Loading...

14 octombrie 2017

„Viva Arte Viva”, o tema cat un manifest. Bienala de la Venetia, 2017

Anul asta s-a desfasurat (de fapt este pe final de desfasurare) la Venetia probabil cel mai important eveniment periodic de arta contemporana din lume, respectiv cea de-a 57-a editie a Bienalei, un amalgam de expozitii si evenimente concepute de artisti din toata lumea. Editia de anul asta mi s-a parut foarte inspiratoare asa ca am impartit textul scris pe aceasta tema in doua, o parte publicata aici iar alta pe Baldovin Arte.

Tema de anul acesta este „Viva Arte Viva”, foarte potrivita cu insusi contextul si statutul artei in pragul celei de-a treia decade a secolului XXI. Iata ca insasi ideea temei de anul acesta fost sprijinita si de restul artelor. Prin acest proiect artele parca s-au reunit intr-un singur eveniment pentru a sustine vitalitatea si rezistenta artei (umaniste) in fata unui paradoxal iconoclasm al manipularii si publicitatii in care arta de main-stream a fost atrasa. De fapt o astfel de industrializare a emotiilor artei consumeriste a condus la inflatia de arta din perioada contemporana. Pavilionul francez din acest an a avut interesanta inspiratie de a expune un studio muzical cu toate instrumentele si facilitatile acestuia, in care se tineau periodic concerte. Cand l-am vizitat eu, nu se tinea nimic insa aceste decoruri ready-made vorbeau mai bine ca multe alte „maiestrii” despre muzica ce se tinea acolo si parca se auzea inca chiar si dupa terminarea spectacolului, asemenea unei ruine sonore.





De asemenea, o combinatie intre muzica experimentala, teatru experimental, dans experimental si happening s-a putut vedea la Mariechen Danz, o artista irlandeza cu talent muzical pe langa cel din artele vizuale si performative in care activeaza. La min. 17 actiunea sa devine un adevarat musical, ea cantand efectiv pe ritmuri de trip-hop si soul care ar putea fi pusa la radiourile de profil.



Dupa ce actiunea scenica s-a terminat, au ramas decorurile pe loc, devenind o expozitie de arta contemporana distincta, dar in relatie cu ce se intamplase acolo la deschidere. Pe ecranele albe din spatele ei a rulat ulterior inregistrarea acestui spectacol general, aducand practic actiunea in prezent si pentru spectatorii care au vizitat bienala mai tarziu.



Editia de anul acesta a Bienalei este o replica fata de blazarea (semi)culturalista contemporana. Ideea mortii artei se aude din ce in ce mai pregnant in ultima jumatate de secol. Sentimentul de decadenta exista in mod vizibil la toate nivelurile. Inclusiv campaniile publicitare care iau ochii celor mai putin educati cu istoria artei ajung la gunoi sau creeaza la un moment dat un sentiment de lehamite. O astfel de atitudine este intr-un fel justificata. La nivelul strict al imaginii si al relatiei traditionale artist-public nu s-a mai creat nimic nou de 60 de ani. Imi vine in minte ideea teoreticianului american Clement Greenberg care credea ca expresionismul abstract ar fi atins apogeul artei moderne, terminand astfel drumul artei spre defigurativizare pornind de la Renastere. Dupa expresionismul abstract s-au facut doar extinderi ale zonei educate a artei catre kitsch si consumerism, sau reinterpretari ale unor forme deja consacrate. Pop-artul, e cel mai bun exemplu pentru prima varianta. Minimalismul si op-ul pot fi oricand insumate abstractionismului geometric de la inceputul secolului al 20-lea. Fractalismul cel atat de popular printre dreamerii diletanti, este un minimalism ceva mai detaliat. El s-a nascut supraponderal, intr-o maculatura ce se multiplica automat conform cu automatismul computerizat care l-a facilitat.



Dupa cum am spus in lucrarile mele teoretice „The basics of theoretical art” sau „Contradictiile iluziile si virtutile postmodernismului” , singurul lucru cu adevarat nou in perioada asta este conceptualismul. Dar el nu este o revolutie a imaginii, ci a insele ideilor noastre estetice despre imagine. Pentru ca, repet, in materie de imagine s-a facut totul.

Practic, dupa clasicism, arta s-a extins catre toate mentalitatile si a folosit toate rezervele de semne ale umanitatii. Nimic nu a scapat neacoperit. De la realismul clasicismului, ce a atins apogeul in dexteritatea neoclasicismului pana la informalismul expresionismului abstract, imaginea e epuizata. S-a scos totul din ea ca dintr-un rezervor care s-a golit treptat. Singura evolutie este doar a materialelor imaginii figurative facuta automat de camerele digitale. Am putut-o observa trecand de la HD, la superHD, 4K , 8 K, 12 K, etc.

Dar evolutia asta nu mai are legatura cu artistul care inoveaza tehnica din dorinta de a reda un anumit aspect al modelului, (vezi plina-pasta lui Leonardo care a revolutionat tehnica flamanda a glassi-urilor pentru a reda carnatia Giocondei). De data asta detaliile superioare ale imaginii ce marcheaza evolutia in cauza sunt date de factorul ingineresc. Puterea noilor camere de luat vederi de reprezentare fidela a realitatii nu depind de cautarile unor artisti ci de inovatiile tehnice ale unor ingineri. Si aici avem o problema legata de institutia artei. Poate e prejudecata noastra traditionala, dar inginerii nu pot crea curente in istoria artei. Din aceasta cauza multi au preferat sa declare moartea artei sau decadenta din perioada ei contemporana absoluta decat sa le recunoasca inginerilor vreun astfel de rol.

Cat de departe pare astazi ideea lui Kant despre „geniul care creeaza legi noi artei”! Cat de inactuala pare ideea lui René Huyghe despre „puterea imaginii” care ar avea un efect magic, de intiparire religioasa in mintea spectatorului. Astazi puzderia de imagini au efect doar cateva secunde, eventual suficient pentru a-l face pe destinatar sa cumpere un produs. Dupa aceea imaginea e aruncata la cosul de gunoi, si propriu, al incaperii, si figurat, al uitarii. Moda e repede inlocuita si la fel imaginea de alta imagine. Omul simplu nu mai da doi bani pe ea in sine. Atasamentul mentalitatii comune fata de imaginea contemporana se face doar din motive tematice, respectiv teme cu membrii familiei, animale dragute, situatii extraordinare, evenimente istorice sau religioase etc. Singurele imagini ramase sacre ce nu intra in aceste categorii sunt cele ale artei traditionale, via educatie. Respectul sau pentru arta clasica e constituit in mare parte din snobismul iluziei de a fi facut parte din cercurile in care a aparut.

Insasi ideea noutatii si revolutiei in arta este o prejudecata comercialista, in lipsa de criterii temeinice pentru determinarea valorii. Noul, sau aparenta de nou, se vinde bine. Iar arta nu a putut iesi din acest model al falsei revolutii cu aspect de reclama. Daca ne uitam la scandalurile din trecut legate de cate un stil care a socat, vedem mai curand strategie comerciala mai curand decat adevarate revolutii. Scandalul aparitiei impresionismului sau al cubismului s-au dovedit la mai bine de 100 de ani a fi niste baloane de sapun, evolutii firesti si cuminti ale artei in aceeasi matca. Adevaratele revolutii sunt cele din dadaism, abstractionism, ready-made si actionism. Aceste manifestari artistice au intrat in scena atat de timid incat abia daca au fost observate. Iata ca expectativa asta a superstarurilor revolutionare pare mai curand o lene culturala.

Si totusi o astfel de atitudine e tributara prejudecatii lui Hegel despre sfarsitul istoriei de la inceputul secolului al XIX-lea, imbratisata de multi varstnici care regreta in primul rand irosirea propriei vieti. Ea creeaza o evidenta ambivalenta emotional-ideologica in randul tuturor celor implicati in fenomen.

Realitatea sociala arata totusi ca, asa automatista si supradecorata comercial cum e, arta devenita design n-a fost niciodata atat de prezenta in viata cotidiana in istorie ca acum. Nu ne mai inchinam la ea ca in trecut insa e parte din noi insine, devenind banalitate, la fel cum insasi Gioconda a fost in casele celor ce au pastrat-o pana sa ajunga la Luvru. Ne lipsesc superstarurile, insa s-ar putea ca insasi ideea de superstar sa fie o prejudecata datorata imersiunii religioase in arta, de care nu ne putem debarasa. Plangaciosii (printre care si eu intr-o oarecare masura, dupa cum se vede) sunt(em) dominati de o viziune arhaica despre arta ca pilon al religiei menita sa provoace dovezi despre existenta lui Dumnezeu si nemurirea sufletului. Sunt teme importante in arta, intr-adevar. Iar arta moderna si contemporana continua sa le furnizeze, chiar daca stiinta s-ar putea sa le infirme validitatea. Dar arta e mai mult decat furnizarea acestor dovezi. Iar asta e un fapt.

Cumva arta traditionala a „geniului care schimba regulile artei” se afla la sfarsit, iar „Viva Arte Viva” este un cantec de lebada. Designul preia nevoia umana de forme poetice si le da aspect comercial. Arta facea acelasi lucru cu multimile in trecut. Metamorfoza asta e un dat istoric inevitabil. S-a terminat epoca bazata pe stratificarea sociala bazata pe dreptul divin sustinut de filiatia aristocratica sau religioasa si a inceput epoca bazata pe publicitate. Ca o limba moarta, arta exista in cercurile stramte ale unor oameni educati sau formati in scoli de arta. Ceilalti vorbesc limba comertului din design. In ciuda aducerii arhitecturii in Bienala, Christina Macel a rejectat orice manifestare care ar aduce cat de cat cu designul in interiorul pavilioanelor. In ultimele editii s-au facut multe concesii designului si publicitatii, dupa cum am scris aici si aici . De asemenea nici kitcsh-ul nu a mai intrat fara prelucrari formale evidente. Imi vine in minte aceasta suprapunere de fragmente de bibelouri kitsch supradimensionate care devine altceva decat forma lor originara.



Da, lipsesc superstarurile din secolele trecute. Da, lipsesc revolutiile. Dar daca scoatem arta din campul experientei umane contemporane, asa facila cum e declarata ea de unii, omul este teleportat in epoca pre-pietrei. Poate ca e o solutie pentru unii. Dar pentru cei ce am ales sa continuam sa traim in civilizatie, arta e parte din viata noastra de zi cu zi, indiferent daca luam contact direct cu ea sau prin intermediul multiplicarii mediatice. Atata timp cat avem psihic vom avea si arta. Asa ca arta va trai pe mai departe atata timp cat specia umana va trai in civilizatie. Afirmatia Christinei Macel e concludenta: „Astazi, intr-o lume plina de conflicte si socuri, arta e martorul celei mai pretioase parti a ceea ce ne face umani”.




Post Comment

0 comentarii:

Postati un comentariu

Nume

E-mail *

Mesaj *

If you want to receive the entries that I write

insert your e-mail address here and then push the button bellow:

Delivered by FeedBurner

Facebook