2.5.4.1. Dezinformarea: una dintre cele 3 caracteristici ale sclaviei
Manifestul societăţii automatiste
Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon
2.5.4. Dezinformarea, un instrument specific al noului sclavagism
Capitalismul a oferit iluzia de libertate executantului modern de ordine mult mai realist decât orice alt sistem politic de până la el. Însă, în acelaşi timp, a ţesut în jurul sclavului modern o pânză dezinformaţională demnă de Mitul Peşterii despre care vorbea Platon. Dacă ignoranţii din antichitatea ateniană nu se ridicaseră la nivelul de a ieşi din peşteri, dimpotrivă, capitalismul îi închide acolo.
Dezinformarea este varianta de castă sadică a ceea ce psihanaliza clasică numeşte „mecanisme de apărare ale Eului” observate iniţial de Sigmund Freud în psihicul pacientului nevrotic. Dimpotrivă, pentru abuzatorul sadic aceste „mecanisme de apărare ale Eului” devin „mecanisme de atac asupra sclavului”. Spre deosebire de realitatea introvertită a nevroticului, activă la ceea ce Freud numea „Inconştient”, dimpotrivă realitatea psihică a stăpânului sadic este una expansivă, perfect conştientă, asumată şi urmărită sistematic prin cooperare de castă prin principalul instrument de control al executanţilor de ordine, respectiv spionajul civil. În acest capitol voi analiza cele mai stringente exemple de dezinformare ale istoriei umanităţii, culminând cu tehnicile avansate ale spionajului civil contemporan de distorsionare ale opiniei publice relativ la evenimente istorice şirealităţi sociale.
Mecanismul sclaviei, ca executare de ordine în folosul cuiva aflat pe o scară socială superioară , are trei componente esenţiale:
- ameninţarea cu represalii în cazul refuzului executării ordinelor;
- beneficiile superioare în cazul acceptării executării lor;
- lipsa de alternativă în faţa cererii de executare.
Evoluţia dezinformării în raportul cu celelalte 2 caracteristici ale sclaviei
Evoluţia sclaviei din antichitate până în prezent se referă la câte un reper specific pentru aceste trei caracteristici, respectiv cea clasică, cea medievală şi cea capitalistă; prima insistă pe represalii; cea de-a doua pe promisiunea atingerii fericirii supreme într-o lume de dincolo; ultima foloseşte crearea artificială de iluzii, adică dezinformarea.
Fiecare dintre aceste caracteristici este folosită într-un dozaj specific în fiecare din cele 3 aceste forme. Sclavagismul clasic are ca principală caracteristică ameninţarea, însă şi el a folosit dezinformarea, prin reducerea valorii vieţii umane la cea de sub-om. Nu există un subom, însă şi noi contemporanii avem tendinţa de a reduce oponentul ideologic, concurentul, adversarul sau duşmanul la animal, sau la inferior uman. Deşi avem compasiune pentru persoanele defavorizate sau cu dizabilităţi fizice şi psihice, totuşi folosim cuvinte ca „handicapatule!”, „retardatule!” , „nebunule!” şi multe altele pentru a ne scoate rivalul din starea de concurenţă cu noi.
O perioadă, sclavia clasică a fost o pedeapsă prin care cineva îi recupera un prejudiciu. Hoţul, de la care nu mai putea fi recuperat bunul furat, era obligat să muncească în folosul păgubaşului pentru a-şi recupera paguba. Dacă paguba era un obiect sau o proprietate, atunci durata sclaviei era şi ea limitată. Însă dacă pierderea era o persoană dragă, păgubaşul putea cere sclavia pe viaţă pentru ucigaş, pe măsura valorii inestimabile a vieţii pierdute. La prima vedere o astfel de opţiune pare legitimă, însă de fapt ea are aspect de afacere. Aşa ceva înseamnă că însuşi stăpânul negociază viaţa persoanei dragi în scop comercial, economic; prin urmare, el însuşi nu recunoaşte caracterul inestimabil al vieţii pierdute, preschimbând-o în scopul propriei comodităţi de a fi slujit de sclav.
Aşa se face că ulterior s-au făcut războaie exclusiv pentru „recrutarea” sclavilor. Pornind de la ideea iniţială de restaurare a unui prejudiciu, războiul şi pirateria au fost recunoscute în timpul antichităţii greco-romane ca preocupări demne, onorabile. Justificarea sclaviei se făcea prin „restaurarea” ameninţării pe care popoarele atacate le-o făceau atacatorilor, apărându-se. În aceeaşi notă, poliţia astăzi are dreptul (!!!) de a te abuza, iar orice fel de ripostă este declarată drept crimă. Aşa ceva este un exemplu al caracteristicii de dezinformare tipice sclaviei.
Caracteristica beneficiilor personale în urma executării ordinelor se poate regăsi în toate cele 3 forme de sclavie: în cea clasică beneficiile constau în salvarea vieţii proprii şi a integrităţii corporale; în cea medievală acestea constau în fericirea din viaţa de apoi, iar în cea industrială ele constau în bunăstare, abundenţă şi chiar risipă, ceea ce creează falsa iluzie a bogăţiei. Pe măsură ce caracteristica dezinformaţională creşte, ca evoluţie globală a societăţii scade cea a represaliilor în cazul refuzului executării ordinelor. Însă cele două pot merge mână în mână aşa cum este cazul cu crearea artificială de războaie , făcute în principal pentru a ameninţa voalat supuşii şi de a le declanşa experienţele sclavagist-clasice traumatice ale secolelor şi mileniilor trecute.
Dezinformarea tradiţională este o reacţie inconştientă pe care psihanaliza a definit-o sub formula de „formaţiune reacţională”, o obiectivare rudimentară a crimei sclaviei, o justificare a sa. Teoria lui Aristotel despre beneficiile sclaviei prin sporirea libertăţii superioare a stăpânului ca urmare a folosirii sclavilor, poate fi contrazisă cu argumente şi mai solide, după cum a şi fost. Spre deosebire de această justificare rudimentară, dezinformarea din sclavia industrială are un aspect profesional, cu profesionişti care se ocupă de falsificarea datelor şi a istoriei, ca primă şi cea mai importantă îndeletnicire. Crearea artificială a unui război sau a unui eveniment ce schimbă opinia publică este un produs complex de dezinformare la care contribuie psihologi şi sociologi, ce sondează opinia publică.
Dezinformări cu privire la dinastia Rockefeller
Probabil că cea mai mare dezinformare din istorie este dispariţia subită din prim-planul internaţional al dinastiilor Rothschild în Europa şi Rockefeller în SUA. John D. Rockefeller se crede că ar fi fost cel mai bogat om din istorie. Dinastia Rothschild a controlat sistemul bancar european în secolele 18 şi 19. Aceste familii au fost cele mai bogate în secolul 19, dispărând pur şi simplu ca prin minune în secolul al 20-lea, fără să fi fost supuse unui jaf sau să se fi prăbuşit sistemul politic în care activau. Aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată în istorie; patricienii romani au sărăcit pentru că întreg imperiul roman s-a prăbuşit; la fel şi feudalii medievali, după înflorirea epocii industriale. Într-un sistem social constant, bogaţii au devenit constant şi mai bogaţi. Produsul de dezinformare au încercat cu mare succes până acum să convingă opinia publică de faptul că aceste dinastii ar fi dispărut subit, fără ca sistemul social în care s-au dezvoltat (capitalismul) să se fi prăbuşit. Această dezinformare a prins pentru un secol pentru majoritatea cetăţenilor. Doar o mână de sceptici nu au crezut-o şi au continuat să arate cu degetul spre aceste reale vârfuri ale puterii.
Nu există date clare în mediul public care să ne indice valoarea averilor lor, şi nu există unanimitate între cei care au abordat acest subiect . De exemplu „The gentleman’s journal” l-a cotat pe John D. Rockefeller la o avere de 336 miliarde de dolari , dar revista Forbes l-a cotat la doar 21 miliarde . Tocmai faptul că nu există aceste date, de interes crucial pentru opinia publică, lasă de bănuit că aşa ceva este un produs de manipulare ideologică. Aceste date au fost şterse deliberat.
Însă nu au putut fi şterse datele despre influenţa acestor oameni prin averea lor asupra mediului politic. Istoria a fost falsificată în unele părţi însă sunt multe altele care au rămas, şi despre care voi scrie mai departe şi în acest articol şi în următoarele. De exemplu, la începutul secolului 20 în SUA, jurnalista Ida Tarbell a scris adevărate tablete împotriva practicilor dubioase ale companiei Stadard Oil, deţinută de Rockefeller, în revista McClure's. Aceste articole au fost apoi publicate împreună, devenind celebra carte „Istoria Companiei Standard Oil”
Aproximativ în aceeaşi perioadă, Iosif Stalin îşi trimitea argaţii să-şi elimine într-un mod brutal criticii, practică rămasă comună pentru dictaturile comuniste din perioada sa. Spre deosebire de aceste practici tipice pentru sclavia clasică, dimpotrivă, John D. Rockefeller a preferat să investească în curăţirea imaginii sale, donând o parte din avere pe acte caritabile, contracarând astfel de opinii dezaprobatoare despre practicilor sale dubioase. De asemenea, el a construit centrul Rockefeller în New York, un ansamblu comercial şi cultural ce a devenit simbolul prosperităţii. Sponsorizând artişti şi savanţi, el a justificat astfel aceste practici prin investirea în viitorul umanităţii.
Pe lângă aceste acţiuni de spălare a imaginii publice, compania sa „Standard Oil” a fost fărâmiţată în unele mai mici şi altele tot cu aspect de gigant precum Exxon (iniţial Esso). O astfel de măsură pare o pedeapsă, însă ea a fost menită să rupă din asocierea cu vechiul renume al „Standard Oil”, dar să şi contracareze ideile tipice despre infailibilul magnaţilor în faţa justiţiei şi a legislaţiei. La peste 100 de ani de la articolele Idei Tarbell, foarte puţină lume face asocieri între Exxon şi Standard Oil, după cum puţini au auzit de Ida Tarbell. Majoritatea au auzit de un fel de Isus al capitalismului pe pământ, care a construit centrul Rockefeller. Toate acestea au fost produsul unui uriaş proces de dezinformare generală, unde beneficiile unei practici neosclavagiste au fost împărţite cu formatorii de opiniei, pentru a contracara dezavantajele pentru victimele acestor practici.
John D. Rockefeller a investit în imagine pentru a-şi salva numele şi de a-l face nemuritor în istorie. Dar chiar şi aşa, urmaşii săi au renunţat până la urmă la nume. Fiul său David Rockefeller a rămas în istorie nu ca urmaşul său la conducerea Exxon (deşi legăturile cu ea nu sunt excluse) ci mai curând ca funcţionar modest în sistemul bancar (în anii 1970 a fost preşedintele Chase Manhattan Bank). Iată că până la urmp, odată cu moartea sa în 2017, sistemul dezinformaţional capitalist vrea să ne convingă că dinastia Rockefeller s-a încheiat. De fapt, ea şi-a schimbat numele în nume mai mici, aflate pe undeva pe la coada topului miliardarilor din topul celor mai bogaţi oameni din lume.
Dezinformări cu privire la dinastia Rothschild
Fiind o familie mai veche, cu originea în Europa, cea mai mare parte a membrilor dinastiei Rothschild a preferat să îşi schimbe numele decât să facă acte caritabile de spălare a imaginii, aşa cum a făcut John D. Rockefeller. E aproape imposibil să găsim date publice despre această tranziţie, dar cert este că, asemenea dinastiei Rockefeller, niciun Rothschild nu se mai află în topul miliardarilor. Au rămas o bancă în Paris cu acest nume, şi alte personaje insipide, care ne manipulează să credem că dinastia efectiv ar fi dispărut.
Dinastia Rothschild poate fi creditată cu implementarea sistemului bancar modern. Ea a reuşit adaptarea a cămătăriei pe scară largă prin sistemul dobânzilor bancare, şi astfel însuşi apariţia capitalismului. Până la dinastia Rothschild, dobânda se numea cămătărie, şi era rău văzută de opinia publică, în special de biserică. Au rămas adânc tipărite în istorie problemele sociale cu cămătăria care au existat în Evul Mediu. A lua dobândă pentru împrumut bănesc sau orice fel de ajutor, este de fapt o sclavie mascată. Omul simplu recurge la împrumut bănesc, sau de altă natură, din nevoi acute, precum sănătatea sau chiar supravieţuirea; dacă acest ajutor se returnează într-o cantitate mai mare decât cea iniţială, atunci el e silit să muncească mai mult pentru achitarea sa. Presiunile de achitare trebuie să fi fost foarte mari, dacă s-a ajuns la puternice mişcări sociale împotriva cămătarilor. Această practică a dus chiar la linşarea cămătarilor, în special evrei, dar şi creştini.
Religia iudaică a permis cămătăria însă creştinismul a condamnat-o vehement. Creştinismul a fost o reacţie a marginalilor, în special a sclavilor, faţă de sclavagismul clasic greco-roman. Reinventarea lui sub aripa creştinismului oficial a dus la aceste uriaşe probleme de natură doctrinară. Biserica a fost obligată să condamne cămătăria datorită doctrinei esenţialmente anti sclavagism clasic a creştinismului, cu toate că unii clerici mai lacomi o practicau cu ipocrizie. Dar rivalitatea dintre religiile creştină şi iudaică a dus la sprijinul bisericii pentru condamnarea în bloc a iudaismului şi evreilor. De aceea cămătăria s-a practicat clandestin. Dinastia Rothschild nu doar că a reuşit să o combine cu sistemul bancar, dar a şi făcut-o acceptabilă de creştinism. Ei au înţeles că problemele vin de la faptul că debitorii erau săraci şi au direcţionat creditele către cei înstăriţi. Această găselniţă se practică de bănci inclusiv astăzi pentru a evita creditele neperformante. Garanţiile pe care banca le cere face o astfel de selecţie între cei predispuşi la revoltă după ce ajung în insolvenţă şi sunt executaţi silit.
Până la dinastia Rothschild, sistemul bancar se reducea la asigurarea plăţilor, fiind secundar unor schimburi comerciale. Etimologia cuvântului „bancnotă” se referă la un fel de cec, adică un bilet, prin care cel ce deţinea valori în bancă îi cerea băncii, să îi ofere o parte din ele celui căruia i se dăduse acest bilet. Dacă un comerciant vrea să cumpere o cantitate de marfă aflată în locul X, dar aurul său, sau alte obiecte de valoare cu care o poate cumpăra, se află în locul Y, aflat la sute de mii de kilometri de X, afacerea nu se poate încheia pentru că durează până când tranzacţia se face. Metoda banc-notelor a fluidizat această tranzacţie, banca garantând vânzătorului faptul că aceste obiecte de schimb îi vor reveni. Timp de câteva secole şi până astăzi, bancnotele au funcţionat ca monede nu doar pentru comercianţi, dar pentru întreaga comunitate, fiind garantate de rezerva de aur din banca ce le-a emis.
Dinastia Rothschild a reuşit să încorporeze cămătăria în acest proces. Ea a avut astfel inspiraţia să împrumute cu bani nu pe omul simplu, ci pe cei înstăriţi. Omul simplu era predispus la a rămâne insolvabil şi de a nu-şi putea recupera creanţele, cu problemele sociale din Evul Mediu. Dimpotrivă, cei înstăriţi puteau plăti dobânzi mai mari, şi riscau mai rar insolvenţa.
Capitalismul a luat puternic avânt astfel şi, odată cu el, multele lucruri bune pe care le-a adus, printre care creşterea populaţiei globale şi al nivelului de trai. Pentru cei bogaţi returnarea dobânzii nu este o problemă. Ei nu se împrumută din motive de supravieţuire, ci din interesul de a-şi spori averea, de a porni o afacere. Chiar şi dacă afacerea devine un fiasco, dobânda nu-i afectează la fel ca pe cei săraci. Da, ei pot pierde o parte din avere, poate chiar pe toată, în situaţii mai rare. Dar, în acest caz, ei ajung oameni de rând, nu sclavi clasici îndatoraţi creditorului, precum în cazul săracilor care se împrumută. Din această experienţă bogatul poate învăţa fie că nu se pricepe la afaceri, sau, dimpotrivă, poate învăţa să facă mai bine data viitoare. De aceea, o practicare a cămătăriei între cei înstăriţi, împreună cu o scădere a ratei de profit, a transformat cămătăria într-o instituţie larg acceptată în zilele noastre.
Cu toate astea, au existat nişte pierzători, chiar din rândul celor înstăriţi. Acest sistem avansat de selecţie a clienţilor eligibili a fost întins la maxim de către lăcomia bancherilor în general. Dobânzile prea mari au dus la un recul între cei care nu au reuşit în afaceri. Riscul acordării de împrumuturi cu dobândă pentru bogaţi era mai mic. Însă atunci când un bogat ajunge în faliment, el are mult mai multe pârghii de denunţare a acestor practici. Astăzi se recunoaşte că dobânzile rezonabile sunt de sub 5 %, iar cele la risc sunt cele peste 10 %. Probabil că cele practicate de Rothschild şi alţii erau peste 10 %. Aşa se face că, la sfârşitul secolului al 19-lea, toate practicile capitaliste incorecte faţă de omul simplu s-au convertit într-un nou antisemitism.
La fel ca şi în cazul Rockefeller la începutul secolului al 20-lea în SUA, ostilitatea faţă de dinastia Rothschild a atins cote uriaşe la sfârşitul secolului al 19-lea. Şi, odată cu ea, însăşi antisemitismul a re-explodat, deoarece membrii ei erau evrei. Cămătăria a fost punctul nodal al acestui conflict social, iar dinastia Rothschild a fost chiar prima vizată, având filiere importante la Londra, la Viena, la Paris şi la Madrid. Toată Europa a devenit din ce în ce mai antisemită, în special Germania.
Faptul că aceste experimente sociale ale dinastiei Rothschild s-au răsfrânt asupra întregii etnii iudaice este de regretat. Trebuie spus în continuare aici, spre a combate antisemitismul, care încă e activ în lume, că evreul simplu însuşi a detestat şi încă detestă aceste practici ale co-etnicilor lor bogaţi. Acesta a primit şi el cultura iudaică din tată în fiu şi nu a dus cămătăria la nivelul odios care s-a practicat în Evul Mediu sau chiar în perioada capitalismului timpuriu. Plus că, în antichitate, atunci când iudaismul a fost fondat, nu erau posibile dobânzi aberante specifice cămătăriei moderne.
Deşi dinastia Rothschild în Europa a început în Germania, la Frankfurt, prin Mayer Amschel Rothschild, care a fondat prima bancă a familiei în secolul al 18-lea, la începutul secolului XX dinastia controla doar prin interpuşi sistemul bancar din această ţară. Se ştie că cei 4 urmaşi ai lui Mayer Amschel Rothschild au plecat în cele 4 mari centre urbane menţionate mai sus, fondând acolo sisteme bancare. Dar nu se ştie ce s-a întâmplat cu banca familiei de la Frankfurt. E posibil ca toată linia genealogică să se fi întrerupt acolo sau ca unul dintre fiii lui Mayer Amschel Rothschild să controleze sistemul bancar prusac printr-un interpus. Cert este că Germania a dezavuat numele Rothschild, şi odată cu el întreaga cultură iudaică.
Antisemitismul s-a răspândit apoi în toată lumea, inclusiv SUA. Atacurile ideologice la adresa practicii dobânzii erau atacuri directe asupra mentalităţii capitaliste. Această ostilitate populară avea efecte negative asupra mediului de afaceri, care era tras astfel în jos. Una dintre soluţiile adoptate de sistemul capitalist este adoptarea unor dobânzi de sub 5%, adică un profit mai mic pentru creditori. Alta a fost cea a retragerii în umbră prin schimbarea numelui, sau păstrarea numelui mamei a urmaşilor. Aşa ceva a dus la dispariţia numelor acestor două dinastii în afara atenţiei publice. În locul lor au apărut miliardari noi, proveniţi din oameni comuni, aşa cum îi prezintă revista Forbes. Observăm că aceeaşi strategie de evaporare în neant se practică astăzi de către cei care se numesc politicieni. După ce-şi termină mandatul ei se retrag în neantul atenţiei publice, sistemul mizând astfel pe uitarea generală.
Această retragere subită din viaţa şi atenţia publică a marilor industriaşi şi bancheri, transformarea lor în umanişti caritabili, asemenea Mariei Magdalena, după ce o viaţă întreagă au adus foarte multă suferinţă şi moarte în jurul lor, este probabil cel mai important act de dezinformare publică din istorie. Aceasta a fost urmată de altele, secundare acestui scop de a abate atenţia opiniei publice dinspre aceste 2 cele mai bogate familii din istoria ultimelor 3 secole. Toată cultura contemporană este plină de astfel de dezinformări secundare şi terţiare cu privire la aceste dinastii şi ascunderea sclavagismului mascat ce se ascunde în spatele capitalismului, ca sistem social. Despre unele dintre ele am scris deja în trecut, precum sistemul electoral , cel de divertisment şi cel financiar . Iată că voi încorpora aceste scrieri în acest text mai amplu.
Una dintre aceste dezinformări secundare pentru acoperirea ascunderii acestor dinastii este presupusul control politic internaţional pe care l-a avea francmasoneria, şi a sectei fantomatice ruptă din ea, Illuminati. Aceste entităţi au fost cultivate sistematic tocmai cu scop de paravan ideologic al acestor familii. Pe lângă miliardarii redaţi de Forbes, ele ocupă locul gol lăsat de retragerea acestor dinastii, care îi deţin pe toţi. În realitate, originea francmasoneriei se pierde undeva în Evul Mediu şi ţinteşte însuşi creştinismul, respectiv cavalerii templieri (The Knights Templar) Aceştia au fost acuzaţi de averi fabuloase şi acesta a fost punctul comun cu adevăratele averi fabuloase din secolul al 19-lea ale celor două familii Rothschild şi Rockefeller. Observăm cum printr-o dibăcie dezinformaţională absolut incredibilă, francmasoneria şi Illuminati au aruncat vina bogăţiilor imense către biserică şi creştinism, deşi acestea au fost primele care au condamnat principiul capitalist al cămătăriei, fie ea moderată sau draconică. Asemenea folosirii forţei adversarului în Aikidō, teoria francmasoneriei şi Illuminati aruncă vina neosclavagismului capitalist pe singura instituţie care a apărat cât de cât sclavul, creştinismul. Din păcate, foarte mulţi au căzut pradă acestei dezinformări majore.
Pentru ceilalţi, majoritatea, numai pronunţarea acestor nume este semn de „conspiraţie”, căreia dezinformarea sistematică din ultima jumătate a secolului al 20-lea şi începutul celui al 21-lea i-a dat aspect de ceva aproape de delirul psihotic. O astfel de operă de artă în materie de dezinformare s-a putut face cu ajutorul unui instrument social crucial pentru capitalism: spionajul, numit şi servicii secrete (intelligence) . Pentru a desluşi adevărul de minciună în acest păienjeniş dezinformaţional e nevoie de stabilirea unor metode solide de investigaţie, pe care le voi descrie în următoarea secţiune .
Dezinformarea este varianta de castă sadică a ceea ce psihanaliza clasică numeşte „mecanisme de apărare ale Eului” observate iniţial de Sigmund Freud în psihicul pacientului nevrotic. Dimpotrivă, pentru abuzatorul sadic aceste „mecanisme de apărare ale Eului” devin „mecanisme de atac asupra sclavului”. Spre deosebire de realitatea introvertită a nevroticului, activă la ceea ce Freud numea „Inconştient”, dimpotrivă realitatea psihică a stăpânului sadic este una expansivă, perfect conştientă, asumată şi urmărită sistematic prin cooperare de castă prin principalul instrument de control al executanţilor de ordine, respectiv spionajul civil. În acest capitol voi analiza cele mai stringente exemple de dezinformare ale istoriei umanităţii, culminând cu tehnicile avansate ale spionajului civil contemporan de distorsionare ale opiniei publice relativ la evenimente istorice şirealităţi sociale.
2.5.4.1. Dezinformarea: una dintre cele 3 caracteristici ale sclaviei
Mecanismul sclaviei, ca executare de ordine în folosul cuiva aflat pe o scară socială superioară , are trei componente esenţiale:
- ameninţarea cu represalii în cazul refuzului executării ordinelor;
- beneficiile superioare în cazul acceptării executării lor;
- lipsa de alternativă în faţa cererii de executare.
Evoluţia dezinformării în raportul cu celelalte 2 caracteristici ale sclaviei
Evoluţia sclaviei din antichitate până în prezent se referă la câte un reper specific pentru aceste trei caracteristici, respectiv cea clasică, cea medievală şi cea capitalistă; prima insistă pe represalii; cea de-a doua pe promisiunea atingerii fericirii supreme într-o lume de dincolo; ultima foloseşte crearea artificială de iluzii, adică dezinformarea.
Fiecare dintre aceste caracteristici este folosită într-un dozaj specific în fiecare din cele 3 aceste forme. Sclavagismul clasic are ca principală caracteristică ameninţarea, însă şi el a folosit dezinformarea, prin reducerea valorii vieţii umane la cea de sub-om. Nu există un subom, însă şi noi contemporanii avem tendinţa de a reduce oponentul ideologic, concurentul, adversarul sau duşmanul la animal, sau la inferior uman. Deşi avem compasiune pentru persoanele defavorizate sau cu dizabilităţi fizice şi psihice, totuşi folosim cuvinte ca „handicapatule!”, „retardatule!” , „nebunule!” şi multe altele pentru a ne scoate rivalul din starea de concurenţă cu noi.
O perioadă, sclavia clasică a fost o pedeapsă prin care cineva îi recupera un prejudiciu. Hoţul, de la care nu mai putea fi recuperat bunul furat, era obligat să muncească în folosul păgubaşului pentru a-şi recupera paguba. Dacă paguba era un obiect sau o proprietate, atunci durata sclaviei era şi ea limitată. Însă dacă pierderea era o persoană dragă, păgubaşul putea cere sclavia pe viaţă pentru ucigaş, pe măsura valorii inestimabile a vieţii pierdute. La prima vedere o astfel de opţiune pare legitimă, însă de fapt ea are aspect de afacere. Aşa ceva înseamnă că însuşi stăpânul negociază viaţa persoanei dragi în scop comercial, economic; prin urmare, el însuşi nu recunoaşte caracterul inestimabil al vieţii pierdute, preschimbând-o în scopul propriei comodităţi de a fi slujit de sclav.
Aşa se face că ulterior s-au făcut războaie exclusiv pentru „recrutarea” sclavilor. Pornind de la ideea iniţială de restaurare a unui prejudiciu, războiul şi pirateria au fost recunoscute în timpul antichităţii greco-romane ca preocupări demne, onorabile. Justificarea sclaviei se făcea prin „restaurarea” ameninţării pe care popoarele atacate le-o făceau atacatorilor, apărându-se. În aceeaşi notă, poliţia astăzi are dreptul (!!!) de a te abuza, iar orice fel de ripostă este declarată drept crimă. Aşa ceva este un exemplu al caracteristicii de dezinformare tipice sclaviei.
Caracteristica beneficiilor personale în urma executării ordinelor se poate regăsi în toate cele 3 forme de sclavie: în cea clasică beneficiile constau în salvarea vieţii proprii şi a integrităţii corporale; în cea medievală acestea constau în fericirea din viaţa de apoi, iar în cea industrială ele constau în bunăstare, abundenţă şi chiar risipă, ceea ce creează falsa iluzie a bogăţiei. Pe măsură ce caracteristica dezinformaţională creşte, ca evoluţie globală a societăţii scade cea a represaliilor în cazul refuzului executării ordinelor. Însă cele două pot merge mână în mână aşa cum este cazul cu crearea artificială de războaie , făcute în principal pentru a ameninţa voalat supuşii şi de a le declanşa experienţele sclavagist-clasice traumatice ale secolelor şi mileniilor trecute.
Dezinformarea tradiţională este o reacţie inconştientă pe care psihanaliza a definit-o sub formula de „formaţiune reacţională”, o obiectivare rudimentară a crimei sclaviei, o justificare a sa. Teoria lui Aristotel despre beneficiile sclaviei prin sporirea libertăţii superioare a stăpânului ca urmare a folosirii sclavilor, poate fi contrazisă cu argumente şi mai solide, după cum a şi fost. Spre deosebire de această justificare rudimentară, dezinformarea din sclavia industrială are un aspect profesional, cu profesionişti care se ocupă de falsificarea datelor şi a istoriei, ca primă şi cea mai importantă îndeletnicire. Crearea artificială a unui război sau a unui eveniment ce schimbă opinia publică este un produs complex de dezinformare la care contribuie psihologi şi sociologi, ce sondează opinia publică.
Dezinformări cu privire la dinastia Rockefeller
Probabil că cea mai mare dezinformare din istorie este dispariţia subită din prim-planul internaţional al dinastiilor Rothschild în Europa şi Rockefeller în SUA. John D. Rockefeller se crede că ar fi fost cel mai bogat om din istorie. Dinastia Rothschild a controlat sistemul bancar european în secolele 18 şi 19. Aceste familii au fost cele mai bogate în secolul 19, dispărând pur şi simplu ca prin minune în secolul al 20-lea, fără să fi fost supuse unui jaf sau să se fi prăbuşit sistemul politic în care activau. Aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată în istorie; patricienii romani au sărăcit pentru că întreg imperiul roman s-a prăbuşit; la fel şi feudalii medievali, după înflorirea epocii industriale. Într-un sistem social constant, bogaţii au devenit constant şi mai bogaţi. Produsul de dezinformare au încercat cu mare succes până acum să convingă opinia publică de faptul că aceste dinastii ar fi dispărut subit, fără ca sistemul social în care s-au dezvoltat (capitalismul) să se fi prăbuşit. Această dezinformare a prins pentru un secol pentru majoritatea cetăţenilor. Doar o mână de sceptici nu au crezut-o şi au continuat să arate cu degetul spre aceste reale vârfuri ale puterii.
Nu există date clare în mediul public care să ne indice valoarea averilor lor, şi nu există unanimitate între cei care au abordat acest subiect . De exemplu „The gentleman’s journal” l-a cotat pe John D. Rockefeller la o avere de 336 miliarde de dolari , dar revista Forbes l-a cotat la doar 21 miliarde . Tocmai faptul că nu există aceste date, de interes crucial pentru opinia publică, lasă de bănuit că aşa ceva este un produs de manipulare ideologică. Aceste date au fost şterse deliberat.
Însă nu au putut fi şterse datele despre influenţa acestor oameni prin averea lor asupra mediului politic. Istoria a fost falsificată în unele părţi însă sunt multe altele care au rămas, şi despre care voi scrie mai departe şi în acest articol şi în următoarele. De exemplu, la începutul secolului 20 în SUA, jurnalista Ida Tarbell a scris adevărate tablete împotriva practicilor dubioase ale companiei Stadard Oil, deţinută de Rockefeller, în revista McClure's. Aceste articole au fost apoi publicate împreună, devenind celebra carte „Istoria Companiei Standard Oil”
Aproximativ în aceeaşi perioadă, Iosif Stalin îşi trimitea argaţii să-şi elimine într-un mod brutal criticii, practică rămasă comună pentru dictaturile comuniste din perioada sa. Spre deosebire de aceste practici tipice pentru sclavia clasică, dimpotrivă, John D. Rockefeller a preferat să investească în curăţirea imaginii sale, donând o parte din avere pe acte caritabile, contracarând astfel de opinii dezaprobatoare despre practicilor sale dubioase. De asemenea, el a construit centrul Rockefeller în New York, un ansamblu comercial şi cultural ce a devenit simbolul prosperităţii. Sponsorizând artişti şi savanţi, el a justificat astfel aceste practici prin investirea în viitorul umanităţii.
Pe lângă aceste acţiuni de spălare a imaginii publice, compania sa „Standard Oil” a fost fărâmiţată în unele mai mici şi altele tot cu aspect de gigant precum Exxon (iniţial Esso). O astfel de măsură pare o pedeapsă, însă ea a fost menită să rupă din asocierea cu vechiul renume al „Standard Oil”, dar să şi contracareze ideile tipice despre infailibilul magnaţilor în faţa justiţiei şi a legislaţiei. La peste 100 de ani de la articolele Idei Tarbell, foarte puţină lume face asocieri între Exxon şi Standard Oil, după cum puţini au auzit de Ida Tarbell. Majoritatea au auzit de un fel de Isus al capitalismului pe pământ, care a construit centrul Rockefeller. Toate acestea au fost produsul unui uriaş proces de dezinformare generală, unde beneficiile unei practici neosclavagiste au fost împărţite cu formatorii de opiniei, pentru a contracara dezavantajele pentru victimele acestor practici.
John D. Rockefeller a investit în imagine pentru a-şi salva numele şi de a-l face nemuritor în istorie. Dar chiar şi aşa, urmaşii săi au renunţat până la urmă la nume. Fiul său David Rockefeller a rămas în istorie nu ca urmaşul său la conducerea Exxon (deşi legăturile cu ea nu sunt excluse) ci mai curând ca funcţionar modest în sistemul bancar (în anii 1970 a fost preşedintele Chase Manhattan Bank). Iată că până la urmp, odată cu moartea sa în 2017, sistemul dezinformaţional capitalist vrea să ne convingă că dinastia Rockefeller s-a încheiat. De fapt, ea şi-a schimbat numele în nume mai mici, aflate pe undeva pe la coada topului miliardarilor din topul celor mai bogaţi oameni din lume.
Dezinformări cu privire la dinastia Rothschild
Fiind o familie mai veche, cu originea în Europa, cea mai mare parte a membrilor dinastiei Rothschild a preferat să îşi schimbe numele decât să facă acte caritabile de spălare a imaginii, aşa cum a făcut John D. Rockefeller. E aproape imposibil să găsim date publice despre această tranziţie, dar cert este că, asemenea dinastiei Rockefeller, niciun Rothschild nu se mai află în topul miliardarilor. Au rămas o bancă în Paris cu acest nume, şi alte personaje insipide, care ne manipulează să credem că dinastia efectiv ar fi dispărut.
Dinastia Rothschild poate fi creditată cu implementarea sistemului bancar modern. Ea a reuşit adaptarea a cămătăriei pe scară largă prin sistemul dobânzilor bancare, şi astfel însuşi apariţia capitalismului. Până la dinastia Rothschild, dobânda se numea cămătărie, şi era rău văzută de opinia publică, în special de biserică. Au rămas adânc tipărite în istorie problemele sociale cu cămătăria care au existat în Evul Mediu. A lua dobândă pentru împrumut bănesc sau orice fel de ajutor, este de fapt o sclavie mascată. Omul simplu recurge la împrumut bănesc, sau de altă natură, din nevoi acute, precum sănătatea sau chiar supravieţuirea; dacă acest ajutor se returnează într-o cantitate mai mare decât cea iniţială, atunci el e silit să muncească mai mult pentru achitarea sa. Presiunile de achitare trebuie să fi fost foarte mari, dacă s-a ajuns la puternice mişcări sociale împotriva cămătarilor. Această practică a dus chiar la linşarea cămătarilor, în special evrei, dar şi creştini.
Religia iudaică a permis cămătăria însă creştinismul a condamnat-o vehement. Creştinismul a fost o reacţie a marginalilor, în special a sclavilor, faţă de sclavagismul clasic greco-roman. Reinventarea lui sub aripa creştinismului oficial a dus la aceste uriaşe probleme de natură doctrinară. Biserica a fost obligată să condamne cămătăria datorită doctrinei esenţialmente anti sclavagism clasic a creştinismului, cu toate că unii clerici mai lacomi o practicau cu ipocrizie. Dar rivalitatea dintre religiile creştină şi iudaică a dus la sprijinul bisericii pentru condamnarea în bloc a iudaismului şi evreilor. De aceea cămătăria s-a practicat clandestin. Dinastia Rothschild nu doar că a reuşit să o combine cu sistemul bancar, dar a şi făcut-o acceptabilă de creştinism. Ei au înţeles că problemele vin de la faptul că debitorii erau săraci şi au direcţionat creditele către cei înstăriţi. Această găselniţă se practică de bănci inclusiv astăzi pentru a evita creditele neperformante. Garanţiile pe care banca le cere face o astfel de selecţie între cei predispuşi la revoltă după ce ajung în insolvenţă şi sunt executaţi silit.
Până la dinastia Rothschild, sistemul bancar se reducea la asigurarea plăţilor, fiind secundar unor schimburi comerciale. Etimologia cuvântului „bancnotă” se referă la un fel de cec, adică un bilet, prin care cel ce deţinea valori în bancă îi cerea băncii, să îi ofere o parte din ele celui căruia i se dăduse acest bilet. Dacă un comerciant vrea să cumpere o cantitate de marfă aflată în locul X, dar aurul său, sau alte obiecte de valoare cu care o poate cumpăra, se află în locul Y, aflat la sute de mii de kilometri de X, afacerea nu se poate încheia pentru că durează până când tranzacţia se face. Metoda banc-notelor a fluidizat această tranzacţie, banca garantând vânzătorului faptul că aceste obiecte de schimb îi vor reveni. Timp de câteva secole şi până astăzi, bancnotele au funcţionat ca monede nu doar pentru comercianţi, dar pentru întreaga comunitate, fiind garantate de rezerva de aur din banca ce le-a emis.
Dinastia Rothschild a reuşit să încorporeze cămătăria în acest proces. Ea a avut astfel inspiraţia să împrumute cu bani nu pe omul simplu, ci pe cei înstăriţi. Omul simplu era predispus la a rămâne insolvabil şi de a nu-şi putea recupera creanţele, cu problemele sociale din Evul Mediu. Dimpotrivă, cei înstăriţi puteau plăti dobânzi mai mari, şi riscau mai rar insolvenţa.
Capitalismul a luat puternic avânt astfel şi, odată cu el, multele lucruri bune pe care le-a adus, printre care creşterea populaţiei globale şi al nivelului de trai. Pentru cei bogaţi returnarea dobânzii nu este o problemă. Ei nu se împrumută din motive de supravieţuire, ci din interesul de a-şi spori averea, de a porni o afacere. Chiar şi dacă afacerea devine un fiasco, dobânda nu-i afectează la fel ca pe cei săraci. Da, ei pot pierde o parte din avere, poate chiar pe toată, în situaţii mai rare. Dar, în acest caz, ei ajung oameni de rând, nu sclavi clasici îndatoraţi creditorului, precum în cazul săracilor care se împrumută. Din această experienţă bogatul poate învăţa fie că nu se pricepe la afaceri, sau, dimpotrivă, poate învăţa să facă mai bine data viitoare. De aceea, o practicare a cămătăriei între cei înstăriţi, împreună cu o scădere a ratei de profit, a transformat cămătăria într-o instituţie larg acceptată în zilele noastre.
Cu toate astea, au existat nişte pierzători, chiar din rândul celor înstăriţi. Acest sistem avansat de selecţie a clienţilor eligibili a fost întins la maxim de către lăcomia bancherilor în general. Dobânzile prea mari au dus la un recul între cei care nu au reuşit în afaceri. Riscul acordării de împrumuturi cu dobândă pentru bogaţi era mai mic. Însă atunci când un bogat ajunge în faliment, el are mult mai multe pârghii de denunţare a acestor practici. Astăzi se recunoaşte că dobânzile rezonabile sunt de sub 5 %, iar cele la risc sunt cele peste 10 %. Probabil că cele practicate de Rothschild şi alţii erau peste 10 %. Aşa se face că, la sfârşitul secolului al 19-lea, toate practicile capitaliste incorecte faţă de omul simplu s-au convertit într-un nou antisemitism.
La fel ca şi în cazul Rockefeller la începutul secolului al 20-lea în SUA, ostilitatea faţă de dinastia Rothschild a atins cote uriaşe la sfârşitul secolului al 19-lea. Şi, odată cu ea, însăşi antisemitismul a re-explodat, deoarece membrii ei erau evrei. Cămătăria a fost punctul nodal al acestui conflict social, iar dinastia Rothschild a fost chiar prima vizată, având filiere importante la Londra, la Viena, la Paris şi la Madrid. Toată Europa a devenit din ce în ce mai antisemită, în special Germania.
Faptul că aceste experimente sociale ale dinastiei Rothschild s-au răsfrânt asupra întregii etnii iudaice este de regretat. Trebuie spus în continuare aici, spre a combate antisemitismul, care încă e activ în lume, că evreul simplu însuşi a detestat şi încă detestă aceste practici ale co-etnicilor lor bogaţi. Acesta a primit şi el cultura iudaică din tată în fiu şi nu a dus cămătăria la nivelul odios care s-a practicat în Evul Mediu sau chiar în perioada capitalismului timpuriu. Plus că, în antichitate, atunci când iudaismul a fost fondat, nu erau posibile dobânzi aberante specifice cămătăriei moderne.
Deşi dinastia Rothschild în Europa a început în Germania, la Frankfurt, prin Mayer Amschel Rothschild, care a fondat prima bancă a familiei în secolul al 18-lea, la începutul secolului XX dinastia controla doar prin interpuşi sistemul bancar din această ţară. Se ştie că cei 4 urmaşi ai lui Mayer Amschel Rothschild au plecat în cele 4 mari centre urbane menţionate mai sus, fondând acolo sisteme bancare. Dar nu se ştie ce s-a întâmplat cu banca familiei de la Frankfurt. E posibil ca toată linia genealogică să se fi întrerupt acolo sau ca unul dintre fiii lui Mayer Amschel Rothschild să controleze sistemul bancar prusac printr-un interpus. Cert este că Germania a dezavuat numele Rothschild, şi odată cu el întreaga cultură iudaică.
Antisemitismul s-a răspândit apoi în toată lumea, inclusiv SUA. Atacurile ideologice la adresa practicii dobânzii erau atacuri directe asupra mentalităţii capitaliste. Această ostilitate populară avea efecte negative asupra mediului de afaceri, care era tras astfel în jos. Una dintre soluţiile adoptate de sistemul capitalist este adoptarea unor dobânzi de sub 5%, adică un profit mai mic pentru creditori. Alta a fost cea a retragerii în umbră prin schimbarea numelui, sau păstrarea numelui mamei a urmaşilor. Aşa ceva a dus la dispariţia numelor acestor două dinastii în afara atenţiei publice. În locul lor au apărut miliardari noi, proveniţi din oameni comuni, aşa cum îi prezintă revista Forbes. Observăm că aceeaşi strategie de evaporare în neant se practică astăzi de către cei care se numesc politicieni. După ce-şi termină mandatul ei se retrag în neantul atenţiei publice, sistemul mizând astfel pe uitarea generală.
Această retragere subită din viaţa şi atenţia publică a marilor industriaşi şi bancheri, transformarea lor în umanişti caritabili, asemenea Mariei Magdalena, după ce o viaţă întreagă au adus foarte multă suferinţă şi moarte în jurul lor, este probabil cel mai important act de dezinformare publică din istorie. Aceasta a fost urmată de altele, secundare acestui scop de a abate atenţia opiniei publice dinspre aceste 2 cele mai bogate familii din istoria ultimelor 3 secole. Toată cultura contemporană este plină de astfel de dezinformări secundare şi terţiare cu privire la aceste dinastii şi ascunderea sclavagismului mascat ce se ascunde în spatele capitalismului, ca sistem social. Despre unele dintre ele am scris deja în trecut, precum sistemul electoral , cel de divertisment şi cel financiar . Iată că voi încorpora aceste scrieri în acest text mai amplu.
Una dintre aceste dezinformări secundare pentru acoperirea ascunderii acestor dinastii este presupusul control politic internaţional pe care l-a avea francmasoneria, şi a sectei fantomatice ruptă din ea, Illuminati. Aceste entităţi au fost cultivate sistematic tocmai cu scop de paravan ideologic al acestor familii. Pe lângă miliardarii redaţi de Forbes, ele ocupă locul gol lăsat de retragerea acestor dinastii, care îi deţin pe toţi. În realitate, originea francmasoneriei se pierde undeva în Evul Mediu şi ţinteşte însuşi creştinismul, respectiv cavalerii templieri (The Knights Templar) Aceştia au fost acuzaţi de averi fabuloase şi acesta a fost punctul comun cu adevăratele averi fabuloase din secolul al 19-lea ale celor două familii Rothschild şi Rockefeller. Observăm cum printr-o dibăcie dezinformaţională absolut incredibilă, francmasoneria şi Illuminati au aruncat vina bogăţiilor imense către biserică şi creştinism, deşi acestea au fost primele care au condamnat principiul capitalist al cămătăriei, fie ea moderată sau draconică. Asemenea folosirii forţei adversarului în Aikidō, teoria francmasoneriei şi Illuminati aruncă vina neosclavagismului capitalist pe singura instituţie care a apărat cât de cât sclavul, creştinismul. Din păcate, foarte mulţi au căzut pradă acestei dezinformări majore.
Pentru ceilalţi, majoritatea, numai pronunţarea acestor nume este semn de „conspiraţie”, căreia dezinformarea sistematică din ultima jumătate a secolului al 20-lea şi începutul celui al 21-lea i-a dat aspect de ceva aproape de delirul psihotic. O astfel de operă de artă în materie de dezinformare s-a putut face cu ajutorul unui instrument social crucial pentru capitalism: spionajul, numit şi servicii secrete (intelligence) . Pentru a desluşi adevărul de minciună în acest păienjeniş dezinformaţional e nevoie de stabilirea unor metode solide de investigaţie, pe care le voi descrie în următoarea secţiune .
Postări
