2.5.4.8.9. Metodele tehnicilor de manipulare prin falsă echitate socială
Manifestul societăţii automatiste
2.5.4.8.9. Metodele tehnicilor de manipulare prin falsă echitate socială
După cele descrise până acum, manipularea poate fi definită ca o influenţare a comportamentului şi gândirii unei persoane sau grup social prin producerea artificială, concertată şi direcţionată de frustrări şi recompense. Am descris în secţiunile precedente modul în care în special o persoană individuală este manipulată de vârful ierarhiei de comandă a societăţii prin intermediul celor cu care interacţionează în mod regulat. Am văzut însă cum manipularea se realizează indirect, prin vedete, în secţiunea numită „Exemple de manipulare şi obedienţă realizate prin publicitate şi marketing” din acest capitol. Cei mai mulţi dintre”ţintele” manipulării comercialiste nu interacţionează deloc cu cei care participă în aceste spoturi. Însă omului simplu i se creează iluzia că ar face parte din anturajul lor, prin tehnicile culturii de masă, care se suprapun în bună măsură peste cele ale manipulării.
Vom vedea mai jos că necunoscuţii pot avea acelaşi rol precum vedetele în manipularea unei persoane. Aceştia pot fi persoane simple, manipulate printr-o ierarhie de comandă sau pot fi agenţi ai spionajului civil deghizaţi în oameni simpli. În cele ce urmează voi descrie metodele prin care aceste tehnici sînt efectiv aplicate ţintei manipulate. Ele se văd mai bine la manipularea făcută prin intermediul persoanelor necunoscute ţintei, însă se folosesc în anumit grad şi prin genurile de oameni descrise mai sus.
Toate tehnicile de manipulare sînt o aplicare mai directă sau mai voalată a celor de falsă echitate socială. Ele repetă la nivel uman ceea ce este vânătoarea animalelor sălbatice. Faptul că în publicitate şi marketing se foloseşte termenul „ţintă”, care desemnează grupul căruia i se adresează mesajul, nu este o simplă întâmplare, pentru a fi prinse. Diferenţa între vânătoare şi manipulare constă în faptul că „ţinta” este în primul caz ucisă şi mâncată iar în cel de-al doilea i se ia produsele sau munca, prin care se construiesc noi produse. De aici deducem că manipularea oferă „ţintei” un grad în plus de libertate, şi faptul că la final ea supravieţuieşte. În general ţinta vânătorii este prinsă sau ucisă prin forţă. Diferenţa dintre convingerea cuiva prin forţă şi cea prin manipulare este aceeaşi dintre sclavia clasică şi cea salarială, modernă, pe care le-am descris detaliat în capitolul 1. Ultima vine şi cu un uriaş voal dezinformaţional, cum că exercitarea manipulării ar fi o expresie a libertăţii. Pentru manipulator, da, ea extinde libertatea, în detrimentul celui manipulat. Dar acelaşi lucru îl făcea şi sclavia clasică pentru stăpân. Ne aducem aminte de argumentul lui Aristotel despre consolidarea sclaviei prin extinderea libertăţii stăpânului.
În oglindă cu afirmaţia de mai sus, forţa şi manipularea sînt mai mult asemănătoare decât diferite, deşi par nişte metode total diferite. Raportul dintre ele este exact acelaşi dintre cele două tipuri de sclavie. Există o vânătoare care constă în bună măsură în manipularea prin ademenire. Ademenirea victimei în scop de imobilizare şi consum este o strategie de care se practică cu mult înaintea apariţiei omului pe Pământ, şi implicit a manipulării făcută sistematic. De exemplu, vipera cu coadă de păianjen are în vârful cozii o formă de insectă pe care o agită şi cu care atrage prada. Desigur, vârful cozii este cea mai vizibilă parte a corpului acestui şarpe, astfel că pare o pradă uşoară pentru viitoarea pradă. În momentul în care prada încearcă să devină vânător şi să muşte din momeală, vipera atacă şi ea şi vânătorul devine vânat. Există plante carnivore care atrag şi apoi prind insectele cu false mirosuri de hrană, precum fac plantele obişnuite care folosesc insectele pentru polenizare. Plantele carnivore doar simulează pe celelalte, iar insectele sunt astfel prinse şi efectiv consumate. Omul a practicat astfel de trucuri la vânătoare, începând de la hainele de camuflaj prin care se ascunde în mediul proxim, până la ademeniri cu hrană sau fals partener de împerechere. Pescuitul la undiţă se face cu momeala care ademeneşte peştele.
De-a lungul istoriei civilizaţiei aceste practici au fost apoi aplicate pe semeni, prin adevărate tehnici de manipulare învăţate din generaţie în generaţie de castele superioare. Hainele de camuflaj folosite iniţial la vânătoarea de animale au fost apoi folosite la vânătoarea de oameni, în războaie. Partea neplăcută este că aceste tehnici sînt folosite şi pe timp de pace de clasele supra-privilegiate pentru a-şi păstra privilegiile. Am descris în documentarul meu „Diversioniştii” modul în care spionajul civil infiltrează agenţi în mişcările de stradă, care de obicei cer o redistribuire mai echitabilă a resurselor şi o atenuare a discrepanţelor sociale. Infiltraţii diversionişti în aceste mişcări de stradă sînt de fapt nişte agenţi camuflaţi în manifestanţi. Aceste tehnici se practică apoi la consolidarea sistemului demagogic şi chiar la relaţiile de muncă.
După cum descrie însăşi denumirea lor, tehnicile de manipulare prin falsă echitate socială duc la iluzionare pozitivă a naivilor. Ele se aplică în special tinerilor, lipsiţi în mod natural de experienţă socială, dar şi celor în vârstă şi cu memorie scurtă. Scopul este acelaşi cu cel al sclaviei: extragerea de profit din activitatea lor. Ele continuă ideologia justificării sclaviei clasice la nivelul sclaviei salariale moderne. Pe de altă parte, tehnicile de manipulare prin contracarare se aplică dizidenţilor politici. Aceştia au fost iniţial manipulaţi prin tehnicile de echitate socială, şi apoi au înţeles că au fost victime ale minciunilor specifice manipulării. Tehnicile de manipulare prin contracarare se folosesc şi în scopul ştergerii urmelor unor crime anterioare, atunci când ţinta unui proces complex de manipulare a înţeles că a fost manipulată şi riscă să se revolte de frustrare că a fost jucată pe degete anterior.
Tehnicile de manipulare prin falsă echitate socială pot fi împărţite în 3 părţi:
1. preludiul manipulării;
2. actul manipulării;
3. justificarea minciunilor ce au dus la manipulare.
Preludiul manipulării conţine 3 metode, respectiv cameleonismul, linguşeala şi familiaritatea excesivă. Aceste 3 metode constituie o antecameră a manipulării. Ele nu manipulează prin sine însăşi, însă pregătesc terenul pentru manipulare, prin câştigarea încrederii ţintei şi apoi cererea unui favor, direct sau indirect, din postură de apropiat. Pentru succesul manipulării, manipulatorul poate face diverse promisiuni mincinoase pentru a convinge ţinta manipulată să facă anumite lucruri. Abia prin aceste 2 metode se îndeplineşte însuşi actul manipulării. După ce manipulatorul şi-a atins scopul, el va înceta aplicarea metodelor din preludiu, şi va justifica această încetare printr-un „ţap ispăşitor”. Mai departe voi descrie aceste metode de manipulare.
Ipocrizia/cameleonismul este o strategie de schimbare temporară a ideilor sau comportamentului propriu şi adoptarea valorilor unui interlocutor cu scopul de a câştiga încrederea sa. Interesul este acela de a-i afla ţintei punctele slabe, de a stabili o relaţie de încredere şi apoi de a o presa din postura de „apropiat” să facă anumite lucruri, dorite de vârful ierarhiei de comandă a operaţiunii de manipulare. După cum am zis, acesta este atingerea obiectivelor manipulării. La fel ca şi în cazul viperei cu coadă de păianjen descris mai sus, această tehnică se aplică în general necunoscuţilor, pentru a-i face să se apropie ei de instrumentul de manipulare.
Deşi numele vine de la celebra reptilă ce îşi schimbă culoarea, totuşi cameleonismul aşa cum a intrat el în limbă de-a lungul secolelor nu este acelaşi lucru cu comportamentul acestui animal. Schimbarea culorii în scop de vânătoare sau ascundere de prădători nu este o manipulare de genul cameleonilor umani. Cameleonul animal recurge la acest truc în scop de supravieţuire, de păstrare a unui statut natural deja dat. Dimpotrivă ipocrizia/cameleonismul uman este o strategie de manipulare doar atunci când cel care o aplică urmăreşte un avantaj în plus faţă de cele existente deja. Aşadar ea nu trebuie confundată cu comportamentele conservatoare de păstrare a ceva deja avut. Limbile au adoptat comportamentul cameleonului în lipsa unei analize mai profunde a acestor comportamente. Elitele sociale, cele creatoare de limbă, nu s-au străduit prea mult pentru a găsi un termen mai adecvat, deoarece nu au vrut să-şi dezvăluie propriul statut social, bazat în special tocmai pe ipocrizie/cameleonism.
Aşadar, această tehnică de manipulare trebuie diferenţiată de alte comportamente similare celui al animalului cameleon. De exemplu manierele elegante pot deveni cameleonism atunci când cel care le arată nule manifestă tot timpul atunci când mediul social e acelaşi. Schimbarea mediului trebuie să ducă şi la un comportament de ajustare la acesta; această schimbare trebuie să se regăsească în diferenţa dintre cele două medii. Deci comportamentul amabil al oaspetelui, care încearcă să fie cât mai plăcut gazdei, nu trebuie confundat cu cameleonismul. Dar dacă el devine prea amabil şi laudă gazda pentru lucruri banale, atunci acesta poate fi un indiciu de cameleonism sau chiar de linguşeală, despre care voi detalia mai jos. De asemenea, ipocrizia/cameleonismul trebuie diferenţiată de comportamentul persoanelor dependente, care se pot comporta uneori ipocrit, prea-curtenitor, de teamă să nu fie abandonate. Persoanele submisive se supun cerinţelor superiorului ierarhic pentru a nu pierde anumite beneficiile normale din relaţia cu acesta, pe care cei doi le-au negociat înainte de stabilirea unei relaţii sociale anume. Ipocrizia/cameleonismul duce la spargerea unui astfel de contract implicit sau factual, care, desigur, e nefavorabilă părţii manipulate.
Amabilitatea excesivă/ linguşeala este un comportament dublu ipocrit menit să-i înşele ţintei încrederea în scopul de a obţine ceva la schimb. Acesta este cazul cu oaspetele linguşitor descris mai sus. Spre deosebire de cameleonism, linguşeala nu doar că se adaptează valorilor interlocutorului, dar îl şi laudă mai mult sau mai puţin direct pentru acestea. Am văzut la subcapitolul dedicat dezinformării cum sofismele falselor cauze („Post hoc ergo propter hoc”) sau falselor efecte au fost dezvoltate în tehnici complexe de dezinformare. Şi în cazul acestei tehnici de manipulare se poate stabili o filiaţie cu sofismul, respectiv cel de tipul „ad populum”. Există două diferenţe a tehnicii de manipulare prin amabilitate excesivă faţă de sofismul acesta: prima nu vizează neapărat părerea majorităţii, ca opinie populară, ci opinia ţintei manipulării, care uneori este una excentrică; cealaltă vizează însăşi diferenţa dintre dezinformare şi manipulare, prima vizând exclusiv informaţia, iar cealaltă cuprinzând şi acţiunea individuală.
Ca şi în cazul precedent, această tehnică trebuie şi ea diferenţiată de simptomele tulburării de personalitate de tip dependent. Dar ea mai trebuie diferenţiată şi de starea de profund ataşament al unei persoane faţă de alta, care îi îndeplineşte dorinţele de teama de abandon. Această relaţie de dependenţă este însăşi dragostea în forma ei cea mai naturală. Dacă dragostea este simulată, atunci şi acest caz poate fi o formă de linguşeală. Vedetele întâlnesc constant persoane care simulează dragostea prin linguşeală. Dar şi ele uneori se poartă linguşitor faţă de admiratori, din raţiuni de marketing. Şi această tehnică de manipulare trebuie diferenţiată şi de comportamentul elegant, galant, amabil, pe care unii oameni îl au cu oricine şi în orice situaţie. Uneori asemenea comportament este cerut angajaţilor care lucrează direct cu clienţii, precum e cazul cu vânzătorii sau prestatorii de servicii. O putem vedea în discrepanţa între oboseala omului simplu de pe stradă în perioada terminării programului de lucru şi zâmbetele fabricate din interiorului locului său de muncă. Scopul acestui comportament este desigur atragerea clienţilor. Această metodă de manipulare este indusă angajaţilor de ierarhia de comandă, prin urmare ea nu vine de la ei ci de la superiorii ierarhici. Această metodă de manipulare însă atinge apogeul la demagogii electoralişti îl practică pe scară largă în relaţia cu cetăţenii naivi.
Familiaritatea excesivă este o formă de amabilitate excesivă care adoptă şi comportamente familiale sau parentale. Ea vine iniţial şi cu linguşeală care se poate transforma treptat în critică, dacă ţinta manipulată îşi schimbă comportamentul în urma acestei suciri. Cea mai mare parte din această tehnică foloseşte infantilizarea, adică tratamentul unui adult ca şi cum ar fi copil, cu diminutivele specifice. Însă ea nu se rezumă doar la infantilizare, ci şi la sărirea peste unele etape necesare stabilirii încrederii, respectiv comunicarea unor secrete personale, specifice relaţiei de familie sau prietenie de termen lung. Copiii în general se împrietenesc rapid, şi probabil că într-o societate echitabilă aşa ar trebui să facă şi adulţii. Însă într-o societate abuzivă şi perversă precum a noastră, a pretinde şi a oferi familiaritatea la fel ca şi cei mici poate fi o capcană manipulatorie, atât în relaţiile de muncă dar şi în cele familiale, uneori. Feminismul a descris destul de detaliat această tehnică de manipulare venită dinspre abuzatorii emoţionali, cu scopul de a consuma exclusiv sexual o falsă relaţie de dragoste. Însă în cartea mea „Fără Sadism!” le-am descris şi pe cele săvârşite de femei.
Presiunea favorului este finalizarea acestor 3 tehnici pregătitoare, care se manifestă prin ameninţarea cu diminuarea/suspendarea dragostei/admiraţiei sau chiar cu abandonul ţintei manipulate, dacă nu executa anumite ordine voalate, camuflate în diverse forme. Pentru a nu pierde aceste privilegii false, aceasta acceptă cerinţa manipulatorului. Pentru a fi şi mai convingător, acesta poate recurge şi la următoarea metodă, a unor promisiuni mincinoase.
Promisiunile neonorabile (Demagogia) sînt acele acorduri verbale sau implicite, care induc dezinformare în ţinta manipulată şi o determină să se comporte într-un anumit fel. Cel mai clar exemplu de astfel de manipulare a fost şi încă este ideologia „Visului American” care îi motivează pe cei mai mulţi să lucreze mai mult şi mai bine sub promisiunea că vor ajunge cândva bogaţi. Sub raport statistic aşa ceva este extrem de puţin probabil, aşadar această promisiune implicită este una mincinoasă. Ştim că majoritatea demagogilor promit câte în cer şi pe pământ pentru a convinge naivii să îi voteze. Ştim la final de mandat câte aceste promisiuni au fost îndeplinite. Sau, cel puţin, ştim noi, cei cu memorie şi cu experienţă în societate.
O promisiune foarte aproape de acord verbal a fost şi demagogia comunistă/socialistă de dinainte de aplicarea ei în practică, cu care a sedus mulţi intelectuali, cum că va face o societate echitabilă, fără clase sociale şi fără discriminări. Partidele care susţineau comunismul s-au numit fără echivoc partide comuniste, aşa că susţinătorii lor au crezut că dacă vor avea puterea, ele vor implementa acest sistem politic. Atunci când au ajuns la putere comuniştii au implementat dictaturi clasice, şi au folosit instituţii aproape identice de control şi coerciţie socială precum sistemele de dinaintea lor pe care le criticaseră virulent. Aceste cazuri de demagogie făcută la nivel înalt se regăsesc în sociologia reclamei aşa cum am văzut în secţiunea amintită mai sus.
Ţapul ispăşitor este metoda de manipulare prin care frustrarea ţintei manipulate este deturnată, după ce află sau este pe cale să afle că a fost înşelată prin manipulare. Această metodă este aplicarea directă a tehnicii de dezinformare prin externalizare. Ea constă în abaterea atenţiei dinspre adevărata sursă a frustrării unei persoane sau a unui grup social către forme inferioare ale ierarhiei sociale. La fel ca şi în cazul externalizării, această metodă ascunde adevărata sursă a manipulării. Modelul iarăşi există în lumea animală, acolo unde există competiţie pentru împerechere; masculul învins în lupta cu masculul alfa îşi varsă năduful pe cei inferiori sau pe alte creaturi. Cel mai clar exemplu de aplicare a acestei tehnici în civilizaţia umană este cel al demonizării evreilor în cultura occidentală. Fiind un grup etnic mai puţin numeros faţă de majoritatea localnicilor, ei au părut ca ţinta perfectă pentru deturnarea frustrărilor personale sau de grup.
Datorită intenţiei de a menţine o impresie bună faţă de superiorii ierarhici şi a nu risca represalii din partea acestora dacă iniţiază o revoltă, omul simplu a practicat şi încă practică politica ţapului ispăşitor în viaţa de zi cu zi. Conflictele iscate din frustrări minore în trafic ascund de fapt frustrări mult mai mari la locul de muncă sau în viaţa de familie. O manifestare a agresivităţii exact în epicentrul frustrării poate duce la probleme mai mari, aşa că persoana în cauză preferă să găsească un ţap ispăşitor pe care să-şi verse năduful, fără consecinţe negative pe viitor. Dacă persoana are control asupra membrilor familiei, atunci aceştia pot deveni ţapi ispăşitori către care îşi defulează frustrările.
Demagogii au ştiut să speculeze aproape de perfecţiune această predispoziţie populară pentru genocid împotriva grupurilor marginale sau pe alte popoare, cu mai mică posibilitate de a se apăra. Astfel că ei au iniţiat războaie exclusiv pentru a manipula pe cei aflaţi în pragul unei revolte împotriva puterii să meargă la război împotriva altora. Acest principiu al „bunei guvernări” a fost enunţat ceva mai intuitiv de Machiavelli şi consemnat coerent de Hegel în celebra sa lucrare „Filosofia dreptului” (Batoche Books 2001, pagina 259).
Crearea artificială de războaie încă se practică de către epicentrul lumii occidentale exact conform acestui principiu, după cum am arătat în detaliu în capitolul 1. În aceste războaie sînt atraşi cei predispuşi la revoltă socială înainte ca să se revolte propriuzis, şi fie ucişi departe de casă, fie promovaţi ca bodigarzi ai claselor privilegiate, împotriva cărora ar fi putut începe sau participa la o revoltă. Această maşinărie complexă este susţinută de un uriaş aparat social care obţine profit din urma aplicării ei; în SUA există o industrie de armament care profită din vânzarea armelor către părţile implicate într-un conflict. Aceste arme sînt constant îmbunătăţite în urma activităţii de cercetare din universităţi. Iată cum organisme sociale complexe conlucrează în scopul demantelării încă din faşă a revoltelor sociale pe teritoriul acestei ţări. Un american frustrat, concediat dintr-o companie pentru că fie era prea agresiv, fie neprofitabil, se va înrola în armată să se răzbune în altă parte, conform acestui uriaş proces de manipulare prin metoda ţapului ispăşitor.
Întregul aparat demagogist are la bază tot manipularea prin metoda ţapului ispăşitor. Demagogul este întâi făcut cunoscut opiniei publice cu promisiuni descrise mai sus. După care el este manipulat prin metodele, de asemenea descrise mai sus, să ia decizii nepopulare, nefavorabile omului simplu. Iniţial el a atras speranţele mulţimilor, după care atrage frustrările lor, devenind un ţap ispăşitor de facto.
Acestea sînt metodele de manipulare prin de falsă echitate socială, care se aplică exclusiv celor fără experienţă sau memorie socială. După cum am menţionat mai sus, ele nu se reduc la acest grup social, ci vizează şi denigrarea celor care au trecut prin aceste experienţe sociale. Scopul este acela de a obtura comunicarea experienţelor lor celorlalţi, după cum vom vedea în următoarea secţiune.
Postări
