Loading...

22 august 2009

Legile 2. Un caz printre atatea altele de aplicare discriminatorie a legilor



Ce e cel mai perfid in toate sistemele de legi cate au existat e faptul ca ele se prezinta ca un schimb economic liber. Totul pare un schimb corect: eu iti dau tie statule obligatia mea iar tu imi dai mie niste drepturi. In realitate acest presupus schimb ascunde o mare escrocherie generalizata. Cele mai multe din libertati sunt abstracte si care mai de care mai neaplicabile pentru omul de rand. Asa cum s-a vazut in articolul precedent ele sunt superfluu expuse in codurile de legi sunt puse doar formal si se aplica doar pentru o anumita parte a cetatenilor. Daca toti cetatenii si-ar lua toate libertatile promise atunci sistemul s-ar colapsa instantaneu. Sa luam de exemplu banala si mult prea trambitata libertate de expresie care teoretic este o libertate de baza a civilizatiei occidentale. Daca mai luam in calcul ca tulburarile depresive in randul cetateanului de rand ating o incidenta de aproximativ 80% si daca ne imaginam o libera exprimare a nemultumirilor de orice fel a acestor sentimente depresive atunci ar trebui ca 80% din forta de munca sa protesteze nonstop. Ori un astfel de scenariu ar duce efectiv la colapsarea sistemului social deoarece sclavii ar protesta in loc sa munceasca si sa fie productivi. Sistemul trebuie sa intervina si sa manipuleze expresia in asa fel incat libertatea promisa sa nu fie chiar atat de libera. Iata cum libertatea de expresie are limitele ei care o face mai curand o caricatura de libertate decat o libertate autentica. Legea scrisa pe hartie este o hartie care oricand poate fi interpretata, manipulata si folosita discriminatoriu de cei ce o aplica. Orice prevede si ofera legea poate oricand fi anulat de o alta lege, prevedere sau masura guvernamentala daca asta e in favoarea neoarsitocratilor. Viceversa este la fel de valabila: orice abuz din partea autoritatilor condamnat de legile in vigoare poate fi legiferat de alte legi sau masuri guvernamentale. Votul electoral realizat odata la cativa ani vine apoi sa ia pulsul reactiei sclavilor la o astfel de masura riscanta. Daca nemultumirea e prea mare atunci opozitia va incerca sa o absoarba si astfel sistemul sa continue in forma sa neschimbata dar mereu „schimbatoare”. Faptul ca presedinte al SUA a ajuns un negru este un drept in plus pe care sistemul l-a oferit sclavilor in situatia in care increderea cetateanului de rand in sistem se afla in scadere progresiva in special dupa guvernarea Bush. Sistemul a oferit o alta iluzie sclavilor in schimbul docilitatii si suspendarii revoltei. Urmeaza alte iluzii aruncate pe piata si vad ca deja se contureaza imaginea primei femei presedinte in persoana lui Hilary Clinton o alta premiera menita sa creeze iluzii. Dar despre asta voi scrie in amanunt intr-unul dintre articolele urmatoare.



Modul in care functioneaza legile se poate observa destul de clar in documentarul „The 911 Chronicles Part One Truth Rising” unde la minutul 7 se poate vedea aici cum autorul sau, Luke Rudkowski este discret hartuit de acei politisti pentru a-l impiedica sa isi exprime parerea despre atentatele din septembrie 2001 pe care el le considera provocate din interior, o cacialma pentru a porni apoi o campanie militara in Irak. Evident ca in legislatia SUA dreptul la libera exprimare este garantat. In mod normal politia ar fi trebuit sa il protejeze pe acest om in exercitarea unui astfel de „drept”. Acel om nu facea nimic rau cu protestul sau deci nu se poate invoca o interventie de prevenire a unor astfel de fapte periculoase pe care el le-ar fi facut. N-or fi ei foarte destepti politistii dar, macar ca defect profesional, cam stiu un pic de legislatie, stiu ca nu e bine sa iti arati inutil puterea. E simplu sa ne dam seama ca un astfel de politist cu grad inferior, cu munca de teren nu si-ar fi permis de unul singur sa il ia la intrebari pe personajul nostru incalcand practic legea si riscand sa fie sanctionat si condamnat de presa. Cineva i-a ordonat sa „rezolve problema”. Acel cineva probabil ca a primit si el ordine de la cineva si mai sus plasat si nu e chiar greu sa mergem pe firul situatiei si sa gasim originea unui astfel de ordin.

Iata cum „cea mai mare democratie” foloseste mijloacele dictaturii in mod mascat. Evident, jurnalistul nostru atipic ar fi putut da in judecata politia sau pe politistul in cauza. Si, dupa un probabil destul de lung proces, dupa serviciile unui bun si costisitor avocat (sau avocati) ar fi castigat procesul. La prima vedere pare ca sistemul functioneaza perfect pentru cetatean, ca drepturile sale „sunt sfinte”. In realitate toata aceasta mascarada este o foarte eficienta si discreta metoda de negociere a libertatilor si drepturilor sclavului (garantate de constitutie).

Din punct de vedere statistic cetateanul simplu nu se implica intr-un astfel de lung si costisitor drum. E mult mai simplu pentru el sa „isi tina gura”. Iata cum „democratia” reuseste prin manipulare ceea ce face si dictatura cu forta bruta. Pe de alta parte dupa ce l-a folosit pe post de „carne de tun” in negocierea cu sclavii sistemul se poate debarasa de un astfel de politist sacrificandu-l pentru a-si mentine o buna impresie in ochii cetatenilor. Dupa aceea o campanie de presa sau vreo gratiere subita s-ar putea sa il reabiliteze. Daca totusi nimeni nu se induioseaza de soarta lui atunci… asta e! Asa merge treaba. Asta e jobul lui la fel ca si cel al politicianului: sa primeasca la un moment dat si efectele furiei sclavului. Este absolut fascinant cu cata abilitate reuseste sistemul sa asmuta sclavii unii impotriva altora si astfel sa deturneze furia multimii departe de cei pentru care lucreaza!

Un exemplu tipic pentru o astfel de situaţie se întâmplă în România de câtva timp încoace relativ la fostul general al armatei române Victor Atanasie Stănculescu. Pe acest general a picat măgăreaţa pentru crimele armatei asupra poporului în 1989 şi a fost condamnat la închisoare pentru acele crime în numele instituţiei care are în ameninţarea cetăţenilor şi eventuala înăbuşire în sânge a revoltei lor îndeletnicirea sa de bază.

Însă la momentul când scriam acest articol Stănculescu se bucura de o imagine bună în presă. Este prezentat ca un bătrânel inocent, senil şi bolnav „care numai pericol social nu e”. După câţiva ani de puşcărie e timpul pentru milă. Asta are o puternică rezonanţă în sufletul ambivalent al sclavului. Freud a spus-o clar şi răspicat: după ce îşi ucide stăpânul/ regele/tatăl originar sclavul e cuprins de o remuşcare astenică*. Dar se pare că deocamdată opinia publică a rămas indiferentă la încercările presei şi preferă să accepte găluşca ţapului ispăşitor care să ia asupra lui crimele armatei. Dar se pare că vor mai fi încercări.

Din păcate societatea civilizată contemporană nu poate trăi fără războaie şi îşi face în continuare provizii de imagine în care să încapă şi mentalitatea războiului ca justiţie universală (cea a opiniei publice) şi cea a războiului ca răzbunare personală pe cineva anume nu contează cine (cea a militarului propriuzis). Sistemul foloseşte armata principial pentru a juca pe tărâmul negocierii revolte sclavului şi e în stare să întărească pretextul fals al protejării propriului popor sau chiar a civilizaţiei de către „nedreptăţile primitive” chiar inventând pur şi simplu artificial conflicte în diferite părţi ale globului. Evident că în cazul Stănculescu sistemul încearcă să-şi salveze câinele de pază să arate grija pentru angajatul său pentru ca potenţialii luptători în Irak şi/sau bodyguarzi ai neoaristocraţilor în faţa furiei sclavilor să fie dispuşi să moară în misiune. Sistemul se află într-o situaţie absolut jenantă în negocierea sorţii unuia ca Stănculescu. Mai întâi condamnarea lui pentru crima de a trage în propriul popor demoralizează sadismul inerent oricărui militar care se vede în situaţia de a fi condamnat „daca îşi face meseria” ceea ce va cântări greu la recrutarea noilor mercenari militari în viitor. Pe lângă riscul iniţial acceptat de a pieri în luptă un astfel de potenţial recrut se vede şi pus în situaţia de a-şi pierde şi onorurile, ba chiar de a fi trimis un pic la răcoare. Apoi societatea civilă şi opinia publică îşi poate schimba radical opinia faţă de „eroii militari” în situaţia în care crimele din 1989 ar fi total muşamalizate. Asta înseamnă că nu toţi sunt egali în faţa legii şi că unii pot scăpa bine mersi chiar dacă au ucis.

Deocamdată se dă şpagă în România pentru a prinde un loc în batalioanele ce luptă din Irak. Dar s-ar putea ca în viitor copiii care merg astăzi în cluburi şi care strigă în gura mare peace &love să nu mai aibă apetit pentru a-şi vinde carnea sistemului. Şi asta înseamnă că vor refuza să mai lupte şi împotriva fraţilor lor sclavii în situaţia de revoltă. Aşa că o astfel de măsură de imagine merită făcută încă de pe acum. Iată cum separatele puteri în stat Ju$titia şi Pre$a conlucrează fiecare pentru a rezolva această problemă cât mai discret posibil. Deocamdată au eşuat în acest caz dar vor mai fi încercări. Să se arate totuşi că s-a făcut tot posibilul.

Scoaterea lui Stănculescu drept ţap ispăşitor seamănă flagrant de bine cu situaţia poliţistului care l-a împiedicat pe Luke Rudkowski să protesteze şi pe care mai întâi şefii l-au obligat să încalce legea prin ordinele pe care i le-au dat iar apoi îl scot vinovat prin intermediul justiţiei pentru fapta lui pentru a potoli revolta acestuia. Ăsta este destinul mercenarilor: sunt nişte cârpe ceva mai elegante cu care neoarsitocraţii îşi şterg mizeriile.

* Însă nu face parte din constituţia naturală a omului un astfel de sentiment aşa cum credea el. Pur şi simplu o astfel de remuşcare este consecinţa educaţiei sălbatice, a educaţiei supunerii la care este supus sclavul din fragedă pruncie.




Post Comment

5 comentarii:

Postati un comentariu

Nume

E-mail *

Mesaj *

If you want to receive the entries that I write

insert your e-mail address here and then push the button bellow:

Delivered by FeedBurner

Facebook