://baldovinconcept.blogspot.ro/2010/05/publicitatea-ca-varf-de-lance-al.html ?

Raspunsul este foarte simplu: acest documentar are in spate de fapt tocmai restul lumii comertului, dependenta alternativa de obiecte comerciale care este mult mai costisitoare decat cea a medicamentelor. Acesta este de fapt marele concurent al psihiatriei in controlul sclavului contemporan. Iata ca critica unilaterala a marketingului medicamentos din psihiatrie are un sens destul de parsiv. Putem intelege ca un astfel de documentar nu si-ar permite sa critice marketingul in general pentru ca el insusi este un produs de marketing si apara valorile marketingului care, de fapt, i-au dus pe unii aproape de starea de pierdere a mintilor. El este platit datorita marketingului si, prin urmare, este un exercitiu de marketing, de protejare a unui model de profit economic de pe urma omului cu tulburari psihice pe care psihiatria si-l revendica in felul ei. Pentru ca un depresiv mediu sa isi trateze in mod natural la un nivel acceptabil depresia sa e nevoie de acel shopping pe care il fac in special femeile dar si barbatii slabi, cei care vor sa para cool in privinta masinilor, gadgeturilor, hainelor, cazinourilor si a altor nimicuri foarte costisitoare care ii fac pe moment sa se creada buricul pamantului. Trebuie sa recunoastem ca industriile jocurilor de noroc, producatorilor de alcool, creatorilor de haine, de masini, de gadgeturi etc. sunt de sute si mii de ori mai mari decat cea a medicamentelor din psihiatrie. Ca psiholog recunosc fara menajamente ca un dependent de medicatie e mult mai castigat decat un workaholic care isi toaca efectiv viata in joburi stresante pentru a plati creditele la diferite fite in care s-a angajat pentru a scapa de depresie. Acesta este profilul neosclavagismului contemporan: incercând să scape de depresie, un astfel de nefericit ajunge si mai prins în ghearele depresiei asemenea unei insecte prinse in plasa păianjenului care, agitandu-se, mai mult se incurca decât sa se elibereze.

Eu cred ca „shopping -ul compulsiv” alaturi de „tulburarile cauzate de nicotina” si gradele mai usoare de alcoolism reprezinta punctul nodal al acestui documentar. Catalogarea lor in DSM drept tulburari psihice a produs un oarecare deranj pietelor comerciale si sunt convins ca in jurul acestora s-a tesut ulterior intregul documentar. Focalizarea pe „shopping -ul compulsiv” („shopping compulsive disorder”) inca de la inceputul documentarului trebuie sa ne dea de gandit. La minutul 0.49 se spune ca studiul pentru catalogarea sa in DSM ar fi fost platit de nu stiu ce companie producatoare de antidepresive, sugerand astfel ca o astfel de tulburare nu ar exista. Insa nu e nevoie de vreo metoda oculta pentru a vedea ca aceasta tulburare exista cu adevarat. Nu e nevoie de nici un studiu pentru a o observa. Mii de divorturi au loc in Occident din cauza ei. Sunt barbati care cred ca o astfel de tulburare simpla ar trebui tratata cu camasa de forta :) . O sotie care cumpara cu nemiluita lucruri de care nu are nevoie, riscand sa isi ruineze familia justifica o astfel de tulburare. Ca studiul a fost platit de o anumita companie asta e altceva. Daca asa s-ar fi intamplat, asta nu inseamna ca aceasta companie a si inventat-o.

Iata de ce cred ca in spatele acestui documentar se afla vocea anumitor magazine cu producatorii lor de nimicuri costisitoare. La fel se poate spune si despre „tulburarile cauzate de nicotina” inregimentate de DSM care deranjeaza producatorii de tigari. La fel se poate spune si despre „jocul patologic de noroc” ; fireste ca anumitor cazinouri nu le pica bine atunci cand un astfel de pacient este dus mai curand la psiholog/psihiatru decat sa-si arunce averea pe patima lor. Daca vedem acest documentar in aceasta lumina, atunci cred ca ne putem edifica despre interesul sau ascuns si despre predilectia pentru exagerari si deformari a realitatii.

Iata ca in acest moment putem sa intelegem mai profund sensul deplangerii cresterii numarului de tulburari psihice de la inceputul documentarului prin extinderea acestei notiuni catre ceea ce pana recent era recunoscut drept normalitate. Prin extinderea notiunii de „Alcoolism” dincolo de ceea ce in trecut se numea alcoolism, respectiv faza de Delirium Tremens, producatorii de alcool s-au trezit si ei in fata unui adversar redutabil: psihiatria. Pana la faza aceasta, recunoscuta de psihiatrie, mai nou, ca gradul 5 de alcoolism, mai sunt inca 4 faze pe care societatea le recunostea in trecut ca mofturi personale. Iata ca, odata cu DSM, acestea au ajuns sa fie recunoscute realmente ca tulburari psihice carora li se poate asocia o terapie anume. Iar castigurile industriei producatorilor de alcool s-au micsorat.

Asa ca, daca un astfel de petrecaret i se spune mai nou alcoolic, atunci e clar ca lucrurile pot evolua intr-un sens nefavorabil companiilor producatoare de alcool. Daca psihiatria ii spune ca are o problema psihica cu „tabietul” sau asta s-ar putea sa-l convinga ca va trebui sa se trateze cumva. Ideea ca poate ca ar trebui sa treaca pe la medicul psihiatru, mai curand decat prin restaurante sau bodegi, cam da peste cap planurile financiare ale unora. Pentru ca atunci cand o terapie medicamentasa sau o psihoterapie reuseste sa-l vindece de viciul sau, alcoolicul nu mai pune picatura de alcool in gura sa pana la sfarsitul vietii. La fel se intampla si cu fumatorul. La fel s-ar intampla si cu restul de dependenti care ii imbogatesc nejustificat pe unii ce le exploateaza cu nerusinare viciul. Daca toti oamenii ar face asa atunci niste industrii absolut infioratoare de sute de mii de trilioane de dolari s-ar duce pe apa sambetei.

Tulburari ca „shoppingul compulsiv” , „jocul patologic de noroc”, „Alcoolismul”, „Dependenta de jocurile video” sau „tulburarile cauzate de nicotina” pe care DSM le-a inclus in clasificarile sale au cam agitat apele in randul pietelor ce profitau de dependenta din ce in ce mai mare a din ce in ce mai multi oameni. In loc sa se cufunde in viciul lor, ajutati si de familie, multi astfel de dependenti au ales si varianta alternativa a terapiei medicamentoase sau psihoterapiei. Pentru asta psihiatria chiar merita felicitata. Dependentii de „shopping compulsiv” , „joc patologic de noroc”, alcool, tutun sau de jocurile video, nu au decat o varianta daca psihiatria nu intervine: colapsul, ruinarea. Jucatorul patologic isi poate pierde averea prin cazinouri si poate sfarsi cu un glont tras de el insusi. Femeia dependenta de shopping compulsiv poate fi parasita de familie si cadea in prostitutie si alcoolism. Alcoolicul, de asemenea, isi poate pierde familia, jobul, locuinta si ajunge pe strazi. Fumatorul inrait se poate trezi bolnav de cancer la gat sau la plamani. Gamerul impatimit se poate rupe radical de viata sociala vazand numai monstri si inamici la colt de strada sau poate chiar muri de epuizare asa cum s-a intamplat acum cativa ani cu un asiatic.

Orice fel de terapie, fie ea si medicamentoasa poate face diferenta intre ratare sau supravietuire pentru acesti oameni. Cu aceste noi nume puse in randurile tulburarilor mai vechi psihiatria a dat dovada, cred, de cel mai curajos act pe care l-a facut vreodata. Nici o institutie sociala nu s-a putut opune cu atata eficienta si demnitate lacomiei unor corporatii, asa cum a facut-o psihiatria. Desigur ca si sistemul social a incurajat-o si sustinut-o in detrimentul producatorilor traditionali de substante psihoactive tolerate. Evident, cu aceasta, ea a le-a adus pierderi de sute si mii de trilioane de dolari celor care, cu o ferocitate mult mai terifianta, exploateaza patima unor bieti nefericiti pentru a-si face averi uriase. Nu vreau sa spun ca farmacologia e sfanta, si, dupa cum am spus, documentarul are dreptate cand critica folosirea excesiva a medicatiei. Dar nu farmacologia a creat aceste tulburari ci verticalitatea unor psihiatrii, chit ca aceasta verticalitate s-a mai indoit si ea. Insa, in privinta acestor tulburari carora gestul ascuns al documentarului vrea sa le submineze credibilitatea, trebuie sa ne pastram luciditatea si sa ii intelegem mecanismele. Cu aceste precizari cred ca se poate vedea caracterul parsiv al acestui documentar.

Iata cum, pe langa acesti mamuti economici cu cifre de afaceri de mii de trilioane de dolari, industria de cateva milioane de dolari a medicamentelor din psihiatrie pare intr-adevar un purice. Din cele spuse pana acum in acest articol cred ca am convins cititorul ca terapia medicamentoasa are gauri mari pe care nu incerc sa le acopar. Insa ea pare o adevarata eliberare comparata cu marketingul real al corporatiilor care stau in spatele acestui documentar. Fragilii mentali ai istoriei sunt panditi intr-un mod absolut grotesc de aceste industrii infioratoare. Acestea ii urmaresc necontenit pentru a-i lega intr-un alt fel de sclavagism fata de cel al strabunilor lor, carora le-au mostenit mentalitatea. Acest nou sclavagism se poate numi fara nici un fel de risc de a gresi "sclavagismul consumului". Lipsiti de o elementara constiinta si avand principalul scop acela de a subjuga emotional pe cei slabi pentru a-si satisface lacomia insatiabila, aceste forte oculte ale civilizatiei au incercat prin acest documentar sa isi apere imperiul sinistru pe care l-au creat de sute si sute de ani.

Acum putem intelege mecanismele sale odioase. Odata ce pietele drogurilor usoare sau a fitelor costisitoare au simtit aceste turbulente venite din partea psihiatriei, care a oferit o cale alternativa pentru acesti nefericiti, fortele oculte s-au pus in situatia de a reactiona prin acest documentar dubios. Putem, in acest caz, sa intelegem aceasta stratagema ingenioasa: maestrii prin excelenta ai marketingului si publicitatii fac un documentar despre demonizarea marketingului, publicitatii si manipularii prin mijloacele specifice. Asta seamana exact cu situatia lupului deghizat in oaie care poate fi vazuta de prea multe ori in societatea contemporana. Adoptand idei din ce in ce mai populare cu privire la demonizarea marketingului si publicitatii, intentia nevazuta a documentarului este exact aceea de a promova aceste false valori ale marketingului si publicitatii. Acum putem sa intelegem si principala omisiune, si cea mai grava eroare din acest documentar. Ea este legata de insusi termenul „nebunie” pe care autorul/autorii se prefac ca nu il citesc corect in DSM ca fiind „tulburare psihica”. Interesul lor cu aceasta presupusa eroare este acela de a folosi prejudecatile traditionale puternic incastrate in mentalitatea omului simplu fata de ospiciul psihiatric al secolelor trecute, din care, daca cineva intra, avea putine sanse sa mai iasa normal. Sensul de marketing al acestei erori este acesta: „daca mergeti la psihiatru pentru tratament impotriva viciului vostru, atunci sunteti niste nebuni si meritati sa fiti tinuti in lanturi, batuti, electrosocati si otraviti; mai bine veniti si cumparati de la noi si veti fi considerati oameni normali”.

Ascunderea identitatii autorului/autorilor este de asemenea o strategie de marketing. Ne putem da seama ca, daca si-ar arata identitatea si li s-ar descoperi exact ceea ce ei reproseaza psihiatriei, anume ca este comandat de anumite companii care chiar distrug omul vicios in scopul extragerii profitului din el, evident ca succesul ideilor din documentar nu ar mai fi atat de mare. Daca s-ar descoperi ca in spatele unui astfel de documentar stau astfel de companii, atunci o astfel de critica ar parea in ochii omului simplu un fel de radere a ciobului de oala sparta. Opinia publica nu vede cu ochi buni psihiatria intr-adevar, insa aceste companii sunt mult mai rau vazute. Nu o arata el pacientul psihiatric a om ce radiaza a sanatate dar, pana una alta, nu zace in stare de ebrietate pe sub nu stiu ce pod si nici cancer la plamani din cauza folosirii medicamentelor nu face. Odata ce astfel de documentar s-ar fi dovedit a fi comandat de producatorii de alcool si tutun, atunci discursul sau patetic despre grija pentru sanatatea omului simplu ar fi vazuta cam ceea ce este cu adevarat: un fel de discurs electoral al vreunui politician. Diferenta dintre cele doua tipuri de discursuri practic nu exista.




*Terapiile alternative in spitalele de psihiatrie sunt de dorit. Majoritatea psihiatrilor nu au timp de „baliverne” , nu au timp sa asculte, au mintea prea ocupata cu informatii despre medicamente, fise de completat, birocratie etc. Nu pot fi blamati pentru asta, pur si simplu domeniul este prea vast pentru a se putea concentra si pe acest domeniu care este si el foarte vast. Cred ca principalii vinovati pentru lipsa de coordonare si autoreglare intre psihiatru si psihoterapeut/ terapeut alternativ sunt insisi politicienii care in loc sa formeze oamenii pentru razboaie ar putea sa-i atraga catre medicina in general sau psihoterapie in special. In acest fel ar fi si mai putini pacienti dar si mai mult personal angajat spre a se ocupa de ei. Dar asta e deja alta dezbatere.

** Spun „intr-un fel” deoarece sunt convins ca medicatia reprezinta urgenta pe cand psihoterapia reprezinta intretinerea. Prin urmare renuntarea totala la medicatie asa cum propune Soteria este un plan fortat, dupa cum celebrul curent antipsihiatric al anilor 1970 s-a convins singur. Desi formatia mea teoretica e mai aproape de psihoterapie recunosc faptul ca medicatia poate face minuni in cazurile psihozelor acute, unde tulburarea se poate remite total ca urmare a actiunii sale. Insa acolo unde medicatia nu a facut mare lucru e stupid sa nu se mearga si la terapiile alternative. De asta cred ca medicatiei nu trebuie totusi sa i se dea credit orbeste. Insa chiar si asa problematica cum e ea, medicatia ramane cea mai importanta interventie terepeutica pentru psihoze. Un depresiv major care astepta momentul punerii in practica a sinuciderii sau un schizofrenic paranoid violent sau un catatonic agitat nu prea pot fi ajutati de psihoterapie ci numai medicatia ii poate stabiliza atat cat poate si ea. Asta este lectia pe care insusi curentul antipsihiatric al anilor 1970 a invatat-o. 





Post Comment

Postati un comentariu

Nume

E-mail *

Mesaj *

If you want to receive the entries that I write

insert your e-mail address here and then push the button bellow:

Delivered by FeedBurner

Facebook