Baldovin Concept censured on Facebook

(ro- for English scroll down) Baldovin Concept a fost pentru o perioada in imposibilitate de a fi publicat pe Facebook. Probabil ca unii dusmani ai sigurantei femeilor au fost deranjati de articolele scrse aici in ultimul an, si l-au raportat masiv ca spam, desi continutul sau nu contine reclame si nu vinde nimic. La rugamintile mele, dvs. cititorii ati contraraportat ca spatiu sigur care nu incalca standarderele comunitatii, pentru care va multumesc.

Eng- Baldovin Concept was for some time banned to be published on Facebook. Probably some women's security enemies were disturbed by the last year's articles I wrote here and received multiple negative spam reports to Facebook, although its content doesn’t contain advertising or any kind of commerce. But due to my asking for help, you the readers counter-reported this space as safe, not going against the Facebook Community Standards, so I thank you for that.

2 decembrie 2022

2.5.4.6.2. Minciuna cu avioanele B-17 care ar fi trebuit să ajungă în Hawaii dinspre continent, pentru a justifica nealertarea bazei la interceptarea prin radarul de la Opana a avioanelor japoneze apropiindu-se.

Manifestul societăţii automatiste  


2.5.4.6.2. Minciuna cu avioanele B-17 care ar fi trebuit să ajungă în Hawaii dinspre continent, pentru a justifica nealertarea bazei la interceptarea prin radarul de la Opana a avioanelor japoneze apropiindu-se.



Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon




În secţiunea anterioară am descris 4 indicii concludente care atestă faptul că atacul de la Pearl Harbor a fost tăinuit de spionajul civil american şi japonez , coordonat de FBI. Fiecare dintre acestea par coincidenţe sau erori inerente ale sistemului de organizare militară. Dar, dacă le luăm împreună acestea creează clar publicului larg imaginea de ansamblu a tăinuirii deliberate a iminenţei atacului, după cum am descris mai detaliat în recentul meu documentar „Cea mai mare crimă din istorie” . Dintre toate aceste indicii, ceva mai cunoscut marelui public a fost cel al poveştii lui Kermit Tyler despre cum a confundat el avioanele japoneze interceptate de radarul de la Opana cu presupuse avioane americane B-17, care ar fi trebuit să ajungă în Hawaii în acea perioadă. Dar şi această poveste este ascunsă sistematic marelui public, pentru că pare la fel de fantezistă precum celelalte 3. Voi arăta în detaliu în secţiunile următoare modul în care acestea sunt ţinute departe de opinia publică prin mijloace dezinformaţionale complexe.

În această secţiune o să aduc mai multe argumente ce vor demonstra că nu era aşteptat nici un avion dinspre coasta de vest a SUA spre Hawaii, şi că varianta E de B-17 nu putea zbura în 1941 o asemenea distanţă. Abia după 1942 s-a putut face asemenea zboruri lungi. Minciuna cu avioanele B-17 a fost concepută să-i aburească pe cei care au trăit pe viu tragedia de la Pearl Harbor, respectiv cei 2000 de supravieţuitori, care au cerut explicaţii superiorilor despre anomaliile sistemului defensiv din Hawaii. Una dintre ele a fost lipsa alertării dinspre cele 5 staţii radar de pe insula Oahu. Pe lângă aceasta au fost şi alte ciudăţenii faţă de care voi scrie în detaliu în următoarele secţiuni. Deocamdată am să demontez această minciună despre presupuse avioane B-17 care ar fi trebuit să ajungă în Hawaii dinspre coasta Americii de vest.

Neconcordanţe simple despre un posibil zbor al unei formaţii de B-17 spre Hawaii dinspre continent

Există câteva lucruri care nu se potrivesc deloc cu această naraţiune, şi iată că criteriul coerenţei adevărului, criticat de epistemologie, poate ajuta şi el în restabilirea adevărului ştiinţific. Dacă încercăm să punem în acord varianta celor 4 indicii descrise în secţiunea anterioară cu unele incoerenţe din naraţiunea oficială, avem şanse mai mari să ajungem la adevăr pe această temă. Conform National Park Service, primul val al atacului de la Pearl Harbor a avut 183 de avioane , şi toate au fost interceptate de radar. (Numărul total al avioanelor japoneze care au participat la atac era undeva la 353.) Dar Şeful Marelui Stat Major Al Armatei SUA din timpul războiului, George Catlett Marshall, spune în mărturia din 1945 la secunda 50 din acest video că numărul aparatelor B-17 în 1941 era de 148 . Acestea erau împărţite prin toată lumea, în special în Europa. Mai mult decât atât, la minutul 72. 16 (01.12.16) din declaraţia dată în 2006 la simpozionul aniversar a 65 de ani de la tragicul eveniment , însuşi Kermit Tyler susţine că 12 aparate B-17 ar fi ajuns la Pearl Harbor chiar în timpul atacului japonez. Prin urmare, aceste avioane nu aveau cum să fie B-17-uri, deoarece numărul avioanelor japoneze era mult mai mare decât totalul de aparate B-17 din flota americană. Kermit Tyler ştia foarte bine asta pentru că era pilot la bază şi ştia cam de câte avioane de război dispunea SUA în acea perioadă.

În ciuda minciunilor din anii 1950-2000 (al doilea val de dezinformare, orchestrat de CIA) cum că radarul era primitiv la acea vreme ( vezi minutul 4.12 din „A single F-15 time travels to 1941 Pearl Harbor. How would the strike change?” ), el totuşi funcţiona la fel de bine ca şi cel de astăzi, fiind capabil să intercepteze altitudinea şi numărul de avioane dintr-o formaţiune. Dacă această parte a declaraţiei de la sfârşitul războiului, din cadrul Anchetei asupra Atacului de la Pearl Harbor e corectă şi nealterată de modificări ulterioare , Elliott spune că erau numărul de avioane japoneze care venea spre Oahu era de cel puţin 50 (indiciu : Ctrl+F „We knew that there were probably more than 50”)

Apoi, mai este şi problema altitudinii la care aceste avioane puteau zbura, care iarăşi nu se potriveşte, după cum o să arăt în detaliu mai jos. Mutarea întregii flote de avioane B-17 la Pearl Harbor, ar fi fost un lucru destul de nefiresc, şi iarăşi Tyler ştia foarte bine asta, ca pilot. B-17-urile erau bombardiere de mare înălţime, făcute cu scop principal ofensiv. Ele nu aveau fiabilitatea unor avioane de vânătoare (fighters) pentru lupte la joasă înălţime. Cu ele se putea ataca o ţară străină sau preîntâmpina un atac inamic, dar nu se putea apăra o bază navală care era deja atacată. Într-adevăr, după un potenţial atac de pe mare, ele puteau să urmărească inamicul şi să-l nimicească.

Dar de ce ai trimite astfel de bombardiere de mare înălţime în Pacific, în primul rând? Dacă Japonia ar fi fost în război declarat cu SUA, atunci da, ele au un sens să fie strămutate. Aşa ceva chiar s-a şi întâmplat după 1943, când SUA a bombardat cu ele diferite ţinte japoneze, sau ale inamicilor în Europa. Dar pe timp de pace strămutarea lor nu aveau nici un sens, după cum nu a avut sens nici mutarea flotei navale cu aproximativ in an înainte, în mai 1940, de la baza San Diego (California) la Pearl Harbor.

Dar chiar dacă ar fi fost adevărat, acest fapt ar fi trebuit să îl pună pe Tyler în alertă maximă, cum de fapt tot personalul militar era alertat în acea perioadă. Numai faptul că ţi-ai trimite întreaga flotă de aparate de acest gen în apropierea unei ţări cu care te afli în conflict e un semn că războiul e aproape. Faptul că cel mai puternic bombardier american la acea vreme era trimis într-un număr mare, şi la o distanţă atât de mare, atestă faptul că măcar SUA era pe punctul de a invada o ţară printr-un bombardament masiv, sau de a contraataca un atac inamic. Povestea cu „nu mă aşteptam să fie avioane japoneze”, pe care Tyler o spune în interviul acesta , este una din multele poveşti de adormit copiii din această naraţiune oficială privind această tragedie.

Spre deosebire de calmul nefiresc al lui Tyler, cei doi operatori de la radarul Opana împreună cu soldatul său de gardă, Joseph McDonald, au intrat într-o agitaţie maximă văzând în osciloscop formaţiunea uriaşă de avioane ce venea spre ei. Robert Stinnett scrie în cartea sa „Day of Deceit The Truth About FDR and Pearl Harbor”, la pagina 262, că McDonald era pe punctul de a-l suna pe generalul Walter Short (şeful armatei terestre din Hawaii) văzând pasivitatea lui Tyler privind aceste avioane, dar acesta s-ar fi opus vehement.

Păi dacă un simplu soldat nu vede cu ochi buni aceste avioane, în condiţiile în care războiul plutea în aer, cum tu ca locotenent nu întrevezi posibilitatea unui atac din partea Japoniei? Chiar dacă erau avioane americane, Tyler tot ar fi trebuit să sune mai sus pe linia ierarhică şi să ceară explicaţii. Ceea ce, e posibil chiar să fi făcut, dar se poate să fi primit ordin să îngroape alerta, aşa cum s-a întâmplat în celelalte 3 cazuri, respectiv cu submarinul scufundat aproximativ 40 de minute înainte, cu pasivitatea lui Douglas Macarthur la Clark Field sau demiterea amiralului prevăzător James O. Richardson în 1940 de la conducerea flotei navale de la Pearl Harbor. Nimeni nu ar putea fi totuşi atât de naiv încât să nu caute asigurări pe linie ierarhică despre aşa ceva, cu atât mai mult cu cât era şi locotenent. În acest caz a fost vorba despre un plan, pe care l-am descris în documentarul meu amintit mai sus „Cea mai mare crimă din istorie”, şi pe care am să-l descriu mai detaliat în următoarele secţiuni.

La pagina 72 din cartea „7 December 1941: The Air Force Story”, publicată în 2017, sunt invocate 3 motive pentru care Tyler nu ar fi alertat baza: 1. nimeni nu i-ar fi dat vreo alertă de un posibil atac; 2. Portavioanele (carriers) flotei americane ar fi fost în larg şi puteau să se întoarcă; 3. Tyler ar fi auzit de la un coleg despre un cod transmis prin radio, cum că, dacă la radio-ul local s-ar fi transmis muzică tradiţională Hawaii-ană, acesta ar fi fost un semnal că un posibil avion aliat sau o formaţiune de avioane aliate ar fi trecut prin zonă. Toate aceste 3 motive sunt puerile. Prima se exclude instantaneu de la sine, în contextul în care toată lumea ştia că războiul va veni mai devreme sau mai târziu. Cea de-a doua se exclude din puterea radarului de a repera altitudinea obiectivelor reperate. Chiar dacă avioanele japoneze zburau la joasă înălţime, totuşi ele nu puteau fi confundate cu portavioanele americane. Numărul lor era mult mai mic decât cel al avioanelor japoneze, iar radarul putea indica asta.

Mai departe am să analizez ceva mai detaliat varianta a 3-a. Tyler susţine această variantă prin detalii date despre acest prezumtiv coleg la minutul 51 din interviul dat în 2006 . Numele lui ar fi fost locotenentul Morris Shed (sau cam aşa ceva, nu se înţelege clar). Probabil că cei care lucrează în domeniul militar zâmbesc când citesc despre acest mod de comunicare a codurilor militare, deoarece codurile nu sînt interpretabile. Ele comunică foarte precis o informaţie, despre care s-a făcut referire şi pregătire în prealabil. A crede că unui DJ de radio i s-ar fi comunicat informaţia cum că urmează să vină nişte avioane aliate, dar nu i s-ar spus nimic şi lui Tyler, cel care răspundea de radar (ce noroc cu colegul!), e de o naivitate neînchipuită pentru adulţi. Dar, na, atât au putut „securiştii” lor de la FBI şi CIA să cârpească din această poveste…

Minciuna despre autonomia de zbor a avioanelor B-17 în 1941

Minciuna însă nu are picioare lungi. Am pus mâna pe două dintre manualele tehnice ale avionului B-17. Ele arată clar că povestea cu aceste avioane ce ar fi trebuit să vină dinspre California este o minciună grosolană. Primul este editat în 22 Octombrie 1941, cu o lună şi jumătate înainte de atac şi se referă la varianta E a acestui avion. Şi eu la rândul meu pun mai departe la dispoziţia cititorilor acestea manuale tehnice, primul la adresa aceasta . Vă rog să le descărcaţi şi să le păstraţi în dispozitive, pentru că spionajul civil poate crea retroactiv false probe şi poate duce la eliminarea acestor dovezi vii care le incriminează minciuna!



La pagina 89 din el vedem că fiecare motor era dotat cu un rezervor propriu de 125,5 galoane (cele 4 motoare aveau împreună o capacitate de 502 galoane). La acestea se adăugau încă 2 rezervoare outboard, 2 rezervoare inboard, 2 rezervoare suplimentare (Feeders) şi alte 4 rezervoare Nacelle. Rezervoarele outboard aveau o capacitate maximă de 364 galoane fiecare, cele inboard aveau o capacitate maximă de 215 galoane fiecare, cele Feeders aveau o capacitate maximă de 149 galoane fiecare iar cele Nacelle aveau o capacitate maximă de 33 galoane fiecare. Aceste rezervoare adăugate acumulau împreună 1458 galoane. În total varianta E a B-17 (în uz din octombrie 1941) avea o capacitate de 1,960 de galoane.



Dacă ne uităm pe caracteristicile unui model anterior , vedem că, la o capacitate a rezervoarelor de 1700 galoane, autonomia de zbor este de 1850 mile; conform regulii de 3 simplă, la 1 960 de galoane. cât poate să ducă varianta E, autonomie de zbor este de 2 132,9 de mile.

Craaaaaaaaaaaaaaaaaaaaackkkkkkkkkkkkkkkkkkkk

Exact aici este marele crater al minciunii. Distanţa dintre California şi Hawaii este de 2 472,90 mile. Cel mai vestic oraş al SUA continentală (fără Alaska) este San Francisco, cu o distanţă de 2341,86 mile. Dacă mai punem şi „ocolul” în jurul arhipelagului, în aşa fel încât avioanele să ajungă dinspre nord-vest, atunci mai trebuie puse alte câteva sute de mile la această distanţă. Ceea ce e absurd. Aşadar un zbor cu avioane B-17 în decembrie 1941 era imposibil pe acea rută. Kermit Tyler nu putea să le fi confundat pe cele japoneze cu acestea pentru simplul fapt că nimeni nu le putea trimite de pe continent în Hawaii. Nici un avion B-17 nu fusese aşteptat sau trimis dinspre America de continent spre Hawaii, pentru că nu putea ajunge acolo în zbor. Toată această poveste a fost creată atunci în 1945 de FBI, pentru a justifica oarecum supravieţuitorilor faptul că Tyler n-a alertat baza la telefonul dat de aceştia.

Celălalt manual tehnic este cel al variantei B-17 F, editat în jurul lui 1944 (cea mai târzie dată calendaristică, menţionată la pagina 10) şi poate fi descărcat de aici . Acesta aduce la iveală lucruri şi mai interesante. În primele pagini ni se spune istoria avionului B-17 încă de la începuturi. În 1934 armata SUA i-a comandat firmei Boeing un avion cu autonomie de 1 000-2 000 de mile care să zboare undeva la 25 000 de picioare (7 620 metri). Putem să intuim că pe atunci se punea la cale războiul. Prima variantă de B-17 (A) putea ajunge 30 000 picioare (9 144 metri) cu o autonomie de zbor de 1850 de mile, mult peste ceea ce li se ceruseră. [Modelele de după 1941 ajungeau şi la 40 000 picioare (12 192 metri) , după cum se vede la pag 116) ] . Aşa că flota aeriană americană a cumpărat iniţial 13 astfel de aparate în 1937 , după cum se poate citi la pagina 6. Până în 1942 s-au făcut îmbunătăţiri la acest avion, prin variantele B,C D şi E.



Marea problemă a avioanelor B-17 era aceea că nu puteau fi urcate pe portavion aşa cum cele de vânătoare (fighters) o făceau. Fiind cerute în 1934, ele au fost în principal concepute pentru apărarea teritoriului SUA. Orice fel de atac de pe apă putea fi contraatacat cu bombardierul B-17. Ne putem imagina că acesta putea fi folosit nu doar la contra-atac, dar şi la atac preventiv. În conexiune radio cu sistemul radar de la sol, acesta putea depista şi urmări orice navă inamică pe distanţe lungi şi ulterior distruge prin bombe lansate de la mare altitudine. 15 -20 de astfel de aparate pe fiecare coastă americană, excludea orice fel de atac asupra teritoriului SUA dinspre cele două oceane. Acesta a fost şi planul atunci în 1934, când au fost cerute.

La pagina 7 coloana 2, aliniatul 2 din acest manual ni se spune că în timpul atacului de la Pearl Harbor în funcţiune erau variantele C şi D. Această idee este susţinută şi de tabelul de la pagina 42 din cartea lui Louis Morton „United States Army in World War II - The fall of the Philippines”, editată în 1993 de Centrul de Istorie Militară al Armatei Statelor Unite (Center Of Military History United States Army). În acest tabel vedem tipurile de avioane existente în Filipine (şi Hawaii) la 1 decembrie 1941. Singurele modele de B-17 sînt C şi D, fără varianta E. Prin urmare capacitatea rezervoarelor era încă şi mai mică în acel moment. (Observăm că Morton menţionează că acestea ar fi fost şi în Hawaii, idee eronată cu care şi el a fost dezinformat, la care o să mă întorc un pic mai jos) . Probabil că varianta E, pe care am văzut-o noi mai sus, era încă în teste în data de 7 decembrie 1941. Sau e posibil ca numărul de aparate al acestei variante era încă destul de mic încât să nu fie luate în considerare în 1944.

La pagina 157 din acest manual tehnic al variantei F a B-17 putem vedea că fiecare motor era dotat cu un rezervor propriu după cum urmează: motoarele 1 şi 4 aveau fiecare capacitate de 425 de galoane ( împreună o capacitate de 850), iar 2 şi 3 puteau conţine fiecare 213 galoane ( împreună o capacitate de 426). La acestea se adăugau încă 2 rezervoare suplimentare (Feeders) cu o capacitate maximă de 212 galoane fiecare ( împreună o capacitate de 424) . În total primele 4 variante de B-17 aveau o capacitate de 1700 de galoane, ceea ce implica o autonomie de zbor de 1850 de mile, conform cu cerinţele flotei aeriene americane.

Ce vedem mai jos de acestea sînt aşanumitele „rezervoare Tokyo”, care s-au introdus abia în 1942, exact cu această variantă F, după cum se precizează la pagina 7, postată mai sus. După cum spune şi numele rezervoarelor, această modificare a făcut posibilă bombardarea Tokyo-ului, deoarece B-17 F a ajuns la o capacitate de 3630 galoane de carburant, iar autonomia de zbor a crescut la 3750 de mile, peste dublul de până atunci. Însă în 1941 această modificare nu era făcută, conform şi cu manualul tehnic al acestei variante.

La pagina 23 din acest manual tehnic din 1944 precum şi în cel din 1941, vedem că toate variantele de B-17 aveau sistem radio foarte complex. Ele puteau păstra legătura cu bazele de pe continent dar şi cu Centru de Informaţii din Hawaii. Faptul că Tyler n-a luat legătura cu ele prin radio spre a le întrebe de parolă sau vreo confirmare anume este foarte neplauzibil pentru mentalitatea militară.

Neconcordanţa despre altitudinea de zbor a avioanelor B-17 şi cea a avioanelor japoneze ce veneau spre Pearl Harbor

Şi dezmembrarea minciunilor oficiale continuă. Parcă asemenea unei ironii a sorţii anticipate la 70 de ani de la o altă diversiune majoră din istoria recentă, problema bizareriei altitudinii există şi în acest caz. Această diversiune este atacul de la 11 septembrie 2001 asupra turnurilor gemene de la WTC. În acest caz, ciudăţenia a fost că pasagerii ar fi avut semnal la telefon pe la 8000 metri în avionul deturnat, şi au putut să-şi sune apropiaţii. Şi în cazul atacului de la Pearl Harbor există o crasă neconcordanţă de altitudine între avioanele japoneze şi B-17-uri.

După cum am văzut mai sus, varianta A a avionului B-17 putea zbura până la 30 000 picioare (9144 metri). Conform cu manual tehnic datat în 22 octombrie 1941 pagina 6, modelul E putea atinge 35 000 picioare (10 668 metri). O astfel de înălţime e mai favorabilă atât vitezei cât şi consumului de combustibil, deoarece la peste 10 km altitudine, gravitaţia este mult mai mică. Frigul a fost o problemă dar B-17 era echipat cu instalaţie complexă de încălzire pentru a preveni îngheţarea echipamentelor. Aşa că, dacă erau să vină, B-17-urile cam pe la acea înălţime ar fi zburat.

Dimpotrivă, cele japoneze aveau interesul să zboare cât mai jos, pentru a nu fi detectate mai devreme de radar. Principalele modele japoneze de avion care au fost angrenate în acest atac au fost Aichi 3A2 Val Type 99, Mitsubishi A6M2 Zero Model 11 şi Nakajima B5N2 Kate Type97, Model 12 , conform nationalgeographic.org . Dintre ele doar primul putea să se ridice mai sus decât primele 4 modele de B-17 (A,B,C şi D), ajungând până la 34 450 picioare (10 500 metri). Mitsubishi A6M2 Zero zbura doar până la 13 100 picioare (3993 metri), iar Nakajima B5N2 Kate Type97 doar până la 11 810 picioare (3600 metri).

Aşa că, chiar dacă ar fi vrut, ultimele două modele de avioane japoneze nu puteau să zboare la altitudinea lui B-17. Cele mai multe prototipuri din acest atac nu au fost Aichi 3A2 Val Type 99, ci Mitsubishi A6M2 Zero, care zburau jos. De aceea aceste avioane au fost detectate abia cu 50 de minute înainte de atac. Tyler, ca pilot, şi-ar fi dat seama că acele avioane ce zburau inexplicabil atât de jos nu puteau fi B-17-uri, deoarece acesta ar fi zburat cât mai sus pentru a economisi combustibil şi a atinge o viteză mai mare. Aici chiar nu ar mai fi avut nicio scuză de confundare a lor. De aceea cei 3 militari din subordine s-au speriat iniţial şi au cerut lămuri mai sus pe linie ierarhică.

Nu ştiu câte copii ale acestor manuale tehnice mai există în lume şi câte au fost distruse de CIA pentru a acoperi minciuna postumă despre iminenţa unui zbor de grup a unor avioane B-17. Dar faptul că au supravieţuit câteva arată că securiştii lor nu au fost cu mult mai deştepţi decât securiştii dâmboviţeni de pe la noi de astăzi, care s-au dat cap în cap ca berbecii şi s-au bătut unul pe altul, după cum am arătat la minutul 10,52 din documentarul meu , „Diversioniştii” . Poate că au încercat dar n-au reuşit, ca urmare a unor oameni inimoşi, care mai cred în demnitatea umană, şi care le-au dat mai departe, ajungând astfel şi la mine.

Dacă avioanele B-17 ar fi venit spre Hawaii atunci radarul ar fi trebuit să intercepteze 2 formaţiuni de avioane distincte

La minutul 71. 40 (01.11.40) din declaraţia din 2006 , Tyler susţine că presupusele avioane B-17 chiar ar fi ajuns în timpul atacului şi ar fi fost şi atacate de japonezi. Însă ajunge să se dea de gol în mod şi mai prostesc deoarece , zburând la altitudine de 10 000 de metri, ele puteau fi detectate mult mai devreme de radarul de la Opana. Există un web-site care poate calcula distanţa la care o ţintă poate fi reperată de radar în funcţie de altitudinea la care se află. După cum vedem în imaginea de mai jos , la 10 000 de metri, radarul putea să le vadă de la 220 mile marine dinspre est, adică cu cel puţin o oră înaintea celor japoneze , care veneau de la 136 de mile , conform declaraţiei lui Elliot de după război.



Hai să nu zicem o oră! Hai să zicem 30 de minute şi chiar 10 minute! Cei doi operatori nu ar mai fi crezut nici în ruptul capului că cele care veneau dinspre Japonia ar fi fost B-17-uri, din moment ce ele s-ar fi văzut deja venind dinspre est. Cum mai justifica el Tyler faptul că acele avioane venind dinspre nord-vest ar fi fost B-17-uri din moment ce, dacă ar fi venit, aşa cum susţine el, acestea deja s-ar fi văzut în altă parte? În acest caz nu-i mai putea nimeni opri pe cei 3 să sune la factorii de decizie şi să alerteze baza.

În finalul acestei secţiuni, haideţi să presupunem că, cumva aceste avioane B-17 chiar ar fi trebuit să vină/ ar fi venit în Hawaii ! Numai această declaraţie singură arată o duzină de minciuni. Întrebarea care se pune mai departe este cum se face că ele n-au urmărit mai departe portavioanele japoneze spre a se răzbuna, conform cu abilităţile lor? Sau, dacă au ajuns câteva zile mai târziu, de ce nu au bombardat apoi ca răspuns una dintre insulele japoneze din Pacific? Pentru ce ar fi fost duse în Hawaii? Dacă ne uităm în secţiunea anterioară la ce s-a întâmplat la Clark Field ne dăm seama că acestea nu ar fi fost oricum lăsate să facă aşa ceva. Faptul că ele s-ar fi angajat într-o luptă 1-1 cu avioanele de vânătoare japoneze (în special cu cele Mitsubishi A6M2 Zero) este o minciună atât de gogonată că orice pasionat de aviaţie militară râde în hohote. În mod normal bombardierele grele precum avioanele B-17 iau cât mai mare altitudine posibilă pentru a nu fi ajunse de acestea care, la altitudine mică, sunt mult mai agile. Într-un astfel de atac în mod normal bombardierele grele aşteaptă ca avioanele de vânătoare (fighters) să termine muniţia şi abia apoi le atacă de sus. Avioanele B-17 erau dotate cu 5 mitraliere de calibru (machine guns) dintre care 4 orientate în jos, cu care puteau efectiv distruge întreaga flotă de avioane japoneze, dacă erau lăsate la Clark Field sau dacă existau în Hawaii. Mai mult decât atât, ele puteau ataca şi distruge toate portavioanele japoneze cu bombe.

Din exemplul cu generalul Macarthur, care nu le-a dat voie să se ridice de la sol la Clark Field decât când a fost prea târziu, putem întrevedea un răspuns la aceste întrebări. Deocamdată nu există absolut nicio informaţie despre o astfel de consecinţă firească a trimiterii lor acolo. Dar, dacă spionajul civil va rămâne la putere în această lume, nu e exclus să aflăm în viitor de vreo înregistrare video sau vreun semn cu avioane B-17 plantate ulterior pentru cârpirea acestei noi piste de justificare a acelui pretins zbor dinspre coasta de vest a SUA… După ce au lipsit 90 de ani, ne putem trezi cu noi „dovezi” imposibil de surmontat de martorii acelor vremii, trecuţi deja în lumea de dincolo.. Am numit „falsă arheologie” acest fenomen dezinformaţional al spionajului civil şi îl voi dezvolta în următoarele secţiuni. Deocamdată l-am descris ceva mai sumar pentru a preîntâmpina nişte false dovezi apărute subit în istorie despre un astfel de eveniment notabil.

Oricum, spre a le preîntâmpina şi submina intenţia, voi dedica o secţiune ulterioară anihilării oricărui alt scenariu, tocmai pentru a stopa lanţul dezinformaţional. Aceste posibile false scenarii sunt existenţa unui portavion gigant de pe care avioanele B-17 ar fi putut să decoleze, imposibilitatea de alimentare în zbor în 1941 a acestora, şi imposibilitatea unei formaţii de hidroavioane ce ar zbura către Hawaii, cu care CIA să înlocuiască narativa aparatelor B-17.

Indicii de psihologie judiciară în reacţiile lui Kermit Tyler

În ultima obiecţie faţă de minciuna oficială a venirii unor avioane B-17 cu care Tyler le-ar fi confundat pe cele japoneze, scot la bătaie experienţa mea cu psihanaliza. În declaraţia sa din 2006, la minutul 72. 24 (01.12.24) , Tyler manifestă un parapraxis; în loc de „complete surprise attack” (un total atac surpriză) el zice „complete surprise alert” (o totală alertare surpriză). Nu e chiar simplu de a găsi sensul acestui act psihic, pentru că nu există în spaţiul public vreo (auto) biografie scrisă de/despre Kermit Tyler în acest moment. Aşa că nu-i pot face un profil psihanalitic cât de cât complex, aşa cum i-am făcut în trecut lui Pablo Picasso sau lui Michael Jackson . Sînt convins că există un nivel profund al acestui parapraxis, ce ţine de memoria infantilă (specifică psihanalizei clasice) şi ce transgeneraţională. Această zonă mnezică l-ar explica într-o măsură şi mai bună, dar deocamdată nu am acces la ea. Aşa ceva s-ar putea să apară la un moment dat, sau vreun angajat CIA (un fel de Snowden, dar unul autentic), să aibă o tresărire morală şi să-i publice dosarul.

Dar, până atunci, putem găsi câteva legături interesante care să-l explice psihanalitic, chiar şi fără completarea fondului său profund. Pe parcursul acestui subcapitol voi încerca descifrarea acestui parapraxis în ceea ce priveşte nivelul mediu de analiză. Pentru început putem observa că exprimarea prin doi termen contradictorii denotă intenţia de a minţi, de a da o altă formă unei realităţi, cunoscute de marea masă a specialiştilor. Faptul că avioane B-17 ar fi zburat la 10 000 metri şi ar fi fost observate de radarul de la Opana înainte de cele japoneze, conform cu datele expuse mai sus, l-a făcut să se dea de gol prin acest parapraxis; într-adevăr, dacă ar fi venit, atunci ele ar fi fost „o totală alertare” pentru atacul surpriză ce era în desfăşurare în acel moment.

Minciunile lui Tyler sunt atât de evidente pentru un pilot din cel de-al doilea război mondial încât îl ia pur şi simplu bâlbâiala când le susţine, de teama faptului că în audienţă e posibil să fie un astfel de specialist. E foarte probabil ca aceste scene să se fi repetat în anii 50, când unii piloţi i-au pus astfel de întrebări. De aceea el a fot rapid avansat în grad şi scos dintre ei. În anii 1990 cunoscătorii aparatelor de zbor din acea perioadă erau mai puţini, însă teama de întrebări încuietoare încă era vie în memoria sa. În această bâlbâială trebuie să vedem şi ameninţarea cu represaliile dacă nu face o declaraţie „cum trebuie”, după cum vom vedea că s-a întâmplat în cazul lui Joseph Lockard și, mai ales al lui George Elliott.

De asemenea, la minutul 78. 36 din acea declaraţie, Tyler are reacţie nefirească la râsetul în cor din audienţă faţă de povestea despre întâlnirile cu sora lui Morris Shed, presupus pilor de avion B -17. În loc să râdă şi el alături de audienţă de hilarul situaţiei, el probabil că s-a temut că cei din sală râd de potenţiala sa minciună, aşa cum s-a întâmplat în anii 1950.

În următoarea secţiune am să exclud orice fel de posibilitate care ar apărea în viitor orchestrată de CIA pentru cârpirea acestei minciuni al unui zbor de avioane B-17 în dimineaţa de 7 decembrie 1941 dinspre California spre Hawaii cu alte minciuni secundare.

14 noiembrie 2022

2.5.4.6. Descrierea celei mai mari dezinformări factuale din istorie: tragedia de la Pearl Harbor din decembrie 1941

Manifestul societăţii automatiste  


2.5.4.6. Descrierea celei mai mari dezinformări factuale din istorie; tragedia de la Pearl Harbor din decembrie 1941



Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon


Cea mai mare dezinformare din istorie, ca proces de manipulare este aşanumita abolire a sclaviei. Am arătat în capitolul anterior faptul că ea doar s-a modificat conform cu cerinţele epocii industriale . Diferenţele dintre sclavul clasic şi muncitorul industrial sînt mult mai mici decât asemănările . Dar acest proces este unul de lungă durată şi vizează o întreagă ideologie socială. În acest subcapitol voi descrie cea mai mare dezinformare din istorie a unui eveniment istoric cu durată relativ scurtă. Acest eveniment este atacul de la Pearl Harbor din data de 7 decembrie 1941, care a durat aproximativ 2 ore. La acesta poate fi adăugat şi fratele său geamăn dar mai puţin celebru, atacul asupra bazei americane de la Clark Field, Filipine. Am abordat tema Pearl Harbor şi a Celui De-al Doilea Război Mondial la un nivel mediu de detaliu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . În acest subcapitol voi intra într-un nivel superior de detaliu. Voi arăta cu date istorice despre cum spionajul civil a schimbat radical percepţia generală a unui eveniment istoric, prin mecanisme generale de manipulare şi falsificare efectivă a istoriei. Dar, pentru început, voi descrie crăpăturile uriaşe din ideologia oficială privind acest eveniment.



2.5.4.6.1. 4 indicii care denotă că atacul de la Pearl Harbor a fost cunoscut în prealabil de factorii de decizie din SUA


Atacul de la Pearl Harbor este probabil cel mai notoriu eveniment al celui de-al doilea război mondial, şi pe bună dreptate. Acesta a fost trăit pe viu de cei 2000 de supravieţuitori ai acestei tragedii, dintre care aproximativ 700 de răniţi. Mulţi au pierdut fraţi acolo, alţii au pierdut prieteni. Am să descriu în următoarele secţiuni modul în care ei au fost sacrificaţi pentru a doua oară, în perioada de după război, printr-un mecanism odios de cenzură şi persecuţii. Cert este că acest eveniment în particular, şi al doilea război mondial în general, au ajuns la peste 80 de ani de la întâmplare să fie sintetizate de ideologia oficială pentru omul simplu în câteva fraze înşelătoare. Ele conţin ceva adevăr, dar în general comunică o minciună. Despre Pearl Harbor ni se spune cum că japonezii ar fi fost nişte piraţi care au atacat pe la spate SUA, fără declaraţie prealabilă de război. „Noroc” cu războiul, care ar fi transformat Japonia dintr-o ţară de „barbari” într-o ţară civilizată, cu oameni oneşti, respectabili şi calzi, aşa cum îi ştim astăzi (sic!) …

Pentru a înţelege dimensiunea dezinformării făcute de spionajul civil timp de 80 de ani faţă de acest eveniment am să mă opresc la patru indicii edificatoare despre izbucnirea războiului din Pacific în particular şi a celui de-al doilea război mondial, în general.

Primul indiciu al minciunii oficiale faţă de acest eveniment, deja amintit mai sus, a fost atât de similar cu atacul de la Pearl Harbor încât se mai numeşte şi Pearl Harbor 2. La 9 ore distanţă de la atacul din Hawaii, a avut loc al doilea atac japonez făcut aproape la indigo cu primul, dar de data asta în Filipine, asupra bazei americane de la Clark Field. Militarii de rând auziseră deja de atacul de la Pearl Harbor şi se aşteptau ca un atac să aibă loc şi la baza lor. Cu toate acestea comandantul Forţelor Americane din Orientul Îndepărtat (inclusiv a bazei de la Clark Field), celebrul general Douglas Macarthur, s-a opus luării unei măsuri defensive şi ofensive, cerându-le subalternilor să aştepte.

La pagina 133 din ediţia din 2001 a cărţii sale, „Reminiscences” (Naval Institute Press), Macarthur a spus că a primit un telefon de la Washington la ora 3.40 dimineaţa care îl anunţa despre atacul de la Pearl Harbor. Dar că în mod bizar ar fi rămas cu impresia că japonezii fuseseră nimiciţi la Pearl Harbor, de parcă ei fuseseră atacaţi, nu invers. O astfel impresie a fost folosită ca justificare pentru faptul că n-a luat nicio măsură de contracarare a unui astfel de potenţial atac japonez, care era iminent în contextul existenţei celui din Hawaii. Astfel de justificări sînt asemenea poveştilor despre barză spuse copiilor, precum vom vedea mai jos repetate şi în cazul celelaltor indicii despre mistificarea acestui eveniment. Faptul că japonezii ar fi fost învinşi la Pearl Harbor nu i-ar fi învins automat şi la Clark Field, dacă nu pregăteşti de baza de răspuns şi nu le permiţi celor din subordine să se apere.

La ora 9.30 dimineaţa radarul local l-a anunţat pe Macarthur despre formaţiunea de avioane japoneze care venea să bombardeze Clark Field dinspre baza japoneză din Taiwan (numit atunci Formosa). Încă era timp pentru reacţie. Dar, în 3 ore de atunci şi până când atacul japonez a început (în jurul orei 12:35) generalul Macarthur a împiedicat sistematic organizarea unei minime defensive aeriene a bazei. Se puteau trimite avioane spre a ataca pe japonezi la Taiwan sau pregăti pe cele de la sol pentru un posibil atac. Dar, nu doar că el nu s-a deranjat să acţioneze, ci a evitat cu obstinaţie contactul cu subordonaţii care auziseră la radio despre atacul din Hawaii, şi voiau ei înşişi să acţioneze pentru propria protecţie. Cele mai multe avioane au fost lăsate la sol, iar cele care decolaseră au plecat fără muniţie, în aşa fel încât nu au putut ataca. De aceea doar 8 avioane japoneze au fost doborâte în cursul a 2 ore de atac.

La pagina 134 din cartea sa citată mai sus el spune că avioanele nu s-ar fi putut ridica timp de 3 ore şi nu au putut lupta cu cele japoneze din cauza faptului că ar fi fost prea încărcate şi grele. Iată altă poveste de adormit copiii! Cele mai grele avioane urcau la aproximativ 8 000 de metri între 35 minute (B-17) şi 45 minute (B-25). Voi reveni cu detalii în următoarea secţiune despre această temă. Celelalte avioane cu capacităţi similare trebuie să se fi încadrat în timpi similari. În 3 ore toate se puteau ridica de la sol, gata de acţiune. Pe lângă asta, nu era nevoie să ajungă atât de sus pentru apărarea bazei. Altitudinea ridicată era utilă doar pentru atac, spre a evita contraatacul din partea artileriei antiaeriene inamice, care nu le putea ajunge la asemenea altitudine. Apoi de ce ar fi fost toate încărcate la fel? De ce unele n-au fost încărcate mai puţin, mai ales că era şi o presiune de timp?

Generalul Douglas Macarthur este unul dintre cele mai ridicate în slăvi figuri ale celui de-al doilea război mondial. Victoriile lui în război l-au adus personaj de afiş propagandistic, după cum vedem în cel de mai jos. Capacitatea lui strategică a fost una excepţională. De asemenea, aroganţa şi cinismul său tipic, confundat în bună măsură cu eroismul, exclude posibilitatea unei posibile empatii faţă de inamic. El a fost primul care a rostit celebra replică „Mă voi întoarce!” (literal „I shall return”) la retragerea din Filipine, înainte de a fi rostită de Arnold în „Terminator” în anii 1990, diferită ca terminologie dar la fel ca mesaj (literal „I’ll be back” - „Voi reveni”) . Macarthur putea foarte bine interpreta acest rol, dacă filmul se făcea în anii 1940. Spre deosebire de Arnold, el chiar s-a întors şi a făcut prăpăd printre japonezi, când armata pe care o conducea a recucerit Filipinele. În 1923, pe când era Șef al Statului Major al Armatei Statelor Unite, a dispersat la Washington protestul veteranilor din primul război mondial, care cereau un bonus promis spre a trece mai uşor prin criza economică din 1929, speriindu-i cu tancurile armatei. Se poate spune că, astfel, şi-a ameninţat cu moartea foştii colegi. Credeţi că ar fi putut fi atât de imbecil încât să nu ia cele mai elementare decizii pentru apărarea bazei, dacă nu era ordin de mai sus să se prefacă idiot şi să se comporte mai curând ca un inamic?


Dacă primul indiciu minciunii oficiale despre Pearl Harbor se referă la un alt loc decât acesta, următoarele se referă exclusiv la el. Al doilea indiciu constă în depistarea şi scufundarea unui submarin japonez spionând în zonă în jurul orei 6:30 (după alte surse ar fi fost 6.40), cu o oră şi 25 minute înainte de atacul japonez (după alte surse acesta ar fi început la 7.50, iar în altele l-am văzut dat chiar la 8 fix). Atacul a fost ordonat de locotenentul navei Ward, William Woodward Outerbridge. Acest submarin a fost regăsit în august 2002 la o adâncime de 400 m, după cum vedem în imaginea de mai jos. (La 8. 30 a urmat un altul, scufundat de altă navă americană.) Aici a început de fapt războiul din Pacific. Outerbridge ştia despre relaţiile ostile din ultimul an dintre SUA şi Japonia şi a acţionat ca atare. El a raportat incidentul la ora 6:35 (în filmul „Tora Tora Tora” ora este 6.55). Nu se ştie cine a primit raportarea, dar nimeni nu a alertat baza şi nimeni nu a fost tras la răspundere pentru asta. Cineva a scurt-circuitat alertarea, conform cu starea generală de ameninţare a războiului care plutea în aer. Dacă n-ar fi fost un ordin expres dat spre a nu fi alertată baza, cel care a primit această alertă nu doar că era cunoscut, dar şi pedepsit pentru faptul că nu a trimis-o mai departe. Altfel, evenimentul a fost şi el muşamalizat precum s-a încercat şi cu următorul indiciu.



O a doua scurt-circuitare a alertării bazei de la Pearl Harbor (altă coincidenţă!!!) constituie al treilea indiciu asupra anticipării şi tăinuirii atacului dinspre pilonii administrativi ai SUA. Radarul de la Opana din insula Oahu al arhipeleagului Hawaii (în care este situat Pearl Harbor), a interceptat avioanele japoneze venind spre Pearl Harbor cu aproximativ o oră înainte de atac. Operatorii Joseph Lockard și George Elliott erau în tură de 4/8 la această staţie în acea dimineaţă de 7 decembrie 1941. Ei au văzut în osciloscopul radarului uriaşa formaţiune de avioane japoneze venind dinspre Japonia. Ele fuseseră transportate de portavioane până undeva la 136 de mile, conform declaraţiei de după război a lui Elliott , cam când începea radarul să le detecteze. De aici ele au decolat, pentru a scurta maxim durata în care puteau fi reperate.

Cei doi au transmis informaţia despre acele avioane spre locotenentul (ajuns locotenent colonel ulterior într-un timp record) Kermit Tyler. Dar, în mod bizar faţă de starea generală a bazei şi a personalului militar în general, acesta le-ar fi spus celor doi să nu se impacienteze, pentru că acele avioane ar fi fost americane, respectiv B-17-uri. Tyler a susţinut această naraţiune a avioanelor B-17 într-un interviu dat în 2006 şi apoi în altul dat în jur de 2008, cu câţiva ani înainte de a muri .

Prin această „confuzie” Tyler a oprit la rândul lui alertarea bazei. Observăm similitudinile cu cele din cazul ignorării submarinului japonez scufundat la ora 6.30, şi cel al generalului Macarthur la Clark Field, care a blocat ridicarea avioanelor de la sol pentru a se apăra de atacul japonez, 9 ore mai târziu faţă de cel din Hawaii. Putem de aici intui că la celălalt cap al comunicării cu Outerbridge era tot un fel de Kermit Tyler/ Macarthur. Nefiind alertată baza de la Pearl Harbor, primul val al atacului japonez a făcut mult mai mari victime şi distrugeri materiale decât cel de-al doilea, când personalul militar deja se repliase în apărarea sa.

De fapt această poveste cu aşteptarea onor avioane B-17 este una falsă, menită să acopere această prezumtivă naivitate a lui Tyler de a nu alerta baza. Ea a fost creată de FBI în anii ce au urmat atacului (iar după 1947 şi de CIA) spre a justifica această pasivitate a lui Tyler în faţa celor 2000 de supravieţuitori ai atacului care cereau explicaţii superiorilor pentru lipsa de reacţie în sensul în care fuseseră antrenaţi. Pe parcursul următoarei secţiuni voi demantela în detaliu şi această minciună a avioanelor B-17. Probabil că şi poveştile de adormit copiii scrise de Macarthur în cartea sus-menţionată au fost coapte tot de FBI.

Al 4-lea indiciu semnificativ al atacului din 7 decembrie 1941 este faptul că flota navală americană de la baza din San Diego, California ( aflată pe coasta vestică a SUA) a fost mutată în mai 1940 la Pearl Harbor. Comandantul bazei de atunci, amiralul James O. Richardson, a protestat vehement faţă de această mutare, invocând tocmai riscul ca flota din Pacific să fie expusă şi anihilată de un potenţial atac japonez, în contextul tensiunilor dintre cele două ţări din acea perioadă. O astfel de idee nu era cine ştie ce mare exerciţiu de deducţie, ci o precauţie elementară, după cum au şi demonstrat evenimentele ulterioare. Dar, în loc să fie promovat pentru circumspecţia şi abilitatea sa de a prevedea un potenţial dezastru (semnul distinctiv al inteligenţei), Richardson a fost destituit din funcţie şi înlocuit la comanda bazei cu amiralul Husband Edward Kimmel.

O să revin şi la această temă în următoarele secţiuni. Deocamdată mă limitez să subliniez modul absolut bizar în care Richardson a fost destituit din funcţie pentru că şi-a făcut treaba, în raport cu Tyler care a fost promovat într-un timp record în funcţie (a ajuns locotenent colonel în mai puţin de un an), deşi făcuse o „eroare” gravă, care a dus la creşterea numărului de victime ale atacului japonez. Pe de altă parte amiralul Richardson a fost destituit deşi , dacă era ascultat de factorii de decizie sau lăsat în funcţie, putea reduce mult amploarea dezastrului. În acest caz capitalismul şi-a pierdut orice fel de urmă de meritocraţie, imbecilii fiind recompensaţi iar cei cu judecată dreaptă eliminaţi. Pare că sistemul s-ar fi întors cu susul în jos, recompensându-i pe incompetenţi şi schimbându-i din funcţie pe cei competenţi. Capitalismul face şi el aşa ceva, precum toate sistemele politice de până acum au făcut-o. Însă el este cel mai meritocrat sistem politic dintre toate, geniile în ştiinţă, tehnologie sau artă fiind timpuriu găsite şi recompensate. Însă faţă de acea zi de 7/8 decembrie din Pacific, acest sistem pare că s-a comportat într-un mod feudal cu cei implicaţi în acele evenimente.

Există multe mărturii ale unor înalţi oficiali implicaţi în cel de-al doilea război mondial care lasă să se întrevadă faptul că războiul cu Japonia era iminent. La pagina 129 din cartea sus menţionată, „Reminiscences”, comandantul bazei Clark Field din Filipine, generalul Douglas Macarthur, spune că:

„Ordinele mele de la Washington erau să nu inițiez ostilități împotriva japonezilor sub nicio circumstanță.”


Se poate deduce de aici faptul că Washingtonul aştepta un atac japonez dar nu doar că nu a acţionat, dar a şi tras sforile pentru ca oamenii din teren să nu se poată apăra. Pe lângă aceste 4 indicii mai există încă 3, pe care le voi detalia într-o secţiune ulterioară . Ele sînt ordinul de stopare a patrulării regulate a avioanelor de vânătoare din jurul insulei Oahu, ordinul de oprire a aparatelor radar la ora 7 dimineaţa şi ordinul de stopare a tuturor staţiilor radar de pe insulă. Mai mult decât atât, voi arăta indicii chiar şi de despre auto-sabotaj asupra flotei navale americane începând cu 1940 până la finalul lui 1941 .

Cum e posibil aşa ceva? Am oferit un răspuns la această întrebare în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” precum şi în „Sadismul în politica internaţională” . O explicaţie raţională pentru aceste bizarerii este faptul că pilonii decizionali au ştiut de iminenţa acestor atacuri dar au evitat pe cât posibil alertarea celor două baze, pentru că sistemul capitalist este dependent de război. După cum am arătat în cele două documentare linkate mai sus, războaiele aduc nenorocire celor săraci şi profit şi mai mare pentru cei bogaţi. În acest subcapitol voi aduce noi argumente şi detalii în favoarea celor spuse acolo.

Marea majoritate a celor care află de aceste indicii încep să aibă dubii că varianta oficială despre Pearl Harbor ar fi şi cea adevărată. În special al doilea „atac surpriză” de la Clark Field este cel mai puţin credibil că ar fi putut fi la fel de „surpriză” precum cel de la Pearl Harbor. Această similitudine diminuează mult posibilitatea ca şi acesta să fi fost tot un atac surpriză, a doua oară. Ştiu, capitalismul se bazează mult pe memoria scurtă a supuşilor, dar între cele două atacuri nu e timp de uitare. Surpriza îşi pierde din putere dacă e repetată…

Sistemul dezinformaţional s-a concentrat pe credibilizarea indiciului numărul 3, cel cu avioanele B-17 şi vom vedea în următoarea secţiune cum. Restul de bizarerii au fost discret scoase din istoria predată marelui public până la cenzură clasică . Nici cea cu radarul n-a fost tocmai lăsat să ajungă la marele public pentru a nu alimenta speculaţiile dizidenţilor. Dar celelalte 3 au fost cenzurate într-un mod specific capitalismului, tocmai pentru că, fiind împreună, scad credibilitatea lanţului dezinformaţional creat în jurul avioanelor B-17 din al treilea indiciu. Noroc cu apariţia internetului, când astfel de date au scăpat în spaţiul public şi cu greu mai pot fi controlate pentru cine are timp şi răbdare spre a le cerceta.

De aceea aceste evenimente nu sînt prezentate niciodată împreună în materialele ce susţin varianta oficială. În unele materiale există ambele teme cu radarul de la Opana şi submarinul japonez scufundat, dar separate printr-un noian de detalii, care îl determină pe omul obişnuit să nu facă legătura între ele şi să observe coincidenţa. La minutul 84 din filmul „Pearl Harbor” (2001) se prezintă foarte sumar povestea radarului şi submarinului. Momentul e strategic ales, chiar înainte de atacul propriuzis, cel mai spectaculos din tot filmul, plin de efecte speciale şi scene lacrimogene. Acestea sînt special puse acolo ca să împiedice întrebările despre cum e posibil o coincidenţă aşa de mare. Un alte exemplu este filmul „TORA TORA TORA” (1970) unde submarinul japonez scufundat este prezentat la minutul 86 iar radarul de la Opana la 93, şi acestea izolate dezinformaţional de numeroase detalii şi urmate de spectaculozitatea exploziilor care le iau faţa celorlalte şi rămân în mintea spectatorului comun. Voi scrie o secţiune special dedicată acestor dezinformări prin mijloacele culturii de masă.

Din această cauză, povestea submarinului japonez scufundat, a atacului de la Clark Field, a radarului de la Opana şi a mutării flotei de la San Diego la Pearl Harbor au fost scoase din istorie prin haos informaţional în jurul atacului propriuzis, spre a nu da de gândit majorităţii. Rezultatul este că opinia publică nu le cunoaşte. În aceeaşi situaţie se află o bună parte dintre profesorii de istorie. Ele au fost şi încă sînt cunoscute de o minoritate de „specialişti” şi supravieţuitori care în ultimii ani s-au tot împuţinat datorită bătrâneţii. „Specialiştii” sunt de multe ori aleşi pe sprânceană, cu rol de avocaţi ai minciunii oficiale. Unul dintre produsele lor dezinformaţionale este această minciună cu avioanele B-17 menţionată mai sus, menită să cârpească pasivitatea lui Kermit Tyler faţă de raportul operatorilor radar de la Opana. În următoarea secţiune voi demantela în detaliu această minciună.

28 octombrie 2022

Manifestul societăţii automatiste



English version soon

În 2015 am început o serie de articole pe tema sclavagismului , cu modificările sale contemporane. Până la urmă mi-am dat seama că această serie va deveni o carte, la fel ca şi precedenta, „Să desadizăm lumea!” , care a pornit tot de la o serie de articole pe tema feminismului şi a abuzurilor/crimelor dintre sexe, în special de la cel bărbătesc pentru cel femeiesc.

Aceasta urmează unui efort de 14 ani de intense şi chinuitoare căutări pentru un model social mai bun. Atunci propuneam eliminarea politicienilor şi democraţia directă. Între timp mi-am dat seama că în civilizaţia occidentală politicienii sunt deja eliminaţi de pe la sfârşitul secolului al 19-lea, când marile dinastii de industriaşi şi bancheri i-au manipulat pentru a adopta politici favorabile lor. Dictaturile clasice şi primatul politicienilor mai există în ţările lumii a 3-a.

Astăzi instituţia electorală şi clasa politică au ajuns un mecanism de subminare politică a dizidenţilor . Când mă gândesc la ce a putut ajunge activistul civic american Bernie Sanders, absorbit şi ofilit în Partidul Democrat din SUA, îmi vine în minte domesticirea lupului pentru a fi transformat din fiară în javră docilă. Şi la noi s-a încercat ceva similar cu activistul de mediu Mihai Goţiu, cooptat de USR în Parlament şi vânat sistematic de camerele de luat vederi pentru a fi apoi denigrat de opinia publică, ce va fi uitat de lupta lui pentru salvarea Roşiei Montane .

Cei mai mulţi dintre politicieni sunt chemaţi în Parlament cu aceeaşi funcţie pe care aplaudacii o aveau în „Marea adunare Naţională”, pe timpul dictaturii comuniste. Spionajul civil local îi păpuşează prin instrumentele lor specifice să facă ce a decis CIA pentru o anumită zonă geografică. Avantajul acestei dictaturi a spionajului informaţional este acela că elimină posibilitatea alegerii unui dictator. Dar povestea asta e şi ea una inexactă, deoarece, aşa cum am arătat la minutul 29 din documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” , Hitler nu a câştigat majoritatea, ci a fost sprijinit să ajungă acolo. Dictatorii nu sunt aleşi ci se impun prin forţă. Unii dictatori au fost şi aleşi, în special în ţările din lumea a 3-a, unde populaţia nu are experienţă cu democraţia. Doar în ţările nordice, unde sistemele sociale sunt mai echitabile, o democraţie directă poate funcţiona nealterat. Apoi, printr-o campanie intensă de manipulare, inclusiv votul direct de proiecte poate fi viciat.

Astfel că la un moment dat, am ajung să găsesc scuze pentru actuala mascaradă democratică , în sensul că evită dictatura clasică şi se adaptează pe furia populară, generatoare de conflicte sociale majore, încercând să o evite pe cât posibil. Mulţi dizidenţi politici şi activişti civici precum Bernie Sanders ajung să renunţe în a mai lupta pentru o lume mai bună, văzând că nu se poate mai bună. La noi în România fostul politician Crin Antonescu a declarat într-un interviu că s-a retras din politică exact pentru acest motiv.

Totuşi, o asemenea perspectivă este una terifiantă, pentru că societatea actuală este o fraudă cum n-a mai fost vreodată în istorie. Pe lângă criminalitatea moştenită de la modelele sociale anterioare, democraţia actuală e încurajată în a comite crime mai mari decât cele din trecut printr-un aparat hidos de dezinformare care îi şterge urmele. Minciuna şi manipularea sunt motorul democraţiei. Şi, dacă ar rămâne doar în zona profitului pe care le generează nu ar fi grav. Dar, din păcate, acestea sunt acompaniate de criminalitate şi războaie. Secolul 20 s-a numit secolul vitezei, dar pe măsură ce vitezele vor creşte, această caracterizare va părea puerilă. În schimb, eu sper ca el să rămână în istoria umanităţii ca secolul terorii, în raport cu restul de perioade istorice ce urmează să vină. Sper asta nu pentru că aşa îl caracterizez eu, ci pentru ca în viitor să nu mai fie catastrofe precum cele două războaie mondiale, Coreea Vietnam, Iugoslavia, Rwanda şi altele, specifice acestei perioade oribile.

Rezultatul pentru o lume mai bună a venit în mine precum adevărul descris de Descartes. Încă din 2008 am creat o etichetă pentru „baldovin opinius” care se cheamă „technology will set us free”, convins fiind că tehnologia este calea pentru eliberarea de sclavia modificată modern, cea mai stringentă problemă atât a societăţii clasice cât şi a celei contemporane. Tehnologia a fost unul dintre factorii pentru care sclavia clasică s-a transformat în cea salarială, modernă . Pe măsură ce tehnologia va evolua, multe dintre joburile umilitoare de astăzi, vor dispărea. Şi, odată cu acestea va dispărea însuşi aparatul de convingere a unei minorităţi dezavantajate să accepte aceste joburi.

Tehnologia are resursele de a mai atenua din această problemă prin eliminarea acelor joburi umilitoare, precum cele de gunoier sau agricultor, şi a celor periculoase, precum cele de constructor de clădiri sau tăietori de lemne. Cei care fac aceste joburi sunt puţini. Restul îşi dau seama că aceşti oameni sunt sub-privilegiaţi, dar cineva trebuie să le facă. Ei justifică inechitatea sclavagismului cam în acelaşi fel în care Aristotel justifica sclavia, respectiv prin sporirea „libertăţilor” celorlalţi. Ei acceptă însăşi starea lor de sclavie tocmai prin prisma „necesităţii” celorlalte. Dacă tehnologia ar înlocui aceste joburi rutinante şi dezumanizante, atunci o doză importantă de libertate s-ar infuza în întreaga umanitate.

Societatea automatistă este societatea viitorului unde roboţii vor face majoritatea muncilor, iar umanitatea se va concentra pe inovaţii tehnologice şi realizarea de noi roboţi pentru automatizare superioară. Oamenii nu o să-şi mai irosească potenţialul creator în activităţi plictisitoare şi repetitive precum cele agricole, comerciale sau financiar-bancare. Deocamdată tehnologia are o imagine proastă în percepţia publică, ambivalent cu interesul majorităţii de a poseda cele mai noi gadgeturi sau aparate. Pentru cei de la baza piramidei sociale, deocamdată tehnologia avenit cu şomaj şi marginalizare, locurile lor de muncă fiind înlocuite de roboţi. Filmele cu tema roboţilor care supun apoi umanitatea şi o parazitează au devenit block-bustere în toată lumea, precum seria Terminator sau Matrix.

Şi totuşi această temere este similară cu cea a zguduielii pasagerilor odată cu creşterea vitezei caleştilor devenite automobile. Strada asfaltată neted a înlocuit pe cea din piatră cubică, aşa că soluţia a venit concomitent cu evoluţia tehnologică. În acelaşi fel există posibilitatea de rezolvare a problemei şomajului şi marginalizării cu instrumente noi, specifice societăţii automatiste. În spaţiul public s-a lansat de ceva vreme ideea venitului minim garantat, pe care trebuie să îl acorde ţările civilizate oricărui cetăţean, indiferent dacă este angajat sau nu. Elon Musk e unul dintre susţinătorii acestei idei, deşi în ţările sărace nu prea are cum să fie pusă în practică. Pentru aşa ceva e nevoie de infrastructură industrială, cu roboţi care să producă bunurile pe care apoi statul să le dea cetăţenilor, aşa cum există în ţările bogate. Dacă nu există această infrastructură, atunci anumiţi cetăţeni ar trebui să le producă pentru ceilalţi, ceea ce întăreşte şi mai mult sclavagismul.

Societatea automatistă nu este o utopie, ci o realitate palpabilă care poate fi văzută şi astăzi. Ajutorul de şomaj practicat de peste o jumătate de secol în civilizaţia occidentală este o formă de venit minim garantat. Putem găsi semnele sale la însăşi masa caldă oferită gratis şomerilor în timpul crizei din 1929 şi mai de mai târziu. Sistemul de pensii funcţionează de câteva secole; şi el reprezintă o formă incipientă de venit minim garantat. Când astăzi un om este aruncat în stradă ca un gunoi pentru că nu-şi poate găsi de lucru, societatea pare că se întoarce câteva secole în urmă. În ciuda evoluţiei tehnologice a civilizaţiei, aşa ceva pare să fie o retrogradare arbitrară a unor oameni în trecutul întunecat. Personal am păţit-o pe pielea mea şi ştiu exact ce înseamnă. Nimeni nu trebuie să mai treacă prin aşa ceva. Această experienţă m-a dus înspre activismul civic în ultimii 15 ani.

Venitul minim garantat este un pas înainte spre civilizaţie, însă nu elimină total sclavia salarială. Totuşi ea este calea pentru aşa ceva într-un viitor ceva mai îndepărtat. Chiar şi în acest moment sclavia salarială se manifestă mai puţin între săraci şi mai mult între angajaţi; aceştia deja câştigă mult mai mult decât un venit minim garantat. Şi totuşi stresul şi sentimentul de alienare îi acompaniază în viaţa de zi cu zi. Ei ar putea oricând să se întoarcă spre un stil de viaţă mai puţin agitat, însă se află sub influenţa presei oficiale şi a anturajului care pun presiune pe ei să continue. Personal am trecut prin aşa ceva în perioada în care am lucrat ca graphic designer şi am putut observa aceste chingi nevăzute ale manipulării, prin care cineva este atras în ierarhia de comandă a sclaviei. Chiar dacă luciditatea mea de atunci era destul de apropiată de cea de azi, totuşi ea nu a fost de ajuns pentru a-mi salva timpul şi a ieşi din malaxorul capitalist al sclaviei.



Nu cred că în viitorul apropiat vom putea elimina propaganda sclavagistă, în sensul de a lăsa lumea să lucreze cât doreşte şi cum doreşte, aşa cum ar fi normal într-o societate cu adevărat liberă şi echitabilă. Putem însă crea o contraofensivă deconstructivistă a spectrului dezinformaţional din mass-media, în special asupra celui din divertisment, în aşa fel încât societatea să funcţioneze mai echitabil. Oricum, aşa ceva poate fi oricând contracarat cu campanii media şi mai puternice. Dar măcar putem elimina această oribilă practică a ameninţării cu aruncatul în stradă şi a excluziunii sociale, aşa cum am păţit-o eu.

Stratificarea socială trebuie făcută prin evaluări corecte a rezultatului fiecăruia în a contribui la viaţa publică, nu pe experienţa familială de a căpuşi societatea, aşa cum au făcut şi încă fac dinastiile Rockefeller şi Rothschild. Toate aceste joburi umilitoare, degradante şi dezumanizante pot fi făcute cu ajutorul roboţilor sau a maşinilor, însă nu există voinţă politică de a investi în această tehnologie. Spionajul civil pune frână dezvoltării sociale pentru a-şi păstra privilegiile croite cu constituţia lor libidinală sadică, după cum am arătat în detaliu în documentarul meu “Sadismul în politica internaţională” .

Din păcate aceşti sadici din vârful spionajului civil nu doresc ca aceste joburi umilitoare să dispară, vor să atragă câţi mai mulţi imigranţi spre ele, dintre care ulterior se vor alege următorii boschetari, pe care să-i vâneze ei spre satisfacerea plăcerilor lor maladive care pun în pericol însăşi specia umană . Asemenea comunismului, şi capitalismul se dovedeşte a fi o frână în calea evoluţiei sociale, pentru că o mână de infractori de lux căpuşează specia umană. La fel ca şi comuniştii, care persecutau vârfurile culturale şi politice, şi capitaliştii trag umanitatea în jos, înspre secolul al 18-lea, respectiv visul lor de aur. Această adunătură de infractori de lux din care sunt compuse armatele, spionajul civil şi poliţia se află din punct de vedere intelectual în acest secol.

O educaţie echitabilă, fără frustrări şi abuzuri din partea familiei sau anturajului, va rezolva şi problema criminalităţii, aşa cum deja se întâmplă în ţările Europei nordice, unde închisorile se închid ele însele şi devin destinaţii diferite. Din păcate clică degenerată nu doreşte nici echitate socială nici prosperitate. Aşa că societatea automatistă este principalul duşman al acestei clici degenerate, care parazitează periculos specia umană de peste 2 secole. Potenţialul creator uman şi al însăşi speciei e irosit în numeroase calcule matematice şi alte diversiuni instituţionale în viaţa de zi cu zi tocmai pentru a le camufla acestor criminali de lux plăcerile maladive de a fi un fel de Dumnezeu pe pământ şi a produce o selecţie naturală în umanitate conform statutului lor odios.

Ca nişte „porci satisfăcuţi” (vezi John Stuart Mill ) ei nu pot vedea că societatea civilă i-a depăşit cu mult; diversiunile pe care ei le creează sunt imediat demantelate , deşi la ele lucrează o armată de idioţi timp de ani de zile. Singurul motiv pentru care societatea le înghite este acela că alternativa la capitalism este un rău şi mai mare, respectiv dictatura. Dar eu nu vreau să închid ochii la asemenea orori care duc la pierderi de vieţi, doar pentru a acoperi aceste pulsiuni maladive a acestor dezaxaţi sexual. De aceea pe parcursul acestei cărţi am să dezvălui toate minciunile şi ororile civilizaţiei capitaliste, ca frână pentru civilizaţia automatistă.

30 septembrie 2022

Gradul de probabilitate al informaţiilor din cel mai recent documentar al meu, „Cea mai mare crimă din istorie”

Întrerup seria de articole pe tema dezinformării pentru un subiect foarte apropiat, respectiv cel mai recent documentar al meu, „Cea mai mare crimă din istorie” , o detaliere a aproximativ 10-15 minute dedicate celui de-al doilea război mondial, din documentarul meu publicat în 2020, „Sadismul în politica internaţională” .

Nivelurile de probabilitate al informaţiilor din acest documentar

Există 3 niveluri de probabilitate în datele acestui nou documentar:

- foarte mare
- mediu
- aproximativ

În prima categorie pot fi incluse majoritatea datelor din el, susţinute de imagini şi interviuri. Probabil cea mai importantă dintre ele despre ele este legată de însuşi leit-motivul acestui documentar, respectiv dezinformarea locotenentului de informaţii Kermit Tyler cum că avioanele japoneze surprinse de radarul Opana care urmau să atace Pearl Harbor, ar fi fost avioane americane. Tyler a recunoscut într-un astfel de interviu că a cerut operatorilor de la radar să nu se impacienteze despre acele avioane, după peste jumătate de secol a fost băgat la cutie şi ascuns de spionajul civil american. Dar, între timp, informaţia asta împreună cu altele, la care voi reveni mai jos, au ajuns prin viu grad la o mare parte din populaţia SUA. Şi acestea ar fi putut fi trucate, însă gradul lor de probabilitate rămâne mare deoarece sunt susţinute şi de texte istorice. Informaţia că generalul NATO Wesley Clark a încercat să mintă despre bombardarea convoiului de civili albanezi la Korisa (pe care în vorbe era menit să-i protejeze), e foarte probabilă, pentru că exact asta spune el într-un interviu din care am preluat şi eu. Informaţia că uriaşa companie americană IBM a sprijinit Germania nazistă e foarte probabilă din moment ce există fotografie cu fondatorul IBM Thomas J. Watson împreună cu Hitler.



Menţionarea lui Henry Ford „în termeni buni” în cartea celebră a lui Hitler „Mein Kampf”, apare doar în primele ediţii, la paginile 929 şi 930. Nu se ştie exact de ce a dispărut după aceea, poate pentru faptul că Ford nu a susţinut moral sau financiar nazismul. Sau poate că falsificatorii istoriei au făcut-o ei, pentru a păstra imaginea bună a unuia dintre cei mai iluştrii americani din istorie. Eu am găsit iniţial o ediţie ulterioară, dar după aceea am dat şi de una anterioară, aşa că am indicat-o exact cu pagina aferentă din documentar. Oricum, mi s-a părut din start foarte firesc ca el să fie menţionat Hitler, pentru textele sale antisemite. Am mers pe probabilitatea că, undeva, această referinţă la Ford a fost cenzurată/modificată, sau ceva s-a întâmplat. Aşadar, dacă veţi merge să căutaţi în „Mein Kampf”, aveţi grijă să nimeriţi o astfel de variantă!

În principiu, cam tot ce e imagine ce detaliază cele narate de voce sunt astfel de informaţii foarte probabile. Pe lângă acestea există informaţii de probabilitate medie, pe care le-am găsit în cărţi. Ce-i drept, faptul că e scris într-o carte nu e deloc un indiciu de siguranţă a adevărului, mai ales în domeniul istoriei. Însă detaliile date de anumiţi autori au o anumită autenticitate şi coerenţă faptică, pe care doar scriitorii le pot crea. De exemplu nararea lui Hiroyuki Agawa despre arestarea acelui ultranaţionalist care voia să arunce în aer casa lui Yamamoto, pare coerentă cu conflictul dintre ultranaţionaliştii japonezi şi comunitatea Zaibatsu din anii 30, dar şi cu atitudinea pro-occidentală a celebrului amiral japonez. Apoi, unii istorici au o anumită notorietate şi respect pentru această meserie. Desigur, nici asta nu e un criteriu 100% sigur. Însă eu am pus în documentar referinţele cu pagină şi chiar citat din cărţile lor, trimiţând acolo atenţia critică.

Alte informaţii de probabilitate medie sunt concluzii pe care eu le-am tras în urma faptelor. Mie mi se par foarte probabile, dar nu pot estima cât de probabile sunt în realitate, din moment ce nu am acces la toate datele de analiză. Prin urmare, au mai mic grad de probabilitate decât celelalte. Ele sunt în documentar dublate de imagini sugestive, uneori fără legătură literală cu subiectul, dar cu asocieri mentale edificatoare. Acest motiv împreună cu editarea video şi cu coloana sonoră, pe care am făcut-o , au fost motivele pentru care am postat acest documentar pe baldovin arte şi nu aici, conform temei sale ce ţine de cele mai scrupuloase detalii ştiinţifice.

Informaţii cu grad mediu spre mare de probabilitate sunt cele despre dinastia Rothschild şi primul război mondial. Dat fiind faptul că de un secol ei au făcut un pas înapoi din prim-planul vieţii publice (pentru a evita eventualele răzbunări ale victimelor sistemului), nu avem decât date scrise despre ei. Dar presa şi cărţile nu erau atât de controlate până acum 100 de ani, aşa că gradul de probabilitate a informaţiilor scrise este mai mare decât cel de azi. După cum am arătat în secţiunea aceasta din cartea mea recentă , rolul magnaţilor în urzirea politicilor comunitare, naţionale şi chiar internaţionale a fost scos la iveală concret, cu date palpabile, de jurnalista Ida Tarbell, care a dezvăluit practicile dubioase ale companiei Stadard Oil, a lui Rockefeller. În urma acestor date, Rockefeller a trebuit să cumpere susţinerea publică prin acte caritabile şi construcţia celebrului centru comercial din New York. Cu toate astea, dinastia Rockefeller a ieşit şi ea preventiv din viaţa publică, după anii 60. Între timp a apărut o pătură dezinformativă de miliardari precum Soroş sau Bill Gates, şi lobby-şti de duzină, toţi meniţi să atragă ura publică spre ei, la fel ca şi politicienii. Dar, marile politici sunt făcute tot de aceste mari dinastii, deşi numele lor nu mai sunt Rothschild şi Rockefeller. Aşa că, chiar dacă datele despre dinastia Rothschild au fost treptat retrase din istorie, în special în Marea Britanie, totuşi rolul lor poate fi dedus logic din însăşi rolul general al lobbyştilor în capitalism.

În sfârşit, există şi câteva informaţii cu un grad mic de probabilitate. Acestea nu sunt multe, le pot enumera pe degetele de la o mână. Am stat mult pe gânduri dacă să scot acele pasaje sau să le las. Am scos câteva, oricum. Ele nu sunt decisive pentru firul naraţiunii, însă îl îmbogăţesc în detalii. Dar nu acesta a fost principalul motive pentru care le-am inclus în documentar, ci faptul că ar putea fi produsul a unei strategii a spionajului civil de epurare informaţională a istoriei. Vreau ca lumea să nu le uite şi să le transmită mai departe noilor generaţii, în speranţa că la un moment dat vor scăpa controlului alte informaţii găsite accidental, precum cele pe baza cărora am creat acest documentar.

Probabil că cea mai nesigură informaţie din documentar este „Union Banking Corporation” şi Prescott Bush. Nu îmi dau seama sigur dacă această bancă a existat cu adevărat, din ce am găsit în spaţiul public, deşi, perioada în care ar fi fost activă a fost foarte scurtă, până la începutul războiului (sau sfârşitul său, după alte surse). Referinţele la ea sunt câteva ziare, după cum se vede şi în documentar. Nimic oficial, nici un act clar sau vreo declaraţie a celor avizaţi, în special de la familia Bush. Din datele pe care le am acum , mai probabil mi se pare să nu fi existat decât să fi existat. Ştiu că al doilea război mondial a fost făcut de marii industriaşi şi bancheri americani în frunte cu Rockefeller şi Morgan. Nu văd ce nevoie mai era ca Fritz Thyssen să-şi facă bancă în SUA, din moment ce banii veneau grămadă de la Rockefeller în SUA şi Rothchild aici în Europa. Cred că, deşi era foarte bogat, totuşi el a îndeplinit rolul pe care Soros şi Bil Gates l-au îndeplinit pentru a acoperi aceste două dinastii de mega- infractori de lux în zilele noastre, anume deturnarea atenţiei dinspre membrii lor. Şi, pentru a duce vina şi mai jos, către politicieni, în ecuaţie a fost introdus şi Prescott Bush, fapt ce este un indiciu de dezinformare, pentru că acesta este rolul politicienilor. Totuşi, având în vedere că însăşi familia Bush deja are aspect de dinastie, trebuie văzut dacă vor apărea informaţii concludente despre acest subiect în viitor şi de asta am decis să las tema aceasta în documentar.

Apoi, n-am putut găsi nume de jurnalişti evrei concediaţi de “Associated Press”, deci şi această informaţie e puţin probabilă. Dar în acele timpuri nu erau asigurări sociale şi legislaţie a muncii, aşa că oricând se putea întrerupe un contract de muncă. Prin urmare, odată cu suportul pentru nazişti al acestei companii de ştiri, observabil din infiltrarea lui Louis Lochner între ei, orice evreu nu mai colabora cu aceasta. De ce-ai colabora cu o instituţie care susţine segregarea ta ca etnie? Însă, la fel ca şi cu Ford, care a angajat şi evrei la fabricile lui în ciuda antisemitismului său, şi aici se putea întâmpla la fel.

O altă informaţie de probabilitate mică este legată de Louis Nathaniel von Rothschild şi banca Creditanstalt. Am găsit câteva articole din ziare despre prinderea lui de către nazişti la invadarea Austriei. Dar în timpul acela presa era deja manipulată la greu. În ceea ce priveşte suma de cumpărare, unele ziare zic c-a fost 21 de milioane de dolari, altele c-ar fi fost 20, iar altele chiar mai mult. Însă, e destul de clar că ziarele nu prea aveau cum să afle, decât dacă intenţionat ar fi fost trimise către ele ori de nazişti, ori de Rothschild. Dar cum se face atunci că există neconcordanţe între sumele raportate? Faptul că există aceste neconcordanţe măreşte suspiciunea privind această temă. Faptul că un eventual disident va oscila între aceste sume, îl va face neverosimil pentru anturaj, ceea ce e un indiciu că această informaţie e dezinformativă. Apoi, n-am văzut imagini şi documente oficiale cu tema asta, deşi după un secol de critici, dinastia Rothschild a ştiut să stea ascunsă de ochii publicului. Oricum, pare cam neverosimil că ar fi finanţat astfel pe nazişti când îl aveau pe Thyssen sau Schacht şi o puteau face prin aceştia, fără să-şi mai rişte Louis Nathaniel viaţa. Dar e posibil ca astfel dinastia Rothschild să se fi dat şi ea lovită de propria creaţie, şi din acest motiv am păstrat şi tema Creditanstalt în acest documentar.

Cea mai importantă informaţie cu grad mic de probabilitate este cea a destinului lui Yamamoto. Dar probabilitatea ca sfârşitul său să fie altul decât cel declarat de istoria oficială este foarte mare. Din start povestea cu interceptarea mesajelor japoneze în Pacific şi „Operațiunea Răzbunarea” din 18 aprilie 1943 este o petardă, în condiţiile în care mari criminali de război japonezi au fost daţi pe după cireş, şi achitaţi de Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Îndepărtat, înfiinţat în 1945. Aşa ceva e similar ca probabilitate cu însuşi „planul său” de a ataca la Pearl Harbor, în condiţiile în care înainte de război fusese acuzat de partizanat occidentalist. Păi ce faci tu, ca şi combatant într-un război atât de sângeros cum nu se mai văzuse în istorie? Îţi omori propriul aliat? N-are nici un sens. Plus că aşa ceva s-a repetat peste o jumătate de secol mai târziu , cu Osama Bin Laden, cel prins în Pakistan dar… aruncat în mare… Mi-am exprimat dubiile faţă de naraţiunea Bin Laden şi Al Quaida într-o serie de articole publicate pe baldovin opinius . La fel ca şi Yamamoto, familia Bin Laden a avut strânse legături cu SUA. Aşa că n-am să cred că americanii l-au doborât pe celebrul amiral după nu cred nici că, din palatul lui de multi-milionar, dintr-o dată lui Osama i-a venit dor de stat prin peşteri şi a început să organizeze atacuri împotriva SUA.

Gradul mic de probabilitate al informaţiei despre Yamamoto vine la cele două scenarii pe care eu le-am emis, şi care sunt sub 50%. Există şi alte posibile scenarii, unul dintre ele destul de probabil, şi anume că el ar fi putut fi fost scos din luptă pentru a demoraliza rezistenţa japoneză. N-am mai spus şi de acesta în documentar pentru că textele istorice admite ele însele faptul că „Operațiunea Răzbunarea” ar fi avut scop demoralizarea. Însă aşa ceva nu s-a întâmplat deloc, şi, peste doi ani, s-a lansat primul atac Kamikaze din războiul din Pacific.

Cazul Kermit Tyler, cea mai mare crăpătură în procesul de instigare al celui de-al doilea război mondial

Astfel că, împletirea acestor 3 tipuri de informaţii duc la această nouă perspectivă nu doar asupra celui de-al doilea război mondial, ci asupra istoriei în general. Faptul că locotenentul Kermit Tyler a oprit alerta venită dinspre soldaţii Joseph Lockard şi George Elliot de la staţia radar de la Opana, Oahu, privind formaţiunea de avioane care se îndrepta spre Pearl Harbor, a fost în cele din urmă recunoscută de el însuşi în interviul din care eu am redat încă de la începutul documentarului. Există o posibilitate minoră ca Tyler ( ofiţer de informaţii) să fi urmat un ordin de dezinformare, şi să fi creat această poveste tocmai pentru a-i pune pe piste greşite pe dizidenţii politici. Da, există o oarecare posibilitate ca povestea interceptării prin radar a acelor avioane să fie complet falsă, creată de departamentele de dezinformare ale spionajului civil, ce l-a subordonat pe cel militar, pentru a-i convinge pe americani să accepte intrarea ţării lor în război. Numai că însăşi contracararea ei prin textele şi terminalele media oficiale, cum că, ba radarul ar fi fost primitiv la acea vreme, sau că lui Tyler i s-ar fi părut că ar fi avioane americane B-17, care, - vezi Doamne! - veneau ele aşa neanunţate, arată că această informaţie e foarte probabil adevărată.

O posibilă obiecţie la discursul din documentar ar putea fi faptul că, pe de o parte contest caracterul surprinzător al atacului de la Pearl Harbor, iar în alte momente îl accept ca surprinzător; da, este surprinzător pentru omul simplu neimplicat în acele evenimente, dar nu a fost surprinzător pentru profesioniştii din armată precum locotenentul Tyler, şi, probabil, nici pentru cei din politică. Păi cum crezi că ajungi la Pearl Harbor ca locotenent de informaţii? Vrea ţara să te trimită în vacanţă în Hawai, sau cum? Moşul minţea cu neruşinare chiar şi la 90 de ani, tipic pentru spioni. Dimpotrivă, faptul că soldaţii Joseph Lockard şi G. Elliot au preferat să meargă în acea dimineaţă de duminică la staţia radar, deşi primiseră liber, probabil că s-a datorat temerii că japonezii ar putea ataca, fapt ce plutea în aer. Deşi au primit liber, ei nu au vrut să-şi asume incompetenţa şi vina de a lăsa staţia nesupravegheată, observând că nimeni nu fusese însărcinat să-i înlocuiască. E puţin probabil că vreodată acest punct de observaţie ar fi rămas nesupravegheat, chiar şi pe timp de pace.

O posibilă obiecţie la discursul din documentar ar putea fi faptul că, pe de o parte contest caracterul surprinzător al atacului de la Pearl Harbor, iar în alte momente îl accept ca surprinzător; da, este surprinzător pentru omul simplu neimplicat în acele evenimente, dar nu a fost surprinzător pentru profesioniştii din armată precum locotenentul Tyler, şi, probabil, nici pentru cei din politică. Păi cum crezi că ajungi la Pearl Harbor ca locotenent de informaţii? Vrea ţara să te trimită în vacanţă în Hawai, sau cum? Moşul minţea cu neruşinare chiar şi la 90 de ani, tipic pentru spioni. O minciună la fel de gogonată este şi cea spusă în interviul cu pricina , din care am luat şi eu în documentar, cum că nu se aştepta ca avioanele japoneze să poată zbura tocmai până în Hawaii, de parcă nu auzise de portavioane ce transportă avioanele militare. La fel a pretins mincinos că el, locotenent de informaţii, nu citea ştirile sau că n-ar fi ştiut de conflictele dintre armata americană şi cea japoneză din China şi Indochina cu câţiva ani înainte.

Planul iniţial a fost ca şi operatorii radar Joseph Lockard şi G. Elliot să fie sacrificaţi ca ţapi ispăşitori pentru că ar fi lăsat staţia radar nesupravegheată. Din cauza asta li s-a şi dat liber în acea dimineaţă de duminică. Dimpotrivă, faptul că ei au preferat să meargă la lucru, foarte probabil că s-a datorat tocmai temerii că japonezii ar putea ataca, fapt ce plutea în aer. Ei nu au vrut să-şi asume incompetenţa şi vina de a lăsa staţia nesupravegheată, observând că nimeni nu fusese însărcinat să-i înlocuiască. E puţin probabil că vreodată acest punct de observaţie ar fi rămas nesupravegheat, chiar şi pe timp de pace. Aşa că cei doi au privit cu suspiciune faptul că au primit liber şi s-au dus totuşi la muncă. Numai superiorul lor, locotenentul de informaţii Kermit Tyler, tocmai căzuse din lună şi nu bănuia nimic, nu? Oare un copil de 5 ani crede povestea asta?

Din nefericire, activitatea lor tot a fost sabotată, însă măcar s-au putut salva pe ei de eventuale acuzaţii de neglijenţă în serviciu, anunţând pe linie ierarhică de formaţiunea de avioane japoneze care se apropie. Probabil că era mai uşor pentru spionii din armată să-i elimine direct, şi tema radarului de la Pearl Harbor să fie scoasă din istorie. Însă ei s-au apărat în faţa colegilor, declarând adevărul despre raportarea informaţiei către Tyler. Spionajul civil capitalist ştie foarte bine că o astfel de potenţială crimă, sau orice fel de persecuţie împotriva celor doi operatori, ar fi fost percepută de opinia publică asemenea unei strategii mafiote de duzină, şi ar fi atras şi mai mult atenţia către acest subiect. Măgăreaţa s-a mutat astfel pe Tyler şi, pentru a fi protejat de o eventuală răzbunare a prietenilor şi familiilor celor ucişi în acel atac, el a fost avansat în grad ca locotenent colonel şi apoi extras din mijlocul lor. Apoi serviciul de dezinformare a venit cu ideea că radarul ar fi fost primitiv, sau că lui i s-au părut că avioanele japoneze ar fi fost avioane americane B-17. Ce-i drept, dezinformarea a mers, în sensul că tema radarului de la Pearl Harbor a fost cu succes până acum scoasă din istorie, aşa cum a fost introdusă minciuna declaraţiei de război a Germaniei împotriva SUA, sau a oricărei alte ţări în cel de-al doilea război mondial. Rămâne acum de văzut cum vom putea noi dizidenţii să o menţinem vie pentru următoarele generaţii.

În al doilea rând, Armata Imperială Japoneză a mai bombardat vasul USS Panay, în 12 Decembrie 1937, plus alte incidente în cu armata americană în timpul invaziei din China şi Indochina. În al treilea rând, înainte de atacul de la Pearl Harbor a mai existat un indiciu în observarea unui submarin japonez care spiona în zonă. Această informaţie a fost de asemenea blocată spre a ajunge la militarii bazei, asemenea celei cu avioanele. În sfârşit, „surpriza” de la Pearl Harbor s-a repetat identic la o a doua bază americană, Clark Field din Filipine. Ea a fost atacată la fel de „surprinzător” la 10 ore după ce Pearl Harbor a fost bombardat. La fel ca şi la Pearl Harbor, nici acolo militarii nu au fost avertizaţi de un posibil atac. Din fericire pentru ei, unii au ascultat ştirile şi au auzit despre drama din Hawai, aşa că s-au alertat între ei şi au părăsit pur şi simplu baza, salvându-se. Spionajul civil de asemenea încearcă să scoată această informaţie din vizorul opiniei publice şi din istorie în general, pentru că subminează ideea de surpriză la fel cum căderea clădirii 7 la WTC subminează ideea că acele turnuri au căzut în urma zdrobirii avioanelor în ele. Nimic nu se spune despre Clark Field şi submarinul detectat în documentarele simple despre Pearl Harbor găsite de mine în mediul online. Nici eu n-am mai pus în documentar şi aceste detalii, pentru că deja s-ar fi lungit prea mult, şi lucrurile sunt oricum clare. Doar cine ştie exact despre ce e vorba poate găsi informaţii despre acest subiect, pe Google.

După ce am vizionat cam 100 de astfel de documentare în care aceste teme au fost ascunse, YouTube mi-a scos în sugestie ce trebuia să-mi scoată de la început, respectiv o serie de documentare cu un nivel de detaliu nemaivăzut despre al 2-lea război mondial, începând (coincidenţă!) chiar cu Pearl Harbor şi continuând cu întreg parcursul războiului până la capitularea Japoniei , ( peste 120 de episoade). În primul rând, o astfel de descriere exhaustivă a desfăşurării războiului nu e pentru publicul larg. Puţini sunt atât de pasionaţi de istorie încât să piardă atâtea sute de ore urmărind această serie. Tocmai de aceea ea este sugerată de YouTube abia după ce această platformă îţi serveşte o dulcegărie de film, marca Hollywood , intitulat chiar Pearl Harbor, în care e introdusă cu totul artificial şi o poveste de dragoste , deşi această temă nu are niciun fel de legătură cu evenimentul istoric. Observăm însă intenţia de a deturna atenţia opiniei publice dinspre povestea cu radarul de la Oahu, către lacrimogenia romanţată a despărţirii unui cuplu, care înseamnă undeva sub 0,001% din tragedia sacrificării acelor oameni la Pearl Harbor.

Cam la fel s-a întâmplat şi cu filmul „Titanic”, care ascunde faptul că erau 2 vase identice… Cam la fel cu tot genul istoric de la Hollywood, unde ficţiunea e amestecată cu realitatea pentru a cârpi anumite evenimente prin ale căror crăpături se întrevăd diversiuni ale spionajului civil. Şi, filmul cu pricina e repus de mai multe ori pe profiluri diferite. Apoi, sunt trailerele şi capturile din film pe care Youtube nu doar că le lasă, dar le şi scoate în faţă ca sugestii (mie mi-a blocat sunetul sau accesul pentru „Corruption Story” în anumite ţări, deşi proiectul era făcut din colaje, iar sensul poveştii era total diferit de filmele din care fuseseră capturate). Toate acestea sunt special făcute pentru a stopa cât mai mult informaţia despre Kermit Tyler şi radarul de la Oahu înspre opinia publică. YouTube aduce în sugestii această serie detaliată abia după ce cineva petrece sute de ore pe subiect, aşa cum sunt eu, pentru a contracara ideea că această poveste ar fi ascunsă publicului. Şi, dacă cineva e atât de maniac ca mine în atenţia tubulară faţă de un subiect, hai să-i sufocăm memoria cu detalii, aşa cum se văd în această serie! Dar, mai cu grijă aşa, într-un episod se spune de submarinul detectat înainte de atac, într-altul despre Kermit Tyler şi în altul despre „surpriza” Clark Field, doar doar utilizatorul n-o face legătura dintre cele 3 evenimente, bombardat despre detalii cu explozii, fum, morţi, răniţi şi altele.

Apoi, dacă tot vrei să faci un fel de „Al Doilea Război Mondial minut cu minut”, ar fi trebuit să începi cu hărţuirea flotei germane de către Marina SUA (US Navy) în Atlantic în 1939 şi 1940 (redată la minutul 61.28 în documentarul meu), cu mult înainte de atacul de la Pearl Harbor şi de ulterioara declaraţie de război a SUA împotriva Germaniei. Pe lângă faptul că această temă a scăpat „minutei” (sic!), la episodul 3 al acestei serii se aduce o nouă cârpire a poveştii lui Tyler, şi anume că nişte avioane B-17 urmau să ajungă la Pearl Harbor peste câteva zile. Şi noi ar trebui să credem că o astfel de schimbare de plan nu ar fi fost anunţată în armata SUA, şi că un locotenent a luat el de capul lui decizia că acele avioane sînt americane? La fel şi cu submarinul detectat înainte de atac? Şi la fel şi la Clark Field? Mă, da’ proşti mai ne cred aceşti spioni civili pe noi. De fapt cam atât de proşti sînt tocmai cei care cred ce văd la TV.

Dizidenţa în armata SUA şi restul societăţii occidentale privind Pearl Harbor şi apetenţa magnaţilor pentru război

Cazul Clark Field a fost momentul răspândirii în armata americană a „teoriilor conspiraţiei” despre Pearl Harbor, împreună cu povestea radarului de la Oahu, şi dezinformarea lui Kermit Tylor. Şi aici se deschide explicaţia pentru cele două bombe şi oprirea războiului, care este deja o altă temă de dezbatere, pentru viitor. Temerea soldaţilor simpli că ceva foarte urât s-a întâmplat cu sistemul militar american, în tandem cu cel civil, care şi-a bătut joc de nişte oameni, sacrificându-i ca pe nişte animale de abator pentru nevoia lor maladivă de război , a marilor bogaţi, a condus la scepticism din partea americanilor de rând de a se mai înrola. Uriaşa propagandă media pro-război, cu sute de afişe, dintre care am postat şi eu câteva în documentar, a fost menită să contracareze acest val dizident. Am văzut în multe comentarii, lăsate de privitori la documentarele pe tema Pearl Harbor, mărturii despre taţi, unchi sau bunici care nu vorbeau despre asta deşi au participat direct. Tăcerea multora dintre ei nu era de durere, ci de ruşine…

Răspândirea în masă a „conspiraţiei” cum că acei 1500 de oameni au fost sacrificaţi pentru interesul marilor magnaţi de război şi profit risca să ducă la ceea ce s-a întâmplat în apoi Vietnam. Deja spaima războiului le-a creat multor soldaţi americani idei paranoide, precum aceea că un anumit tratament împotriva ţânţarilor şi malariei aduce impotenţă. Vietnamezii nu au avut nici dârzenia şi nici maşina de război japoneză, şi totuşi i-au înfrânt pe americani, deşi pierderile lor au fost de multe ori mai mari. Strategia Kamikaze a Japoniei şi refuzul de recrutare dinspre americani a dus la lansarea celor două bombe nucleare şi capitularea finală. Cu câteva mii de Kamikaze, Japonia putea distruge flota americană complet. Pentru Kamikaze nu exista antidot. Americanii aveau o singură alternativă, respectiv bombardarea totală a Japoniei, pe lângă retragerea de genul celei din Vietnam. Dar asta ar fi însemnat o pată mult prea grea în ochii opiniei publice internaţionale. Aşa că, putem să speculăm că în 1945 instigatorii războiului împotriva SUA din jurul anului 1940 au schimbat şi ei macazul precum Thyssen şi Yamamoto, cerând capitularea tocmai pentru a scoate SUA dintr-o posibilă ruşine majoră. Dar, fireşte, pilonii războiului au anticipat acest potenţial deznodământ şi s-au pregătit cu acele odioase bombe nucleare.

Iată că se creează o imagine coerentă destul de greu de a fi inventată post factum, ca dezinformare. Da, dezinformatorii pot crea scenarii, dar nu pot anticipa total şi reacţia opiniei publice, împreună cu toate etapele de contracarare ale acestor date. Aşanumita decorare a supravieţuitorilor de la atacul de la Pearl Harbor, a fost de fapt o cumpărare a tăcerii lor, şi de contracarare a acestor „idei conspiraţioniste” care au plecat de la cei doi soldaţi de la radarul din Oahu. Aceştia au vrut doar să-şi susţină nevinovăţia, şi colegii lor i-au crezut pentru că acesta este adevărul. Dar, mergând pe această idee, ei au rămas simpli soldaţi, spre deosebire de restul decoraţilor, care au preferat să înghită găluşca oficială, în timp ce ceilalţi, care puteau susţine varianta oficială, au fost decoraţi. Lockard şi Elliot nu prea aveau ce face; dacă şi-ar fi schimbat discursul atunci riscau să fie ei cei sacrificaţi, ca trădători. Sînt absolut convins că spionajul civil i-ar fi sacrificat ca şi pe cei 1500 de morţi ai atacului, pentru a păstra aparenţa de coerenţă a evenimentului. Însă ei au ţinut sus şi tare pe-a lor, şi probabil că asta i-a salvat. Sistemul dezinformator capitalist nu i-a pedepsit aşa cum ar fi făcut sistemul feudal. Dar a investit în adversarii lor indirecţi, cei care dispuşi să îndrepte atenţia spre „laşitatea” atacului de la Pearl Harbor şi nu pe trădarea lui Tyler.

Asta e o idee pe care am s-o folosesc în următoarele secţiuni din cartea deja pe care o scriu, „Manifestul societăţii automatiste” în acest spaţiu, pe seama sclavagismului şi dezinformării. Asemenea celei „Să desadizăm lumea!” , şi cea de acum a pornit de la o serie de articole începută încă 2015 . Despre rolul spionajului civil în politică deja începusem să intuiesc încă din 2012, când Băsescu a rămas în funcţie cu sub 10% încredere populară, deşi noi eram convinşi că în 1989 Ceauşecu ar fi picat tocmai din cauza asta, deşi încrederea în el era mult mai mare. În 3 ani de zile de atunci deja reuşeam să schiţez o explicaţie pentru aşa ceva într-unul dintre cele mai populare articole scrise în acest spaţiu. Prin documentarul „Diversioniştii” , am adus dovezi clare de implicare a spionajului civil în deturnarea şi anihilarea mediatică a protestelor de stradă, fapt ce a pregătit terenul pentru următoarele 2 şi pentru cele la care voi lucra în continuare.

Măsuri de contracarare a dezinformării operate de spionajul civil

În aceşti ultimi 3 ani în care am lucrat la ele mi-am ascuţit simţurile de detectare şi evitare a dezinformărilor. Ca să ajung la aceste date a trebuit să fac ordine într-un noian uriaş de informaţii eronate. Am găsit şi am evitat o mulţime de minciuni acuzatoare asupra politicienilor sau unor instituţii în mod bizar. După experienţa relatată în „Diversioniştii”, mi-am dat seama că unele dintre aceste erori sunt special create de departamentele de dezinformare a spionajului civil pentru a-i ameţi pe cei dispuşi să vadă adevăruri dureroase ale istoriei, în scopul denigrării lor ulteriore în ochii opiniei publice. Această activitate trebuie deosebită de erorile inerente ale istoriei, precum povestea cu căderea Partenonului în urma războiului greco-turc, despre care am relatat în celălalt blog al meu, aici . Şi acolo a existat o umbră de dezinformare, în justificarea ruinelor Partenonului printr-un prezumtiv eveniment istoric, în scopul de a fi comparate cu piramidele şi alte construcţii din Egipt. Dar, o bună parte din istoricii artei au confundat pur şi simplu războiul greco-turc cu cel turco-veneţian, care a dus la ruinarea încă odată a Partenonului, după ce fusese anterior restaurat. Când sunt supăraţi unul pe altul, oamenii îşi aruncă unul altuia acuzaţii nefondate de acest gen. Însă acest tip de invenţie, care atestă şi date adevărate, este improbabil; dacă ai disponibilittea să cauţi detalii istorice, de ce nu le redai aşa cum le regăseşti în sursele istorice? Iar aceste surse nu sunt cele de istoria artei, cu mentalitatea tipic boemă a acestor istorici, ci în istoria ca atare, în care nu există asemenea deformări precum cele dezinformatoare. Între timp am văzut cu ochii mei cum o mulţime de dezinformări sunt lansate în spaţiul public cu rol de „teorie a conspiraţiei”, care par fie foarte improbabile, fie fanteziste.

Unele din aceste informaţii greşite s-ar putea să fie născociri a unor oameni plictisiţi. Dar multe altele sunt produse de haos informaţional special create de departamentele de dezinformare ale agenţiilor de spionaj civil. Acestea sunt aruncate în faţa celor adevărate şi edificatoare (bună e expresia românească „scos la înaintare”!) pentru a le ascunde de atenţia opiniei publice şi a le scoate treptat din istorie, pe măsură ce controlul asupra profesioniştilor din domeniu devine din ce în ce mai acut, prin privilegii şi denigrări. Între timp mintea omului simplu e sufocată de divertisment, şi astfel că e nepregătită să înţeleagă şi altceva decât ce se spune la TV şi în reţelele de socializare.

Am fost şi eu păcălit de câteva dezinformări şi am învăţat din aceste greşeli câteva trucuri pe care le voi publica în textele mele viitoare. Am explicitat una dintre ele în acest nou documentar la minutul 31.42. Ea se referă la celebra companie a dinastiei Rockefeller „Standard Oil”, care l-ar fi ajutat pe Hitler să extragă benzină sintetică din cărbune . Am găsit această informaţie în câteva surse în timp ce mă documentam pentru documentarul din 2020, şi am prezentat-o astfel acolo. Când am căutat detalii acum am văzut că Standard Oil a fost desfiinţată în 1911 de o decizie a Curții Supreme a SUA; deci nu putea face acest lucru pentru că Hitler a venit la putere mai târziu cu peste două decenii. Pentru un cunoscător mediu al istoriei, aşa cum sunt majoritatea oamenilor, un astfel de potenţial contra-argument are rol de denigrare pentru un disident ce ar susţine o astfel de idee. Şi iată că dezinformarea îşi va fi atins scopul. Însă, cunoscând deja strategia prin care vina e comutată către un strat de putere inferior, dacă nu ar fi ceva adevăr în această informaţie cu privire la Rockefeller, atunci nu s-ar folosi nici această dezinformare a „Standard Oil” şi benzina sintetică. Aşa că e posibil ca undeva să fie nişte dovezi incriminatoare pentru Exxon Mobil, cea mai mare companie din lume, care a fost moştenitoarea a „Standard Oil”, după acea dizolvare din 1911. De aceea am venit cu această precizare, pentru care am făcut şi o animaţie concludentă.

Am putut întrevedea şi regula concentrării pe nivelurile inferioare ale piramidei sociale a vinovăţiei catastrofelor umanitare din care se hrănesc aceste dinastii morbide, din căutarea de detalii despre sprijinul bancherului Hjalmar Schacht pentru aducerea lui Hitler la putere în Germania, deşi pierduse alegerile. În 2020 el mi se părea bogatul numărul 1 care l-a sprijinit. Dar, în timp ce căutam informaţii mai detaliate despre el pentru acest nou documentar, după câteva săptămâni am găsit un gangster mult mai mare, respectiv Fritz Thyssen, probabil cel mai bogat neamţ de atunci, cu avere care supravieţuieşte şi astăzi la urmaşii săi. Tipul a scris senin chiar şi o carte autobiografică, numită „L-am plătit pe Hitler”. Şi cu toate astea Google mi l-a ascuns strategic, tocmai sub influenţa acestor spioni civili angajaţi la ei, precum sunt împânziţi în orice instituţie. Pe lângă Thyssen, Hjalmar Schacht e un fel de Soros pe lângă Rockefeller. Exact acelaşi rol îl are şi acesta, în timp ce dinastiile Rockefeller şi Rothschild sunt dibaci ascunse din atenţia opiniei publice , precum se doreşte falsificarea treptată a istoriei.





O altă dezinformare care mă prinsese vreo două luni, este cea a faptului că Yamamoto ar fi fost trimis singur , fără avioane escortă în acel presupus ultim zbor. Această informaţie mi-a ieşit prima în faţă prin primele pagini de Google. Eu am luat-o ca atare, plasând-o în ciornele iniţiale. Apoi, când am dezvoltat subiectul, am văzut că Yamamoto fusese de fapt escortat, cel puţin asta susţineau piloţii americani trimişi să-l doboare. Aşa ceva este o dezinformare tipică; nu ai cum să inventezi această informaţie pentru că detaliile istorice arată clar că a fost însoţit de alte avioane. Ea este menită să-l transforme pe cel care e interesat de subiect într-un fel de amator, plin de informaţii false. Numai o cercetare amănunţită poate contracara o astfel de dezinformare, şi , desigur, cei mai mulţi nu o fac. Iniţial nu mai voiam să introduc şi secţiunea despre Yamamoto în documentar, neavând un verdict clar. Dar tocmai o astfel de dezinformare iniţială m-a convins să îl includ în cele din urmă. Ea m-a dus cu gândul la faptul că mulţi şi-au pus întrebări faţă de coerenţa poveştii oficiale privind destinul lui Yamamoto, la fel cum s-a întâmplat şi cu cel al lui Bin Laden. Aşa că, chiar dacă nu am putut găsi o soluţie privind această temă, totuşi sper ca acest subiect să devină obiect de dezbatere între istorici şi să apară informaţii noi, care să clarifice situaţia. Pe măsură ce voi găsi şi altele, voi aduce actualizări a acest text. Cu siguranţă că voi scrie o secţiune despre principalele dezinformări ale istoriei la cartea „Manifestul societăţii automatiste” la care lucrez.

Popular Posts

Etichete