Manifestul societăţii automatiste
2.5.4.6.4. Peste 1000 de morţi în urma exploziei magaziei de muniţie a navei USS Arizona, aproape jumătate din totalul victimelor de la Pearl Harbor
Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon
Am arătat într-o secţiune anterioară faptul că există 4 indicii de tăinuire a atacului de la Pearl Harbor . Conform cu principiile spionajului civil exprimate în această secţiune , după etapa de avangardă urmează invariabil cea a sabotajului. Fie că se referă la culegerea de informaţii despre adversar, sau la dezorientarea lui ideatică prin dezinformare, orice avangardă implică sabotaj, după cum în strategiile militare orice avangardă implică la un moment dat şi un atac, chiar dacă acesta este amânat. Etapa sabotajului este inextricabil legată de cea a avangardei. Acesta este scopul avangardei. Această simbioză se perpetuează şi la nivelul spionajului civil modern: acolo unde există dezinformare există şi sabotaj. O bună parte din tragedia de la Pearl Harbor s-a datorat sabotajului din interior iar indiciile pentru aşa ceva sunt uluitoare. În cazul atacului de la Pearl Harbor etapa avangardei este sinonimă cu cea a dezinformării în care sînt cuprinse aceste stângăcii intenţionate în sistemul defensiv al bazei.
Astăzi majoritatea dintre noi dizidenţii ne gândim la radarul de la Opana care a interceptat avioanele japoneze cu 50 de minute înainte de atac şi la submarinul scufundat de nava Ward cu 90 de minute înainte despre care am detaliat în primul link de mai sus. Însă supravieţuitorii au aflat mai târziu de această crăpătură în lanţul dezinformaţional al instigării celui de-al doilea război mondial. Cel mai dubios eveniment care a circulat printre supravieţuitorii de la Pearl Harbor a fost explozia magaziei de muniţie din interiorul navei USS Arizona. Peste 1000 de oameni au murit în urma acestei explozii*, adică aproape jumătate din totalul victimelor atacului de la Pearl Harbor (2 403).
În zilele următoare atacului acest eveniment a produs o puternică mişcare dizidentă printre supravieţuitori, scandalizaţi de această ciudată explozie a magaziei de muniţie. Narativa oficială spune că ea s-ar fi datorat unei presupuse bombe lansate din unul dintre avioanele japoneze. În secvenţa următoare, la minutul 2.16, se prezintă o simulare 3 D a navei USS Arizona. Aici vedem o presupusă bombă de penetraţie (Bunker buster) care a ajuns la magazia de muniţie, localizată la al 4-lea nivel în interiorul navei, într-un loc sigur. În aceeaşi notă Ingo Bauernfeind arată câteva fotografii din interiorul navei începând de la pagina 90 din cartea sa „Uss Arizona: The Enduring Legacy of a Battleship”. Observăm că USS Arizona avea încăperi de puţin peste 2 metri înălţime, deci cam 4 nivele la cei 9 metri ai ei. Tocmai pentru a o feri de un atac aerian magazia de muniţie era poziţionată jos.
Diferenţa dintre bombele străpungătoare de blindaj (armor piercing) şi cele de penetraţie (Bunker buster)
Toate documentarele pe care le-am văzut, alături de alte surse care abordează tema USS Arizona, susţin această idee a bombei care ar fi reuşit să penetreze mai întâi puntea navei USS Arizona şi apoi a încă 4 tavane metalice, pentru a exploda tocmai în magazia de muniţie din inferior. Cei care sînt familiarizaţi cât de cât cu tehnologia militară ştiu de existenţa bombelor de penetraţie. Problema e că aşa ceva nu exista în 1941 nici în dotarea militară americană dar nici în cea japoneză, după cum nici avioanele B-17 (cu care groparul alarmei, locotenentul Kermit Tyler le-ar fi confundat) nu puteau să ajungă în Hawaii dinspre continent . O să arăt mai jos că acest tip de bombă a apărut 20 de ani mai târziu, şi mulţi cunoscători de tehnologie militară ştiu asta.
De aceea, în aceste surse această presupusă bombă este prezentată într-o formă mult diferită faţă de ce ştim astăzi că sînt acele bombe de penetraţie. În aceste documentare înşelătoare se foloseşte expresia bombelor străpungătoare de blindaj (armor piercing). Pentru omul simplu care nu cunoaşte detalii de tehnologie militară, o astfel de diferenţă pare minimă şi explicită pentru naraţiunea penetrării. Însă analizată în detaliu ea se dovedeşte a fi o dezinformare grosolană pentru marele public.
Pentru a-i înţelege dimensiunea, va trebui să analizăm mai întâi bombele convenţionale ale acelor vremuri. Ele funcţionează după un principiu relativ simplu, după cum vedem în schiţa aceasta : într-un cilindru metalic se pune exploziv, care se aprinde în urma unei scântei ce vine de la un dispozitiv plasat în vârful bombei, numit focoasă. Ea are rol de capsă, aprinzându-se la impactul cu un obiect dur, care este însăşi ţinta inamică. S-au făcut tipuri diferite de focoase, unele care să se aprindă la contactul bombei cu apa, cum erau bombele maritime. Dar acestea erau mult mai sensibile la eventualele accidente, aşa că focoasele terestre erau mai sigure. Torpilele au fost un compromis între bombele maritime şi cele terestre. Acestea erau un fel de bombele terestre care puteau merge pe sub apă până când loveau navele inamice şi explodau. Ele erau propulsate de o elice plasată în spate şi conectată la un motor.
Bombele terestre erau mai sigure de transportat şi depozitat dar aveau dezavantajul co nu explodau tot timpul. De aceea unele bombe căzute pe sol moale din cel de-al doilea război mondial n-au explodat şi se regăsesc şi astăzi în urma săpării unor gropi. Pentru ca focoasa să fie mereu prinsă între exploziv şi ţintă, adică bomba să zboare cu vârful înainte, la coada ei se pun nişte aripioare, asemenea unei săgeţi. În acele timpuri bombele lansate din avioane erau pur şi simplu lăsate să cadă, şi aceste aripioare o poziţionau vertical, şi astfel şansele ca focoasa să se aprindă în urma impactului atingerii ţintei creşteau semnificativ.
Ulterior s-au creat bombe cu timp de detonare, pentru a nu rămâne nedetonate în urma căderii unor suprafeţe moi, precum sol înmuiat sau apă. Bombele atomice detonate în Japonia sînt astfel de exemple, ele explodând înainte de a atinge solul. Cele lansate din tunuri au fost duse la un nivel tehnologic mai departe pentru a distruge şi blindajul tancurilor. Ele constau în asamblarea a două bombe într-una singură, cu 2 explozii succesive diferite; prima avea loc la nivelul străpungerii blindajului tancului, iar cealaltă imediat ce intra în interiorul său. În felul acesta tancurile erau distruse din interior. Aceste bombe s-au numit străpungătoare de blindaj (armor piercing) şi pe baza acestui principiu s-au făcut mai târziu şi bombele de penetraţie.
Însă bombele de penetraţie sînt altceva decât cele străpungătoare de blindaj, deşi se bazează pe acelaşi principiu. Ele sînt destinate străpungerii unor ziduri mult mai puternice, fie de beton, fie de metal gros. Pentru ca aşa ceva să se întâmple , prima explozie trebuia să fie foarte puternică, pentru a distruge suprafaţa groasă, şi trimise cu o asemenea viteză încât cel de-al doilea exploziv încă nedetonat să împingă suflul exploziei în interiorul ţintei, nu în afara ei. În felul acesta cea de-a doua cantitate de explozibil intra instantaneu în gaură creată în suprafaţă de prima explozie, şi exploda în interior. Aşa că aceste bombe au fost gândite şi au rămas un fel de rachete.
Şi proiectilele străpungătoare de blindaj erau dependente de viteză, însă nu funcţionau ca nişte rachete ci erau propulsate din tunuri. Când au fost create nu era nevoie de propulsare în zbor, păstrându-şi o bună parte din viteza mare de la lansare. Însă aveau dezavantajul că erau totuşi mici, conform cu diametrul tunurilor din care erau lansate. Adică erau destinate tancurilor şi maşinilor blindate în general. Bombele străpungătoare de blindaj erau eficiente la pereţi blindaţi relativi subţiri, dar nu la cei groşi ai unei nave maritime.
Maşina de război japoneză nu avea în acel moment nişte megatunuri prin care astfel de bombe să fie lansate şi să pătrundă adânc în interiorul unei nave precum USS Arizona. În manualul „Handbook on Japanese Military Forces”, publicat de în 15 septembrie 1944 de către Departamentul pentru Război de la Washington, se face un inventar al întregii maşini de război japoneze. La pagina 112, coloana 2 se spune că nu exista atunci muniţie de penetrare de calibru mare în dotarea forţelor militare japoneze. De fapt întreaga tehnologie militară nu a continuat mărirea tunurilor pentru a permite lansarea acestor bombe de penetraţie mai mari decât cele străpungătoare de blindaj. Soluţia a fost transformarea lor în anii 1960 în rachete şi care într-adevăr puteau fi lansate şi din avioane, după cum se poate vedea în video-ul de mai jos.
Nu existau bombe de penetraţie (Bunker buster) în 1941
Fiind practic nişte rachete, bombele de penetraţie au astfel de propulsoare active în zbor pentru a atinge viteză mare pentru a fi eficiente în penetrarea unor obstacole puternice. Însă ele nu existau în cel de-al doilea război mondial. Ele au început să fie produse începând din anii 1960, odată tehnologia de teleghidare de la sol prin satelit. În anii 40 nu era nevoie de aşa ceva pentru că armele grele nu erau precise, nimerind ţintele mai mult din întâmplare. Nici măcar ţara cu cea mai avansată tehnologie militară la acea vreme, SUA, nu avea aceste arme atunci. La pagina 175 din cartea sa „The Encyclopedia of Weapons of World War II” Timothy M. Laur descrie despre cum un astfel de proiect pentru o bombă de penetraţie a fost abandonat în acea perioadă tocmai datorită lipsei de acurateţe. Fără ghidaj prin satelit o astfel de armă era total inutilă. De aceea nici un buncăr german din Normandia nu a fost distrus cu bombe de penetraţie în cel de-al doilea război mondial. Şi chiar dacă ar fi existat, ele nu puteau fi lansate după modelul rudimentar al lansării bombelor în acele vremuri. Acele avioane puteau lansa maxim torpile, dar nu rachete aşa cum sunt bombele de penetraţie.
Construcţia acestor bombe de penetraţie pare a fi mai curând o za dezinformaţioală , precum cea a ideii avioanelor B-17 cu care s-a cârpit acţiunea sabotoare de nealertare a bazei odată cu recepţionarea semnalului radar de la staţia Opana cu privire la avioanele japoneze ce se îndreptau spre baza Pearl Habor. Din păcate, şi în era post-belică (sic!) unul dintre obiectivele războaielor a fost trauma produsă populaţiei civile şi creşterea economică ce urmează acestei inginerii sociale , după cum am arătat în capitolul anterior . Aşa că acei capi ai războaielor care puteau fi eliminaţi cu aceste arme au fost de fapt protejaţi atât cât a ţinut războiul, pentru a-l prelungi cât mai mult. La începutul anilor 2010 a circulat o ştire despre o bombă de penetraţie (Bunker buster) care a ucis „din greşeală” o mână de civili inocenţi refugiaţi într-o peşteră în războiul din Afganistan. Aceasta a explodat în interior după ce străpunsese mai mulţi metri de rocă, după cum vedem despre modul în care aceste bombe funcţionează în video-ul de mai sus. Investiţiile pentru construcţia acestei arme nu şi-au acoperit eficienţa, aşa că ele e foarte probabil să fi apărut tocmai pentru a-i convinge pe cât posibil pe supravieţuitorii de la Pearl Habor că aceste arme existau atunci şi că explozia magaziei de muniţie din interiorul navei USS Arizona nu a fost un sabotaj, aşa cum marea lor majoritate începuseră să creadă.
Oricum, cert este că acele surse (dezinformatoare) amintite mai sus mint atunci când spun că puntea navei USS Arizona împreună cu celelalte 4 ziduri metalice ar fi fost străpunse de o bombă străpungătoare de blindaj. USS Arizona avea pereţi destui de groşi şi dublaţi de alţi pereţi din interior încât să nu poată fi penetrată în profunzime nici de astfel de bombe convenţionale şi nici de cele străpungătoare de blindaj. Da, inclusiv o bombă convenţională precum cea descrisă mai sus putea face o daună masivă pe punte, după cum la fel putea face şi o torpilă în pereţii exteriori. Dacă o bombă lansată dintr-un avion cădea pe punte, atunci putea face daună de suprafaţă, adică o gaură în suprafaţa în care intră.
La fel putea face şi o bombă străpungătoare de blindaj; la nivel teoretic o astfel de bombă putea penetra puntea şi ajunge să explodeze la următorul nivel, doar că asta nu însemna mare lucru. O astfel de daună nu era de ajuns pentru a face depozitul de muniţie, aflat în nivelurile inferioare, să explodeze. Dar, oricum, ea putea fi lansată doar din tunuri şi nu din avioane, aşa cum a fost atacul japonez. Dacă ea ar fi fost expediată dintr-un tun aflat într-un vas de război atunci atacul japonez ar fi fost unul mixt împreună cu nave plutitoare, nu doar unul cu avioane aşa cum a rămas consemnat de martorii oculari.
Nu e exclusă posibilitatea ca mai multe bombe convenţionale să fi căzut în acelaşi loc şi să fi penetrat aceste ziduri metalice până la depozitul de muniţie, după cum nu e exclus ca focoasa să nu se fi aprins la contactul cu acestea. Însă probabilitatea e atât de mică precum însăşi teoria oficială cum că avioanele B-17 ar fi putut zbura dinspre California în Hawaii, pentru ca locotenentul Tyler să le confunde cu cele japoneze.
În acel moment navele marine, printre care şi USS Arizona, erau fortăreţe impenetrabile unui atac din exterior. Această navă precum şi altele de genul ei puteau fi scufundate după o explozie lângă ele, în apă. În urma ei, peretele navei putea fi avariat şi nava se putea scufunda ca urmare a inundării încăperilor. Torpilele lansate în apă puteau produce daune mai mari datorită vitezei pe care propulsoarele subacvatice o sporeau. Dar timpul de scufundare era unul destul de lung în aşa fel încât oamenii să iasă şi să se salveze. Peste 1000 de morţi dintr-un total de aproximativ 1500 de marinari (1700 după alte surse) este mult prea mult pentru ca acest atac să nu fi fost un sabotaj din interior.
Dar, în oglindă cu remarcarea absurdităţii atacului cu bombe străpungătoare de blindaj şi în cazul bombei de penetraţie se poate face acelaşi lucru; dacă astfel de bombe ar fi existat în acele timpuri, atunci însuşi atacul asupra Pearl Harbor se făcea direct de pe port-avioane şi nu din avioane, cum s-a întâmplat. Un arsenal cu bombe de penetraţie aflat în dotarea armatei japoneze ar fi nimicit toate navele din bază, şi toate ar fi rămas pe fundul golfului precum USS Arizona. Dar majoritatea lor au fost reparate şi trimise din nou în luptă.
Aşa că ideea spusă la minutul 2.16 din video-ul linkat mai sus , şi toate sursele oficiale despre pătrunderea acelei bombe prin punte şi alţi 4 pereţi metalici, pentru a exploda exact în depozitul de muniţie a USS Arizona, este o minciună (dezinformativă) a istoriei. Observăm însă tehnica dezinformaţională a transformării bombei străpungătoare de blindaj (existentă în acele vremuri) într-una de penetraţie (inexistentă atunci), conform cu celebra zicere a facerii un armăsar dintr-un ţânţar. După acelaşi model, aparatul dezinformativ al CIA a făcut bombă de penetraţie dintr-o simplă bombă străpungătoare de blindaj, teleportând-o din anii 1960 în 1941, 20 de ani înapoi în timp. După cum am menţionat mai sus, pentru omul simplu, nefamiliarizat cu tehnica militară, o astfel de confuzie pare minoră. Dar pentru majoritatea celor ce erau implicaţi direct în acel eveniment, aşa ceva este o gogomănie. De aceea explozia depozitului de muniţie în USS Arizona a fost perceput ca un act de sabotaj intern.
Indicii de auto-sabotaj asupra navei USS Arizona
După cum am menţionat, sabotajul urmează avangardei, adică culegerii de informaţii despre adversar sau dezinformarea lui. În condiţiile în care însăşi atacul însuşi a fost tăinuit, această idee are perfect sens. După cum am amintit în această secţiune , există trei indicii asupra auto-sabotării sistemului de alertă în acea zi de 7 decembrie 1941, respectiv ordinul de stopare a patrulării regulate a avioanelor de vânătoare din jurul insulei Oahu, ordinul de oprire a aparatelor radar la ora 7 dimineaţa şi ordinul de stopare a tuturor staţiilor radar de pe insula Oahu.
Am să le detaliez în continuare pe fiecare. Prin răspunsul de la întrebarea 124 din declaraţia Lockard de la audierile de la sfârşitul războiului , el confirmă că în jurul insulei Oahu zburau avioane de patrulare pe care le interceptase înainte prin semnalul radar, şi că în ziua atacului n-au mai fost de găsit. Observăm că această patrulă a fost suspendată tocmai în acea zi de 7 decembrie 1941. Acesta este un prim indiciu că sistemul de alertă al insulei şi implicit al bazei de la Pearl Harbor a fost auto-sabotat prin acest prim ordin.
Pe lângă ordinul de suspendare a patrulării avioanelor, se întrevede deducerea altuia, respectiv închiderea staţiei radar de la Opana exact atunci când avioanele japoneze puteau fi interceptate, respectiv cu aproape o oră înainte de atac. Aşa ceva este clar întrevăzut prin răspunsul de la întrebarea 104 din declaraţia Lockard din aceeaşi declaraţie menţionată mai sus. El spune că operatorii de la radarul Opana lucrau în 3 schimburi în ture de 4 cu 8, cu de 2 oameni pe tură.
George Elliot spune în declaraţia sa dată la sfârşitul războiului în acelaşi context cu cea a lui Lockard, că la radar era o regulă ca doi operatori să fie mereu prezenţi. Tura lui pe Elliot şi Lockard se termina exact la ora 7, dar nimeni nu a venit să-i înlocuiască atunci conform cu regula. Putem intui şi aici că şi în acest caz a existat un ordin în prealabil ca tura de schimb de la ora 7 să nu ajungă, aparatele să fie închise şi avioanele japoneze să nu fie interceptate. Acest ordin îl completează pe cel cu suspendării patrulării avioanelor în jurul insulei.
Cel de-al treilea indiciu e acela că pe insula Oahu existau 5 staţii radar, nu doar cea de la Opana, aşa cum Google şi alte surse de informaţii au încercat să ne prostească. Imaginea de mai jos, scanată dintr-o carte al cărui nume încă nu l-am găsit, arată că aparate radar existau şi la Kawaiola, Kaawa, Kokohead şi Fort Shafter, pe lângă cele de la staţia Opana.
O mulţime de site-uri au prezentat această imagine, aşa că nu se poate spune că ar fi contrafăcută. După forma punctelor de tipar şi după stilul de hartă, ea pare a fi mai veche de anii 1960. Mai mult decât atât, există câteva fotografii ale staţiei radar Kokohead care au supravieţuit timpului şi cenzurii, după cum se vede mai jos.
O să revin într-o secţiune viitoare cu explicaţii privind această tentativă destul de reuşită până acum a departamentelor de dezinformare ale agenţiilor de spionaj de a falsifica istoria prin Google. Acest motor de căutare a ascuns mai multe lucruri legate de aşanumitul „atac surpriză” de la Pearl Harbor. Ascunderea faptului că pe insula Oahu existau alte 4 staţii radar este menită să susţină această minciună. Dacă opinia publică află de existenţa şi a acestor staţii, care şi ele ar fi trebuit să detecteze avioanele japoneze venind, teoria neglijenţei lui Kermit Tyler prin confundarea avioanelor japoneze cu B-17-uri americane pare o poveste de adormit copiii. Probabilitatea ca şi acestea să se fi închis la ordin, aşa cum s-a întâmplat la Opana, este foarte mare.
Am aflat de radarul de la Opana pentru că poporul american are şi eroi adevăraţi, pe lângă sadici sociali. Iar acest erou este amărâtul de soldat George Elliot, făcut sergent la final de stagiu, despre ai cărui urmaşi nu ştim nimic. El a fost cel care a refuzat să închidă aparatele la ora 7 şi să plece. Şi tot el a fost cel care a refuzat să se lase mituit de spionajul civil în a declara că sistemul radar ar fi fost rudimentar la acea vreme şi nu ar observat bine avioanele japoneze în osciloscop. Datorită lui avem această întreagă poveste de groază practicată de spionajul civil în frunte cu FBI în 1941 asupra personalului militar de la Pearl Harbor, continuată cu toţi cei instigaţi să ia parte la cel de-al doilea război mondial şi terminând cu aproximativ 100 000 000 de morţi ai acestei uriaşe catastrofe umanitare.
În aceeaşi notă şi explozia magaziei de muniţie din vasul USS Arizona a fost un auto-sabotaj. El a fost executat de spionajul civil cu aceeaşi oameni care au împiedicat alertarea bazei cu 90 de minute înainte de atac, în urma descoperirii şi scufundării submarinului japonez de către nava Ward, sau în urma interceptării avioanelor japoneze venind de către cei doi operatori ai radarului Opana, cu 50 minute înainte. Cel mai probabil această explozie s-a datorat plasării în ea a unui material explozibil cu explozie întârziată.
Sabotajul asupra USS Arizona, înfundarea alertei privind avioanele şi submarinul japonez, la fel ca şi declanşarea celui de-al doilea război mondial au fost printre cele mai prost făcute inginerii sociale din istorie. Totuşi, urmaşii acelor criminali în masă au reuşit să adoarmă majoritatea cetăţenilor americani şi ai planetei în general cu dezinformări şi diversiuni ulterioare care au mutat dezbaterile pe alte subiecte. Războiul din Vietnam, uciderea preşedintelui Kennedy, tragedia de la World Trade Center 2001, mascarada măsurilor de „securitate” contra COVID şi acum războiul din Ucraina sînt toate inginerii sociale mult mai bine făcute, mult mai greu de demantelat precum cea de la Pearl Harbor. Ele rând pe rând au înlocuit aceste groaznice imagini fidele ale societăţii în care trăim, ce pot fi văzute în acest trist eveniment.
Vom vedea într-o secţiune viitoare dedicată tehnicilor dezinformative privind această explozie, faptul că generalul Short a creat o cu totul altă narativă despre sabotajul navei USS Arizona, acuzând în mod bizar localnicii japonezi din Oahu de sabotaj, deşi ei nu aveau acces la baza navală de la Pearl Harbor. Dimpotrivă, naraţiunea sabotajului a fost menită să deflecteze atenţia publicului dinspre propriul sabotaj asupra USS Arizona către populaţia civilă japoneză din insula Oahu. Pe lângă aceste tehnici subtile de dezinformare şi manipulare, CIA foloseşte metodele sistemelor totalitare pentru a îngropa adevărul despre Pearl Harbor şi cel de-al doilea război mondial, după cum se vede în video-ul acesta prin care arăt cum YouTube şterge automat orice fel de informaţie neoficială despre Kermit Tyler, George Elliot sau radarul OpanaYouTube şterge automat orice fel de informaţie neoficială despre Kermit Tyler, George Elliot sau radarul Opana .
Cu tot riscul de a avea destinul acelor oameni, eu voi continua expunerea adevărului despre al doilea război mondial cât şi despre sistemul capitalist , care se dovedeşte a fi un totalitarism ceva mai elegant făcut. În următoarea secţiune voi descrie filmul complet al atacului de la Pearl Harbor, în contextul instigării celei mai mari crime din istorie care a fost cel de-al doilea război mondial, despre care am şi făcut documentarul meu cu acelaşi nume . Voi arăta cu dovezi certe în secţiunea următoare faptul că sabotajul asupra USS Arizona nu a fost izolat, ci el a implicat întreaga flotă americană , mai întâi prin întârzierea ei, iar apoi prin relocarea ei la Pearl Harbor de la San Diego, California. Acest fapt a încurajat un potenţial atac japonez şi atragerea ultranaţionaliştilor japonezi în acel război devastator pentru Japonia.
* 1 103 conform lui Max Boot „War Made New: Weapons, Warriors, and the Making of the Modern World” 2007 pagina 738, dar cifrele diferă de la sursă la sursă. Alte surse dau cifre diferite. Paul Stillwell spune că ar fi fost 1 031 înregistraţi, la pagina 359 din cartea sa „Battleship Arizona: An Illustrated History”. Web-Site-ul pearlharbor.org spune că numărul morţilor din USS Arizona ar fi fost de 1177 dintr-un total de 2 403 victime.
Postări
Niciun comentariu:
Write comments