Acest articol este continuarea celui „
Emiratele Arabe Unite la bienala de la Venetia“ scris pe „Baldovin arte”, in care deplangeam prezenta unui pavilion ciudat, nefiresc la Bienala de la Venetia din acest an. Pavilionul EAU pare ca nu gusta pe de-a-ntregul arta contemporana dar totusi se folosesc de ea pentru o ciudata campanie publicitara. Rezultatul a fost o atitudine de genul „hai sa facem o jumatate de pas in casa voastra sa va spunem ce mult ne place noua in afara casei voastre!”. Stiu ca arta contemporana s-a jucat deseori cu acest tip de atitudine, vanzand fecale sau realizand gesturi absurde. Dar, parca astfel de manifestari consemnate vin cumva dintr-un suflet deprimat si dezinteresat si nu dintr-unul cuprins de o lacomie comerciala maladiva. Tocmai de asta acesti artisti sunt priviti altfel, cu mai multa ingaduinta. Dimpotriva, probabil ca autoritatile EAU au auzit ca un pavilion la Bienala de la Venetia costa ceva mai mult decat un panou in centrul orasului sau o reclama in audienta maxima. Si iata cum intra EAU in tendintele artei contemporane! Suntem in 2009, suntem intr-un an de criza, si iata ca se poate trece un pic cu vederea lipsa unui cadru cultural tipic, se poate un pic cosmetiza (performativ) acest tip de campanie publicitara, si astfel se mai poate rotunji bugetul bienalei. Banul face orice.
In alte tari e mare concurenta intre artisti pentru a expune la Bienala de la Venetia. Iata ca, in cazul EAU, nu numai ca nu exista o astfel de concurenta dar nu exista nici macar o traditie culturala specifica bienalei . Nu-i nimic - se poate actiona dupa planul Gheorghe Gheorghiu din Romania. Inventam niste artisti sa dea bine la industria turismului la fel cum s-a facut in anii 50 in Romania cand, odata cu inlocuirea burghezilor din posturile cheie, s-au creat pe banda rulanta doctori, academicieni, ofiteri etc. Oricum, dupa cele scrise aici, eu sunt sigur ca, inclusiv in societatile “drepte” din lumea civilizata, multe astfel de posturi sunt la fel de artificial create ca si cele de tip Gheorghiu, pentru a da o forma mai umana vechii aristocratii.
In ceea ce ma priveste, incep sa percep arta din ce in ce mai mult ca pe o supraevaluare si chiar o evaluare artificiala a unor oameni recunoscuti drept artisti, in situatia in care „orice om e un artist“. Evident, trebuie facuta eterna precizare cum ca unii sunt artisti mai slabi si altii, mai putini la numar, mai buni. Dintre cei buni se aleg cativa, si mai putini, carora li se atribuie statutul de artisti geniali. Ei sunt selectati de principi, regi, burghezi, corporatii si curatori pentru a le reprezenta imaginea. Viceversa e la fel de valabila : fara alti principi, alti regi, alti burghezi etc., ce vor sa compromita imaginea primilor, nu ar exista nici artistii cu celebritate postuma ca Rembrandt, Jackson Pollock sau Van Gogh. Intre artistii mai buni de genul celor de mai sus si „orice om”, care e artist (mai slab), exista la nivel cultural o diferenta radicala ci nu una de grad, asa cum lasa sa se vada terminologia. Aici intervine sistemul, aici intervine cultura. Ea preia o astfel de diferenta si o supraevalueaza nelimitat, transformand-o in diferenta dintre bun si rau, lumina si intuneric, geniu si cersetor.