2.5.4.4.2. Reacţia opiniei publice în procesul dezinformaţional
Manifestul societăţii automatiste
2.5.4. Dezinformarea, un instrument specific al noului sclavagism
Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon
2.5.4.4.2. Reacţia opiniei publice în procesul dezinformaţional
În secţiunea aceasta am detaliat modul în care au fost sufocate informaţional adevărurile documentate de jurnalista Ida Tarbell la începutul secolului al 20-lea, despre practicile dubioase ale companiei Stadard Oil. Proprietarul său, John D. Rockefeller, a construit centrul Rockefeller, care a devenit perla New York-ului, sau recurs la câteva acte de caritate pentru săraci şi sponsorizare pentru savanţi şi sportivi. În felul acesta el şi-a construit pe de o parte imagine de vârf al evoluţiei sociale, şi pe de alta de filantropist. Toate acestea au fost propagate informaţional prin presă. Ajutarea unui număr infim de persoane, în raport cu păcălirea sau chiar escrocarea majorităţii, poate fi transformat în proporţia inversă cu ajutorul presei şi a timpului.
Filantropia de faţadă a fost practicată cu succes în perioada medievală; regi, principi, papi şi tot felul de păcătoşi de lux, şi-au spălat tacticos „păcatele” printr-o donaţie pentru o minoritate clericală, care şi-a arogat puterea de a le ierta în numele divinităţii. Iniţial gestul a avut funcţie de ritual obsesional, prin care supraeul era cumva domolit de remuşcări prin facerea a unor fapte bune, minoritare în faţa crimelor. Ulterior, a devenit o practică de spălare a imaginii publice. Oricât de mult ne-ar plăcea Renaşterea, substratul ei a fost constituit pe baza ideii că Papa ar avea supra-sfinţenie de vândut criminalilor de lux ai Europei. Acest produs s-a numit „indulgenţă” şi a adus Vaticanului bogăţii imense.
Ulterior, spălarea imaginii publice s-a făcut metodic prin campaniile de PR şi publicitate în general, aşa cum vedem în acest model de spălare a imaginii a dinastiei Rockefeller, prin picătura de acte caritabile în oceanul de fapte reprobabile, specifice capitalismului de secol 19. Susţinerea angajaţilor unui aparat dezinformaţional precum presa sau agenţiile de PR şi publicitate, pentru a lucra la aceste proiecte de spălare a imaginii în percepţia publică, este un proces de mituire a opiniei publice spre a „ierta” acţiunile reprobabile făcute anterior.
La acest proces poate participa însăşi majoritatea populaţiei, neafectată de aceste ilegalităţi sau chiar crime săvârşite anterior. Dacă aceste practici inechitabile, cu angajaţii şi cu însăşi comunitatea sau ţara, sunt dublate şi de o uşoară creştere a nivelului de trai pentru majoritatea populaţiei, sau pentru cei potenţial afectaţi de aceste dezvăluiri, atunci aceste fapte imorale pot fi trecute cu vederea de majoritate. Sclavagismul a fost şi încă este acceptat în formele sale modificate, dacă cel ce îl apreciază are un oarecare profit din asta. În timpul antichităţii avem retorica justificativă a lui Aristotel prin sporirea libertăţilor proprii ale omului liber, pe care sclavagismul clasic o aduce. Puse faţă în faţă, cele două clase, respectiv ce a sclavagiştilor şi cea a sclavilor, dau câştig de cauză primilor. Atunci când numărul sclavilor s-a apropiat de cel al oamenilor liberi, adică majoritatea îşi pierde consistenţa, rezultatul a fost revolta sclavilor şi căderea sistemului sclavagist clasic.
Uşoara ridicare a nivelului de trai a comunităţii în urma răspândirii în comunitate a informaţiilor despre aceste practici dubioase este soluţia pentru potolirea revoltei. Cel mai clar exemplu faţă de datele pe care le avem astăzi este scăderea preţului carburanţilor în SUA, în timpul invaziei Irakului din 2003. Destui americani au fost iniţial împotriva acestei acţiuni militare, în ciuda campaniei dezinformatoare de presă despre cum „rebelii” din lumea arabă atacă securitatea naţională a SUA, despre care am amintit în secţiunea aceasta . Această campanie de dezinformare asupra diversiunii de la World Trade Center din 2001 era menită să convingă populaţia SUA să susţină un război de lungă durată pentru purificarea Orientului mijlociu de dizidenţi, fie ei fundamentalişti religioşi, fie anti-capitalişti în general. Faptul că Irakul nu avea nicio implicare în evenimentele de la 11/09 era clar pentru majoritatea iar acuzaţiile de posedare a armelor chimice, menite să ameninţe în plus populaţia SUA cu o altă tragedie, erau puerile, după cum s-a şi demonstrat ulterior.
Cu toate acestea, majoritatea populaţiei SUA au susţinut iniţial războiul din Irak, mizând pe buna credinţă a presei şi politicienilor în apărarea teritoriului naţional. Într-un scenariu demn de film propagandistic, preşedintelui SUA George.W. Bush i s-a ridicat la fileu propoziţia „Nu vă auzim!”, în timp ce ţinea un discurs pe ruinele turnurilor gemene, tocmai căzute. La aceasta el a răspuns eroic prin celebra frază: „Da, dar vă aud eu. Iar cei care au făcut asta vor auzi de noi în curând”. Aşa ceva este o scenetă de dezinformare epică.
La această iluzie a contribuit şi „împărţirea profitului” prin scăderea imediată preţului carburanţilor. O astfel de decizie a fost menită să îngroape dezinformaţional mişcarea „09/11 truth”, care a văzut crăpături în retorica oficială despre reflectarea acestei tragedii în presă. Au fost americani care au înţeles încă de la început faptul că ciudăţeniile tragediei de la 11 septembrie 2001, au fost parte dintr-un plan care viza exact această invazie: căderea Clădirii 7 aproape identic ca şi turnurile gemene, deşi nu a fost lovită de un al 3-lea avion, a fost pentru mulţi un semnal că acele turnuri nu au căzut datorită impactului cu acele avioane, ci a altor cauze, rămase încă învăluite în mister, după cum am detaliat într-un articol mai vechi . Între timp au apărut mărturii ale celor aflaţi în proximitatea evenimentelor, care s-au concretizat în nenumărate materiale legate de subiect, dintre care cel mai complet mi se pare cartea „The New Pearl Harbor” scrisă de David Ray Griffin, şi apoi de documentarul făcut după ea . Toate acestea au condus la faptul că o bună parte dintre americani consideră acum că tragedia de la 11 septembrie a fost fabricată în interiorul SUA, iar scopul a fost invazia Irakului pe falsul pretext că acolo ar exista arme chimice.
Dar scăderea preţului carburanţilor a reuşit să sufoce informaţional aceste date. Dincolo de ilegitimitatea invaziei Irakului, scăderea preţului carburanţilor a fost practic o mită acordată cetăţenilor americani să accepte şi sacrificarea propriilor compatrioţi la 11 septembrie 2001, care a fost unul dintre pretextele invaziei zonei în general. Această măsură a declanşat în majoritatea populaţiei SUA predispoziţia milenară de mercenari care există în majoritatea dintre noi, oamenii occidentali. Mercenarii sunt strămoşii noştri ai tuturor. Ei s-au impus în faţa ţăranilor pe care îi cotropeau prin forţa armelor. A alege viaţa de soldat mercenar în locul celei de ţăran agricultor aducea pe de o parte şi riscul de a fi ucis dar şi avantajele acumulării unor bunuri mai multe prin jaf, pe de altă parte. Este exact ceea ce s-a întâmplat cu ieftinirea carburanţilor în timpul invaziei Irakului: practic, cu banii rămaşi, americanii de rând şi-au permis acumularea de mai multe bunuri decât puteau achiziţiona înainte. Astfel că populaţia a fost mituită să accepte naraţiunea războiului asumată de administraţia Bush, şi implicit accesul la zăcămintele de petrol irakian, în perioada post invazie.
Crimele săvârşite la adresa executanţilor de ordine în scop de profit pentru pilonii capitalismului par nişte mici sacrificii pentru ridicarea întregii comunităţi, asemenea războiului de cucerire în care mercenarii se angajau, cu riscul de a pierde sau de a câştiga ca grup. Dezbaterile în favoarea criminalilor profitori au mari sorţi de izbândă atâta timp cât numărul victimelor este mai mic decât cel al celor care profită de pe urma crimelor. În ceea ce priveşte exemplul de mai sus, americanii de rând , ca orice popor, au acceptat mita cu scăderea preţului carburanţilor, până când numărul soldaţilor morţi în războiul din Irak a depăşit pe cel al civililor morţi în atacul de la 11 septembrie 2001. Continuarea războiului a dus la erodarea imaginii lui G.W. Bush, mult sub nivelul unei democraţii, care pretinde că politicienii sunt aleşi de o majoritate pentru a fi reprezentată de aceştia în forurile decizionale superioare ale statului.
Însă, dacă un astfel de sacrificiu al câtorva duce la creşterea nivelului de trai al majorităţii, atunci rezultatul este perfect justificat la nivel general; astfel se justifică genocidul practicat de imigranţii din Europa şi Asia împotriva nativilor americani. În acelaşi fel aparatul dezinformaţional a spălat imaginea capitalismului sălbatic al secolului al 19-lea, şi implicit a celor 2 celor mai bogate familii care l-au construit, respectiv Rothschild şi Rockefeller. Ei au produs cele mai mari crime din istorie, dar în acelaşi timp au fondat însuşi capitalismul care a permis revoluţia industrială, de care toţi profităm. Faptul că răul vine şi cu o doză mai mică sau mai mare de bine, îi atenuează aspectul negativ. Cei care profită direct de pe urma sa, îl văd exclusiv ca pozitiv, după cum a făcut Aristotel cu sclavia clasică. Exemplul cel mai clar în acest sens este genocidul practicat de însuşi homo sapiens, din care toţi facem parte, împotriva lui homo erectus, deşi exterminare acestei specii umane primitive s-a făcut în timp mai lung decât genocidurile moderne. Prezenţa noastră însăşi pe pământ în acest moment, justifică acest genocid; orice fel de condamnare sau corectare a sa ar duce implicit la propria sinucidere. Acelaşi efect îl are pe termen lung orice crimă ce a fost acceptată de majoritate, iar susţinătorii dreptăţii pot ajunge să fie priviţi ca duşmani şi atentatori asupra majorităţii în câteva generaţii.
În toate aceste acţiuni observăm aceeaşi strategie pragmatică a indulgenţelor de la sfârşit de Ev Mediu, practicată pe larg de Biserica Catolică. De fapt, întregul creştinism a permis acest ritual obsesional de înduplecare a conştiinţei încărcate prin construcţia de biserici sau alte acte de milostivenie către clerici şi alţi săraci. Aceste gesturi conţin în ele la nivel potenţial însuşi capitalismul; ele pot fi reduse la principiul capitalismului de a fura de la cei mai mulţi prin acţiuni specifice, şi apoi a da exemplu de sprijin pentru cei puţini, pe care apoi presa aservită îi dă ca exemplu general pentru opinia publică. Instituţia indulgenţelor nu au fost făcută profesionist, prin instituţii special făcute pentru spălarea imaginii publice ai marilor criminali ai istoriei, ci în mod inconştient, după modelul „mecanismelor de apărare a Eului” aşa cum le-a descris de psihanaliza clasică, în special cel denumit „anulare retroactivă”.
În acelaşi fel reducerea procentului profitului cămătăriei sub 5%, şi transformarea sa în dobândă onorabilă, a fost soluţia amânării unei revolte sociale din partea celor abuzaţi de aceste practici neosclavagiste. Dinastia Rothschild ar fi fost dispusă să-şi reducă profitul în aşa fel încât debitorii (clienţii împrumuturilor) ar fi acceptat-o fără să se revolte. Fiind fondatorii sistemului bancar capitalist, membrii dinastiei Rothschild (alături de cei din dinastia Rockefeller) sunt acum la cârma băncilor naţionale din ţările bogate, şi nu numai.
Spre deosebire de cămătarii medievali, dinastia Rothschild a avut grijă ca revoltaţii să fie mereu în minoritate, iar spionii lor le-au oferit constant date despre starea de nemulţumire a clienţilor. Aceste decizii sunt acte de spionaj informaţional în toată autenticitatea sa, aşa cum există în zilele noastre. Aceşti membrii secundari ai dinastiei au ajuns să fie împânziţi prin toate centrele de putere în Europa sfârşitului de secol 19 începutul celui de-al 20-lea. Prin stabilirea acestor relaţii cu cei mai importanţi oameni de stat din Europa, dinastia Rothschild şi-a făcut aliaţi foarte puternici în instituţiile publice, prin care au fost apăraţi împotriva revoltaţilor faţă de practicile incorecte privind dobânda. Ca răsplată, în situaţii speciale, dinastia Rothschild a împrumutat guvernele Europene şi chiar a susţinut financiar anumite proiecte iniţiate de ele. Din aceste funcţii ei au instigat factorii de decizie în începerea primului război mondial şi au lucrat îndeaproape cu Rockefeller din SUA pentru instigarea celui de-al doilea război mondial, după cum voi arăta în documentarul meu „The biggest crime in history”.
Apoi, pentru a rupe legăturile cu practicile capitalist-sălbatice şi a scăpa de renumele prost pe care şi l-a făcut în secolele trecute, această dinastie a recurs şi la schimbarea numelui. Deşi bătrânul Rockefeller s-a chinuit să facă un centru comercial şi cultural la New York, pentru a-şi spăla propria imagine întru măreţie, şi a invita şi zecile de milioane de persoane fără adăpost să se scalde în ea, totuşi şi numele acesta e în curs de dispariţie. Pentru a-şi asigura siguranţa copiilor în faţa răzbunării victimelor capitalismului, în cele din urmă membrii acestor dinastii le-au dat alte nume.
Ştergerea imaginii acestor crime, spălarea lor, se face în timp, peste generaţii. Pentru un tânăr imparţial, care n-a trecut prin maşina de dezumanizare sclavagistă, poziţia lui Rockefeller este în avantaj net faţă de cea a Idei Tarbell. De ce ai alege să iei partea celui slab într-un astfel de conflict? Doar o mentalitate obosită, erodată prin malaxoarele exploatării capitaliste poate face asta. Un tânăr echilibrat va lua decizia de a-l sprijini pe cel puternic, conform cu mercenarului antic, care alegea să-şi vândă serviciile militare unui jefuitor militar profesionist. Dacă nu-şi alegea bine comandantul, mercenarul putea pieri într-un astfel de asediu eşuat. Conform aceleiaşi inspiraţie în alegere, un tânăr îşi alege mentalitatea celui mai puternic, sperând că va ajunge la un moment dat ca acesta.
Aşadar, alegerea în acest conflict ideologic şi politic pentru un tânăr naiv este cea a lui Rockefeller, care întruchipează oastea mai puternică, societatea mai prosperă. Cel neutru în acest conflict, sau cel care a decis să lupte pentru Rockefeller şi capitalism în general, îşi va schimba optica abia atunci când va realiza că această falsă prosperitate este făcută în schimbul unei exploatări sociale draconice, care conduce la depresie şi consum de substanţe psihoactive. Mă pot da ca exemplu, în acest sens. Exact acelaşi lucru s-a întâmplat cu mine, după ce am început să resimt pe pielea mea nedreptăţile sclavagismului . În acel moment aveam încă încredere în capitalism, iar experienţele neplăcute cu companiile la care am lucrat până atunci le-am pus pe seama unor accidente locale, naţionale. Ulterior, mi-am dat seama că întreg capitalismul este esenţialmente corupt, o fraudă făcută la nivel oficial.
Acelaşi lucru se întâmplă cu majoritatea; iniţial, în situaţia de neutralitate, tânărul naiv alege ceea ce pare cea mai optimă alegere, respectiv o mentalitate şi un domeniu de activitate care facilitează prosperitatea şi chiar îmbogăţirea. Dacă acest lucru se realizează călcând peste câteva cadavre, aşa cum s-a auzit despre Rockefeller şi cei ca el, tânărul naiv e dispus să le accepte, ca sacrificiu. Însă, după 10 sau 20 de ani de susţinere, când va înţelege că nu el va călca peste cadavre, ci el este chiar cadavrul, lucrurile se schimbă radical în viziunea sa. În următoarea secţiune voi descrie sistemul monetar ca sistem de recompense care conving opinia publică să susţină anumite proiecte sociale
Postări
