Manifestul ratiunii ecologice

Manifestul ratiunii ecologice

sociologie Baldovin   10:11

english version here 

De cand sunt copil ma tot intreb de ce oare ne-am pricopsit cu inteligenta asta, noi ca specie. Am ajuns cea mai de succes, ne-am asigurat supravietuirea insa, cum necum, inteligenta (cu consecinta ei directa, cunoasterea) a si otravit linistea si inocenta noastra pe care se pare ca le-am pierdut definitiv. Momentele noastre de pace si tihna par a fi temporare. Am creat religia si arta care ne da o oarecare asigurare ca sufletul e etern. Insa asta pare sa fie mai curand un simptom de contracarare a unei frici metafizice de moarte pe care constiinta umana superioara, produs al inteligentei si experientei, ne-a scos-o in cale. Pe langa o astfel de frica ancestrala, civilizatia ne ofera zi de zi motive de dezolare observand cum regulile jocului se schimba in timpul sau si cum nedreptatile si abuzurile semenilor se intalnesc pretutindeni. Iata ca inteligenta noastra a adus si un ingrijorator revers al medaliei. Procentul depresiilor in lumea civilizata atinge cifre de peste 80%. Asta inseamna ca, cumva, 80% din oameni si-ar dori (in inconstient) sa nu mai fie. Este inspaimantator. Multi nu recurg la sinuciderea propriuzisa de frica durerii momentului mortii sau datorita principiilor religioase. Cumva inteligenta noastra pare un blestem mai curand decat o calitate.

Si totusi, am incredere in intelepciunea naturii. Nimeni nu a vrut sa ne pedepseasca pe noi ca specie dandu-ne inteligenta si constiinta. Sunt convins ca acestea sunt calitati date de natura tocmai pentru protejarea si promovarea mediului insusi. Tocmai angoasa noastra morala care ne cuprinde odata cu dezastrele ecologice, pe care le-am facut sau le putem face, ne arata ca scopul ei este exact acesta. Protectia vietii in intreaga ei diversitate, crearea de rase si chiar specii noi de animale si chiar mutarea lor in alta galaxie peste cateva milioane sau miliarde de ani, cand soarele isi va fi epuizat energia, este scopul acestei ciudate inteligente pe care noi insine nu o intelegem inca si cu care nu stim ce sa facem. Omul nu e calaul vietii ci copilul ei. Viata si-a pus sperantele in om si a investit in el la fel cum parintii o fac. Inteligenta umana nu este doar a omului ci a intregii vieti. Daca aducem apa in deserturile pustii si viata pe alte planete atunci mintea omeneasca si-a spalat toate pacatele. Crimele istoriei pe care le-am facut impotriva altor specii si a propriilor nostri semeni ne vor fi iertate.

Nu suntem inca omul matur pe care mama noastra natura si-l doreste de la noi. Suntem inca primitivi in ciuda prapastiei culturale si tehnologice care ne separa de restul vietuitoarelor. Suntem inca copii. Dar, inca de pe acum, inca din frageda pruncie, trebuie sa facem un exercitiu de salvare a vietilor. Se poate spune ca incercarile la care suntem supusi, dezastrele ecologice pe care simtim profund ca trebuie sa le evitam, sunt niste teste pe care natura ni le pune asemenea unui parinte curios sa vada cum a evoluat copilul sau.

Mi-a ajuns prin fata ochilor si parerea lui Cristian Tudor Popescu, de aici (http://www.gandul.info/puterea-gandului/caini-si-oameni-11290769 ) a carui principala tema este eutanasierea cainilor vagabonzi la care dansul subscrie. Articolul in cauza e plin de idei sau consecinte ale acestora flagrant contradictorii unele cu altele. Nu imi propun aici sa le analizez in detaliu, ma rezum doar la opinia exprimata de dumnealui si preluata si de altii, cum ca dreptul la a ucide cainii este legitim in virtutea dreptului cu care ucidem, pe de o parte, animalele pentru hrana ca porcii, vacile sau gainile si, pe de alta parte, animalele daunatoare ca gandacii de bucatarie sau sobolanii.

O astfel de viziune continua antica maxima afirmata de Protagoras, respectiv „Omul este masura tuturor lucrurilor". Intr-adevar, sunt de acord, omul este suprema valoare. Insa, in situatia in care isi bate joc de mediu, omul are nevoie de un bobarnac pentru a se trezi indiferent de cine ar fi el. Si cam de asta are nevoie specia umana astazi, ajunsa practic in pragul sufocarii mediului. Prin urmare, acum, cand puterea omului asupra necuvantatoarelor a ajuns atat de mare, maxima lui Protagoras trebuie regandita. Daca o luam ad litteram, putem ajunge la o consecinta absurda. A ucide toate animalele si a ne inmulti pe noi insine peste limita sustenabilitatii economiei actuale, conform acestei ei, poate parea un lucru bun deoarece specia umana ar prospera o perioada. Si totusi, pe termen lung, o astfel de actiune s-ar dovedi o catastrofa deoarece, fara animale, omul ar risca sa nu poata supravietui. In cel mai bun caz viata i-ar fi foarte grea si specia si-ar reduce aria. Iata de ce nu trebuie sa ne lasam sedusi de o intelegere superficiala a raportului nostru ca fiinta aflata in varful lantului trofic, cu celelalte creaturi aflate sub noi. Iata de ce avem nevoie de o morala care sa ne limiteze puterea atat in fata celorlalte vietuitoare cat si in fata semenilor nostri.

Este adevarat ca, fiind o specie de animal abia intrata in civilizatie, omul simte o oarecare placere ucigand si vanand. O astfel de placere este o consecinta fireasca a instinctului nutritiv ale carui ruine salbatice inca supravietuiesc in ADN-ul nostru. In acelasi timp insa, majoritatea dintre noi empatizam cu victimele noastre si cu prada ucisa de noi. Ritualurile de la sfarsitul vanatorii sunt practicate si de vanatorii moderni dar si de cei primitivi. Ne e mila de animalul ucis si ne cuprinde un sentiment depresiv analizandu-ne fapta, indiferent de cat ne-am justifica-o prin prisma necesitatii propriei supravietuiri. Filmul „Domestic”, regizat de Adrian Sitaru are ca principala tema aceasta angoasa morala a uciderii pentru hrana. Aceasta este ratiunea practica de care vorbea Kant si care se aplica si la raportarea la restul vietuitoarelor, nu numai la semenii nostri. Aceasta ratiune practica nu este doar un simplu complex matern proiectat in speciile pe care noi le crestem pentru hrana sau le vanam ci este o forta morala independenta cu o functie autoreglativa precisa. Sunt convins ca complexul matern si cel traumatic poate intari o astfel de forta in tribunalul psihicului. Insa ratiunea practica exista pe langa aceste complexe ca pulsiune psihica separata.

In acest moment putem spune ca pastrarea speciei umane in limitele actuale atat in sens de conservare cat si in sens de stopare a expansiunii, este o actiune morala. In sensul conservarii este o actiune morala cresterea si uciderea animalelor pentru hrana dar si vanarea rationala a celor salbatice conform principiului enuntat de Protagoras. Dimpotriva, stoparea cresterii populatiei umane, in special in zonele extrem-orientale, poate fi o actiune morala in conditiile in care expansiunea umana ameninta cu disparitia alte specii. Scaderea natalitatii in zonele civilizate ale globului atesta acest trend moral de acordare de sanse mai mari de supravietuire altor specii. Orice incercare de distrugere a mediului in zonele civilizate pentru scopul iluzoriu al cresterii nivelului de trai, acolo unde nivelul de trai este oricum foarte ridicat, este o actiune imorala.

Mai mult decat atat se poate face un top al importantei animalelor pentru om si pentru viata in general. Exista animale mai valoroase decat altele. Unele sunt pe cale de disparitie altele prospera in femele construite de om. In aceasta evaluare morala omul ia in calcul doua elemente fundamentale care il fac pe animal sa fie mai aproape sau mai departe de noi. Primul este inteligenta. Celalalt este afectiunea. Inteligenta animalelor ne poate ajuta in demersul nostru uman de a promova viata. Prin urmare suntem datori la randul nostru sa protejam animalele inteligente mai mult decat pe cele mai putin inteligente (la un numar aproximativ egal de indivizi). Afectiunea pe care ele ne-o arata, fidelitatea lor in dragostea pe care ne-o ofera le asociaza cu insasi dragostea materna care ne este pavaza pentru intreaga viata pentru fiecare dintre noi. Afectiunea de care unele animale dau dovada fata de noi ne poate motiva sa credem ca truda noastra milenara are un scop si ca merita sa continuam. Daca vedem o vanatoare de delfini o vom simti mult mai dureros decat ca pe o vanatoare de reni, cerbi sau antilope africane tocmai pentru ca delfinul este o specie inteligenta dar si foarte afectiva. Uciderea lor pentru hrana pare la fel cu uciderea unui semen pentru hrana; ea este imorala in conditiile in care hrana se gaseste din abundenta insa poate deveni acceptabila in conditiile in care hrana lipseste.

Spiritul uman are o retinere in a ucide pentru hrana astfel de animale tocmai pentru ca, asemanandu-se foarte mult cu omul, un astfel de gest poate parea canibalism curat. Exista unele triburi primitive astazi in care canibalismul este o anumita forma de vanatoare si numai insistenta autoritatilor l-a stopat. Dar, cu siguranta, noi europenii si oamenii civilizati in general il consideram o practica macabra desi in secolul al XX-lea ne-a mai scapat sporadic si noua.

Probabil ca, daca traiam in Orientul indepartat, uciderea cainilor pentru hrana nu era vazuta ca un act barbar tocmai pentru ca, in lipsa hranei cu care se confrunta acei oameni, o astfel de practica justifica conservarea speciei umane. Dar uciderea cainilor fara un astfel de scop devine un act imoral in toata regula. Nu numai cu cainii se aplica acest principiu. Daca am ucide porci, vaci si gaini doar pentru placerea sadica de a ucide si nu datorita justificarii supravietuirii propriei noastre specii, atunci gestul nostru ar fi cu adevarat unul inuman. Exemplu este uciderea fara noima a bizonilor in America de Nord, imediat ce a fost cucerita de colonistii europeni. Acestia au nimicit turmele de bizoni cu intentia de a lovi astfel, indirect, in nativii americani care depindeau de aceste animale. Un astfel de masacru prelungit a ramas in istorie ca un act barbar. Din fericire americanii insisi si-au dat seama de asta tocmai datorita constiintei morale care vorbeste si acuza din strafundurile sufletului omenesc. De aceea, ulterior, cand unor europeni le-au venit idei similare de exterminare a „populatiilor inferioare”, fostii eugenisti colonisti si-au aratat fata umana si s-au opus acestui plan.

Altfel stau lucrurile in privinta animalelor daunatoare pe care noi le exterminam sau incercam acest lucru. Uciderea acestor animale nu poate fi pusa pe aceeasi treapta cu uciderea maidanezilor asa cum crede domnul Cristian Tudor Popescu in articolul citat mai sus. Mai intai, conform criteriilor amintite, gandacii de bucatarie nu arata nici afectivitate si nici inteligenta care sa ii apropie foarte mult de om si sa ii judecam astfel dupa cum facem cu cainii. Apoi, la fel ca si mustele, ei pot atenta la sanatatea noastra intrand prin locuri murdare sau chiar insalubre. Daca gandacii nu ne-ar ameninta sanatatea atunci nu am avea nimic cu ei. Ii decimam pentru ca risca sa ne aduca substante nocive in alimente. In acelasi fel au facut si sobolanii, vestiti pentru raspandirea unor boli ca holera sau ciuma. Aceste boli au decimat practic umanitatea in secolele trecute. Ura impotriva lor vine din traumatismele acelor perioade ramase intiparite in inconstientul colectiv.
Dar, odata ce medicina a facut progrese si aceste boli au fost inlaturate, nu exclud posibilitatea ca, in viitor, sobolanii sa ajunga ei insisi animale de companie. Asa s-a intamplat si cu lupul. Acest animal ne-a terorizat mii de ani, mancandu-ne animalele domestice si amenintandu-ne bunastarea. Astazi, cand animalele domestice sunt crescute industrial in ferme izolate, lupul nu mai e o problema. Dupa ce a fost decimat in ultimele secole, el a ajuns recent sa fie ocrotit si respectat. Dihorii, care dadeau si inca mai dau iama in pasarile taranilor, au ajuns mai nou niste foarte dragalase animale de companie. Dar, se poate intampla si invers; daca ratonii, sobolanii si ursii intra in spatiul nostru vital si ne ingreuneaza viata, ne fura mancarea si ne ameninta igiena, putem sa devenim iarasi exterminatori. Asta ar fi de asemenea o solutie provizorie pana cand medicina ar gasi remediu iar vechile amenintari s-ar transforma in parteneriate. Multe specii de animale intra in concurenta directa pe resurse sau hrana cu omul astazi. Exista insa si voci rezonabile care cer reducerea expansiunii umane in spatiul salbatic si dezbaterile sunt intense.

Oricum ar fi, specia umana nu poate supravietui fara celelalte specii si fara un mediu sanatos. Intr-adevar suntem masura tuturor lucrurilor, intr-adevar suntem cea mai importanta specie insa, daca vrem sa ne aratam puterea chinuind gratuit animalele sau ucigandu-le fara a fi sprijiniti de scopul conservarii propriei specii si nepromovandu-le, asa cum fac unii dintre noi, de fapt dovedim contrariul. Dovedim ca nu avem destula inteligenta de vreme ce simtim nevoia sa ne intrecem cu ele. In felul acesta poate natura ar trebui sa investeasca in alta specie (sau, hai sa zicem, alti indivizi din specia umana) pentru a ajuta viata in viitoare cataclisme terestre sau cosmice.

Sistemul social ne educa in spiritul individualitatii pentru a ne decima puterea politica. Izolarea, dezolarea si dezradacinarea sunt consecintele acestei stari de lucruri. In situatia in care zi de zi ne instrainam de semeni, un animal de companie si chiar un animal, oricare ar fi el, ne poate fi salvarea. Un animal ne poate fi ancora in realitate impotriva coruperii naturii umane in false vise si idealuri care, pe termen lung, ne pot periclita propria specie si speciile inferioare noua. Un animal ne poate invata sa ne bucuram de lucrurile simple, sa luam lumea asa cum e si sa nu dorim cu disperare sa o facem conform cu unele ambitii personale nesemnificative provenite dintr-un fond psihopatolgic dezradacinat. Daca spiritul nostru uman ajunge intr-atat de corupt incat sa uite de intelepciunea naturii, lasandu-se sedus de lacomia utilitatii imediate, atunci riscam pieirea. Personal nu mi-e frica de o astfel de perspectiva pentru ca sunt convins ca spiritul uman e inca puternic. Dar, prin puterea pe care am dobandit-o in special in ultimul secol, noi am putea distruge in cateva minute pamantul. Bombele atomice existente in acest moment in lume pot distruge specia umana si majoritatea speciilor de pe Pamant. Privirea inocenta a unui animal sau a unui copil ne poate tempera pornirile criminale sublimate in actiuni revolutinar-tehnologico-sociale. Prin urmare spun NU eutanasierii maidanezilor dupa cum spun NU distrugerii mediului.

<

Gabriel Baldovin

Are dreptul artistul sa primeasca bani de la stat? Replica la articolul lui Lucian Mandruta

Are dreptul artistul sa primeasca bani de la stat? Replica la articolul lui Lucian Mandruta

recenzie Baldovin   12:09

Am citit recent un articol aproape stupefiant in revista Dilema Veche scris de un fost prezentator de stiri, Lucian Mandruta. E trist ca un astfel de articol poate aparea in paginile unei reviste culturale. Poate ca Dilema Veche isi doreste un experiment mediatic cu o dezbatere aducatoare de audienta. Poate ca vrea sa devina din revista culturala un cotidian de business. Nu stiu. Insa un astfel de articol e scris de un om care pare sa nu aiba nici o legatura cu fenomenul artei in general. O fi bun ca analist politic sau prezentator de stiri. Insa tu ca revista nu trebuie sa ii oferi o astfel de rubrica si sa il lasi sa abereze intr-un domeniu in care e insuficient pregatit. Am citit cu perplexitate si de mai multe ori acest pasaj:

”Artistul (…) e un medic de suflete. E un reparator de tristeti. E un mecanic al masinariilor noastre interioare. El vine pe lume s-o faca mai frumoasa, nu s-o minjeasca cu trei pete maro si sa ne roage sa ne uitam pina intelegem.” 

Obtuzitatea domnului Mandruta e atat de oarba, incat e in masura sa stearga nu doar arta noua si cea inca neafirmata, dar chiar si o parte din arta traditionala, respectiv tragedia. Pentru ca a relatat despre uratenia lumii, artistul tragic, fie el Sofocle, de Kooning, sau Ionescu, trebuie eradicat pentru ca nu i-au distrat mecanismele interioare ale domnului Mandruta. Cineva de la aceasta revista ar fi trebuit sa-i spuna domnului Mandruta ca s-ar putea sa nu fie potrivit pentru a judeca arta. Din aceste cuvinte se vede ca punctul central de judecare al culturii, pentru dumnealui, este divertismentul. Atitudinea textului invita la o imbatare colectiva intr-un entuziasm consumist, menite sa-i satisfaca anumite placeri, supranumite de dumnealui, „estetice”.

Sunt multe gogomanii in acest articol, si nu am sa-mi pierd timpul cu ele. Vreau sa insist insa pe o tema, ce la prima vedere ar parea indreptatita. Aceasta tema este cea a subventionarii culturii, a sustinerii ei de catre stat, pe care domnul Mandruta o contesta. Dumnealui pune urmatoarea intrebare: „are dreptul artistul sa primeasca bani de la stat?”. La prima vedere ar parea ca un astfel de drept nu ar trebui sa existe. Artistul nu este facut de stat, ci de publicul sau, care plateste biletul la intrare sau lucrarea de arta. Insa o astfel de sustinere, de fapt se justifica prin angrenajul social al fenomenului inovatiei culturale. In ultimele doua secole, atunci cand un artist inoveaza, de cele mai multe ori foarte putini sunt cei care rezoneaza la revolutia lui. Asta este realitatea culturala tipica a oricarei noutati. Se intampla si in fashion la un nivel mai restrans. Trebuie acceptat faptul ca majoritatea contemporanilor nu inteleg lucrurile valoroase care se creeaza in acest moment, in virtutea faptului ca asa s-a intamplat in istoria artei moderne de cele mai multe ori. Din acest motiv, valoarea artei contemporane nu poate fi data de contemporani. Nu e nimic de ironizat aici, asa cum crede domnul Mandruta ca fac artistii la adresa sa. Nu e nimeni prost din cauza asta, nu face nimeni misto de conditia contemporanilor. Pur si simplu unii artisti traiesc in viitor, si nu pot fi intelesi de contemporani. Partea proasta e ca, fiind noi insine contemporani, nu stim cine sunt aceia care vor fi pastrati de cultura copiilor si nepotilor nostri. Daca artistul nu vinde la inceputul carierei, asta nu inseamna ca arta lui nu are valoare.

Ideal ar fi ca artistul sa si inoveze, si sa si vanda in acelasi timp, asa cum s-a intamplat in trecutul mai indepartat cu vechii maestri, si asa cum s-a intamplat in secolul al 20-lea cu un Dali sau Picasso. Dar exista artisti, deveniti ulterior simboluri pentru o cultura sau mentalitate, care in timpul vietii n-au vandut mai nimic. Cel mai elocvent caz este cel al lui Van Gogh. Daca domnul Mandruta s-ar intoarce in timp sa il convinga pe Van Gogh sa faca bani in loc de a-si urma destinul de inovator, asta ar fi o catastrofa pentru cultura universala. Sunt convins ca la fel s-ar intampla daca, prin absurd, dumnealui ar ajunge presedinte, si s-ar ocupa direct de organizarea de expozitii de arta (!!!). Dupa principiile pe care le afirma domnul Mandruta, Van Gogh ar fi trebuit sa se lase de a inova expresionismul si sa vanda ceva pictura realista sau academista, ce era la moda la sfarsitul secolului al XIX-lea. Nu doar Van Gogh e in situatia asta, ci majoritatea artistilor moderni care, initial nu au vandut mare lucru. Intre timp insa, ei s-au afirmat si au reusit sa si vanda lucrari. Un tablou de Van Gogh nu doar ca a ajuns sa coste milioane, dar artistul insusi a ajuns o emblema culturala pentru un segment de societate.

Prin urmare, sustinerea artei de catre stat are o logica de tip asigurare. Pe Van Gogh l-au distrus suferintele creatiei cu care el si-a construit opera, insa i-a imbogatit colectionarii din jurul lui, printre care insusi statul. Toti au obtinut un profit colosal de pe urma artei lui. Prin urmare, aceste resorturi sociale trebuie sa intoarca spre arta cumva o parte din acest profit, in virtutea faptului ca l-a obtinut nemeritat, neplatindu-i artistului valoarea contributiei sale la patrimoniul cultural universal. Cum el nu mai traieste, o astfel de renta revine artistilor promitatori neconsacrati care, de asemenea, vor face creatii peste valoarea cu care vor fi fost achizitionate initial. Cei mai multi dintre ei nu vor confirma si vor fi o pierdere, insa cativa vor confirma, si, astfel, vor deveni profitabili, per total. Investitia pe care statul o face la un moment dat in aceste achizitii se va dovedi, pe termen lung, nu doar rentabila pentru el, dar si onesta relativ la schimbul intre producator si colectionar.

Dincolo de acest argument microeconomic, exista si unul macrosocial relativ la chestiunea in cauza. Dupa ce Van Gogh a murit sarac si aproape anonim, sistemul social n-a picat tocmai bine in perceptia publica. Si astazi suntem revoltati de gandul ca el s-a zbatut in mizerie, iar dupa moarte tablourile i s-au vandut pe multe milioane. Dupa el, multi artisti au avut aceeasi soarta, tocmai pentru ca statul nu s-a implicat destul in protejarea muncii si conditiei lor inovatoare. Eroarea aceasta naturala de evaluare a artistului din timpul vietii trebuia cumva corectata. O astfel de realitate culturala a pus sistemul social in situatia de a parea nedrept. Iar acest lucru a fost, si inca este, in masura sa puna la indoiala echitatea si onestitatea sistemului social in general. Nu vorbim aici doar de artisti, ci si de oamenii simpli insisi, care se intreaba daca truda de o viata in schimbul unei bunastari promise, merita acest efort. O astfel de situatie poate afecta direct credibilitatea omului simplu in onestitatea sistemului social. In modernitate, baza economiei si societatii nu mai e fortata cu armele sa sustina acest angrenaj, ci convinsa cu perspectiva castigului reciproc. Ori daca tu, sistem social, nu ai fost in stare sa il platesti la adevarata valoare pe cel care ti-a imbogatit patrimoniul spiritual, atunci, desigur, nici omul simplu nu va mai avea incredere in sustinerea angrenajului social, si va refuza sa creada ca ascultarea de regulile superiorului ierarhic ii va fi la un moment dat favorabila si lui.

Fara sustinerea statului, vazandu-se marginalizati, umiliti si neintelesi, multi artisti au luat din lume doar partea urata. Din pacate, partea urata a lumii, in care ei s-au regasit la un moment dat, a supravietuit revolutiilor si evolutiilor civilizatiei. Multe lucruri, prezentate drept certitudini si valori, sunt doar vorbe frumoase ce ascund realitati macabre. Adevarul este ca societatea umana este, in acelasi timp, si un camp cinic si absurd de batalie, dar si un rai. Daca il marginalizezi pe artist, daca il pacalesti la pret, si nu ii arati si partea buna a civilizatiei, desigur, el va vorbi unilateral despre civilizatie si lume in general, ca despre un cosmar. Desi domnul Mandruta, in totala necunostinta de cauza, face apel la abilitatea de comunicare pe care artistul nu ar avea-o, totusi exact acesta abilitate este marele lui talent. El reuseste sa comunice si sa isi impuna punctul de vedere initial elitelor si apoi si maselor, la un moment dat.

Tu, ca sistem social, ai doua optiuni: fie ii interzici arta, asa cum a facut Hitler, fie incerci sa ii arati si partea buna, pentru ca sa se inspire din ea. Iar sustinerea sa presupune subventionarea sa. Hitler a mers pe partea opusa. A lansat un atac furibund la adresa „artei degenerate”, dar asta mai mult i-a grabit sfarsitul. Lumea civilizata s-a trezit si ea aproape de o astfel de situatie pana prin anii 1970, cand sistemul social s-a decis sa intervina mai clar pentru a mai indulci oarecum viziunea artistilor despre lume. Lumea civilizata nu a trecut la gesturi din astea, insa lipsa de sustinere a artistilor tineri a facut ca temele artei sa fie pline de cosmaruri. Dupa anii 1970, sistemul social occidental s-a decis sa intervina mai clar, pentru a mai indulci oarecum viziunea artistilor despre lume. Astfel ca, in ultimele editii ale Bienalei de la Venetia, sentimentul pe care exponatele il dau se apropie rar de macabru sau de cosmar.

Asadar, intrebarea legitima care se pune cu privire la artist nu este „are dreptul artistul sa primeasca bani de la stat?” De fapt, o astfel de intrebare nu a fost niciodata legitima. Din cele mai vechi timpuri artistul a fost chemat de statul insusi sa construiasca catedrale, resedinte si sa imortalizeze portretele mai marilor zilei. Desigur, acest rol traditional de document al artei a fost luat recent de arhivele media, si statutul artistului s-a modificat. Astazi intrebarea care se pune cu privire la arta e cu totul alta, si anume: „doreste statul sa ii faca artistului viata un pic mai frumoasa pentru a nu transmite in viitor, dar si in prezent, o viziune sumbra despre o realitate sociala urata?” Talentul artistului de a-si comunica viziunea catre semenii sai trebuie folosit pentru coeziunea structurilor sociale.

Dimpotriva, reformularea structurii statului, asa cum este propusa de domnului Mandruta, se inscrie intr-o strategie de extrema dreapta. Acest tip de abordare este identic, repet, identic (nu similar) cu cel al nazistilor, care s-au gandit ei cum sa eficientizeze societatea, exterminand handicapatii, bolnavii si toti „sustinutii” sociali. Indraznesc sa spun ca judecarea unor activitati si institutii sociale, in functie de cat reusesc ele sa vanda in acel moment, este un act mai periculos decat al nazistilor. De exemplu, educatorii nu reusesc sa vanda produsul lor cuiva anume. Medicii la fel. Asistentii social, la fel. Ce facem, le taiem subventionarea? Cati medici, cati profesori si cati alti functionari ai statului ar putea supravietui doar din salariul oferit de clientii lor directi? O putem face, dar la un moment dat ne putem trezi cu o revolta masiva si cu haos in sistem. Desigur, cu banii economisiti, unul ca domnul Mandruta ar putea investi in jandarmerie, armata si alte organe de represiune. In loc de Ateneul Roman va scrie „Serviciul roman de securitate”. Sistemul social va fi constituit din batalioane spartane.

E aproape inutil sa mentionez ca articolul domnului Mandruta este o replica la atacurile repetate ale protestatarilor RMGC la adresa presei cumparate in masa de catre aceasta companie. In ciuda milioanelor de dolari investiti de aceasta companie in design, si in ciuda expunerii pana la refuz pe toate canalele media, artistii independenti care si-au oferit serviciile pentru tinerea vie a miscarii de rezistenta impotriva acestui proiect, a fost mai mare. Rezultatul este ca orasele Romaniei si cele din strainatate s-au umplut de proteste impotriva proiectului, in timp ce sustinatorii sai sunt politicienii angajati, si mass-media, toti cumparati. Aceste acuzatii au ajuns desigur la urechile celor implicati, si de aici acest atac furibund al domnului Mandruta, speriat de proportiile reducerii excursiilor in vacante exotice, ca urmare a incetarii contractelor de publicitate de la RMGC. Argumentul latent al articolului domnului Mandruta ar fi cam urmatorul: „protestatarii antiRMGC sunt niste paraziti sustinuti de stat, care sunt incapabili sa isi vanda produsul muncii si prin urmare nu mai trebuie sustinuti, ci eliminati”.

Una dintre acuzatiile stupide adusa de dumnealui artei neconsumiste, sustinute de stat, este faptul caprezinta o lume urata. Nu, domnule Mandruta! Cei care fac lumea urata sunteti domniile voastre, care va vindeti constiinta si concetatenii pentru sutele de mii de euro. Dumneavoastra distrugeti natura si o transformati in iazuri de cianura. Dumneavoastra vindeti cetatenilor iluzii goale despre o falsa lume frumoasa, cu care ii atrageti in corporatiile in care ati facut cariera, dupa care ii sleiti de puteri si ii aruncati ca pe niste rebuturi. Dumneavoastra creati razboaie de colonizare in scopul profitului. Dumneavoastra transformati entuziasmul in deznadejde. Nu noi inventam aceste orori. Noi artistii doar le relatam.

Gabriel Baldovin

DSM attacked from philosophical positions: response to an article written by Robert D. Stolorow

DSM attacked from philosophical positions: response to an article written by Robert D. Stolorow

recenzie Baldovin   06:50

Click aici pentru variantain limba romana:

I have not read yet the DSM-V, but I heard about the debates that took place around its appearance, especially concerning some possible new disorders like the addiction to video games or the addiction to internet. Here is not the place for this debate to continue however but, with such intention, the DSM had upset some companies that found themselves in the position of competing with the pharmacological medication proposed by psychiatry. This finally ended with the new-antipsychiatric documentary "the marketing of madness". Made for to reach the ears and eyes of the public, this documentary uses all possible arguments, especially those relating to advertising, to demolish not only the DSM, but in the psychiatry in general. I analyzed in detail these arguments in this article:

But recently, I have read an article by the psychoanalyst Robert D. Stolorow, published here:
or here on 02 Apr 2012.

In the article quoted above, Stolorow make another kind of criticism to the DSM V, quite bizarre, respectively from a philosophical position. I’m not saying that DSM would not fit a philosophical investigation; if the epistemology seems rather a discipline in itself, detached from traditional body of philosophy, though, the philosophy of science (which has not yet announced its independence) could apply for such an approach. But the Stolorow’s article, somehow, seems written in a hurry, rather looking like a need to maintain a halfabandoned blog than a need to seriously develop a theoretical approach. I have in mind the philosophy professionals that use to write as if, over a certain period, the writing would not be permitted any more. Their need to construct an idea as complete as possible and to exhaust its implications, lead to very long texts which often bore an unprofessional reader.

DSM atacat de pe pozitii filosofice: replica la un articol de-al lui Robert D. Stolorow

DSM atacat de pe pozitii filosofice: replica la un articol de-al lui Robert D. Stolorow

recenzie Baldovin   03:46

Click here for English version:

N-am apucat sa citesc DSM-V, dar am auzit sumar despre dezbaterile care au avut loc in jurul aparitiei sale, in special privind anumite noi posibile tulburari ca dependenta de jocurile video sau de internet. Nu cred ca e locul aici pentru a continua aceste dezbateri insa, cu o astfel de intentie, DSM a deranjat anumite companii care s-au vazut in postura de concurenta cu medicatia farmacologica propusa de psihiatrie. Acest fapt s-a soldat in final cu aparitia documentarului neo-antipsihiatric „Marketingul nebuniei”. Facut cu scopul de a ajunge la urechile si ochii marelui public, acest documentar foloseste mai toate argumentele posibile, in special cele de natura publicitarista, pentru a demola nu doar DSM, ci psihiatria in general. Am analizat mai in detaliu aceste argumente in acest articol: http://baldovinconcept.blogspot.ro/2012/09/marketingul-nebuniei-observat-de.html. Recent am citit articolul psihanalistului Robert D. Stolorow publicat aici,  sau aici.

In articolul citat mai sus, Stolorow face un alt tip de critica, destul de bizara, la adresa DSM V, respectiv de pe o pozitie filosofica. Nu zic ca DSM ar scapa unei investigatii de tip filosofic; daca epistemologia pare mai curand o disciplina in sine, rupta de corpul traditional al filosofiei, totusi filosofia stiintei (care inca nu si-a anuntat independenta) oricand ar putea face un astfel de demers. Insa articolul lui Stolorow pare cumva scris pe fuga, parca mai curand din nevoia de a intretine un blog semiabandonat decat dintr-o nevoie de dezvoltare a unui demers teoretic serios. Ma gandesc la profesionistii din filosofie care scriu de parca, peste o anumita perioada, li s-ar interzice scrisul. Nevoia lor de a argumenta cat mai complet o idee si de a-i epuiza implicatiile ii duc la niste texte foarte lungi care plictisesc cititorul nepasionat.

The Marketing of Madness analyzed by the marketing’s madness

The Marketing of Madness analyzed by the marketing’s madness

psihopatologie Baldovin   01:31

Varianta in limba romana

For winning control over the mental disorders person there is a big battle and ruthless competition. Whoever manages to get this person as a client, simply gets a slave. The profit is huge, as it ever was. I am convinced that the severe mental disorder is the result of past slavery mentality inherited from past generations and passed through contemporaries. The slavery was the institution that brought the psychopathological state into the mental disordered present individual (through transgenerational inheritance) and the slavery will dominate this person's mind in the future. Slave mentality survives generations, although it somewhat diminishes. The slave is weak; it is a threatened, frustrated and fragile person that fearfully executes master’s orders. Whether it is threatened with weapons – as in the classical edges – or it is lured with the need of overconsumption, the slave resignedly accepts its situation and serves its masters. The slave brings profit and that is why the mental disorders, as descendant from the slavery state of mind, are very profitable for the occult forces of the social system. The battle for winning this contemporary slave, as trade partner for services or products, is fierce because here is room for unequal exchanges that bring profit.

I saw the documentary “The Marketing of Madness”. Lasting about 3 hours and technically unimpeachable made, this film remakes the 1970’s antipsychiatric criticism current except for some slight differences. If back then the antipsychiatrists wanted dismantling psychiatric hospitals, on the contrary, this documentary deplores the drugs usage. But there seems to me that this criticism is not just a remake of the 1970’s antipsychiatry message. I think that, beyond this already outdated topic, there are invisible but very clear objectives. In the beginning, the film message seems to be justified: it is an abuse of drugs both in psychiatry and in the rest of medicine. Unfortunately, when this general idea is particularized, when the examples are brought up and when arguments are shown, then the discourse starts creaking. At the end of this documentary the audience remains with the idea that the drugs themselves would create the mental disorder, which is a pretty big exaggeration. The viewer that is unfamiliar with the field of psychiatry is discretely being induced this idea in order to create an evil inquisitors image for psychiatrists in the eyes of the public. They are presented as lurking innocent people on the streets in order to be turned into sick people. Using such a popular conspiracy theory among ordinary people, unfamiliar about psychiatry, has yet a very perverse sense. I think that, behind this documentary, relies much more and I will show it further on, in this article.

Due to the very complex topic but also to the documentary’s length, this article came out slightly longer than usual so I decided to split it into several sections. Moreover, out of the nearly 3 hours, on this documentary I will not comment that part where studies and statistics, made for some certain drugs, were questioned. The ability to distinguish the falsified data and relative adverse effects of these substances is not related to my field. I will comment instead the numerous errors related to psychiatric analysis phenomenon as a whole. For the beginning I will start with the good parts of this documentary and after that I will continue with its errors.

Marketingul nebuniei observat de nebunia marketingului

Marketingul nebuniei observat de nebunia marketingului

sociologie Baldovin   06:25

English version here

Pe omul cu tulburari psihice e batalie mare si o concurenta nemiloasa. Cine reuseste sa il aiba client are pur si simplu un sclav. Profitul este urias, la fel cum a fost dintotdeauna. Sunt convins ca tulburarea psihica ceva mai severa este tocmai rezultatul sclavagismului trecut imprimat in mentalitatea generatiilor trecute si transmis ereditar la contemporani. Sclavagismul a fost cel care l-a dus pe individul tulburat in starea mentala in care se afla (prin mostenirea transgenerationala) si sclavagismul il domina si pe viitor. Mentalitatea de sclav supravietuieste generatiilor chiar daca e ceva mai diminuata. Sclavul e un om slab, un om amenintat, un om frustrat si fragil care accepta ordinele stapanului. Fie ca e amenintat cu armele, ca in perioada clasica, fie ca e ademenit cu consumul in exces, sclavul isi accepta resemnat situatia si isi slujeste stapanii. Sclavul aduce profit iar omul cu tulburari psihice, ca urmas al sclavului din trecut, este un om foarte profitabil pentru fortele oculte ale sistemului social. Batalia pentru castigarea lui lui ca partener de schimb de servicii sau produse este apriga pentru ca vorbim de cazul unui schimb inechitabil care aduce profit.

La sugestia lui Freeyourmind am vazut Documentarul „The Marketing of Madness”. Cu o durata de aproape 3 ore si realizat impecabil din punct de vedere tehnic, acest film reia cu unele diferente criticile curentului antipsihiatric din anii 1970. Daca atunci antipsihiatrii doreau desfiintarea spitalelor de psihiatrie, dimpotriva, acest documentar deplange acum folosirea medicamentelor. Insa mie imi pare ca el nu este un simplu remake al mesajului antipsihiatriei anilor 1970 si ca, dincolo de aceasta tema deja perimata, se afla obiective clare dar nevazute. La inceput mesajul filmului este corect: se face abuz de medicamente atat in psihiatrie cat si in restul medicinii. Din pacate, atunci cand aceasta idee generala este particularizata si atunci cand se aduc exemple si se creeaza argumente, discursul incepe sa scartaie. Catre finalul sau spectatorul ramane cu ideea ca medicamentele insele ar creea de fapt tulburarile psihice ceea ce este o exagerare. Spectatorului nefamiliarizat cu domeniul psihiatriei i se induce discret ideea cum ca, de fapt, insisi psihiatrii ar crea tulburarile psihice, dandu-le astfel imaginea de inchizitori ai raului care pandesc oamenii pe strada pentru a-i imbolnavi. Folosirea unei astfel de teorii a conspiratiei, foarte populara in randurile omului simplu si nefamiliarizat cu psihiatria, cred ca are un sens foarte pervers. Cred ca in spatele lui se afla mult mai multe si asta voi arata pe parcursul acestui articol. Datorita temei destul de complexe dar si lungimii documentarului, a iesit un articol ceva mai lung decat de obicei si am decis sa il impart pe mai multe sectiuni. Din cele aproape 3 ore ale documentarului nu am sa comentez partea in care se pune la indoiala studiile si statisticile facute pentru un medicament sau altul. Falsificarea datelor si efectelor adverse relative la aceste substante nu tin de domeniul meu. Voi comenta in schimb numeroasele erori ce tin de analiza fenomenului psihiatric ca intreg. Am sa incep cu partile bune ale acestui documentar si voi continua cu erorile sale.

Electoral institution: a contemporary social crime network node

Electoral institution: a contemporary social crime network node

sociologie Baldovin   11:51

Varianta in limba romana

This text is the theoretical basis of the this film:



From a strictly formal point of view, if half plus one of the citizens do not vote then democracy is really absurd. “The will of the people” can not be a minority regarding the total number of citizens. As we have seen before, the very concept of “people” itself contains certain contradictions and absurdities specific to social tradition and its slave systems crimes. But, if the number of voters is not at least half of the citizens, then the absurdity of democracy made with minority people, compared to the real number of citizens, acts as a mirror for the absurdity of the system itself. If the number of votes is smaller than of those who do not vote, then the feeble concept of “democracy” loses coherence for good. Such a democracy resembles very much with the dictatorships that loudly hates.

Therefore the main interest of contemporary social system is to hide, to camouflage as effectively as possible this situation. The problem is that the contemporary slave (called worker or manager, recently) loses its enthusiasm if find out that the society is based on this type of inequity and the “American Dream” is a long line of disappointments. Maintaining the illusions and creating new others, is part of electoral institution in democracy. The electoral institution is the system’s response to the contemporary slave life. Just like a circus magic number, the social system prospers by offering illusions to the slave, thus making her or him willingly serve the masters. This is the main difference between death threatening classical slavery and the illusions luring modern slavery. The slave lives through illusions, she or he agrees to give up her or his freedom and work in the factory or in a certain company in exchange for promises of rising up on the social hierarchy. After a while, she or he notices that not only there was no climbing on this ladder, but sometimes there was even stepping down and sacrifices on behalf of those promises. The political system is designed to reillusionate this disappointment. For this failure the salve blames the elected politician and her or his naive optimism turns into the image of the new politician. The new politician seduces as the old politician disgusts. Just like judo method that takes the opponent power, the system has learned to take the contemporary slave’s hard desire to change its life for even more enslavement.

2.5.4.4.6. Institutia electorala: un nod în reteaua crimei sociale contemporane

2.5.4.4.6. Institutia electorala: un nod în reteaua crimei sociale contemporane

sociologie Baldovin   08:09

Manifestul societăţii automatiste  

Acest articol se continua de aici

english version here

Acest text este baza teoretica a urmatorului film:



 

2.5.4.4.6. Institutia electorala: un nod în reteaua crimei sociale contemporane

 

(Acest articol a fost scris in 2012, dar apoi a fost absorbit intr-un text mai amplu)

Din punct de vedere strict formal daca la vot nu se prezinta jumatate plus 1 din numarul de alegatori atunci democratia este intr-adevar o absurditate. „Vointa poporului” nu poate fi minoritara fata de numarul cetatenilor. Dupa cum am vazut, insusi conceptul de „popor” contine in sine contradictii si absurditati specifice traditiei sociale si crimelor sistemelor sclavagiste. Insa in cazul in care insusi numarul de votanti nu se ridica la cel putin jumatate dintre cetateni atunci absurditatea poporului minoritar fata de numarul de cetateni are rol de oglinda pentru absurditatea sistemului insusi. Daca numarul celor care voteaza este mai mic fata de cei care nu voteaza atunci si asa subredul concept de "democratie" isi pierde total din continut. O astfel de democratie seamana izbitor cu dictaturile fata de care se bate cu pumnul in piept ca le uraste. .

De aceea interesul principal al sistemului social contemporan este sa ascunda, sa camufleze cat mai eficient aceasta stare de lucruri. Problema este ca sclavul contemporan, (numit muncitor sau, mai nou, manager) isi pierde din entuziasm daca afla ca societatea este bazata pe tipul acesta de inechitate si ca „Visul American” este un lung sir de dezamagiri. A-i intretine iluziile si a-i crea altele noi este parte din institutia electorala in democratii. Institutia electorala este raspunsul sistemului la viata sclavului contemporan. Asemenea unui numar de magie de la circ, sistemul social prospera iluzionand sclavul, facandu-l astfel sa serveasca de buna voie stapanii. Aceasta este in principal diferenta dintre sclavagismul clasic (al amenintarii cu moartea) si cel modern (al ademenirii cu iluzii). Sclavul isi face iluzii, accepta sa renunte la libertatea sa si sa lucreze in fabrica in schimbul unor promisiuni de ridicare pe scara sociala. Dupa un timp, el observa nu doar ca nu a urcat aceasta scara dar ca uneori chiar a coborat si chiar a trebuit sa faca sacrificii pentru a-si primi aceste promisiuni. Sistemul politic e menit sa reiluzioneze aceasta dezamagire. Pentru acest esec el da vina pe politicianul in functie, iar optimismul sau naiv se recanalizeaza inspre politicianul nou. Politicianul nou il seduce iar politicianul in functie il dezgusta. Asemenea unui procedeu de judo care preia forta adversarului, sistemul a invatat sa preia dorinta asidua a sclavului contemporan de a-si schimba viata, spre a-l inrobi si mai tare.

The aggressive games – a symptom of the contemporary neoslave society

The aggressive games – a symptom of the contemporary neoslave society

sociologie Baldovin   14:12

varianta in limba romana aici

The child and the animal play due to the inner desire to learn, to improve skills and to socialize. If we look on the genesis of the game we see that, by playing, children usually imitate some acts of adults (i.e. playing in the sand with pail and shovel) or improve their certain skills (i.e. hopscotch- as the precision of throwing the stone). Playing cat and mouse or mother and father, involves personal projections within these beings which children identify with and prepare to become like in adulthood. Regardless of aggressive, destructive or dreadful impulses that the child projects within the game, the purpose of game and toys is very important for her/his mental and physical skills development. But at this level, the child and animal game has a certain dose of innocence with the act of playing, especially given by the safety of game play activity.

Some adults have kept this healthy need to socialize through games or art. Actually, in English, “play” means playing a role as an actor or using a musical instrument. In Romanian, among to acting, “play” word is used for traditional dancing. Many games developed by the human society over time, for socialization and spending time as pleasant and relaxing as possible, is an important fact of human civilization. This is the innocent or infantile aspect of the game in adult human being. Unfortunately, among this, there is the aggressive game that shows the ugly face of human civilization, specially its wildhood remains. Getting into the game reveals sublimation of a very visible aggression so the gamer is irritable, aggressive, threatening and determined to get “more” from a particular activity. This determination and ambition is very useful for general capitalist economy but, actually, they are symptoms of a society that can not decide itself for war or peace.

Jocurile agresive- un simptom al societatii neosclavagiste

Jocurile agresive- un simptom al societatii neosclavagiste

sociologie Baldovin   09:39

 english version here:

Copilul si animalul se joaca din dorinta de a invata, de a-si perfectiona indemanarea si de a socializa. Daca ne uitam pe geneza jocului vedem ca, prin joc, copiii de obicei imita niste acte ale adultilor (jocul cu galetusa si lopatica i.e.). sau isi perfectioneaza anumite skiluri (sotronul- ca precizie a aruncarii pietrei i.e.). Jocul de-a soarecele si pisica sau de-a mama si de-a tata presupun proiectii personale in interiorul acestor fiinte cu care copiii se identifica si in care se pregatesc sa devina pe parcursul dezvoltarii spre viata adulta. Indiferent de pulsiunile agresive, distructive, mortifere pe care copilul le proiecteaza in interiorul jocului, rolul jocului si jucariilor este foarte important pentru dezvoltarea capacitatilor sale psihice si motorii. Dar, in acest nivel, jocul copilului si animalului pastreaza o doza de inocenta in actul jocului in special prin inofensivitatea activitatii de joc.

Unii adulti si-au pastrat aceasta nevoie de a socializa prin joc sau arta. Dealtfel, in limba engleza „play” inseamna si joc si a interpreta un rol ca actor sau a canta la un instrument. In limba romana, pe langa acceptiunea actoriceasca, cuvantul joc se refera si la dans popular. Numeroasele jocuri dezvoltate de societatea umana de-a lungul timpului, pentru socializare si ocuparea cat mai placuta si mai relaxanta a timpului liber, constituie un reper important al civilizatiei umane. Acesta s-ar putea numi aspectul inocent sau infantil al jocului la omul adult. Din pacate, pe langa acest aspect exista si jocul agresiv care arata partea urata a civilizatiei umane, mai precis ramasitele ei salbatice. Recursul la joc, sublimarea unei agresivitati foarte pronuntate in activitatea jocului, presupune un adult irascibil, agresiv, amenintator si determinat sa obtina „mai mult” dintr-o activitate anume. Aceasta determinare si ambitie, atat de utila capitalismului, este, de fapt, unul din simptomele unei societati care nu se poate decide daca traieste in razboi sau in pace.

Freedom, equality and fraternity in psychoanalysis

Freedom, equality and fraternity in psychoanalysis

sociologie Baldovin   09:38

varianta in limba romana

First it should be said that the term "equality" although has a long and dense history still has a metaphorical shape. We know that even that twins who resemble each other more than they resemble themselves [:)] are not equal, one is usually faster than the other. This metaphor has political flavor and involves the Western society’s need for liberation from classic slavery. Granting artificial divine or extrahuman value to aristocracy or regality automatically implies the same artificial withdrawal of slave’s human value. In this case there is a negative compensation involved.


Meanwhile the classic slavery was replaced by the industrial or corporate slavery and the mixture of liberty with slavery led to the explosion of mental disorders (depressive generally) especially in the second half of the twentieth century, which continues to beginning of the 21st. I saw written at one time on a shirt “Liberté, égalité, desolé” ... The ideals of “liberty equality and fraternity” were replaced by the rhetoric of impossibility of existence neither equality, because people are different, nor freedom, because we are affected by the organic / psychological laws, and nor brotherhood because we are not all born by the same mother. I used the term “rhetoric” because these realities have become instruments to promote new slavery by the contemporary rule of law society. Since there is no absolute freedom that is a reason for the new slave owners to create a restrictive legal framework or social system that increasingly looks more to police state than open society. All of these can be justified in the name of no absolute ontological freedom. But when it comes to justify their colonial impulses (like the invasion of Iraq or Vietnam) the new slavery social systems emphasizes the very gift of freedom given to citizens that they liberated from the “tyranny”. Here is how this dialectic of meaning is used in each of the two exclusive versions depending on the politicians’ short time interests as usual. Instead of old fashioned gas used by Saddam Hussein to crush the revolt the rule of law uses delicate gas specific to police forces specific to ... Western democracy meantime implemented in Iraq. In this case and in all cases of emancipation (including the famous 19th century American antislavery war between north and south) we are dealing with replacing the classical slavery with the modern slavery.

Libertate, egalitate si fraternitate in psihanaliza

Libertate, egalitate si fraternitate in psihanaliza

sociologie Baldovin   10:34

English version here

Acest articol s-a dorit initial un comment la articolul „Invata-ma sa te inteleg relationist” de pe cafe Cradiva publicat aici :

http://www.cafegradiva.ro/2011/11/invata-ma-sa-te-inteleg-relationist.html

Mai intai trebuie precizat ca termenul "egalitate" desi are o istorie lunga si deasa totusi e unul metaforic. Stim ca nici macar gemenii aia care seamana intre ei mai mult decat seamana cu ei insisi [ :)] nu sunt egali, de obicei unul e mai iute decat celalalt. Respectiva metafora are iz politic si presupune nevoia societatii occidentale de eliberare de sub sclavagismul clasic. Acordarea artificiala de valoare divina sau supra umana aristocratiei sau regalitatii implica automat o retragere la fel de artificiala a valorii umane a sclavului. Este vorba de o compensare prin negatie in acest caz.

Intre timp sclavagismul clasic a fost inlocuit cu cel industrial sau corporatist iar amestecul de libertate cu sclavagism a condus la explozia de tulburari psihice (in general de factura depresiva) in special in cea de-a doua jumatate a secolului XX, lucru care continua si la inceput de secol 21. Am vazut la un moment dat pe un tricou expresia "Liberté, égalité, desolé"... Idealurile „egalitatii libertatii si fraternitatii” au fost inlocuite de retorica imposibilitatii existentei nici a egalitatii, pentru ca oamenii sunt diferiti, nici a libertatii pentru ca suntem afectati de legi organice/psihice stricte si nici a fraternitatii pentru ca nu toti suntem nascuti de aceeasi mama. Spun retorica pentru ca aceste realitati au devenit instrumentele promovarii noului sclavagism al statului de drept contemporan. Daca nu exista o libertate absoluta asta e un motiv pentru noii stapani sa creeze un cadrul legislativ restrictiv sau un sistem social ce seamana din ce in ce mai mult cu statul politienesc. Toate acestea in numele faptului ca nu exista o libertate ontologica absoluta. Dar cand e vorba sa isi justifice impulsurile colonialiste (de genul invadarii Irakului sau Vietnamului) sistemele neosclavagiste aduc pe tapet tocmai libertatea pe care ele le ofera cetatenilor eliberati de sub jugul „tiraniilor”. Iata ca aceasta dialectica a sensurilor este folosita in fiecare dintre cele doua variante exclusiviste in functie de interesele de moment de catre politicieni asa cum le este specific. In locul gazelor rudimentare folosite de Saddam Hussein pentru a inabusi revolta vom avea gaze delicate folosite de fortele de ordine specifice … democratiei occidentale implementate intre timp in Irak. Avem de a face in acest caz precum si in toate cazurile de emancipare (inclusiv in celebrul razboi antisclavagist dintre nord si sud din SUA secolului 19) cu inlocuirea sclaviei clasice cu cea moderna.

Looking back … Moving forward…

Looking back … Moving forward…

sociologie Baldovin   11:20

Click aici pentru varianta in limba romana

"Moving forward" seemed to be a sort of trilogy ending. After my doubts about the first Zeitgheist ("The Movie") and after my joy about the "Addendum" I expected a great deal from this 3rd part especially because it has over 150 minutes footage. Unfortunately I have not found the vitality of the "Addendum" anymore although monetary system analysis goes further in some respects. Maybe it was me that was already familiar with all the documentary themes, maybe I was accustomed to a community that accepts its specific ideas and maybe that is why I was not so excited to find fellow ideology elsewhere. Anyway, I agree with more than 90% of ideas presented in the film but I found a small number of new things that I am particularly interested. I will elaborate these affirmations in the following sections and I will begin with positive things of the documentary.

Mergand mai departe, uitandu-ne inapoi...

Mergand mai departe, uitandu-ne inapoi...

sociologie Baldovin   03:43

English version here:

27 feb 2011

„Moving forward” se anunta un final de trilogie. Dupa rezervele mele fata de primul („The movie”) si dupa incantarea fata de „Addendum” ma asteptam ca aceasta a 3-a parte sa bubuie mai ales ca stim ca tine peste 150 minute. Din pacate n-am mai gasit vitalitatea lui „Addendum” desi analiza sistemului monetar merge mai departe in anumite privinte. Poate ca eram deja familiarizat cu toate temele din film, poate ca eram obisnuit cu o comunitate care accepta ideile specifice documentarului si nu mai sunt atat de entuziasmat sa gasesc colegi de ideologie in alta parte. Oricum, am fost de acord cu peste 90 % din ideile expuse in film insa am gasit cam putine lucruri noi care sa ma intereseze in special. Am sa detaliez aceste propozitii in sectiunile urmatoare si am sa incep prin lucrurile pozitive ale documentarului.


Zeitgeist - Moving Forward Romana

Manipulation and obedience examples made by advertising and marketing

Manipulation and obedience examples made by advertising and marketing

sociologie Baldovin   13:43

 The automatist society manifesto

 

2.5.4.4.8.  Manipulation and obedience examples made by advertising and marketing

 

 

Varianta in limba romana :

The issue of this entry was started in the previous one

All the benefits of modern civilization are due to technology. Technology has brought really good things to humanity. The Neuroses almost disappeared out of classical western world mainly due to condoms and medicine development, which allowed all sorts of sexual experiences and satisfactions with no fear for an unwanted child burden and no fear for sexually transmitted diseases. As I will closely show in one of the next entries, the morality, the rule of law, the equality of chances and the kindness are due to those machines that replaced old slavery. But the technology did not entirely replace the old slave. It had to change into becoming a leader and supervisor of machines. But the principles of slavery continued until today’s highest civilization in other shapes and other structures. One of them is the psychopathological consumption, the excess consumption as discussed in detail in the previous entry.

Unfortunately, the technology (and the science) can also be used contrary to its evolution. The artistic design means involving lies in the object technological reality. When someone sees a sports car aggressive design, which looks like a bullet, or like a science fiction spacecraft, then, these objects associated with, are overevaluated. Such design forms are used for telling false data to the people. The person that uses the design, for deceiving other people, is also deceived by the neoslavery social system through design by the illusionary satisfaction of standing out on the line. This need of getting out of the order is due to inherited behavior of going to war and constantly threatening other communities with guns retaliation in exchange for their products. Caught in this neoslavery nets, the ordinary contemporary individual often takes this cultural refuge in the warrior phantasm of the conqueror but unconsciously becomes the advertising and marketing "target". Although this person has the illusion of fulfillness and liberations, she/he actually sinks down even more into the neoslavery traps.