Loading...

30 noiembrie 2009

Evolutia conceptelor „destin” si „intamplare” in functie de evolutia statutului social al sclavului


Politeismul greco-roman pe care crestinismul l-a inlocuit in lumea credea fara echivoc ca zeii, oamenii liberi, sclavii si animalele s-ar afla pe registre ontologice absolut diferite, ermetice. Religiile si filosofiile antice au avut in conceptul de „destin” nucleul lor de aplicabilitate sociala. Societatea funcţiona exclusiv discriminatoriu. Nimeni nu putea scapa de destin, nici macar zeii. Sisif a fost cel care a incercat asta si s-a ales cu un vultur ce-i manca sistematic ficatul. O astfel de metafora e in masura sa arate ce i se poate intampla sclavului daca isi refuza soarta de a fi sclav. Numai ca de 2000 de ani incepand cu Isus si Spartakus sclavii de profesie au cam inceput sa se sinucida. Or acest lucru le cam stricau afacerile stapanilor. * Daca sinucigasii ar fi ramas doar cei 2 totul ar fi fost in regula, totul s-ar fi incadrat in limitele unei statistici favorabile. Insa acestia au raspandit doctrine cam nefavorabile printre sclavi si mercenarii din armata deopotriva.

Din acest moment teoria destinului religiilor antice a fost schimbata pe cea a liberului arbitru al crestinismului. Filosofii crestini insa au scris fara echivoc impotriva teoriei destinului dar asta nu inseamna ca umanitatea a putut scapa cu adevarat de destin. Diferenţa e ca incepand cu crestinismul era un pacat sa ai sclavi pe cand anticii acceptau deschis acest lucru. Insa era nevoie in continuare de munca sclavilor spre a cladi civilizaţia. Oricum, chiar daca nu a putut renunţa total la ideea destinului totusi sansa acordata intamplarii, hazardului a facut din crestinism o oferta mai buna pentru sufletul sclavului. Nu a fost cine stie ce castig pentru sclav insa a fost mai mult decat nimic. Daca pana atunci sclavul se impacase (sau nu) cu soarta de a fi sclav, mai nou el s-a impacat cu speranţa de a fi candva eliberat, mantuit. Cel puţin sclavul crestin nu a mai fost ucis daca refuza sa munceasca ci lasat in biserica si manastirea lui sa se roage si folosit la convingerea celorlalţi sclavi de anumite „invaţaturi” printre care si celebra „da-i cezarului ce-i al cezarului”.



Evident, promisiunea eliberarii nu a fost facuta in gura mare, fara echivoc ci mai voalat si mai inselator pentru ca se cam stia ca e o promisiune mincinoasa. Promisiunile demagogice ale politicienilor de astazi isi au originea in acest gen de promisiune pe care au forţat-o mai intai unii iudei iar apoi soldaţii romani. Cand e vorba de profit atunci legile si morala se pot usor modifica in asa fel incat sa devina faradelegi si imoralitate si sa le mai ramana doar numele din vechile forme. O fi fost ea sclavia considerata un pacat de catre noua religie dar se mai puteau da indulgenţe, se mai puteau rascumpara pacate, etc. In lumea civilizata sclavia clasica a fost eradicata total abia in secolul 19, la aproape 2 milenii de cand crestinismul o eradicase ideologic. Si atunci s-a intamplat astfel pentru ca era industriala a masinilor era mai profitabila. Masina putea lucra mai mult si mai exact. Noul cadru tehnologic putea in sfarsit sa scoata la iveala sentimentele morale ale umanitaţii. In loc de sclavul clasic legat in lanţuri si ameninţat avem muncitorul „liber” si doritor de mai mult. Chiar si asa, eliberarea juridica a sclavului nu a insemnat nici pe departe si eliberarea lui psihologica. „Moralele de sclav” si-au continuat inca stilul de viaţa care le-a facut sa supravieţuiasca secolelor si mileniilor: prin supunere. E trist de remarcat insa schimbarea cea mai importanta consta in principal in faptul ca stapanii au inţeles ca daca vor mai mult profit de pe urma sclavilor nu trebuie sa ii mai ameninţe ci doar sa le dea iluzia de egalitate, de nondiscriminare.

Odata cu crestinismul cultura occidentala a inceput un drum absurd, stufos si mincinos care poate fi sintetizat in maxima „Credo quia absurdum est” („Cred pentru ca e absurd”) . Din fericire umanismul insa a avut puterea sa revina prin niste figuri care au avut demnitatea si puterea sa infrunte minciunile gogonate ale autoritaţilor. Sistemului ideologic oficial a inceput sa crape si sa se clatine odata cu dubiile lui Hume, trecand prin criza descoperita de Kant si ajungand la concluziile radicale ale lui Nietzsche si demonstrate sistematic de Freud. Ideologia oficiala a continuat sa repare mereu si mereu aceste minciuni insa si si-a vazut orbeste de drumul ei inselator si inuman. Mincinoasele teorii ale dreptului, prevederile birocraţiei si declaraţiile politice inca fundamenteaza statul contemporan. Despre unele deja am discutat pe acest blog, urmeaza de analizat altele.

Teoriile antidestin au devenit mai pregnante pe masura ce libertatea sclavului a devenit mai mare in istorie. Teoreticienii profesionisti de astazi, inclusiv teoreticienii religiilor recunosc un rol minor al destinului in lume. Ateismul dimpotriva, l-a eradicat cu totul. Paradoxal, concepţia destinului este salvata tocmai de ambivalenţa originara a crestinismului care desi s-a luptat si se lupta cu teoria destinului totusi el este si cel care i-a fost salvatorul. In destin nu mai cred profesorii de filozofie de la universitaţi care deja au un statut privilegiat in societate si care au devenit popovaduitorii intamplarii si haosului. In destin cred mai nou sclavii contemporani pe care biserica ii educa asa cum i-a educat si acum 2000 de ani.



*Stiu ca religiosii vor spune ca de fapt Isus nu s-a sinucis si poate au dreptate din punct de vedere religios. Insa eu stiu in aceeasi maniera ca din punct de vedere practic si politic a refuza statutul de sclav si a declara ca stapanul nu are nici o putere asupra ta asa cum au facut cei doi asta ar fi insemnat pur si simplu sinucidere curata. La fel si in cazul celor pusi sa aleaga intre a fi ucisi de fiare in arena sau a se lepada de credinta. Tot un fel de sinucidere e. Adica daca cineva intra in cusca leului stiind ca acolo e un leu si e apoi ucis de leu asta nu mai e accident, intamplare nefericita ci tot o sinucidere. Ca dupa aceea sistemul s-a adaptat la aceste doctrine si sinuciderea a devenit dintr-o data cel mai mare pacat asta e o alta poveste pusa spre analiza in viitoarele articole.




Post Comment

1 comentarii:

Postati un comentariu

Nume

E-mail *

Mesaj *

If you want to receive the entries that I write

insert your e-mail address here and then push the button bellow:

Delivered by FeedBurner

Facebook