2.5.4.7.2.1. Tehnici de dezinformare indirectă asupra realităţii

2.5.4.7.2.1. Tehnici de dezinformare indirectă asupra realităţii

sociologie Baldovin   07:22

Manifestul societăţii automatiste  

2.5.4.7.2.1. Tehnici de dezinformare indirectă asupra realităţii

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

În sub-sub-capitolul de până acum am analizat tehnicile de dezinformare directă. După cum spun înşişi termenii, ele se referă direct la evenimentele ce se doresc a fi distorsionate dezinformaţional sau chiar scoase din atenţia opiniei publice. Aceste tehnici se adresează în principal profesioniştilor recunoaşterii adevărului, dar şi celor care au luat contact direct cu ele prin mijloace empirice. În sub-sub-capitolul ce urmează voi descrie tehnici de dezinformare care nu se referă direct la evenimente cu rezonanţă uriaşă în opinia publică, ci la cele aflate în proximitatea asociativ-mnezică a acestora, pentru a muta atenţia departe de ele. Acesta este sensul „diversiunii”, specific spionajului civil , folosit însă cu mult înainte în istorie în spectacolele de iluzionism şi produsele de divertisment în general. Din această cauză diversiunea e cam singurul concept referitor la spionajul civil despre care opinia public mai ştie câte ceva.

În lucrarea mea mai veche „Dinamica Psihologiei Abisale” , îmi imaginăm memoria ca pe un copac, iar cele mai importante conţinuturi mnezice ca pe nişte fructe distribuite în coronamentul său. Această comparaţie ne poate ajuta să înţelegem şi modul în care funcţionează dezinformarea indirectă, cu condiţia să ne imaginăm aceste fructe ca pe nişte focare de căldură sau orice altceva iradiază, ce îşi pierde din energie pe măsura depărtării de nucleul iradierii. Ei bine, acele straturi mnezice succesive consecutive ale acestui nucleu sînt vizate de dezinformarea indirectă. Aceste tehnici învăluie dezinformaţional în grosul societăţii un potenţial focar de dizidenţă politică, precum betonul învăluie un focar radioactiv, în aşa fel încât acele informaţii să nu se răspândească la prea mulţi.

Toate aceste tehnici de dezinformare indirectă se înscriu în cea de manufacturare (directă) a probelor, aşa l-am descris în secţiunea anterioară, însă se diferenţiază oarecum de grosul ei. Deşi manufacturarea probelor din natură vizează exclusiv o falsificare a evenimentelor tuturor celor 3 timpuri, totuşi acţiunea sa este menită să le modifice exclusiv pe cele prezente şi viitoare. Dimpotrivă, aceste tehnici de dezinformare indirectă se folosesc în cea mai mare parte pentru falsificarea sau diminuarea efectelor dizidente ale unei realităţi trecute. Aceasta fie a fost în prealabil cenzurată, aşa cum este cazul clonării, fie urmează să fie cenzurată direct în mintea receptorului, prin manipulare psihologică. Manufacturarea probelor este o falsificare a realităţii prezente pentru o minciună a viitorului, despre care, evident, opinia publică nu ştie nimic; dimpotrivă tehnicile de dezinformare indirectă sînt un produs de întărire în prezent a unei minciuni trecute, făcută cu argumente mai puternice sau cu realism mai mare.

O parte dintre aceste tehnici de dezinformare sînt tratate ca raţionamente individuale de ştiinţa logicii în capitolul dedicat sofismelor, precum este cazul cu cel al falsei cauze (Post hoc ergo propter hoc). Însă ele se referă la erori comune şi rămân doar la acest nivel de raţionament simplu, aşa cum au fost gândite de teoreticienii antichităţii, fără a fi analizate şi în cadrul unor propoziţii logice complexe sau teorii ample. Pentru ca sofismul (individual) să devină dezinformare este nevoie ca argumentaţia să ia fie o formă de realitate obiectivă, fie una teoretică amplă, printr-un construct continuu de argumente.

O altă condiţie pentru a fi dezinformare, este ca acea construcţie teoretică să conducă la falsificarea istoriei în sensul intereselor unei elite oligarhice şi/sau militare sau a scăderii drepturilor şi stimei de sine a cetăţenilor simpli. De exemplu, paradoxul antic al broaştei ţestoase, care nu poate fi ajunsă de atletul Ahile*, nu se înscrie în categoria dezinformării, pentru că nu afectează vreo clasă socială. Acel argument este un exerciţiu simplu de argumentare logică. El a fost creat pentru a da apă la moară empiriştilor spre a arăta că judecata corectă singură nu poate aduce adevărul. Poate fi gândit ca un model de dezinformare directă realizat prin tehnica plantării de probe (infiltrării) de către empirişti în ideologia raţionalistă. Însă fără această condiţie pragmatică el rămâne o joacă şi atât. Acest argument nu are nici un rol în istoria ştiinţei însă el poate fi folosit ca model pentru a respinge raţionamentele eronate dar şi a înţelege că eroarea este posibilă acolo unde nu pare. Într-un fel sau altul logicienii au fost manipulaţi să nu descrie marile minciuni ale istoriei, în special cele din perioada modernă, prin neducerea la consecinţele maxime a erorilor provocate de astfel de jocuri logice.

Aşadar tehnicile de dezinformare indirectă sînt variante de manufacturare a probelor, cu diferenţa că fie nu acţionează direct asupra realităţii ce se doreşte a fi distorsionată ci asupra evenimentelor proxime acestora, aflate în trecut sau viitor, sau asupra documentelor care o descriu . La fel ca şi tehnicile de dezinformare directă şi acestea se împart în cele de dezinformare indirectă a realităţii şi în cele de dezinformare indirectă a documentelor în care aceasta este redată.

* Paradoxul lui Zenon este că într-o cursă, alergătorul mai rapid, Ahile, nu-l poate depăşi pe cel mai lent aflat în faţa sa, broasca ţestoasă, deoarece el trebuie să ajungă întâi la jumătatea distanţei dintre cei doi, şi apoi la jumătatea noi distanţe, şi tot aşa la infinit, astfel că cel lent va fi mereu în faţă.

2.5.4.7.2.1. Tehnici de dezinformare indirectă ale realităţii

Tehnicile de dezinformare indirectă a realităţii se referă la un ansamblu de acţiuni care se aplică exclusiv asupra realităţii şi nu a documentaţiei ce o vizează, despre care voi detalia într-o secţiune următoare. Aceste tehnici se pot împărţi la rândul lor în tehnici ce vor să împiedice ajungerea unor informaţii la opinia publică, tehnici de extirpare mnezică a acestor date, după ce ele au ajuns în percepţia publică, şi tehnici ce vor să îndulcească reacţia opiniei publice după ce aceste informaţii au ajuns dar şi rămas întipărite în conştiinţa publică. Detaliate, ele se divid astfel:

A. De negare
- Antecedenţa,
- Consecutivitatea,
- Clonarea,
- Contracararea ( Cosmetizarea şi Denigrarea),
- Camuflarea

B. De presiune psihologică
- Explozia patetică,
- Reprimarea traumatică,
- Reprimarea sexuală,

C. De reparaţie
- Falsa revoluţie
- Externalizarea,
- Individualizarea,
- Clemenţa.

În continuare le voi descrie detaliat pe fiecare.

Antecedenţa (falsă cauză)

Antecedenţa este tehnică de dezinformare prin care se manufacturează o falsă cauză a unor evenimente prezente, ce poate părea posibilă sau probabilă pentru opinia publică. Ea este aplicarea directă a sofismului cu acelaşi nume din logică, cunoscut şi sub numele „Post hoc ergo propter hoc”, despre care am amintit mai sus, prin care un eveniment A este prezentat în mod eronat ca fiind o cauză a unui eveniment ulterior B doar pentru că se află înaintea apariţiei ultimului. Pentru a fi încadrată în această tehnică acţiunea se bazează pe două momente consecutive, ultimul fiind sigur aspectul adevărului iar primul fiind dubios, nesigur, chestionabil sau pur şi simplu fals.

În istoria dezinformării această tehnică a produs ideea insuficient argumentată cum că Hitler ar fi declarat război SUA, deoarece semnase Pactul Tripartit cu Japonia prin care atacul asupra uneia dintre ţările semnatare obliga celelalte părţi să declare război puterii atacatoare. Am arătat falsul istoric al acestei idei la ora 01.39 din documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . Semnarea acestui pact face ca o declaraţie de război dinspre Germania hitleristă către SUA să fie foarte probabilă, şi de aceea marea majoritatea oamenilor au luat-o de bună, deşi Hitler n-a semnat nicio declaraţie de război pentru nicio ţară invadată. Sub raportul strict formal, logico-matematic, Pactul Tripartit semnat de Hitler cu Japonia are valoare de adevăr, fiind confirmat de toate sursele. Însă efectul de declarare a războiului împotriva SUA este unul fals, chiar dacă acest pact are în el stipulată exact această obligaţie. Hitler însă şi-a încălcat promisiunea dată cu ocazia acestui tratat, iar ideea declaraţiei de război este una din multele minciuni ale istoriei dictaturii capitaliste.

La noi în România cel mai stringent exemplu de aplicare a tehnicii antecedenţei de dezinformare este manufacturarea ordinului lui Ceauşescu de împuşcare a protestatarilor anticomunişti din decembrie 1989, după ce în prealabil a fost minţit că România ar fi fost invadată de armata Ungariei, la fel cum s-a întâmplat şi cu militarii, despre care am arătat în grad mediu de detaliu la ora 01.38 din documentarul meu „Eroii au murit.1899. CIA”

Consecutivitatea (falsul efect)

Consecutivitatea este tehnica de dezinformare prin care se manufacturează un fals efect al unor evenimente prezente, ce are aspect de posibil sau probabil. Şi în cazul aceste tehnici acţiunea dezinformaţională se bazează pe două momente consecutive; dar, spre deosebire de tehnica anterioară, primul moment este sigur sub aspectul adevărului iar ultimul este nesigur sau fals.

Cel mai clar exemplu de folosire a acestei tehnici este colapsarea turnurilor de la World Trade Center în urma izbirii avioanelor în ele (sau dronelor, după cum aflăm din cartea „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” a lui David Ray Griffin şi documentarul făcut după ea ) . Faptul că armătura din oţel a acestor turnuri s-ar fi topit în urma focului iscat datorită impactului a trezit multe suspiciuni arhitecţilor şi inginerilor. Nu a existat un semn de înmuiere tipică topirii metalelor, cele două turnuri căzând cu o viteză tipică gravitaţiei. În acest articol şi în altele am sugerat ipoteza că în interiorul acestei armături ar fi putut fi plasate pachete cu thermite ce poate explica topirea oţelului şi căderea atât de lipsită de forţă de rezistenţă a etajelor superioare de deasupra impactului cu avioanele/ dronele. În acest caz acest eveniment este o manufacturare de probe prin tehnica de consecutivitate.

Un alt caz ceva mai recent de tehnică a consecutivităţii de dezinformare, pare a fi o posibilă manufacturare a incendiului de la Catedrala Notre-Dame din Paris din 2019, care a coincis cu uriaşul protest al Vestelor Galbene. El are rolul de a justifica dezinformaţional atât pentru prezent dar mai ales pentru viitor represiunea la care a fost supus de forţele de ordine. Incendierea acoperişului Notre-Dame este menită să justifice pentru generaţiile viitoare represiunea, devenind un fel de plantare de probe prin simplificarea poveştii. Aceasta va fi redusă la următoarele propoziţii în rezumat care are aspect de stimulare a unui poli-silogism eronat, dar cu o oarecare sugestibilitate pentru cei ce nu vor fi cunoscut realităţile scenei politice franceze din 2019 :

Premisa 1: „În 2019 au existat proteste antiprezidenţiale la Paris.”
Premisa 2: „În 2019 a luat foc acoperişul catedralei Notre-Dame.
Premisa 3: „În 2019 poliţia a reprimat protestele antiprezidenţiale de la Paris.”
Concluzie: „În 2019 poliţia a reprimat protestele antiprezidenţiale de la Paris pentru că protestatarii au incendiat acoperişul catedralei Notre-Dame.”

Mai aproape de zilele noastre această tehnică s-a folosit cu scopul denigrării dizidenţilor faţă de măsurile dictatoriale luate de guverne în scopul presupusei protecţii împotriva virusului SARSCOV-2, Protestul lor de stradă a fost urmat de o umflare artificială a numărului de infectaţi, sugerând ideea că ei ar fi răspândit boala. Pentru cei din viitor, care nu au trăit această pandemie pe viu, dar şi pentru cei ce au uitat acele zile, reamintesc că testările nu erau sigure, unele dând rezultat pozitiv , altele negativ la aceeaşi persoană. De asemenea, vaccinul cel mult-lăudat iniţial ca „singura cale de a scăpa de pandemie”, a avut o mulţime de cazuri de ineficienţă, cei din infimul procent de risc al acestui virus, murind sau făcând forme severe şi după cele 3 sau 4 doze de administrare. Asta înseamnă că numărul de infectări era manipulat „din pix” iar simptomele au fost amplificate în bună măsură prin sugestia dată de ştirile apocaliptice lansate de mass-media şi influencerii din reţelele de socializare. Folosirea acestei tehnici a falsului efect avut rolul de denigrare a dizidenţilor politici, ca sabotori ai umanităţii.

În România cel mai vizibil exemplu de dezinformare prin tehnica aceasta a fost manufacturarea formaţiunii demagogice „Uniunea Salvaţi România”, care a parazitat protestele ecologiste împotriva RMGC, cunoscute sub sloganul „Uniţi, Salvăm Roşia Montană”. Ea comunică mincinos istoriei faptul că dictatura capitalistă ar fi ţinut cont de protestele de stradă de atunci, care s-ar fi concretizată în acest înşelător partid. Acest produs de dezinformare de fapt a transformat tematica anti-neoliberalistă a protestelor de stradă de atunci într-o campanie demagogică aflată la polul opus, prin USR.

Ambele aceste tehnici de dezinformare se suprapun parţial peste ceea ce psihanaliza clasică numea ( „mecanismul de apărare al Eului” numit) „deplasare”. Legătura dintre ele este mult mai intimă decât atât, putând interfera una în cealaltă, când atât cauza cât şi efectul pot fi false, într-o falsă înlănţuire cauzală de evenimente, manufacturate de forţe diferite de cele din lanţul cauzal propriuzis. Un exemplu pentru aşa ceva este incidentul din golful Tonkin care a dus începerea războiului din Vietnam. Navele Marinei Statelor Unite s-au apropiat atât de mult de această ţară încât au intrat în apele sale teritoriale şi au provocat un foc de avertisment din partea nord-vietnameză în data de 2 august 1964. Apoi echipajul acelor nave a raportat în data de 4 august o falsă confruntare între cele două părţi, care de fapt n-a avut niciodată loc. De aici a pornit războiul din Vietnam, mincinos justificat ca eliminare a pericolelor la adresa democraţiei şi libertăţii pe care această ţară le-ar fi adus lumii. Din acest punct de vedere, atât tehnica dezinformării indirecte prin antecedenţă cât şi cea prin consecutivitate se dovedesc a fi literal un fals efect la o falsă cauză deoarece atacul vietnamez invocat nu a existat, fiind o minciună a istoriei. Prin urmare, inclusiv efectul ca răspuns la acestei prezumtive agresiuni, sugerat iniţial de cei de la baza piramidei ierarhiei militare, este unul fals.

Clonarea (post-cenzuratoare)

Clonarea este o tehnică de dezinformare care constă în simularea unui eveniment, persoană sau grup social care a fost iniţial cenzurat din pecepţia publică. Tehnica de clonare vine să acopere în memoria publică acel gol cu o altă realitate. Clonarea dezinformaţională a realităţii este un joc de teatru al personajelor implicate sau a elementelor naturale, altele decât cele umane. Ea nu ar fi avut raţiune să existe dacă nu ar fi fost cea cenzurată anterior. Spre deosebire de manufacturare, care este o manipulare a realităţii independente să devină falsă probă, dimpotrivă, clonarea este simularea, falsificarea realităţii prin înlocuirea ei cu una contrafăcută, pe care publicul nu o poate diferenţia de prima. Ea presupune o ascundere a adevăratelor cauze materiale pentru evoluţia realităţii aşa cum se desfăşoară.

Ca oricare dintre tehnicile expuse în această secţiune, şi clonarea se înscrie în genul mai larg al manufacturării probelor, descrisă în secţiunea precedentă. Dincolo de diferenţa de grad de generalitate, diferenţa dintre clonare, ca manufacturare indirectă, şi manufacturarea directă constă în faptul că realitatea clonată este cu totul altceva decât cea ţintă, care este vizată de această a doua realitate. Manufacturarea (directă) devine o realitatea autentică in timp ce clonarea vizează o realitate simulată.

Clonarea în documente se numeşte fals în acte în limbajul juridic. De aceea clonarea realităţii s-ar putea numi şi fals în realitate. Jurisprudenţa nu face însă diferenţierea între falsul total şi cel parţial în acte. Cel puţin nu am văzut această diferenţiere în codurile penale ale unor state precum România, Germania, SUA sau Franţa. Poate or avea alte state, n-am avut timp să le verific pe toate. Însă din ce am văzut până acum, această diferenţiere nu există în legislaţie. Pentru psihologia dezinformării ea este capitală. Falsul parţial în acte intră la plantarea probelor , aşa cum am descris-o în grupul tehnicilor de dezinformare directă. El presupune păstrarea unei anumite părţi din celula din realitate sau document, ca întreg, şi înlocuirea lor parţială. Dimpotrivă, în cazul clonării celula din realitate sau documentul clonat sînt înlocuite total.

Deşi între cele două există asemănări foarte mari, totuşi clonarea se referă la refacerea totală a acelui colţ (celulă) de realitate ce trebuie ascuns opiniei publice, în timp ce plantarea se referă doar la o parte din acest colţ, realitatea rămânând în bună măsură aceeaşi. Observăm că, din punct de vedere semantic, termenul de „replică” era mai bine ales în locul celui de „clonare”. Însă sub raportul efectului asupra opiniei publice ultimul este mult mai descriptiv, deoarece în urma efectului acestei tehnici publicul rămâne cu impresia că clona este însăşi realitatea sau documentul înlocuite. Acelaşi efect îl are şi plantarea probelor, însă acolo minciuna parcă e mai mică, deoarece o bună parte din celula realităţii sau documentul plantate rămân originale.

Cel mai clar act de clonare dezinformaţională a realităţii a fost legat tot de incidentul din golful Tonkin care a dus începerea războiului din Vietnam, pe care l-am descris mai sus. Din punct de vedere dezinformaţional, incidentul din golful Tonkin este mult mai prost conceput decât planul atacului de la Pearl Harbor pe care le-am descris la începutul acestui sub-capitol , ce avusese loc cu peste 20 de ani în urmă. Practic, spionajul civil părea că s-ar fi prăbuşit odată cu această operaţiune la un nivel specific secolelor 17-18. Atunci inamicii erau simplu acuzaţi de atac, fără nici un fel de dovadă. În mod normal Instigarea acestui război trebuia să se facă cu instrumente mult mai performante, şi mai greu de depistat, după dezastrul dezinformaţional de la Pearl Harbor. Şi totuşi, spionajul civil a preferat o inginerie de tipul preistoriei spionajului civil.

Instigarea, da, este una ce ţine de acest nivel. Însă, de fapt, ea a fost dublată de o clonare dezinformaţională ulterioară cu care s-a manufacturat ideea că spionajul civil nu ar fi avut la acea dată asemenea putere încât să creeze o asemenea inginerie socială. Interesul acestei foarte complexe inginerii dezinformaţionale a fost acela de a convinge omul simplu că FBI în 1941 şi spionajul civil în general nu are asemenea capacitate, de vreme ce, se putea vedea, s-a folosit o tehnică preistorică de dezinformare. Pe lângă manufacturarea acestei idei, incidentul din golful Tonkin era menit să externalizeze responsabilitatea pentru instigarea războiului nu către spionajul civil, ci către acei ofiţeri ai navelor americane implicate în incident, care au raportat intenţionat greşit presupusul atac vietnamez din 4 august 1964.

În România cel mai stringent caz de clonare mi se pare a fi fost maşina infamului patron al Hexi-pharma, Dan Condrea, care a fost portretizat ca responsabil pentru diluarea dezinfectanţilor din spitale. Datorită lor, răniţii de la incendiul de la Colectiv au căpătat infecţii nozocomiale. În urma acuzaţiilor publice, Condrea s-ar fi sinucis, intrând cu maşina într-un copac la viteză mare. Însă propriile mele investigaţii (preluate apoi de diverse trusturi de presă fără să mă citeze) au arătat că acea maşină izbită de copac era alt tip decât cea a lui , deşi marca era aceeaşi. Cel mai probabil spionajul civil ori l-a eliminat anterior şi a pus în locul lui un cadavru, ori l-a extras şi i-a dat o altă identitate, clonându-i astfel dispariţia.

Mai cunoscut, şi chiar activ în zilele noastre, este cazul falsei naţionaliste Diana Şoşoacă , care a preluat mot-a-mot discursurile dizidenţilor politici şi le-a amestecat cu elemente negative, după cum am descris într-un nivel mai mare de detaliu în acest articol şi acesta . Omologul ei pe filiera naţionalistă, George Simion ar putea fi şi el în aceeaşi situaţie, cu diferenţa că la acest moment a lăsat mai puţine indicii de colaborare cu spionajul civil decât Şoşoacă.

Contracararea

Contracararea este o tehnică de ambiguizare a percepţiei despre o realitate sensibilă, ce se doreşte a fi ştearsă din percepţia opiniei publice, în care se manufacturează o realitate contrarie ei. Ea este expresia directă aceea ce psihanaliza clasică numea „formaţiunea reacţională” ( unul dintre „mecanismele de apărare ale Eului”) şi căreia eu i-am spus mai simplu „contracarare” în lucrarea mea mai veche „Dinamica Psihologiei Abisale” . Contracararea este o tehnică opusă clonării dar care are aceleaşi principii, respectiv scoaterea din atenţia publică a unor date/evenimente, prin mascarea lor de altele. Contracararea are două forme, respectiv cosmetizarea şi denigrarea, pe care le voi descrie în continuare.

Cosmetizarea

Această tehnică de dezinformare e mult mai veche decât spionajul civil însă a fost adoptată de acesta şi dusă pe culmi nebănuite. Ruptă direct din principiile marketingului şi publicităţii , cosmetizarea înseamnă falsa ridicare a imaginii şi ambalajului unui produs pentru a părea mai performant decât cele concurente. Aplicată la manufacturarea probelor realităţii în scop dezinformaţional, cosmetizarea are aspect de ascundere a elementelor negative a unei realităţi, la fel cum publicitatea îi dă produsului.

Cel mai clar exemplu pentru această tehnică este costumaţia de lux cu care marii ucigaşi, infractori şi escroci ai istoriei, precum regii şi demagogii în general se îmbracă, mimând ceremonii oficiale de protocol. Aceasta este varianta de persoana I de cosmetizare, care se aplică şi la singular şi la plural. Deşi pare absurd, există cazuri de dezinformare prin tehnica cosmetizării în realitate pentru ceilalţi, nu pentru a-i promova comercial şi demagogist (persoana I, plural) în percepţia publică, ci pentru a ascunde dimensiunea unei tragedii. Am văzut că scopul principal al dezinformării este acela de a îmbunătăţi imaginea proprie şi a o denigra pe cea a adversarului. Ei bine, în acest caz se acţionează paradoxal, dar tot în scopul denigrării sale. Manufacturarea unei scene în care o victimă face lucruri cotidiene, normale, precum să mănânce sau să plimbe câinele, este în măsură să înlocuiască statutul său de om suferind din percepţia opiniei publice. Ţinta pare astfel că mimează suferinţa, deşi e normal ca recuperarea emoţională a unui om traumatizat să se facă prin refugiul în rutina cotidiană. Însă pentru public aceste acţiuni psiho-terapeutice au înţeles de insuficientă suferinţă în raport cu trauma. Aceasta este varianta de cosmetizare-pentru-denigrare a tehnicii de dezinformare prin cosmetizare a realităţii.

Celebra fotografie de mai jos este o clonare în documente pentru o filmare, dispărută astăzi din opinia publică, în care se vedea cum soldaţii americani aruncau cu napalm incandescent în nişte copii vietnamezi. Fotografia aceasta, dimpotrivă, arată nişte copii fără urme de arsuri, ce par mai curând eliberaţi de soldaţii americani decât arşi de aceştia. Dar această imagine reprezintă şi cel mai clar exemplu de dezinformare prin varianta de cosmetizare-pentru-denigrare, cu acelaşi rol şi pentru tehnica exploziei patetice, după cum vom vedea în articolul următor. În cazul de faţă, ea cosmetizează prin varianta de persoana I imaginea soldaţilor americani ca ucigaşi de copii, dar şi prin varianta de cosmetizare-pentru-denigrare, prin care aceştia sînt prezentaţi ca mincinoşi, deoarece se vede clar pe ei că nu au arsuri. Aceasta este percepţia publică a acelui eveniment oribil cu copiii vietnamezi arşi, dispărut astăzi din memoria colectivă, dar totuşi de neuitat.

La noi în ţară cel mai clar exemplu al variantei de cosmetizare-pentru-denigrare este atragerea lui Alexandru Cumpănaşu într-un dans uşor lasciv în direct într-o reţea de socializare. Această inginerie de dezinformare i-a manufacturat imaginea de dansator peste cadavrul nepoatei sale, Alexandra Măceşanu, în loc să pară suferind de dispariţia ei. Furia sa faţă de bâlbâielile poliţiei şi procuraturii păreau în acest context joc de teatru, deşi aceasta e reacţia firească nu doar a unei rude ci a oricărui român. După cum am arătat în seria de articole de pe platforma Opinius, în spatele răpirii fetei stă ori un militar american de la Deveselu ori un agent de informaţii local, pe care spionajul civil îl ascunde prin persoana lui Gheorghe Dincă . Cumpănaşu, risca să strice apele planului de muşamalizare a cazului, prin valul de simpatie publică în ceea ce priveşte lupta sa de aflare a adevărului şi cariera politică ce i se deschidea de aici. Prin urmare, el a fost supus unei campanii de denigrare publică , iar această inginerie socială cu dansul lasciv este una dintre ele. Întrevedem aici şi tehnica presiunii psihologice de formă a represiunii sexuale, despre care am să detaliez în următorul articol. Alături de manufacturarea numărului de voturi precum am văzut în scandalul acesta , şi furtul grupului său din platforma Facebook, Cumpănaşu a fost astfel denigrat şi simpatia publică a dispărut, împreună cu adevărul despre răpirea fetei.  

 

Denigrarea

În sub-subcapitolul anterior am descris plantarea şi manufacturarea probelor ca tehnici ale spionajului civil prin care se manifestă aşanumitele „mecanisme de apărare ale Eului” descrise de psihanaliza clasică precum, „refularea”, „formaţiunea reacţională” (contracararea) sau, mai ales, „identificarea cu agresorul”. Aceasta din urmă este ad litteram aplicată în cazul denigrării victimei ca denigrare a persoanei. Ea are scopul de a justifica în percepţia publică agresiunea asupra unei persoane sa a unui grup social ca pe un fals act justiţiar de reparaţie.

Această tehnică a fost foarte bine descrisă de feminism, faţă de care am scris cu câţiva ani în urmă cartea „Să desadizăm lumea!” , ce a întrerupt publicarea celei de faţă în această perioadă. Femeile abuzate emoţional şi fizic de anumiţi bărbaţi au putut-o descrie destul de fidel, direct din postura de victime.

Două lucruri i se pot reproşa totuşi acestui construct teoretic destul de bun; primul este faptul că nu au văzut şi reclamat denigrarea practicată şi la adresa bărbaţilor de pe o scară socială inferioară de către cei supraprivilegiaţi. De fapt, uneori ea este practicată la adresa unor bărbaţi chiar de către femei, chiar de unele feministe radicale însele. De exemplu, sintagma „masculinitate toxică” tinde să acuze toţi bărbaţii ca abuzatori şi chiar violatori, după cum am tot arătat pe parcursul acelei cărţi. Dacă acestei presupuse „reacţii de apărare” îi urmează violenţă fizică şi verbală asupra bărbaţilor, atunci putem paria că în acest caz este vorba de denigrare şi nu altceva. În replică, ţin să precizez fără echivoc, că dacă un bărbat comite el primul un abuz fizic sau verbal asupra unei femei, răspunsul ei nu mai poate fi înscris în această tehnică, indiferent de cât de supra-proporţionat ar fi el.

Dar cel mai important reproş la adresa elaborării teoretice feministe a acestei sintagme, este faptul că nu au descris-o ca pe produs colectiv şi deliberat al spionajului civil cu scop de dezinformare publică, ci ca pe o tehnică individuală de abuz folosită de persoane singulare.

După cum am amintit în această secţiune şi ulterior am arătat mai detaliat la finalul acestui articol , există o diferenţă netă între „identificarea cu agresorul” descrisă de psihanaliza clasică la nivel individual, nevroticist, şi perlaborarea dublă, deliberată şi sistematizată de către spionajul civil la nivel de grup social. Nevroticul cuprins de reacţia de „identificare cu agresorul” e ostil faţă de o persoană în care proiectează propria agresivitate. Dimpotrivă, sadicii din spionajul civil şi restul de instituţii represive, ce fac echipă în manufacturarea acestor produse de inginerie socială, construiesc şi dirijează ostilitatea opiniei publice către inamic, în mod deliberat şi sistematic. „Identificarea cu agresorul” devine astfel denigrare a victimei. Spionajul civil este cea mai puternică instituţie în statul capitalist modern, şi are puterea să distrugă absolut pe oricine nu face parte din propria sa ogradă prin această tehnică.

La noi în România, cel mai clar caz de manufacturare denigratoare este cea a fostului preşedinte al României Nicolae Ceauşescu, pentru care s-a instigat războiul civil din decembrie 1989, după cum am arătat la nivel mediu de detaliu în documentarul meu „Eroii au murit.1899. CIA” , şi la un nivel mai detaliat în cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” , la care am scris o perioadă în paralele cu cea de faţă . Scopul acestei inginerii sociale a fost extragerea din România a resurselor naturale şi a forţei de muncă ieftine cu care să fie acoperite acele joburi pe care occidentalii nu le mai doreau. Pentru a nu simţi degradarea nivelului de trai odată cu instituirea unui capitalist sălbatic în România, lui Ceauşescu i s-a manufacturat această falsă imagine de distrugător al poporului; nivelul de trai al muncitorului român a fost manufacturat astfel să fie perceput în mod eronat ca fiind mai jos decât a fost în realitate. Prin această tehnică de dezinformare , nivelul său de trai actual inferior faţă de acele vremuri a fost astfel manipulat să pară superior în comparaţie cu această imagine manufacturată de denigrare a lui Ceauşescu şi României de dinainte de 1989. Dar chiar şi aşa, aceste tehnici avansate de manipulare nu au putut contracara nostalgia omului simplu faţă de viaţa de dinainte de 1989.

Cel mai clar caz de manufacturare denigratoare în ultimii ani din România s-a întâmplat lui Alexandru Cumpănaşu, unchiul fetei răpite la Caracal, Alexandra Măceşanu. Având carismă şi experienţă de media, Cumpănaşu a devenit un pericol pentru accederea la pârghiile puterii în stat, după amploarea pe care cazul dispariţiei nepoatei sale a provocat-o în România. Pentru a contracara această perspectivă, spionajul civil a lansat o amplă campanie de denigrare media asupra sa, printre care şi manufacturarea unui flirt pe o platformă de socializare cu o minoră de 17 ani. Dat fiind faptul că opinia publică din România nu ştia prevederile codului penal în vigoare, care nu incriminau la acea dată relaţii intime cu minore de peste 15 ani (între timp vârsta s-a ridicat la 16) , după cum am arătat în acest articol , mulţi dintre români au devenit ţinta acestei dezinformări. Exact acelaşi lucru i s-a întâmplat ulterior lui Dan Diaconescu , caz care s-ar putea să fie o clonare (intenţionată) a cazlui Cumpănaşu.

Pe lângă tehnica de dezinformrmare de tip camuflare prin denigrare de persoane, există şi o formă de denigrare de idei, care se manifestă prin denigrarea unor idei nefavorabile marilor industriaşi şi bancheri, ce se doresc scoase din opinia publică, prin asocierea lor cu persoane de foarte proastă reputaţie, precum infractori, prostituate sau tirani genocidali. Diferenţa dintre forma denigrării de persoane constă în faptul că acolo se manufacturează asocierea unei persoane oneste cu o faptă reprobabilă pe când aici se asociază o faptă/idee onestă/coerentă cu o persoană cu imagine negativă. Cel mai clar exemplu pentru aşa ceva este ascunderea faptului că SUA a intrat în cel de-al doilea război mondial înainte de atacul de la Pearl Harbor din 1941, după cum am arătat la ora 01:27 din documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . Dar pentru că acuzaţia aceasta a fost făcută de Hitler, un personaj sinistru al istoriei, foarte puţini au crezut-o şi ingineria de la Pearl Harbor a camuflat cvasi-dotal această minciună. În România cel mai elocvent exemplu de denigrare de idei a fost ironizarea implicaţiei CIA şi spionajului occidental în generarea tragediei din decembrie 1989, prin asocierea lor cu Ceauşescu. Formula „agenturili străine” nu există în spaţiul public, ea fiind inventată special pentru a denigra prin idei problemele de dicţie pe care dictatorul le avea.

Mai aproape de zilele noastre există câteva cazuri de dezinformare prin această formă de denigrare privind subiectul COVID-19. Infamul securist milionar Viorel Cataramă s-a îmbrăţişat cu nişe romi dintr-o localitate săracă special pentru a convinge pe cei mai mulţi să nu facă la fel. Dacă majoritatea ar fi repetat gestul lui s-ar fi văzut că virusul SARS-COV 2 nu era atât de periculos precum minţeau trusturile media, sau cel puţin nu acea tulpină care circula atunci. Un caz similar este apraţia personajelor Diana Şoşoacă şi George Simion, cu comportamente agresive şi chiar grobiene, care au preluat discursul dizidenţilor şi l-au asociat astfel cu aceste apucături negative. Cu toate acestea, datorită coerenţei discursului dizident, cele două personaje au ajuns foarte populare, în ciuda apucăturilor lor .

Camuflarea

Este o tehnică de dezinformare prin care un eveniment, persoană, grup social sau informaţie, strâns legate de o inginerie socială orchestrată de spionajul civil, ajung să fie scoase din atenţia publică prin instigarea unui eveniment şi mai dramatic. Intenţia de a camufla aceste date se datorează faptului că undeva în spaţiul public există un izvor de informaţii care contrazic varianta oficială cu privire la elementele iniţiale. Cel mai clar exemplu din istorie în acest sens este camuflarea detaliilor incriminatoare despre Pearl Harbor şi Clark Field prin războiul din Coreea şi apoi prin cel din Vietnam. În zilele noastre cel mai clar exemplu de camuflare este cel al ascunderii minciunilor spuse de autorităţi şi presă în timpul pandemiei COVID-19 prin manufacturarea războiului din Ucraina, despre care am detaliat aici . În România, cel mai flagrant caz de camuflare mi se pare a fi fost uciderea copilului Ionuţ pentru a camufla protestele ecologiste anti RMGC de la Roşia Montană .

Pentru a nu prelungi prea mult acest articol am să continui prezentarea restului de tehnici de dezinformare indirectă ale realităţii în următorul.

Gabriel Baldovin

2.5.4.7.1.4. Manufacturarea probelor în produsele spionajului civil

2.5.4.7.1.4. Manufacturarea probelor în produsele spionajului civil

sociologie Baldovin   03:06

Manifestul societăţii automatiste  

2.5.4.7.1.4. Manufacturarea probelor în produsele spionajului civil

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

În secţiunea anterioară am arătat că plantarea probelor se referă la o falsificare a realităţii trecute şi viitoare prin inserţia de elemente pasive în ea. Ne aducem aminte de exemplul cu ceasul plantat de rivalul personajului Jack în filmul „Titanic” (2000). Plantarea acestei probe este una cu element pasiv, făcută în trecut pentru falsificarea unei realităţi viitoare în sens subevaluator; în urma plantării probelor Jack a fost redus de la nivelul de om onest la unul de hoţ. Dacă probele plantate în prezent intră într-un proces retroactiv cu realitatea atunci ele devin active. De exemplu, ajutorul primit de Hitler de la General Motors pentru a-şi crea maşina de război este o plantare mai complexă a probelor pentru instigarea celui de-al 2-lea Război Mondial. Metaoligarhia americană i-a dat falsa impresie că SUA ar fi un aliat al Germaniei în crearea modelului său ideal de societate. Un alt exemplu din acelaşi context social, în acord cu precedentul, este oferirea puterii politice lui Hitler şi partidului său Nazi, special pentru asumarea responsabilităţii pentru dezastrul umanitar al Celui De-al doilea Război Mondial în Europa. Întreaga clasă politică de atunci încoace are acest prim rol de paravan pentru decizii politice luate din spatele cortinei de către spionajul civil.

Plantarea probei în cazul lui Jack l-a decăzut la stadiu de hoţ, urmând ca el să-şi dovedească nevinovăţia. Dimpotrivă, plantarea de probe active l-a făcut pe Hitler însuşi să ia o hotărâre fără să acuze pe cineva că i-a întins o capcană în momentul dezvăluirii probei. În acest caz plantarea devine manufacturare a probelor, adică o tehnică mult mai avansată decât prima. Aceasta este o strategie dezinformaţională menită să întărească o viitoare minciună prin adăugarea de elemente interactive în realitatea naturală şi documentă. Principalul ei avantaj este aceea că subiectul menit a fi denigrat înţelege târziu sau chiar niciodată faptul că i s-a întins o capcană. Manufacturarea realităţii naturale implică un grad mai mare de realism al minciunii, de aceea ea cuprinde evenimente viitoare. Dimpotrivă, în cazul plantării probelor, acesta înţelege direct că e victima unei denigrări, neagă fapta sau încearcă să se apere prin diverse mijloace, şi poate sădi în grupul de martori idei contrare scopului plantării. În cazul manufacturării probelor martorii sînt unanimi şi doar dizidenţii pot înţelege mai târziu faptul că subiectul a fost denigrat printr-un vast proiect de inginerie socială.

Plantarea simplă a probelor presupune o simplă alăturare a lor în contextul realităţii date. Dimpotrivă, manufacturarea probelor înseamnă o interacţiune a acestor probe cu elementele realităţii care creează o realitate nouă, în general neprevăzută în detalii, dar de cele mai multe ori favorabilă falsificării realităţii. De aceea manufacturarea probelor se face în cea mai mare parte într-o realitate viitoare, în timp ce plantarea simplă a lor se face în general pentru realitatea trecută. Dar ambele au variante şi pentru celălalt timp. Manufacturarea evenimentelor trecute se face exclusiv în realitatea documentată nu cea naturală, care nu mai există.

Pentru o mai bună înţelegere a diferenţei dintre cele două tehnici am să folosesc o comparaţie ipotetică. Dacă evenimentul de la Pearl Harbor ar fi fost realizat exclusiv în urma tehnicii de plantare a probelor atunci spionajul civil coordonat de FBI la acea dată şi-ar fi bombardat singur baza şi apoi ar fi depozitat în zonă un fuselaj al unui avion japonez, care să dea impresia că ar fi fost doborât în cursul atacului. Dimpotrivă, manufacturarea probelor este o plantare mult mai realistă a probelor, iar avioanele japoneze chiar au venit şi bombardat la Pearl Harbor prin inginerii sociale mult mai complexe decât simpla plantare, despre care am descris până astăzi şi voi mai aduce detalii şi de acum încolo în acest text. Sau, dacă pentru denigrarea lui Jack s-ar fi folosit tehnica de manufacturare a probelor, atunci în direcţia sa de mers s-ar fi aruncat ceasul sau, mai bine, s-ar fi pus obiecte şi mai valoroase, care l-ar fi scos din sărăcie. În acest mod sînt ademeniţi politicienii de astăzi de către spionajul civil şi apoi şantajaţi să ia decizii nepopulare.

Cele două tehnici pot fi folosite concomitent. În ingineria socială de la Pearl Harbor a folosit şi plantarea probelor, post-factum, prin tema avioanelor B-17 despre care s-a spus mincinos că ar fi trebuit să ajungă în Hawaii , prin care s-a justificat lipsa de alertare a bazei în urma anunţării celor doi operatori de la radarul Opana că au surprins avioanele japoneze venind.

Manufacturarea probelor este o tehnică ce înglobează nu doar plantarea dar şi alterarea probelor, pentru a crea o minciună reală, irefutabilă într-un proces judiciar. Şi alterarea probelor creează o minciună reală, însă o realizează prin extragere de elemente din realitatea naturală sau documentată; dimpotrivă, atât plantarea cât şi manufacturarea probelor presupun adăugarea de elemente în realitatea ce trebuie falsificată. Spre deosebire de alterarea probelor din viitor, când realitatea este înfrânată, blocată în a funcţiona conform parametrilor, dimpotrivă manufacturarea probelor presupune o accelerare improbabilă a ei, cu un aspect de parvenire sau de fantastic.

După cum am amintit la începutul acestui sub-subcapitol, diferenţele dintre conceptul psihanalitic-clasic de „mecanisme de apărare ale Eului” şi cel de „dezinformare” constau exact în diferenţele dintre subiectul nevrotic de cabinet analizat de psihanaliza clasică şi cel castei sadice analizat de psihanaliza socială iniţiată de dizidenţii politici cu instrumente modeste încă de la începuturile capitalismului, dezvoltată de teoreticieni precum Erich Fromm sau Karen Horney şi continuată de mine în aceste rânduri. La fel ca şi în cazul plantării şi alterării probelor, şi manufacturarea probelor are un corespondent în noţiunile subiacente ale conceptului mai larg de mecanismul de apărare al Eului” dezvoltat de psihanaliza clasică. Această tehnică de dezinformare este aplicarea la nivel de castă sadică a ceea ce psihanaliza clasică numeşte „raţionalizare” şi parţial „formaţiune reacţională”. De aceea, plantarea probelor are scop de a falsifica realitatea contrar aparenţei sale, tipic formaţiunii reacţionale, în timp ce manufacturarea probelor are scop exacerbarea, pomparea, supradimensionarea unor tendinţe deja existente în natra falsificată, tipic raţionalizării.

Manufacturarea probelor în natură

Cel mai vechi caz cunoscut general de manufacturare a probelor în istoria modernă s-a întâmplat la greva muncitorilor de la Chicago din 1886, odată cu explozia unei bombe în perimetrul poliţiei, care a justificat ulterior focurile de armă ce au împrăştiat greviştii. Dacă ar fi fost plantare de probe, atunci s-ar fi pus un poliţist mort în zonă, în general după reprimarea greviştilor, fapt specific plantării. Însă această bombă a fost plasată acolo înainte de producerea evenimentului, adică pentru viitor, fapt specific manufacturării probelor.

Însă, la o analiză atentă se observă „ciudăţenia” şi în cazul manufacturării probelor, deoarece ducând consecinţele unor detalii din cadrul ei ele se dovedesc absurde. Falsificatorii istoriei susţin că acea bombă de la Chicago ar fi fost făcută de muncitorii grevişti pentru a se răzbuna pe poliţie. Însă o astfel de realitate nu are sens. Dacă muncitorii ar fi avut instrumentele şi cunoştinţele fabricării unei astfel de bombe, atunci ar fi trebuit să facă mai multe; una singură nu era de ajuns pentru a putea face faţă într-o confruntare cu poliţia. Dar o astfel de măsură este o inconsistenţă psihologică cu însuşi statutul muncitorilor; dacă ei vor fi fost atât de perspicace încât să poată crea o bombă artizanală eficientă, atunci cum se face că nu au ştiut că pe termen lung ea este ineficientă? Chiar 20 sau 100 de astfel de bombe nu ar fi putut aduce nimic greviştilor; poliţia poate fi învinsă, însă statul are şi armată care are de fiecare dată mult mai multe şi mai eficiente arme decât cetăţeanul. Aşadar însăşi construirea ei nu are sens în acel context. Dacă acei muncitori au avut aşa de mare talent în tehnologia militară, de ce nu au căutat de lucru în armată. Armata SUA era şi atunci foarte dispusă să angajeze recruţi.

O astfel de bombă contrazice însăşi ideea de grevă, care are ca principiu conflictul paşnic între angajaţi şi angajatori. Dacă vrei să devii violent şi să lupţi astfel prin puterea armelor, nu mai faci grevă, ci răscoală. Apoi, nu are nici un sens să investeşti în construirea acestei arme şi s-o iroseşti pe poliţie, când de fapt ţinta furiei tale ca muncitor este patronul fabricii, nu poliţia. Aşa că, dacă ai abilitatea de a construi o astfel de bombă, atunci o pui în zona în care se află patronul, nu o iroseşti pe nişte persoane care au rang inferior acestuia.

Iată cum falsificatorii istoriei ne prezintă o realitate absurdă; pe de o parte muncitorii grevişti sînt prezentaţi ca nişte genii ale tehnicii, fiind capabili să construiască o bombă artizanală; dar, pe de altă parte, ei par nişte întârziaţi mintali, incapabili să anticipeze nişte evenimente nefavorabile ce decurg din planul lor, pe care şi un copil de 10 ani le poate anticipa.

Am observat în România că protestele de stradă au fost dezmembrate după acelaşi model de atunci, cu diferenţa ca nu au existat morţi, ci doar răniţi. În documentarul meu , „Diversioniştii” am arătat cum agenţii spionajului civil operau distrugeri de mobilier urban în numele protestatarilor, pentru a justifica apoi represiunea forţelor de ordine ca pe un act de justiţie. Protestele dintre anii 2012 şi 2018 au arătat că această tehnică a rămas principial la fel, doar realizarea ei este diferită de la caz la caz. Acest lucru s-a exersat la Chicago încă în 1886.

În ceea ce priveşte subiectul Pearl Harbor, explozia navei USS Arizona repetă la o scară mai mare bomba de la Chicago. Am arătat în această secţiune faptul că o bombă de penetraţie ce putea ajunge la depozitul de muniţie din acea navă a fost produsă abia 20 de ani mai târziu. Cel mai probabil explozia din USS Arizona s-a datorat unei bombe plasată anterior în navă de spionajul civil coordonat de FBI. Acţiunea de plasare a bombei acolo este o plantare de probe, după cum manufacturarea probelor este o plantare ceva mai complexă a lor. Însă efectele dezinformaţionale au vizat evenimente viitoare mult mai complexe decât simpla descoperire a unei bombe în stare de viitoare explozie, aşa cum ar fi fost ea ca probă pasivă. Dacă această manevră ar fi fost o simplă plantare de probe, atunci ar fi încriminat pe cineva din personajul militar care a avut acces anterior la acel spaţiu şi a plasat-o acolo, mai curând decât să denigreze adversarul.

Însă acea explozie a fost menită să dea falsa impresie opiniei publice americane că japonezii ar fi avut nişte arme superperformante ce le-ar fi permis invazia întregii lumi, inclusiv a Americii continentale. Forţa de manipulare a acestei inginerii sociale a dus la înrolarea unui număr record de americani pentru a-şi apăra ţara de falsa ameninţare japoneză şi instigarea celei mai mari crime din istorie , respectiv cel de-al doilea război mondial. Acelaşi caz este şi cel al colapsării turnurilor gemene de la WTC în urma presupusului incendiu datorat izbirii dronelor/avioanelor în ele, deşi acest război a avut mai mică amploare decât celălalt.

Observăm faptul că manufacturarea probelor se produce prin supradimensionarea unei anumite stări de fapte a naturii. Dimpotrivă, alterarea probelor se referă la o subdimensionare a unei astfel de stări de fapte a naturii. Cele două tehnici funcţionează precum frâna şi acceleraţia la un autovehicul, cu diferenţa că niciuna dintre ele nu îi este specifică precum aceste particularităţii mecanice; manufacturarea probelor se referă la o supra-cosmetizare a realităţii în timp ce alterarea probelor este o denigrare a acesteia.

Evenimentul Pearl Harbor a fost pe plan internaţional exact ceea ce bomba de la Chicago a fost pentru spiritul sindical. Bombardamentul acestei baze cu avioanele japoneze a fost o manufacturare a realităţii dublată de alterarea ei în punctele cheie de alertă despre care am detaliat la începutul acestui subcapitol . Fără aceste tehnici dezinformaţionale atacul de la Pearl Harbor ar fi rămas un incident minor; americanii l-ar fi respins cu daune minore iar japonezii ar fi suferit aceeaşi proporţie pe care au suferit-o pe tot parcursul războiului.

În acest moment putem să înţelegem de ce n-a mai avut loc şi cel de-al 3-lea val al atacului de la Pearl Harbor; personalul militar american se repliase şi răspunsese destul de eficient celui de-al doilea val. Dacă pierderile acestui potenţial val 3 s-ar fi văzut de ambele părţi, atunci această iluzie a superiorităţii tehnice japoneze în faţa celei americane ar fi fost mai mică. Rezultatul ar fi fost că japonezii de rând ar fi fost mai puţin convinşi că pot câştiga acest război, şi nu l-ar mai fi susţinut atât de mult precum în decembrie 1941. În acest context amploarea acelui război ar fi fost mai mică; americanii ar fi înţeles adevărul, anume că Japonia nu avea tehnologia pentru a invada SUA, aşa cum au fost dezinformaţi anterior . Americanii nu s-ar mai fi speriat de posibilitatea ca Japonia să invadeze SUA cu noile sale arme nemaivăzute, şi nu s-ar mai fi înrolat în masă în acest război. Acest plan a continuat şi în 1942, toate puterile retrăgându-se din zonă şi creându-li-se japonezilor şi mai mult iluzia că ar fi cei mai puternică naţiune din lume şi din punct de vedere militar.

De la atacul „surpriză” de la Pearl Harbor a plecat întreaga campanie de cucerire lansată de Japonia în Pacific de Japonia în 1942. În acel ritm Japonia putea cuceri toate teritoriile din Pacific iar tinerii naivi şi ultranaţionaliştii japonezi au fost foarte motivaţi să se alăture acestei campanii. Pentru a traduce în limbaj statistic această diversiune, cu cât mai mulţi japonezi entuziasmaţi erau în decembrie 1941, cu atât mai mulţi ţărani şi utranaţionalişti au putut fi ucişi între 1943 şi 1945 pentru a produce eugenie socială favorabilă profitului economic de tip industrial. Din punctul de vedere al interesului castei sociale sadice, aşa ceva se traduce prin muncă mai asiduă din partea celor selectaţi să trăiască, după cum s-a şi întâmplat cu societatea japoneză de după 1945, în scopul creşterii propriului profit.

Această manufacturare a atacului „surpriză” de la Pearl Harbor a avut acelaşi efect şi în societatea occidentală, în special în cea americană : cu cât mai mulţi occidentali indignaţi de el cu atât s-au ivit mai mulţi americani dornici de revanşă, care să producă exact acest măcel de proporţii gigantice. Situaţia s-a repetat aproape identic cu tragedia de la 11 Septembrie 2001, cu diferenţa că în loc de ţărani şi utranaţionalişti japonezi, ţinta a fost fundamentalismul islamic şi omul simplu arab, eugenizat sau gonit ca refugiat în războaiele din Afganistan, Irak, Siria şi acum Yemen.

Observăm alura de „raţionalizare” descrisă de psihanaliza clasică în aceste produse de manufacturare a probelor pentru realitatea documentată; interesul ascuns al ei constă în accelerarea economiei mondiale ca urmare a terorizării executantului de ordine ce duce la o muncă mai eficientă. Învelişul raţionalizat constă în cârpirea grosieră a unor principii etice sau politice care justifică iniţierea acestor crize umanitare precum războiul din Irak manufacturat ideologic de GW. Bush sau cel de astăzi din Ucraina manufacturat de Putin. Discursurile celor doi preşedinţi sînt mostre de manufacturare a probelor pentru realitatea documentată, despre care voi detalia mai departe

Manufacturarea probelor pentru realitatea documentată

Manufacturarea probelor pentru realitatea documentată se referă la forţarea logică, la sofistizarea unei teorii spre a se suprapune peste un interes, dar care foloseşte erori teoretice ştiute, asumate şi evitate de autor în alte contexte. Acceptarea lor într-un context diferit se datorează unui interes anume, care alterează mai mult sau mai puţin judecata logică precum o face simptomul psihopatologic. Exact acelaşi lucru se întâmplă şi cu manufacturarea probelor pentru realitatea documentată, cu diferenţa că fluxul de influenţă nu vine dinspre ceea ce psihanaliza clasică numeşte „beneficiu primar” ci din cel „secundar”, desigur înţeles în contextul intereselor metaoligarhice ale castei sociale sadice.

Trebuie precizat că manufacturarea realităţii documentate se referă nu la falsificarea izvoarelor istorice, ci a constructelor teoretice complexe ce pleacă din acestea. Falsificarea izvoarelor istorice este o plantare simplă de probe. Dimpotrivă, manufacturarea lor presupune o interacţiune teoretică complexă cu realitatea documentată.

Cel mai cunoscut exemplu de dezinformare prin manufacturare a realităţii documentate este teoria sclavagistă a lui Aristotel, care justifica sclavia prin menţinerea libertăţilor maxime ale stăpânilor. Un astfel de argument are susţinere practică; fiind obişnuiţi cu comodităţile vieţii cu servitori, stăpânii ar avea o viaţă mai grea fără ei. Însă restrângerea libertăţilor sclavilor pentru extinderea celor ale stăpânilor nu are coerenţă teoretică şi conduce la segregare socială care, la rândul ei, implică apariţia de conflicte şi catastrofe umanitare. Aceste excese sînt în cea mai mare parte dezaprobate de însăşi propria etică a lui Aristotel, deşi prin justificarea pirateriei şi a imperialismului, el a dat semne că putea face compromisuri cu cutumele zilelor sale. Însă faptul că şi-a eliberat sclavii la sfârşitul vieţii, mai curând decât să-i revândă sau să-i facă cadou, atestă că a simţit că teoria lui comportă o anumită fractură logică atunci când e aplicată practic.

Recunoaştem în această atitudine însăşi munca de avocat, care apără criminalii contra unor sume mai mici sau mai mari de bani. Avocaţii, ca toţi oamenii cu statut social bun, nu acceptă la nivel principial faptele clienţilor lor, care pot fi furt, viol, ucidere. Dacă aceste fapte s-ar întâmpla constant în societate, atunci rezultatul ar fi haos şi pierderea acelor privilegii, inclusiv pentru persoana avocatului în cauză. Însă, ca urmare a unei sume de bani, el poate invoca eroarea judiciară care îl poate incrimina pe nedrept pe clientul său, sau faptul că acesta e mai de folos societăţii dacă e ţinut în libertate. Forţarea discursului protecţionist faţă de client este o manufacturare a realităţii documentate în raport cu principiile şi normele sociale general acceptate.

Manufacturarea probelor pentru realitatea naturală se face în evenimentele prezente şi viitoare. Dimpotrivă, manufacturarea probelor pentru realitatea documentată se face în special pentru evenimentele trecute, conform cu însuşi conceptul de document ce vizează urmele unei realităţi trecute. Însă există cazuri când ea se face şi pentru viitor. După cum tocmai am amintit anterior, un caz celebru de manufacturare a realităţii documentate pentru viitor în ultima jumătate de secol este justificarea invadării Irakului de către preşedintele american GW Bush pe baza faptului că regimul lui Saddam Hussein ar fi deţinut arme chimice cu care ar fi putut ataca ţările din zonă. Fractura logică a acestei teorii constă în faptul că ţările din zonă nu erau în conflict cu Irakul, exceptând Iranul. Dar Iranul era un duşman şi mai mare pentru SUA, aşa că justificarea lui Bush e absurdă. Apoi, aceste ţări nu erau parte din SUA pentru ca invazia să fie realmente justificată ca un act de prevenţie. De fapt, după cum tot am arătat pe parcursul acestei lucrări, interesul meta-oligarhiei internaţionale era crearea unui nou război pentru a accelera economia mondială , iar justificare are funcţie de raţionalizare aplicată la nivel social.

Exact acelaşi lucru s-a repetat în zile noastre prin manufacturarea ideologică a războiului din Ucraina de către Putin. Justificarea dictatorului rus pentru invazia Ucrainei a fost protecţia minorităţii ruse sau a ucrainenilor cu simpatii ruseşti în conflictul lor cu cei cu simpatii occidentale. Atât de bine i-a protejat Putin prin acest război (sic!) încât le-a distrus locuinţele şi unora şi altora, ca un părinte care le ia jucăriile copiilor certăreţi spre a-i educa să nu se mai certe. Dar, dacă le-ar fi luat armele şi unora şi altora, aşa cum face părintele de bună credinţă cu jucăriile generatoare de scandal pentru copiii săi, atunci ar fi fost bine. În realitate Putin şi FSB are directivă să producă noi valuri de refugiaţi pe post de mână ieftină în Occident, la fel cum a făcut şi Bush în urmă cu 20 de ani. Ambele aceste marionete demagogice au fost şi sînt controlate de spionajul civil în frunte cu CIA.

În acelaşi fel a fost ulterior manufacturată justificarea strategic-militară a atacului de la Pearl Harbor a fost contrafăcută ideologic. Acest atac a fost o acţiune militară total neinspirată în contextul strategiei militare clasice. Mulţi s-au întrebat care a fost sensul său din punctul de vedere al imperialismului japonez şi de aici au plecat speculaţiile psihologice ale dizidenţilor politici privind acel eveniment. Nu era nimic de cucerit la Pearl Harbor. Şi, deşi nu are tradiţia şi cultura politică a interogării superiorilor ierarhici, până şi japonezul simplu înţelege că atacul de atunci a fost mai curând un auto-sabotaj la nivel naţional, la fel cum a fost şi pentru personalul militar american, la nivel micro-comunitar.

De aceea evenimentul Pearl Harbor a şi fost scos tacticos din manualele de istorie predate japonezilor, pentru că ei înşişi nu găsesc coerenţă în iniţierea sa. Multe mărturii din spaţiul online atestă uluirea japonezilor simpli când află că propria lor naţiune a atacat prima SUA, nu invers. Am să revin cu detalii la această temă într-o secţiune ulterioară.

Pentru japonezul de rând ea avea sens doar în contextul eficienţei dezinformării publice cum că naţiunea japoneză ar fi fost puterea numărul 1 în lume la acea dată. Doar pentru ultranaţionalişti o astfel de idee se impune de la sine, dar procentul cu aceste viziune relativ la restul populaţiei e mai mic. În oglindă, chiar şi percepţia poporului american este tot una de auto-sabotaj atunci când află de planul sistematic de blocare a alertării bazei, pe care l-am descris în prima secţiune a acestui subcapitol . Observăm aici acelaşi model de instigare a unor grupuri sociale unul împotriva altuia, prin dezinformare, repetat în marile catastrofe umanitare în ultima sută de ani.

Pentru a ascunde prezenţa dezinformării iniţiale, spionajul civil post-1947, coordonat de data aceasta de proaspăt înfiinţata meta agenţie de spionaj CIA, a venit cu o altă narativă strategică de justificare. Noul centru oficial al dezinformării internaţionale a manufacturat teoretic piste false pentru aceste semne de întrebare. Atacul de la Pearl Harbor este astfel justificat prin intenţia japonezilor de a ajunge la petrolul din Indiile Olandeze. Ca să ajungă acolo, ni se spune în mod dezinformaţioal, ei ar fi trebuit să scape mai întâi de bazele americane din Pacific, respectiv cele din Filipine şi cea de la Pearl Harbor.

Dar un astfel de construct teoretic este o poveste de adormit copiii. E foarte interesant că, la mai bine de 80 de ani, atât de bine s-au consolidat relaţiile americano-japoneze (sic!) încât americanii vin cu justificarea la tavă pentru acel atac în locul lor, precum un chelner pentru client, deşi ar fi trebuit să fie invers. Desigur, dacă propaganda oligarhiei japoneze a scos subiectul Pearl Harbor din educaţia noilor generaţii, manufacturarea ideologică a acestei teorii ar fi pus mai curând paie pe foc. Aşa că, deşi au ieşti învingători, americanii au venit cu această justificare în locul japonezilor. Desigur scopul ei este acea de a deveni za dezinformaţională în contextul scepticismului poporului american însuşi faţă de acurateţea naraţiunii oficiale despre evenimentele de atunci.

Această justificare dezinformaţională se regăseşte în mai toate documentarele care promovează naraţiunea oficială şi care au sufocat spaţiul public în aceste peste 8 decade de la consumarea evenimentului. O mulţime de istorici o susţin în cor în schimbul unor locuri călduţe pe la universităţi spre a manipula noile generaţii cu această minciună colosală.

Însă aşa ceva rămâne în continuare absurd din punct de vedere a strategiei militare şi a expansiunii imperialiste. În contextul inferiorităţii asumate a flotei americane, dar şi a armatei în general, aşa ceva ar fi fost chiar stupid. Dacă armata japoneză era mai bine dotată decât cea americană în 1941, ce rost mai avea să creeze un atac surpriză, pentru că oricum ar fi câştigat net confruntarea?

Apoi, această temă este irelevantă în contextul politic dat. Invazia Indiilor Olandeze pentru petrol îi lăsa rece pe americanii de rând la fel cum îi lăsase rece invazia Poloniei de către Germania nazistă cu un an înainte. Americanii de rând erau net împotriva intrării SUA în război, deşi observau modul în care demagogii din conducere se agitau în sens invers. Mai mult decât atât, însăşi justificarea atacului pentru a ajunge la petrolul din Indiile Olandeze nu are sens în context geopolitic. Japonezii găsiseră deja sursa de petrol în Manchuria şi China, pe care le invadaseră cu câţiva ani înainte. Dacă le era frică de un atac dinspre bazele americane din Pacific de ce nu au atacat înainte de invazia de atunci? Aşa că această explicaţie e nesatisfăcătoare, fiind o za dezinformaţională pentru explicarea în termenii strategiei militare clasice absurditatea atacului de la Pearl Harbor.

Diferenţierea tehnicii de manufacturare a probelor faţă de alte activităţi umane similare

Manufacturarea probelor trebuie diferenţiată de puterea de schimbare a societăţii, deşi cele două activităţi se suprapun în bună parte. Însă principala diferenţă dintre ele constă în faptul că în primul caz rolul principal este acela de dezinformare a unei comunităţi umane; în celălalt caz acesta urmăreşte principal eficienţa mai mare în producţie. Şi dezinformarea duce la producţie industrială mai mare, fie că se face simplu prin publicitate, fie că se face mai agresiv prin războaie în spaţiul proxim al executantului de ordine. Însă procesul din primul caz e mai ocolit, în timp ce în cel de-al doilea e direct şi, desigur, onest. Primul caz presupune o armată de spioni civili care iniţiază o diversiune, demagogi şi presă aservită care promovează reacţia războinică în rândul opiniei publice. Dimpotrivă inovaţia industrială presupune nişte ingineri competenţi care creează tehnologie mai performantă şi duc la evoluţia socială.

Manipularea prezentului pentru a duce la un anumit viitor, este un exerciţiu natural uman de influenţare a naturii pe care specia umană a tot făcut-o din momentul în care a ajuns vârf al lanţului trofic şi a avut asemenea putere în faţa celorlalte specii. O astfel de inginerie intra-specii produce la profitul întregii specii umane. Revoluţia tehnologică este un astfel de exemplu, din care toţi membrii societăţii profită, exceptând cei ce şi-au asumat un stil de viaţă primitiv sau arhaic.

Dimpotrivă, manufacturarea probelor conduce la un dezastru pentru populaţia generală şi profit pentru o minoritate (de industriaşi şi bancheri). Ea vine în urma unei crize economice şi umanitare uneltită din umbră de această elită socială minoritară în raport cu restul cetăţenilor. Ea este o metodă de externalizare a responsabilităţii către învelişuri sociale.

După cum se poate intui din cuvântul „cosmetizare” folosit mai sus, creaţia artistică se poate înscrie în procesul de manufacturare a probelor. După cum am argumentat în cărţile mele anterioare „Contribuţii la dezvoltarea imagologiei” şi „Contradicţiile, iluziile şi virtuţile postmodernismului” , arta îşi poate scuza falsificarea realităţii prin intenţia exclusivă de a produce principial emoţii şi nu a atrage şi păcăli mai mult sau mai puţin asumat o masă de potenţiali clienţi. Şi arta se face pentru recunoaştere socială şi statut, însă aceste obiective sînt secundare creaţiei. Nu e suficientă ambiţia de a ajunge un artist mare, trebuie şi talent. Fără o bază emoţională creatoare nu se poate face artă, iar alterarea acesteia de către interese mercantile îi afectează şi valoarea artistică. Produsul artistic nu urmăreşte publicitatea altor produse, precum designul. Am arătat într-o serie de articole mai vechi cum în filmele de la Hollywood apar mesaje comerciale şi demagogice , toate plătite de factorii interesaţi. Aşa ceva este posibil tocmai pentru că limitele dintre artă şi design sînt foarte fragile.

Designul promovează în mod explicit manufacturarea probelor în sensul comercial al supraevaluării produsului cu consecinţe în creşterea profitului. În publicitate se oferă tot felul de filme care falsifică realităţi diverse, formându-i cumpărătorului o imagine greşită despre produs. Cel mai clar exemplu este contrafacerea proceselor de reacţii chimice ale detergenţilor cu petele ce trebuie curăţate, făcute prin grafica computerizată. Atât designul cât şi arta rămân totuşi la un nivel de rezonabil de minciună prin manufacturare a elementelor realităţii. Însă spionajul civil o duce la un nivel asociat cu catastrofe umanitare, inclusiv genocidul.

Dincolo de aspectul strict etimologic, unde orice fel de creaţie este o manufacturare artizanală sau industrială a unor elemente ale realităţii, manufacturarea probelor se referă la minciuna concretă care se face prin modificarea realităţii însăşi. Ne aducem aminte cum făceam distincţia între minciuna comună şi cea dezinformaţională, industrială, realizată de un departament întreg din spionajul civil . Ei bine, manufacturarea probelor este cel mai clar exemplu de minciună dezinformaţională, care trece de la nivelul comunicării de informaţii false (minciuna comună) la cel al falsificării probelor ale unui întreg eveniment precum Pearl Harbor şi Cel De-al Doilea Război Mondial.

Un caz special de manufacturare a realităţii este dat de tehnicile de dezinformare indirectă pe care le voi detalia în următoarea secţiune .

Gabriel Baldovin

2.5.4.7.1.3. Plantarea probelor în produsele spionajului civil

2.5.4.7.1.3. Plantarea probelor în produsele spionajului civil

sociologie Baldovin   02:55

Manifestul societăţii automatiste  

2.5.4.7.1.3. Plantarea probelor în produsele spionajului civil

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

Criminalii de lux, în special cei din spionajul civil merg mai departe cu tehnica de alterare a probelor din dosar, oferind organelor de anchetă şi publicului în general şi piste false de dezinformare cu privire la evenimentele care îi încriminează. Una dintre acestea este plantarea probelor, amintită în descrierea acestui sub-subcapitol prin citatul din codul penal american. Dacă alterarea probelor se referă la afectarea realităţii obiectual-faptice şi curând la percepţia publicului menit să fie dezinformat, dimpotrivă plantarea probelor presupune crearea unei false realităţi factuale dar cu probe pasive, care nu interacţionează cu mediul spre a construi o altă realitate. Voi arăta că atunci când există o astfel de interacţiune între obiectele plantate şi realitate, atunci plantarea de probe se cheamă manufacturare.

După cum spune însuşi termenul, plantarea probelor se referă la aducerea de probe false atât în natură, înainte de investigaţia organelor de anchetă, cât şi în dosar, în timpul investigaţiei organelor de anchetă. Aşadar separaţia natură-dosar există şi în acest caz la fel ca şi în cazul alterării probelor, însă ea are câteva particularităţi care arată şi deosebiri de ordin formal; cea mai importantă dintre ele este aceea că plantarea probelor din natură are de cele mai multe ori convergenţă într-un proces judiciar. Dimpotrivă, alterarea probelor se face pentru a le ţine cât mai departe de aducerea lor în sala de judecată.

Plantarea probelor în natură

Cel mai cunoscut exemplu de plantare a probelor în natură, dar cu intenţia expresă de a ajunge într-un proces judiciar, este cel dintr-o ficţiune ecranizată. În filmul „Titanic” (1997) în buzunarul hainei lui Jack i s-a plantat un obiect de valoare ce aparţine rivalului său în cucerirea fetei. Această înscenare are rol de discreditare în ochii ei a celui pe care la acel moment îl alesese ca iubit. Dacă evenimentele s-ar fi desfăşurat într-o localitate, acest eveniment putea avea şi rol de pedeapsă judiciară. În contextul scenei din film fapta nu a fost judecată de o instanţă de judecată, deoarece personajele nu au ajuns într-un loc unde o astfel de instituţie există. Însă ea a avut o astfel de consecinţă, Jack fiind ulterior arestat şi izolat ca la închisoare.

Dar cel mai cunoscut exemplu de plantare a probelor în realitate este probabil cel al mânuşilor cu probe de sânge apărute în curtea lui O.J. Simpson, în faimosul caz din anii 1990 din SUA. Ulterior, în timpul procesului (transmis în direct la TV) aceste mânuşi s-au dovedit a nu fi aparţinând lui, deoarece erau mult mai strâmte decât mâinile sale atunci când a încercat să şi le pună. Cineva a vrut să forţeze asocierea dintre persoana sa şi uciderea fostei sale soţii prin plantarea în propria sa curte a acestor mânuşi impregnate cu sânge. Greu de spus cine a pus acele mânuşi acolo, după cum e greu de spus dacă Simpson şi-a ucis fosta soţie sau nu. Dar e foarte probabil că respectivele mânuşi şi orice fel de accesoriu vestimentar însângerat ar fi fost aruncate altundeva, nu pe proprietatea sa, de către ucigaş. O.J. Simpson nu era un personaj care să debordeze de inteligenţă, dar era departe de naivitatea de a nu se debarasa de nişte mânuşi şi a le uita în grădină. De ce ar mai fi purtat mânuşi în timpul crimei, dacă nu s-a şi debarasat apoi de ele, în aşa fel încât să nu îl incrimineze? Un astfel de gest pare mai curând unul de autodenunţ, ceea ce e absurd.

Cel mai probabil este că acele mânuşi au fost de fapt plantate acolo de cineva care a avut interesul de a-l scote pe O.J. Simpson vinovat. Putea fi un rasist, gelos pe succesul fostului jucător de rugby american, putea fi Poliţia care dorea să-şi arate competenţa sau putea fi un sadic ucigaş care voia să îndrepte atenţia spre acesta dinspre propria persoană. Astfel că, în graba evenimentelor, cel/cei din spatele acestei crime nu au putut găsi o pereche de mânuşi potrivite pe dimensiunea mâinilor sale specifice unui fost mare sportiv de performanţă şi a plantat o probă insuficient de coerentă pentru incriminarea lui Simpson.

Cel mai stringent caz de plantare a probelor în natură din România contemporană pare a fi cea a detectării unor fragmente osoase pe care autorităţile le-au declarat a fi ale Alexandrei Măceşanu, fata răpită la Caracal. Nu e sigur dacă aceste probe sunt plantate în realitate sau în documente, deoarece autorităţile nu au admis o expertiză în afara ţării pentru extragerea de ADN din acele oase. Însă e cert că acea fată nu putea fi arsă în acea ţeavă fără fund, căreia autorităţile i-au spus dezinformaţional butoi, şi nimeni n-a simţit miros de carne arsă. Aşadar, dacă oasele găsite în curtea celui acuzat şi condamnat (fără probe) că ar fi ucis-o pe fată aparţin ei, atunci aşa ceva este un caz de plantare a probelor în natură. Dar dacă ADN din acele oase nu confirmă ca aparţinând ei, atunci se înscrie în cazul de plantare a probelor în documente.

Plantarea probelor în documente

Observăm în aceste cazuri faptul că plantarea probelor are o formă retroactivă, adică se face pentru a falsifica o realitate trecută. Dar ea se poate face şi pentru a falsifica o realitate viitoare. Plantarea probelor nu se face doar pentru scăderea artificială a valorii unei persoane sau obiect în percepţia publică (discreditare sau pedeapsă judiciară), ci şi pentru ridicarea ei artificială. Reclamele fac acest lucru în mod constant cupă cum am detaliat în această secţiune . Falsificarea realităţii viitoare este dată de însăşi activitatea comercială ce urmează reclamei. Falsificarea imaginilor statice sau filmate pentru a reda o realitate mult cosmetizată este o practică curentă în procesul publicităţii comerciale dar şi demagogiste. Cum realitatea viitoare nu există în acest caz, e normal ca plantarea de probe să se facă în documente, care presupune nu doar text scris, ci orice fel de înregistrare care pretinde a reflecta o realitate.

Cosmetizarea propriului corp şi deghizarea pot fi catalogate drept plantare a probelor atâta timp cât schimbarea aspectului fizic are un scop exclusiv comercial sau denigrator. Nu se include aici ficţiunea din artă decât în situaţia în care ea are pretenţia de a fi realitate. Din păcate, filmele de la Hollywood trec această barieră uneori, devenind plantare de probe, după cum am arătat în această secţiune .

Plantarea probelor nu se face doar prin intermediul publicităţii comerciale ci şi a celei demagogiste. În România există cazul falsificării unei fotografii de la o manifestaţie în care s-au introdus postfactum portretele soţilor Ceauşescu pentru a le da impresia de revoluţionari anti-burghezi. Deşi cei doi ar fi putut lua parte la o astfel de manifestaţie, în fotografia originală ei nu există, după cum se vede mai jos.

Din imaginea de mai sus ne putem da seama că această tehnică de plantare a probelor pentru ascunderea adevărului se foloseşte intensiv de spionajul civil pentru a-şi şterge apoi urmele crimelor săvârşite. E puţin probabil ca Elena Ceauşescu să se fi trezit într-o dimineaţă cu dorinţa de a deveni subit candidată la premiul Nobel pentru chimie. Cel mai probabil, această supra-cosmetizare a cuplului prezidenţial a avut scop în final de discreditare, fiind o capcană a însuşi spionajului civil care s-a implicat în evenimentele dramatice din decembrie 1989, aşa cum am arătat în mare în documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” la minutul 61:02 . Aşadar, deşi la un prim nivel plantarea de probe a părut să aibă rol de cosmetizarea retroactivă, însă pe termen lung ea a avut rol de denigrare, fiind un exemplu de plantare de probe pentru viitor. Titlul de doctor în Chimie şi chiar de savant de renume mondial acordat Elenei Ceauşescu este o plantare grosolană de probe în documente, vizibilă simplu de majoritatea cetăţenilor României. Iată cum, dictatura capitalistă instalată în România a reuşit printr-o astfel de denigrare pentru viitor să justifice crima împuşcării cuplului prezidenţial în urma unui proces fabricat împotriva lor.

Cel mai clar exemplu de plantare a probelor în documente din subiectul Pearl Harbor este însăşi povestea avioanelor B-17 care ar fi trebuit să ajungă în Hawaii, exact în ziua atacului japonez (după cum susţine Kermit Tyler) sau în acea perioadă. Ea este menită să acopere un posibil ordin pe care Tyler l-ar fi putut primi dinspre superiorii ierarhici spre a-i linişti pe cei 3 oameni care aflaseră despre avioanele japoneze venind. Interesul spionajului civil, guvernat de dinastiile Rockefeller and Morgan din SUA, la care a contribuit şi Zaibatsu din Japonia, era crearea unui război cât mai mare, în urma căruia profitul lor este direct proporţional . După cum am arătat în secţiunile anterioare, spionii coordonaţi de FBI ce lucrau ca acoperire în punctele cheie din baza Pearl Harbor au alterat mecanismul de alertare a bazei exact prin acest posibil ordin dat lui Tyler de a bloca informaţia celor doi operatori de la staţia radar Opana . În urma acestei manevre, majoritatea personalului de la Pearl Harbor a fost surprins de atacul japonez şi nu s-a putut apăra.

Acest atac neanunţat i-a oripilat pe mulţi dintre cetăţenii americani, care au dat apoi buluc să se înroleze în război, astfel manufacturându-se cea mai mare crimă din istorie, aşa cum am argumentat în documentarul meu cu acelaşi nume . Putem întrevedea faptul că blocarea sistemului de alertare a bazei Pearl Harbor a amplificat daunele şi a facilitat supradimensionarea acestui dezastru umanitar. Însă supravieţuitorii bazei au început să-şi pună semne de întrebare despre cum a fost posibil acest atac fără să fie alertaţi anterior. La datele existente în acest moment, Kermit Tyler are aspect de trădător, deşi e foarte probabil ca şi el să se fi supus unui ordin de blocare a alertării bazei. Dacă ar fi fost judecat pentru trădare, atunci ar fi spus cine i-a dat acel ordin pentru a se dezincrimina; astfel am fi avut şi mai multe indicii despre implicarea spionajului civil în manufacturarea acestei tragedii din 7 decembrie 1941. Prin urmare, departamentul de dezinformare din FBI şi apoi din CIA a venit cu această za dezinformaţională a avioanelor B-17, prin care se justifică neurmărirea penală a lui Tyler şi în acelaşi timp i se micşorează vina în ochii opiniei publice.

Naraţiunea despre avioanele B-17 care ar fi trebuit să zboare dinspre California în Hawaii, fapt imposibil în decembrie 1941 , este o combinaţie între tehnica de alterare şi cea de plantare a probelor. Introducerea temei avioanelor B-17 are rol de plantare retroactivă a probelor cu privire la adevărul despre tragedia de la Pearl Harbor şi inflamarea Celui De-al Doilea Război Mondial în general. Ea a obturat cercetarea penală a celor care au stopat alertarea bazei de la Pearl Harbor de către cei doi operatori radar, în special George Elliot.

Povestea radarului de la Opana a ajuns repede la urechile multor militari şi civili iar sarcina spionajului civil a fost aceea de a contraface o explicaţie raţională pentru ordinul de pasivitate dat de Kermit Tyler. În ceea ce priveşte acelaşi ordin dat de generalul Douglas Macarthur la Clark Field (Filipine), aici s-a folosit cenzura clasică. Printr-un noroc orb am ajuns să aflăm că acolo s-a repetat la indigo povestea de la Pearl Harbor, fapt ce scade mult din probabilitatea atacului surpriză susţinută de autorităţi. Douglas Macarthur a fost şi încă este recunoscut ca unul dintre marii eroi din istoria SUA, printr-o uriaşă propagandă răspândită în cultura de masă despre el. Nimeni n-ar crede că el şi-ar fi lăsat oamenii să moară, după faptele de vitejie de care a dat dovadă la sfârşitul războiului. De aceea, cenzura clasică a atacului de la Clark Field a funcţionat până recent în istorie, când internetul a apărut şi a adus date noi venite de la dizidenţii politici.

Dar Kermit Tyler nu avea reputaţia lui Douglas Macarthur şi nu se putea baza pe ea. Aşa că tocmai pentru el s-a plantat această poveste cu avioanele B-17 pentru a-l proteja de furia familiilor celor care ş-au pierdut pe cineva drag la Pearl Harbor sau în groaznicul război instigat de acest eveniment. Această minciună s-a construit în timp. La manufacurarea ei au luat parte psihologi şi specialişti în PR, marketing şi publicitate din cadrul CIA. În primii ani de după război s-a folosit şi pentru Kermit Tyler cenzura clasică, la fel cum s-a făcut şi încă se face faţă de ordinul de blocare a apărării la Clark Field dat de Douglas Macarthur.

În cartea „United States Army in World War ii, The Signal Corps”, Volume 2, editat în 1957 la Washington DC, de către Biroul Şefului Departamentului de Istorie Militară al Armatei” , într-o publicaţie foarte detaliată despre al doilea Război mondial, editată în peste 70 de volume, coordonată de George Thomson, Dixie Harris, Pauline M. Oakes şi Terrett Dulany, nu se spune absolut nimic despre vreun zbor de avioane B-17 înspre Hawaii. În acel moment tema ingineriei sociale practicată de spionajul civil la Pearl Harbor nu era considerată „serioasă” la nivelul documentelor oficiale.

Kermit Tyler a vorbit târziu despre acest incident grav, după cum vedem în acele interviuri date la sfârşitul vieţii . Între timp spionajul civil a copt această nouă poveste dezinformatoare cu confuzia avioanelor japoneze ca fiind americane B-17 şi astfel el a putut răspunde justificativ la întrebări ce aveau deja o jumătate de secol. Nu avea cum să nu răspundă la aceste întrebări în sala de judecată dacă nu avea protecţie de la cele mai înalte niveluri ale statului american.

Am analizat într-o secţiune anterioară posibila minciună din declaraţiile lui Marshall şi generalului Short despre avioanele B-17, care ar fi putut să zboare în Hawaii în 1941. În acea secţiune am lăsat deschisă chestiunea dacă cei doi ar fi comis involuntar această minciună, datorită uitării şi amestecului natural al amintirilor vechi, în special în contextul abundenţei de informaţii.

Până acum eu am găsit doar două referinţe la el în cărţile scrise după război, când s-a investigat şi atacul din Hawaii. Pe lângă declaraţiile lor în faţa Congresului American din 1945, povestea cu confuzia avioanelor japoneze venind să bombardeze Pearl Harbor cu americane B-17, există 2 alte posibile cazuri de plantare a probelor în documente. Primul se regăseşte în cartea lui George Morgenstern numită „Pearl Harbor The Story of the Secret War” apărută în anul 1947. La pagina 47 într-o ediţie mai nouă, şi 31 în varianta iniţială, tema avioanelor B-17 este relatată sumar. Incidentul cu ignorarea semnalului radar e trecut pe seama nepregătirii atât a lui Tyler cât şi a armatei, în general, faţă de potenţialul atac al Japoniei. Foarte interesant este faptul că George Morgenstern nu a mai scris vreo altă carte notabilă. De fapt el n-a mai scris niciuna din ce am putut eu să găsesc în biblioteci sau în mediul online. E ciudat că un autor cu o astfel de viziune a ajuns subit la ea, fără căutări preliminare. Şi mai ciudat e faptul că el este foarte puţin citat în alte cărţi sau materiale în general ce tratează acest subiect, după cum se vede în print-screen-ul de mai jos pe care l-am făcut din primele 3 pagini Google books. Observăm doar 3 titluri de cărţi scrise înainte de apariţia internetului care îl citează.

Dintre acestea niciuna nu citează subiectul Kermit Tyler, după cum se vede în print-screen-ul de mai jos. Aşa ceva e un semn că această carte, sau acest pasaj, e posibil să fi fost plantat ulterior, abia când CIA va fi găsit o explicaţie, fie ea şi puerilă, pentru nealertarea bazei în urma informaţiilor de la radarul Opana. Aşa ceva înseamnă o plantare de probe în documente; ea fie a fost tipărită mult după 1947 şi teleportată înapoi în timp după modelul descris mai sus, fie doar acest pasaj a fost plantat. Dacă s-a întâmplat aşa atunci acest fapt e un indiciu că zaua dezinformaţională cu avioanele B-17 va fi fost coaptă mai târziu, de CIA. Dar, admit şi posibilitatea FBI însuşi s-o fi plantat încă din timpul războiului sau imediat la finalul său, iar cartea să nu fi circulat pentru publicul larg, ci doar între personalul spionajului civil şi cei care puneau la îndoială autenticitatea scuzei lui Tyler.

Aceeaşi situaţie există şi cu cea dea doua carte pe această temă, datată în 1946. Ea este o culegere de mărturii ale celor implicaţi în acele evenimente, ca urmare a audierilor de după război. Titlul ei este „Pearl Harbor Attack: Hearings Before the Joint Committee on the Investigation of the Pearl Harbor Attack, Congress of the United States” şi este editată de Joint Committee on the Investigation of the Pearl Harbor Attack împreună cu United States Congress. La pagina 2967 se tratează subiectul radarului de la Opana. Şi ea se află în aceeaşi situaţie precum cea a lui George Morgenstern. Mai jos se poate vedea faptul că această carte nu este deloc citată de alte cărţi în primele 3 pagini de Google books.

Oricum ar fi, cert este că povestea radarului de la Opana nu a fost spusă marelui public până la apariţia erei internetului pe principalele canale de comunicare, puternic controlate de spionajul civil. De acea mulţi sînt inclusiv astăzi uluiţi de aceste informaţii. Dar ele au fost transmise prin viu grai de către o mână de adevăraţi eroi, care au înfruntat persecuţiile şi denigrările dictaturii capitaliste şi au avut curaj să vorbească despre ele şi altora. Treptat această temă a alimentat folclorul american, culminând cu mişcarea flower-power a hipioţilor, la care au ajuns mărturiile unor supravieţuitori ai acelei tragedii, în ciuda efortului concertat al sistemului de a-i marginaliza. O să detaliez în următoarele secţiuni modul în care această nouă explozie de dizidenţă în SUA a fost calmat.

Odată cu apariţia internetului şi circulaţia mai rapidă a informaţiei, tema aceasta a explodat, semn că subiectul a rămas încă sensibil la peste o jumătate de secol de la consumarea evenimentelor. Era internetului a făcut ca aceste date să se răspândească în forumuri şi reţele de socializare, în ciuda numeroaselor restricţii. Astfel că au ajuns pe diferite căi la mine, care le-am sistematizat după cum se vede în această lucrare. Am făcut un print-screen după primele 3 pagini ale rezultatelor oferite de Google books pe această temă, după cum se vede în imaginea de mai jos, şi vedem că nu există decât aceste 2 referiri la ea în textele scrise de dinaintea erei internetului. Asta însemnă că majoritatea istoricilor n-au ştiut de această temă şi n-au tratat-o în cercetările lor, deşi ea este una de o importanţă care depăşeşte domeniul istoriei şi intră adânc în sociologie, psihologie şi psihopatologie.

Din titlurile cărţilor apărute după anii 90 pe această temă ne putem da seama că aceste cărţi nu sunt decât maculatură propagandistică ce susţin naraţiunea oficială. Însă, după cum funcţionează spionajul civil, şi ţinând cont de această tehnică a plantării probelor, ne putem aştepta însă în viitor ca o mulţime de astfel de informaţii să fie plantate exact atunci în trecut, tocmai pentru a contracara desoperirea acestei bizarerii. Probabil că în viitor aparatul dezinformator va tipări cărţi retroactiv cu această poveste, şi le va plasa în biblioteci pentru a prelungi minciuna pe viitor.

O astfel de manevră dezinformaţională s-ar fi putut crea pentru a evita contactul datelor din ea cu cei care au lucrat direct cu avioanele B-17, respectiv vreo cel puţin 148 de piloţi de avioane B-17. Ei ştiau cu probe clare ale manualelor tehnice şi a experienţei de zbor că aceste avioane nu puteau zbura mai mult de 2200 de mile, în timp ce distanţa dintre Hawaii şi cel mai apropiat oraş american era de peste 2300. Pe lângă aceştia, mai erau şi alţi câţiva zeci de ingineri de aviaţie care au ataşat rezervoarele Tokyo în 1942 şi ştiau clar că au făcut această modificare tocmai pentru a putea trimite aceste avioane mai întâi în Hawaii, şi apoi spre Japonia, după ce li se vor fi reumplut rezervoarele. Dintre aceştia putea ieşi unul care să denunţe ca false datele oferite de Morgenstern sau din cea de-a doua carte, iar plantarea probelor cu avioanele B-17 să fi eşuat. Aşteptarea până când majoritatea acelor oameni vor fi murit de bătrâneţe pare cel mai bun lucru de făcut pentru succesul acestei manevre dezinformaţionale.

Iată că există o astfel de justificare coerentă pentru care aceste două cărţi nu au circulat decât în medii restrânse. În ciuda euforiei generale despre încheierea războiului şi confirmarea naţiunii americane ca fiind cea mai puternică de pe glob, publicul american larg de atunci n-ar fi înghiţit găluşca cu confuzia avioanelor B-17. Ea era dublată de depistarea submarinului japonez , repetarea scenariului la Clark Field, la care se va fi adăugat şi cea a decodării mesajelor japoneze care anunţau atacul. Americanului de rând i s-ar fi părut prea multe coincidenţe, pentru a mai crede că acel atac ar fi fost unul surpriză. Mulţi pierduseră apropiaţi atât la Pearl Harbor cât şi în întregul război. Frustrarea lor de a descoperi că au fost manipulaţi ar fi fost destul de mare. Însăşi societatea SUA s-ar fi pus în pericol şi n-a fost mult să se întâmple asta odată cu mişcarea flower power din anii 1960. Guvernul american a creat de fapt clasa mijlocie, aşa cum o ştiam până recent, tocmai pentru a-i atrage pe hipioţii de atunci în alte activităţi decât punerea sub semnul întrebării a istoriei falsificate şi a sistemelor de guvernare.

Aşa că, după apariţia internetului e foarte probabil ca, aparatul dezinformativ al spionajului civil fie a venit în cu această cârpeală a poveştii lui Tyler prin iminenţa sosirii acestor B-17, fie a scos-o la lumină după ce a ţinut-o în umbră până atunci. Această explicaţie e foarte proastă, însă oferă ceva justificare nu doar pentru lipsa lui de acţiune, dar şi pentru opoziţia vehementă în a alarma ofiţeri cu rang mai înalt, aşa cum voise soldatul Joseph McDonald. Dar ea încă nu a fost făcută publică efectiv, iar cenzura pe care eu am experimentat-o şi consemnat-o în acest video atestă acest fapt. Asta înseamnă că majoritatea populaţiei nu crede această minciună spusă de Tyler, aşa că sistemul nu este încă pregătit să o facă publică cu adevărat şi mizează pe pierderea interesului noilor generaţii faţă de ea. Ei doar i s-a dat un aspect de informaţie publică pentru cazurile care deja ştiau de ea, pentru a nu arăta că se ascunde ceva şi în speranţa că unii ar putea fi convinşi de veridicitatea ei.

Cu toate astea, numărul americanilor care ştiu de radarul de la Opana e mare. Sistemul dezinformaţional a reuşit să fragmenteze cele 4 evenimente care atestă faptul că atacul a fost plănuit. Astfel omul simplu nu poate construi o imagine de ansamblu ameţit de numărul de detalii nesemnificative. Observăm că plantarea probelor are un aspect de falsă arheologie în sensul că aduce nişte date noi despre evenimente trecute, dar care nu pot fi explicate coerent cum de au apărut tocmai acum, în contextul în care nu există vreun motiv coerent pentru care nu au apărut mai devreme. Explicaţia pentru aşa ceva ar putea sta tocmai în faptul că ar fi putut fi necredibile pentru cei care au trăit pe viu evenimentele, precum cazul avioanelor B-17. Lansarea acestor plantări de date atunci în preajma evenimentelor le-ar fi subminat puterea de persuasiune şi astfel efortul dezinformaţional al spionajului civil ar fi eşuat. În următoarea secţiune voi descrie o tehnică mai avansată de plantare a probelor, respectiv manufacturarea lor .

Gabriel Baldovin