2.5.4.4.1. Presa şi departamentele de dezinformare ale instituţiilor conexe

2.5.4.4.1. Presa şi departamentele de dezinformare ale instituţiilor conexe

sociologie Baldovin   09:49

Manifestul societăţii automatiste  

2.5.4. Dezinformarea, un instrument specific al noului sclavagism

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

2.5.4.4. Instituţii adiacente ale procesului dezinformaţional

Etapele avangărzii şi a sabotajului din spionajul militar se regăsesc identic în cel civil identic ca şi funcţionare în două clase de instituţii, care fac la nivel avansat ce făceau avangardiştii şi infiltraţii sabotori. Dacă în spionajul militar avangarda cerceta capacitatea de răspuns a ţintei în cazul unui asediu, în cel civil aceasta culege informaţii despre starea poporului, în aşa fel încât să evite o revoltă. Culegerea de date generale despre starea generală a poporului îi revine institutelor de sondare a opiniei publice. Culegerea de date generale despre starea generală a liderilor unor potenţiale revolte este făcută de grosul instituţiilor de informaţii şi sondare a opiniei publice. În funcţie de credulitatea populaţiei, apoi magnaţii din spatele cortinei creează diversiuni cu ajutorul instituţiilor de spionaj civil, numite „servicii secrete”, după cum am arătat în documentarul meu „Diversioniştii” . Acestea produc panică în rândul populaţiei şi astfel contribuie la creşterea economică şi profitul general al magnaţilor industriali şi a economiei globale, după cum am arătat în detaliu aici . Acesta este momentul sabotajului civil pentru că, deşi produce profit unei elite economice, el conduce la stres, boli şi nefericire pentru grosul populaţiei.

2.5.4.4.1. Presa şi departamentele de dezinformare ale instituţiilor conexe

Principalul mijloc de dezinformare este presa. La baza sa, presa este formată dintr-un ansamblu de date despre anumite evenimente care au loc în comunitate sau în lume. Dacă aceste evenimente nu au rezonanţă politică, atunci reflectarea lor în presă este una obiectivă, cu descrierea faptelor şi interviuri diverse luate celor implicaţi în ele. Dacă ele au funcţie politică, atunci presa selectează faptele şi mărturiile celor implicaţi în aşa fel încât să redea o imagine cât mai favorabilă bogaţilor din vârful piramidei sociale.

Abundenţa acestor date este menită în principal să ascundă altele, care ajung în atenţia opiniei publice, dar e mai favorabil pentru bogaţi ca ele să fie uitate. Crearea haosului informaţional, care ascunde opiniei publice informaţii capitale despre starea şi structura societăţii, este un altfel de cenzură. Cenzura clasică practicată de dictaturi prin interzicerea anumitor publicaţii a evoluat către sufocare mediatică în capitalism. Exemplul cu Rockefeller, care a reuşit să acopere printr-o campanie de presă susţinută pe zeci de ani crimele dezvăluite de Ida Tarbell, este definitoriu pentru rolul presei de spălare a imaginii bogaţilor în ochii opiniei publice. În acelaşi fel, adversarii lor, de obicei oameni simpli, sunt demonizaţi de această adevărată fortăreaţă dez-informaţională care este presa.

Faptul că presa se confundă cu însăşi istoria capitalismului nu este o întâmplare. Comunicările importante venite de la stăpânire în timpul Evului Mediu se făceau cu trompeta, prin funcţionari care mergeau special în fiecare localitate pentru a informa localnicii. Ulterior acest fapt s-a făcut în mod organizat. De asta numim astăzi „trompete” pe acei jurnalişti plătiţi de diferiţi mafioţi de lux pentru a le susţine punctele de vedere. Încă de la începuturi, trusturile de presă au fost susţinute financiar de companii, fie la vedere, prin reclamă, fie în moduri ascunse opiniei publice. Modul în care aceste informaţii au reflectat evenimentele sociale a fost mereu favorabil bogaţilor. Aceştia investesc în presă atât prin publicitate plătită pentru difuzarea unor opinii favorabile pentru anumite produse. Pe lângă publicitate, presa e menită să atragă opinia publică spre un formator de opinie sau un curent politic, de obicei susţinute de acelaşi finanţator. Într-un moment defavorabil, precum lehamitea opiniei publice faţă de capitalism, aceşti formatori de opinie oferă varianta favorabilă bogaţilor, faţă de care sunt datori, şi nu pe cea favorabilă săracilor.

Probabil că descrierea cea mai fidelă a presei în general este dată de modul în care cazul Alexandra Măceşanu a evoluat în România. Săptămâni la rând au fost invitaţi în platouri tot felul de specialişti care susţineau inepţia cum că fata ar fi fost arsă într-o ţeavă fără fund, căreia i se spunea forţat butoi . După ce opinia publică nu a fost convinsă de această variantă, cazul a devenit o telenovelă de mahala, cu intrigi între vecini, scrisori anonime, vrăjitoare şi altele , care au adus lehamitea opiniei publice faţă de subiect. Dosarul cazului de la procuratură ( DIICOT) are vreo 40 de volume de balast informaţional, menit să ascundă într-o telenovelă siropoasă adevărul despre ce s-a întâmplat cu fata.

Cel mai concludent exemplu internaţional de dezinformare în masă este tentativa, destul de reuşită până acum, de a acoperi ignorarea semnalului radar primit de operatorii Joseph Lockard şi George Elliott la staţia radar Oahu, în dimineaţa de duminică 7 Decembrie 1941. Cei doi au anunţat asta locotenentului de informaţii Kermit Tyler, care le-a răspuns sec să stea calmi că avioanele alea sunt americane. Interesul spionajului civil din interiorul celui militar în care era angrenat Tyler a fost ca personalul militar de la Pearl Harbor să fie sacrificat pentru a convinge opinia publică americană să susţină un război cu Japonia, şi apoi cu Germania în Europa, faţă de care americanii erau sceptici. Între timp Joseph Lockard şi George Elliott au vorbit întâi cu cei de la bază şi apoi cu alţii despre faptul că ei şi-au făcut datoria şi au anunţat apropierea unei formaţii de avioane.

Presa şi comunicatele oficiale în mod normal invocă doar laşitatea şi cruzimea Japoniei de a iniţia un atac surpriză pe timp de pace, îndeajuns să convingă majoritatea că doar acesta este adevărul. Fiind o temă dureroasă, traumatică, cei mai mulţi nu vor să intre în detalii şi, ori schimbă canalul, ori sunt anesteziaţi intelectual de empatia cu victimele spre a-şi pune întrebări despre cum a fost posibil ala ceva. Pentru aceştia, mai puţini la număr, sistemul dezinformaţional a creat surse dezinformaţionale pentru a contracara această idee în rândul maselor. Diferite tratate de istorie sau web-site-ui contemporane, atent controlate de aparatul dezinformativ a venit cu ideea că staţiile radar de atunci erau primitive, şi că nu puteau detecta bine undele radar.

Aceeaşi idee expusă şi în platforma Quora

Aceeaşi idee o vedem pe site-ul history.navy.mil

În site-ul reddit vedem o subtilitate a tehnicii de manipulare indusă de natura întrebării pusă interlocutorului. Observăm cum se spune încă din conţinutul întrebării că tehnologia radar ar fi fost proastă.

Aşa ceva e o minciună gogonată. Am văzut într-un podcast sau într-un text minciuna prin aşteptare eronată cum că radarul din acele tipuri nu putea face diferenţa între avioane. Nici astăzi nu poate. Doar supravegherea detaliată prin satelit poate aduce aşa ceva. Informaţia asta însă e meşteşugită în acest context spre a convinge eventualii indecişi că, da, nu se putea detecta şi preîntâmpina atacul japonez. Problema nu a fost deloc semnalul radar de la staţia Oahu. Acesta a venit, a fost preluat şi trimis mai departe. Problema e că nu s-a făcut nimic cu informaţia, iar răspunsul locotenentului de informaţii Kermit Tyler a tăiat orice fel de apărare din partea bazei militare Pearl Harbor. Dacă aceasta ar fi fost alertată atunci pierderile ar fi fost mult mai mici, şi la fel şi indignarea publică. Scopul instituţiilor de spionaj civil internaţionale atât americane cât şi japoneze era acela de a crea un război mondial cât mai devastator, pentru a îneca în el frustrările clasei de jos cu privire la criza din 1929 şi o foarte grea viaţă muncitorească.

Această sferă dezinformaţională cu privire la înapoierea sistemului radar, presupus incapabil să detecteze avioanele inamice, are rol de scut de protecţie; în cazul în care populaţia în general şi-ar fi pus serioase semne de întrebare privind acele evenimente, atunci naraţiunea s-ar fi putut schimba radical pentru a o face mai credibilă. Kermit Tyler ar fi putut fi ulterior acuzat de ochii lumii, ca un posibil spion japonez sau vreun trădător de ţară. După aceea ar fi putut eventual declarat mort în taină, în timp ce ar fi putut primi o altă identitate pentru el şi familia lui. Iată cum, nucleul dezinformaţional poate continua astfel la nesfârşit pe firul unei naraţiuni, în aşa fel încât adevărul să fie niciodată expus, asemenea paradoxului cu Ahile şi broasca ţestoasă. Între timp poate trece aproape un secol, aşa cum s-a şi întâmplat cu cazul Pearl Harbor, generaţiile s-au schimbat şi cazul a fost îngropat în negura uitării. Între timp au apărut alte diversiuni iar opinia publică nu mai vrea să dezgroape morţii.

Interesant este faptul că site-urile oficiale ale armatei sau CIA sau ale oricărei instituţii de încredere maximă, sau materialele informative oficiale nu dau şi ele aceste informaţii dezinformatoare despre înapoierea sistemelor radar. De exemplu în site-ul oficial guvernamental american nu există nici un fel de referire la semnalul radar de la atacul de la Pearl Harbor şi problemele de atunci

La fel nu se poate găsi nici pe site-ul oficial al marinei americane, sau în vreo căutare Google între cele două

Chiar aşa de puţin importantă este această chestiune încât o armată de specialişti nu au abordat-o? Dimpotrivă, exact acest rol au specialiştii în cauză, respectiv aceea de a o ascunde cât mai mult posibil opiniei publice. La pagina 5 din volumul THE SIGNAL CORPS , ce aparţine seriei UNITED STATES ARMY IN WORLD WAR II, raport oficial al Congresului SUA nu se spune nimic despre faptul că semnalul radar ar fi fost primitiv, ci despre cum locotenentul Tyler a auzit el la o petrecere că urmează să fie trimise la Pearl Harbor nişte avioane americane.

Desigur, o astfel de situaţie pune semne de întrebare cum de a ajuns locotenent de informaţii acest om, care se ia după ce spun păsărelele. Omul simplu ştie că spionii sunt oameni foarte agili şi că naivitatea şi credulitatea e unul dintre lucrurile care le lipseşte. De aceea spionajul s-a şi numit „intellgence”, în limba engleză termenul fiind destul de apropiat de cel de „deşteptăciune”, cu care se identifică în limbile romanice. Ei bine exact pentru cei ce-şi pun în continuare aceste semne de întrebare sunt făcute materialele adiacente de mai sus. Dacă naraţiunea înapoierii sistemelor radar nu convinge majoritatea populaţiei şi e nevoie de o altă naraţiune reparatorie, e mai greu de şters asta din istorie. Dimpotrivă, site-uri precum Quora sau Reddit nu sunt oficiale, la o adică putând fi chiar şterse. Însă ele îşi îndeplinesc rolul dezinformativ.

Ciudăţenia nu se opreşte aici. Opeatorii radar Joseph Lockard şi George Elliott au primit liber în acea dimineaţă de duminică 7 Decembrie 1941, iar sistemele radar închise. 99% dintre cei aflaţi în această situaţie ar fi dormit la ora aceea, după o seară de sâmbătă. A făcut doar conştiinciozitatea excesivă a celor 2 să ducă la această situaţie, ei mergând la lucru pentru a exersa. Închiderea staţiei radar în condiţii de ostilitate expresă între cele două ţări seamănă deja şi mai mult a plan. La fel s-a întâmplat şi cu avioanele de stingere a incendiilor pe 11 septembrie 2001 imediat după atacul de la World Trade Center. Doar că în 2001 oricărui avion i-a fost ordonat să nu se ridice de la sol, tocmai pentru a nu se mai repeta situaţia din 1941. În felul acesta s-a creat o anumită justificare pentru lipsa de intervenţie pentru oprirea dezastrului şi diminuarea tragediei prin faptul că orice avion ar fi putut fi un potenţial deturnat. Dar oare în CIA nu se găseau piloţi care să execute astfel de misiuni sau toată lumea bănuia pe toată lumea contra-informativ de colaborare cu Al Quaida? (sic!)

O altă situaţie bizară este faptul că, la întoarcerea de la Pearl Harbor, formaţia de avioane japoneze 0 au bombardat alte 2 baze americane, situate în Filipine, respectiv Clark Field şi Iba Field. Ca printr-o coincidenţă bizară nici aceste baze n-au fost alertate anterior, aşa că şi acestea au fost distruse fără rezistenţă. Pentru mulţi Pearl Harbor poate părea un accident, o lipsă de vigilenţă. Dar faptul că nu s-a pregătit nici un fel de ripostă la bazele din apropiere este foarte bănuitor chiar şi pentru obedienţi. De aceea atacurile de la Clark Field şi Iba Field sunt uşor scoase din istorie, departe de ochii opiniei publice, ştiute de specialiştii în istorie. Ele au fost comandate pentru alternativa în care atacul de la Pearl Harbor nu ar fi produs suficientă emoţie în SUA şi în opinia publică internaţională; în acest caz aruncarea lor pe piaţa mediatică ar fi arătat net faptul că Japonia a pornit un război împotriva SUA. În felul acesta, dramele care se puneau la cale, în special experimentarea pe populaţie a bombelor nucleare, erau menite să fie justificate astfel ulterior prin atacul iniţial venit din partea Japoniei. Însă odată ce emoţia americană şi internaţională faţă de atacul „surpriză” de la Pearl Harbor a fost peste aşteptări, cele de la de la Clark Field şi Iba Field au fost date uitării; de fapt ele chiar dau de gol faptul că între magnaţii japonezi şi cei americani de la începutul secolului al 20-lea s-a creat un pact de creare a unui război pentru eliminarea ultranaţionaliştilor din Japonia şi Europa, şi pentru deportarea ţăranilor în centrele industriale. Am descris în mare acest lucru la minutul 84 din documentarul meu “Sadismul în politica internaţională” , şi-l voi detalia în următorul documentar la care lucrez în prezent, „Cea mai mare crimă din istorie”.

Un alt important exemplu internaţional de dezinformare prin presă este modul în care se evită subiectele clădirea 7 din complexul World Trade Center , despre cum avioanele de vânătoare care asigurau securitatea spaţiului aerian american au fost îndreptate spre oceanul atlantic, şi nu spre avioanele de pasageri sau despre ordinul ca nici un aparat de zbor (inclusiv cele de stingere a incendiilor) să nu se ridice de la sol, pentru stingerea turnurilor incendiate. Dacă nu ar fi existat internetul şi sursele alternative, în care au ajuns declaraţiile celor implicaţi în aceste evenimente, probabil că niciodată nu am fi aflat despre aceste lucruri. Fiecare descoperă aceste adevăruri dureroase pe parcurs, şi înţelege mitul p(r)eşterii realizat cu adevărul presei ca pe o iluminare. Varianta neoficială a tragediei de la World Trade Center, cum că ar fi fost un eveniment orchestrat pentru a justifica apoi invazia Irakului, accesul la resursele petroliere ale acestei ţări, destabilizarea zonei cu implicaţii în producerea războiului civil din Siria peste 10 ani, şi producerea de imigranţi în Occident, cu rol de mână de lucru ieftină, este foarte neproductivă pentru bogaţi. Conform acestei versiuni a evenimentului, pilonii capitalismului american şi mondial par nişte monştri dominaţi de lăcomie, şi lipsiţi de empatie faţă de fiinţa umană.

Rămâne rolul presei să contracareze această perspectivă sumbră asupra modului în care funcţionează societatea actuală prin dezinformare. Atât în cazul WTC cât şi în cel al Pearl Harbor, presa mută atenţia dinspre adevărurile dureroase ale Clădirii 7 sau ignorării avertismentelor radar, către suferinţa familiilor îndurerate şi onorurile care mai de care mai mari oferite de autorităţi. Afectaţi de dramele victimelor şi de empatia faţă de durerea familiilor, majoritatea audienţei nu mai e deschisă pentru a înţelege ingineria socială din spatele acestor drame, lăsându-se pradă furiei sau milei. În felul acesta atenţia a fost foarte dibaci deviată dinspre mecanismele acestor drame către alte naţiuni şi popoare, deşi la baza lor se află exact cei în care obedienţii au încredere, marii magnaţi ce conduc local ţările sau internaţional lumea.

Pe lângă ascunderea informaţiilor despre rolul bogaţilor în generarea marilor atrocităţi ale istoriei moderne, presa are rolul de instigare a conflictelor între comunităţi şi grupuri sociale. Cele mai clare exemple ale istoriei sunt campania negativă a presei din SUA împotriva Japoniei şi viceversa, fapt ce au dus la războiul din Pacific şi amplificarea războiului din Europa, după ce principalii oligarhi americani l-au susţinut pe Hitler în atingerea puterii. De asemenea, aici poate fi menţionată şi campania negativă a presei din SUA împotriva statelor comuniste dar şi viceversa, fapt ce au dus la războaiele din Coreea şi Vietnam. Nu în ultimul rând, acuzarea în masă a minorităţii Tutsi din Ruanda de către postul Radio Télévision Libre des Mille Collines că ar fi fost în spatele atacului asupra avionului prezidenţial din 6 aprilie 1994, care a ucis preşedinţii din Rwanda şi Burundi. Deşi aceşti oameni nu aveau arme pentru doborârea unui avion, 800 000 de etnici au fost ucişi timp de o lună datorită acestor dezinformări.

Pe lângă aceste orori în masă, există numeroase orori cu număr mai mic de morţi, datorate dezinformărilor transmise prin presă. Un astfel de caz este cel al minciunilor relatate de Radio Europa Liberă (finanţată de CIA) despre 4 000 de victime la Timişoara şi 100 000 la Bucureşti. Mulţi români ai ieşit în stradă revoltaţi, devenind astfel victime ale lunetiştilor sau diversioniştilor ce operau în acele momente în România.

Un alt caz este cel al victimelor din Piaţa Markale din Sarajevo din 28 august 1994, când 43 de civili au fost ucişi şi 75 de răniţi. În ziua precedentă atacului, postul local de radio a anunţat de mai multe ori că pâinea va fi oferită gratuit acolo, fapt care a atras mulţi oameni din zonă.

Un alt foarte important rol al presei este seducerea tinerilor naivi către un stil de viaţă glamuros şi risipitor, plătit apoi cu sudoare unor joburi foarte stresante, riscante sau obositoare. Despre predispoziţia lor şi chiar a majorităţii populaţiei în a susţine această capcană ideologică, şi ,cu ea, întreaga politică eugenică voi detalia în secţiunea următoare .

Gabriel Baldovin

2.5.4.3. Scurtă istorie a spionajului civil

2.5.4.3. Scurtă istorie a spionajului civil

sociologie Baldovin   09:32

Manifestul societăţii automatiste  

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

2.5.4. Dezinformarea, un instrument specific al noului sclavagism

2.5.4.3. Scurtă istorie a spionajului civil

Etapele spionajului militar

După cum am amintit în secţiunea anterioară, originea spionajului în general este avangarda militară, practicată în special în Evul Mediu. Acesta are 2 etape:

- avangarda (pre-asediul: culegere de informaţii despre adversar)
- sabotajul ( pro-asediul: infiltrare de sabotori în adversar)

În perioada antică şi medievală, avangarda a fost o unitate militară de elită care se deghiza în altceva, şi mergea în apropierea adversarului spre a-i spiona poziţiile şi logistica. Aceste date pot fi cruciale într-o eventuală confruntare miliară. O cetate cu cetăţeni care nu se lasă corupţi e o cetate care nu va capitula uşor în urma unui asediu; prin urmare, armata asediatoare poate lua decizia să atace o alta, cu mai mari şanse de reuşită. Avangardiştii militari nu se implicau în lupte corp la corp cu adversarii, însă culegeau informaţii decisive despre starea lor.

Dacă etapa avangărzii aducea informaţii nefavorabile unui asediu şi cetatea se arăta bine organizată, atunci armata asediatoare avea o primă opţiune în a încerca asedierea alteia mai puţin organizate. În felul acesta armata se putea întări cu forţe noi şi şansele de reuşită a asediului ar fi fost mai mari. Dimpotrivă, dacă armata asediatoare este respinsă sau reuşeşte asediul, dar cu pierderi mari, atunci pe termen lung afacerea de jaf armat nu are profit. În acest caz, datorită informaţiilor avangărzii, armata mai bine îşi schimbă planul şi atacă altă cetate, mai slabă.

O altă opţiune este trecerea la etapa a 2-a, respectiv infiltrarea de sabotori în interiorul cetăţii bine organizate. În secţiunea precedentă am amintit deja de probabil cel mai cunoscut exemplu de spionaj militar, respectiv celebrul cal troian, prin care grecii au infiltrat spioni în interiorul cetăţii Troia şi astfel au cucerit-o. Deşi are mai mult aspect de legendă, totuşi supravieţuirea ei până în timpurile noastre atestă că fenomenul infiltrării şi sabotajului sunt tehnici militare active în memoria colectivă. Această etapă continuă pe cea a avangărzii; unii dinte avangardişti reuşeau chiar să se infiltreze în rândurile adversarilor şi să afle informaţii vitale despre ei. Însă unitatea de sabotori este mai mult decât o avangardă, este o avangardă de lux. Infiltraţii făceau mult mai mult decât culegerea de informaţii despre comunitatea plănuită a fi ulterior asediată.

Sabotajul are rol de dezinformare, de inducere în eroare şi confuzionare a adversarului, în aşa fel încât acesta ajunge să lupte cu el însuşi precum bolile autoimune cu propriul organism. Răspândirea unor zvonuri, care puneau în conflict anumite categorii sociale, puteau avea afect pe termen lung în erodarea coeziunii sociale a cetăţii. La fel ca şi în cazul folosirii avangărzii, care observa punctele slabe ale ţintei, asediul final asupra cetăţii putea aduce pierderi mai puţine dacă în interiorul cetăţii asediate erau atent cultivaţi astfel sabotori, special infiltraţi pentru a câştiga încrederea majorităţii cetăţenilor sau a celor mai puternici dintre ei. Atunci când ea este asediată, aceştia fac favoruri stăpânului cuceritor, nu cetăţii, şi astfel contribuie decisiv pentru căderea ei. Aceste favoruri constau în special în acţiuni de sabotaj, precum deschiderea porţilor sau a altor intrări în cetate, plasarea de alcool sau otravă pentru cei ce deţin funcţii importante în apărarea cetăţii, şi altele. Astfel, cetatea cade în mâinile asediatorului.

Cu cât membrii unei cetăţi sunt mai oneşti şi mai dârzi în apărarea propriei cetăţi, cu atât infiltrarea spionilor putea dura mai mult, şi investiţia în acţiunea de infiltrare poate fi mai costisitoare, dar mai ieftină decât dacă nu ar fi existat aceste tehnici de spionaj.

Spionajul civil ca principiu al statului modern

În perioada antică şi medievală statul era concentrat într-o anumită cetate. Cetăţile au făcut alianţe sau s-au asediat între ele. Unele au fost cucerite mai uşor, iar altele mai greu. Iniţial, după un asediu, dacă membrii cetăţii cucerite nu acceptau supunerea, atunci asediatorul se mulţumea cu jefuirea şi părăsirea ei, urmând ca ea să fie atacată după o perioadă, după ce-şi va fi refăcut resursele. Dar, treptat, cu astfel de tehnici imbatabile de asediu, o anumită cetate a ajuns să le stăpânească şi să le domine pe celelalte. În felul acesta s-a creat imperiul, ţara, sau statul extins la mai multe centre urbane, în general reunite pe criteriul limbii vorbite. În acel moment războaiele s-au purtat între ţări, de obicei vorbitoare de limbi diferite. Dar, în perioada de pace, aceste tehnici de spionaj militar au fost aplicate de clasele privilegiate asupra claselor de jos, pentru a-şi păstra dominaţia şi statutul privilegiat. Acesta este momentul de transformare a spionajului militar în cel civil.

Spionajul civil este acea parte a spionajului care adună informaţii şi creează dezinformare şi diversiuni pentru proprii cetăţeni, spre deosebire de spionajul militar, care este orientat către ale popoare, sau cel economic, orientat către concurenţă. Toate acestea se înscriu în denumirea generică de „servicii secrete” sau agenţii de informaţii. Formula „serviciu secret” este ea însăşi un produs de dezinformare. Spionajul economic şi militar conduc la beneficii generale pentru întreaga comunitate, mai mare sau mai mică pentru o clasă socială sau alta. Furtul de informaţii despre producţia de bunuri poate aduce servicii comunităţii, prin beneficiul de pe urma inovaţiei tehnologice iniţiată de o comunitate concurentă. În acelaşi fel, spionajul militar poate reduce pierderile de vieţi omeneşti care aparţin comunităţii, într-o eventuală confruntare militară.

Spre deosebire de acestea, spionajul civil este un serviciu menit să protejeze privilegiile celor de la vârful piramidei sociale locale, în detrimentul drepturilor celor de la baza sa. Principalul lui scop este producerea de dezbinare între membrii claselor de jos, pentru a se lupta între ele mai curând decât cu vârful piramidei sociale. Exemplul cel mai clar este cel al poliţiei şi armatei (moderne): într-o revoltă socială, aceste instituţii, formate în general din membri ai claselor de jos, se vor lupta cu revoltaţii, adică cu propriul interes politic, pentru apărarea privilegiilor vârfului piramidei sociale. De asemenea, infiltrarea de agenţi diversionişti în interiorul revoltaţilor, care le fac acestora imagine de infractori demni de a fi pedepsiţi în ochii opiniei publice, este o altă metodă de dezbinare civilă, după cum am descris în documentarul meu „Diversioniştii”

Spionajul militar este mereu acompaniat de către acţiunile militare pentru că vizează comunităţi sau organizări statale diferite. Dimpotrivă, spionajul civil este destinat membrilor aceleiaşi comunităţi sau aceluiaşi stat. El este consecinţa celui militar, în sensul că, după cucerirea cetăţii, armata învingătoare ajunge la un moment dat să preia şi administraţia comunităţii, iar cele două comunităţi se reunesc ambivalent într-un singură, fiind mai slab sau mai puternic sudate. Acţiunile militare sunt mai rare, şi de obicei apar în urma unor procese foarte complexe de denigrare a viitorilor reprimaţi, în aşa fel încât reprimarea pare o pedeapsă pentru crime închipuite, sădite dezinformaţional în ograda celor reprimaţi, pentru justificarea represiunii în percepţia publică.

Dacă spionajul militar a fost cheia apariţiilor statelor şi ţărilor, dimpotrivă, cel civil a fost foarte rudimentar în perioada clasică. Dacă privim în istorie, observăm că reuşita unor revolte precum Revoluţia Franceză sau numeroasele puciuri asupra regilor, împăraţilor, liderilor politici în general, atestă un foarte slab spionaj civil. Cel puţin, acesta se dovedeşte a fi fost destul de rudimentar, fiind incapabil să oprească răzbunările supuşilor. Principalul liant al susţinerii supuşilor era afectivitatea faţă de lider, religia şi profitul realizat în urma războiului. Napoleon a reuşit să-şi atragă de partea lui batalionul, care fusese trimis să-l oprească la a doua sa urcare pe tron, prin faptul că ştia detalii despre familiile militarilor. În locul unei lupte a propriei gărzi de corp cu acesta, celebrul conducător francez a transformat întâlnirea în depănări de amintiri. În urma ei, militarii batalionului de întâmpinare au schimbat taberele, devenind susţinătorii lui Napoleon. Cam acesta a fost modelul clasic de organizare statală.

Spionajul civil ca instrument al capitalismului

Spionajul civil a ajuns la apogeu abia în societatea capitalistă, prin spionii marilor industriaşi. În ceea ce-i priveşte pe primii bancheri moderni, printre care şi dinastia Rothschild, fondatoarea sistemului bancar modern , informaţiile despre potenţialii clienţi erau decisive pentru acordarea creditelor şi succesul afacerii. Dacă clientul e un om visător, nerealist, atunci afacerea sa se poate ruina şi nu poate restitui împrumutul. De asemenea, creditorii neperformanţi erau urmăriţi de spionii debitorilor, şi chiar presaţi pentru recuperarea împrumuturilor, precum făceau cămătarii medievali.

Pe lângă o gardă de corp proprie, bogaţii ultimelor secole au transformat spionajul militar în cel civil, şi l-au folosit ca instrument al propriilor afaceri. Ne putem imagina că iniţial condiţiile de muncă din fabrică oferite de industriaş erau mai favorabile decât cele din agricultură oferite feudal. Dacă nu ar fi oferit condiţii mai bune de muncă, industriaşii nu aveau nicio şansă să atragă mână de lucru şi nu ar fi putut crea revoluţia industrială. Zvonurile despre bunăstarea oferită de lucrul în fabrică s-au răspândit apoi în mod natural printre ţăranii feudali.

Însă, odată cu nemulţumirile primelor generaţii de muncitori au apărut şi instituţiile de dezinformare. Acestea au lansat în mod profesionist zvonuri dezinformaţionale de atragere a ţăranilor în fabrici şi înlocuire a muncitorilor nemulţumiţi. În urma acestor zvonuri, ţăranii au plecat rând pe rând de pe moşiile feudalilor, falimentându-i. Acest lucru practic le-a tăiat orice cale de întoarcere la vechiul stil de viaţă, atunci când experienţa directă despre bunăstarea din fabrică va fi dovedit că aceste zvonuri vor fi fost minciuni gogonate. Oferta mare de mână de lucru din marile centre industriale a condus în mod natural la scăderea salariului, sau la creşterea volumului de muncă al muncitorului. Cei concediaţi nu mai aveau opţiunea de a se întoarce pe moşiile feudalilor deoarece aceştia au ajuns ruinaţi sau siliţi să-şi reorienteze activitatea către industrie, mai curând decât către agricultură. Iată un mod tipic de a face profit în perioada capitalistă prin dezinformare, altfel decât în cazul jafului armat realizat cu ajutorul spionajului militar.

O foarte importantă latură a proto-spionajului civil practicat la începutul erei industriale a fost identificarea semnelor pentru apariţia unei revolte în interiorul fabricii. Concedierea muncitorilor blazaţi, obosiţi şi cârcotaşi a fost şi încă este o practică specific capitalistă, pentru a tăia din faşă apariţia unei greve. Această soluţie reprezintă un mecanism mai eficient de a extrage maximul de profit din munca executantului de ordine, cu riscuri minime în ceea ce priveşte revolta şi răzbunarea pe cel ce le dă. Idealul capitalismul secolelor 18 şi 19 a fost extracţia din mentalitatea rurală a potenţialilor muncitori, exploatarea lor maximă ca muncitori în spaţiul urban sau periferic; după ce aceştia devin neproductivi şi revoltaţi ideal ar fi retrimiterea lor în spaţiul rural, spre a se odihni. Peste o anumită perioadă de timp urmaşii lor vor fi trecut prin acelaşi proces.

În secolul al 18-lea acest plan a funcţionat. Dar muncitorii secolului al 19-lea au început grevele, şi atunci a trebuit să li se dea drepturi în plus. Cantitatea acestor drepturi a dus la experimente sociale odioase în secolul al 20-lea. Preţul testării rezistenţei lor la ameninţări brutale precum cele două războaie mondiale, după cum am arătat pe scrut la minutul 81 din documentarul meu “Sadismul în politica internaţională” . Deşi în zilele noastre legislaţia din majoritatea ţărilor civilizate descurajează aşa ceva, totuşi ea nu o interzice în mod expres, prin sancţiuni. Angajatul concediat poate primi anumite compensaţii dacă foloseşte aceste prevederi legislative şi acţionează în instanţă compania care l-a concediat. Dar pentru preîntâmpinarea unei revolte se foloseşte exact aceeaşi reţetă ca la începutul erei industriale, respectiv concedierea.

În această soluţie de temperare şi preîntâmpinare a revoltei supuşilor, remarcăm din nou diferenţa esenţială între sclavagismul clasic şi cel salarial, despre care am detaliat în capitolul precedent; dacă sclavagismul clasic pedepseşte sclavul fugar pentru a-l da ca exemplu celorlalţi sclavi să nu facă la fel, dimpotrivă, sclavagismul salarial îl încurajează să plece. Şomerii, ce aşteaptă la porţile fabricii un loc de muncă, îl pot înlocui oricând. Celebra piesă de teatru „Moartea unui comis-voiajor” scrisă de Arthur Miller în 1949, reflectă o relaţie de muncă specifică secolului al 19-lea. Succesul ei la public a dus la sistemul de pensii în secolul al 20-lea, prin care cei incapabili să mai muncească sunt ajutaţi să supravieţuiască. Dar în secolul 19 drama personajului principal a fost drama oricărui muncitor. Nu e de mirare că, pe lângă numeroasele greve ale muncitorilor, s-au dezvoltat numeroase idei anticapitaliste, printre care chiar comunismul, care de fapt este de fapt un capitalism ceva mai blând, banul fiind şi aici principalul vector al ierarhiilor de comandă.

Spionajul civil şi eliminarea dizidenţilor politici

Atât etapa avangărzii cât şi cea a sabotajului sunt aplicate aproape identic în dominaţia şi controlul populaţiei civile de casta privilegiaţilor, la fel cum strămoşii lor, jefuitorii, le-au aplicat pe cetăţile asediate. Ne putem imagina că în prima perioadă a erei industriale aceste tehnici erau aplicate aproape identic pe descoperirea şi izolarea muncitorului recalcitrant. Oglinda pentru aşa ceva este spionajul din fabricile comuniste, unde cei care criticau partidul şi conducătorul erau izolaţi. Dezinformarea capitalistă ne-a făcut să-l vedem la antipodul comunismului, însă cele două sisteme sunt etape ale aceluiaşi sistem global. La începuturile sale capitalismul a procedat cu muncitorii recalcitranţi la fel cum comunismul a torturat şi trimis în închisori dizidenţii politici.

După ce populaţia a început să vadă cu ochi răi aceste practici draconice ale capitalismului de secol 19, atât comunismul, dar mai ales capitalismul (comunism avansat), au folosit metode ceva mai delicate de luptă împotriva dizidenţilor. De exemplu, studenţii protestatari de la Belgrad din 1968 nu au fost reprimaţi de autorităţile iugoslave, însă au fost blamaţi pentru că profită de neajunsurile societăţii pentru a produce şi mai multe probleme. Spre deosebire de reprimarea brutală din 1989 a protestatarilor din piaţa Tiananmen de către dictatura comunistă chineză, astfel de metode reflectă o dictatură mai uşoară, mai puţin sângeroasă. În acelaşi mod, în România greviştii din 1987 de la uzina Tractorul Braşov nu au fost arestaţi sau torturaţi ca în perioada comunismului stalinist, ci au fost lăsaţi să lucreze la negru, fără însă a mai fi vreodată angajaţi în posturi similare. Reprimarea brutală a protestatarilor din 1989 a fost produsul unor diversiuni masive operate de securiştii recrutaţi de CIA, după cum am arătat la minutul 69 din documentarul meu “Sadismul în politica internaţională”

Capitalismul occidental vrea să-şi arate opoziţia faţă de dictaturi în general, însă a făcut şi el exact acelaşi lucru cu proprii dizidenţi precum dictaturile comuniste. Aşa ceva s-a întâmplat în cazul unor artişti de la Hollywood în 1947 care au intrat în celebra „listă neagră de la Hollywood” (cunoscută şi sub numele de „Lista lui Bill”), în care au fost consemnaţi scenaristul Dalton Trumbo, cunoscutul actor Kirk Douglas sau actriţa Katharine Hepburn. Aceştia şi alţi 79 de artişti au fost excluşi pentru o perioadă din planurile de filme sau alte proiecte de la Hollywood, pe baza viziunii lor politice neoficiale. Sunt unele voci care susţin că numărul lor ar fi fost însă mult mai mare.

Pentru ei a fost înfiinţat la Hollywood aşanumitul „Comitet de supraveghere al activităţilor antiamericane” (House Un-American Activities Committee). Acesta a funcţionat ca o nouă inchiziţie, în sensul că toţi au fost acuzaţi în bloc că susţin comunismul. Unele dintre ideile celor luaţi în vizorul acestui comitet de supraveghere erau într-adevăr comuniste, dar multe erau antipoliticianiste, în sensul că nu sprijineau nici capitalismul şi nici comunismul, ci o viaţă lipsită de „isme”. Dar toate erau tratate ca idei comuniste. Sistemul a eliminat din faşă sub acuzaţia de „comunism” orice era împotriva mentalităţii profitumului.

La fel ca şi în cazul dictaturilor blocului comunist care spionau instituţiile de artişti, în acest comitet au fost recrutaţi actori sau infiltraţi direct agenţi ai spionajului civil. Şi, exact la fel ca în cazul colaboratorilor cu poliţia politică din blocul comunist, şi cei care şi-au denunţat colegii dizidenţi au fost sprijiniţi spre ascensiune în industria filmului. Unul dintre aceşti colaboratori a fost şi actorul mediocru Ronald Reagan, care avea să devină apoi preşedintele SUA.

Diferenţa acestei măsuri de marginalizare a dizidenţilor faţă de cele descrise mai sus din comunism constă doar în capacitatea incredibilă a capitalismului de a le justifica. Dacă ideile celor din „Lista lui Bill” ar fi fost răspândite în întreaga societate nord-americană, atunci profitul pilonilor capitalismului ar fi fost mai mic. Acesta este un adevăr incontestabil şi justificabil pentru majoritatea americanilor. Dimpotrivă, când muncitorii grevişti cer drepturi la fel ca în perioada capitalistă, comunismul nu-i mai poate acuza de capitalism, pentru că asta era însăşi retorica partidului comunist.

Dincolo de această coerenţă superioară de a justifica măsurile dictatoriale, capitalismul (ca dictatură evoluată) mai are şi capacitatea a de a depista dizidenţii cu mult înainte de a ieşi în stradă şi a protesta împotriva autorităţilor. Crearea permanentă de războaie de către SUA, şi antrenarea în ele şi a altor ţări civilizate, este exact acest dispozitiv de extragere a viitorilor dizidenţi într-o retorică naţionalistă, şi convertirea lor în acţiuni profitabile, fie pentru SUA fie pentru economia mondială. În loc să se lupte cu propriile autorităţi în stradă, sistemul dezinformaţional american i-a făcut să se lupte cu naţiuni şi popoare diferite la mii de kilometri distanţă, prin crearea artificială de războaie.

Dar, deasupra acestor metode rudimentare au fost capodoperele de dezinformare despre care am descris în cele două secţiuni anterioare, precum ştergerea numelui dinastiei Rothschild din prim-planul vieţii publice sau actele de măreţie şi caritate încercate de John D. Rockefeller. În loc de eliminarea jurnalistei Ida Tarbell, care a dezvăluit în revista McClure's practicile dubioase ale companiei sale Stadard Oil, iată că actele de măreţie şi caritate i-au spălat imaginea, transformându-l într-un personaj cu alură aproape mistică dintr-o persoană lipsită de empatie şi respect pentru. Acestea este puterea dezinformării. În următoarea secţiune voi aduce detalii în plus faţă de mecanismul dezinformării prin analiza rolului presei în acest demers .

Gabriel Baldovin

2.5.4.2. Cele trei metode de investigaţie a fenomenului dezinformării

2.5.4.2. Cele trei metode de investigaţie a fenomenului dezinformării

sociologie Baldovin   12:59

Manifestul societăţii automatiste  

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

2.5.4. Dezinformarea, un instrument specific al noului sclavagism

2.5.4.2. Cele trei metode de investigaţie a fenomenului dezinformării

Exemplele din secţiunea anterioară sunt două produse majore de dezinformare din societatea contemporană. După cum vom vedea în secţiunile următoare, ele nu sunt cele mai mari, existând altele şi mai ample. Dar probabil că sunt cele mai prost făcute sub aspectul epistemologic, în sensul că e foarte uşor de văzut că sunt minciuni profesioniste, conform principiilor de funcţionare a societăţii. Altele sunt ceva mai greu de desluşit. Însă, prin dezvăluirea mecanismelor sociale care la stau la bază, şi acestea pot fi decodate.

Noţiunea de spionaj este echivalată în limbajul comun doar cu culegerea de informaţii, ceea ce constituie prima etapă a spionajului, şi înseamnă doar vârful aisbergului acestui proces. Dar asta se datorează în special pentru că statul modern încearcă sistematic să îl ascundă de atenţia omului simplu. Statul este vârful privilegiat al piramidei sociale, constituit din urmaşii vechilor cuceritori. La fel ca şi strămoşii lor, jefuitorii originali, urmaşii acestora aplică vechile tehnici militare de cucerire a cetăţilor asupra propriilor cetăţeni, şi are grijă să-i ferească să nu le afle. Dacă cetăţenii află că propriile lor idei, pe care le consideră intime şi originale, sunt parte a unui produs indus prin manipulare, atunci eficienţa întregului proces se poate şubrezi. De aceea, actul de dezinformare este unul secret, iar instituţiile de dezinformare a civililor se numesc generic „servicii secrete”.

Omul simplu nu le poate înţelege tocmai pentru care nu are o noţiune clară despre rolul spionajului, identificându-l doar cu culegerea de informaţii. Atunci când unii membri ai claselor de jos sunt recrutaţi în aceste instituţii, ei îşi încep cariera prin activitate de culegere de informaţii şi atât. Cei mai mulţi nu vor face decât aşa ceva pe toată viaţa. Doar cei cu mentalitate sclavagistă vor deveni sabotori şi dezbinatori sociali .

În acelaşi timp, majoritatea largă a scrierilor oficiale despre spionaj în general sunt dezinformări ce ascund exact ocupaţia şi interesele acestor instituţii; fiind secrete, aşa cum se autoprezintă, ele nu au cum să fie şi publice, aşa cum pretind publicaţiile care abordează subiectul. În această descriere există o fractură logică: ori instituţie de spionaj sunt secrete, şi atunci nu se spune nimic despre ele sau ce se spune oficial despre ele este fals, ori ele nu sunt secrete, şi atunci datele oficiale sunt adevărate. Însă ele însele se definesc ca fiind secrete, ceea ce implică varianta că ceea ce s-a scris despre ele prin descrieri şi mărturii e fals. Întreaga maculatură scrisă atât de oficiali cât şi neoficiali despre aceste instituţii, prin probe şi mărturii, este o minciună cu aspect de dezinformare. Toate acestea pot fi contrafăcute exact cu scopul dezinformării. Declaraţiile din interiorul lor sunt toate dezinformări. Dacă ele au reuşit dezinformarea cum că dinastiile Rothschild şi Rockefeller ar fi dispărut din istoria contemporană, după cum am arătat în articolul precedent, atunci şi aceste declaraţii din interior sunt nişte fente ideologice.

Acestea descriu o literatură fantastică, a cărei principală calitate este că ascunde atenţia publică dinspre ocupaţia reală a acestor instituţii. Mitul lui James Bond, spionul care salvează civilizaţia de forţele întunecate ale răului, nu este decât propagandă capitalistă, omoloaga celei comuniste. Mărturiile oficiale din interior despre modul în care funcţionează aceste instituţii sunt toate dezinformări, inclusiv cazul Edward Snowden, cel mai celebru dintre toate. O să revin mai jos la acest subiect.

Pentru a separa dezinformarea de realitate va trebui să folosim alte metode ce investigaţie decât cele empirice, folosite în general în procese. Cunoaşterea umană nu este exclusiv empirică, chiar dacă majoritatea informaţiilor pe care le avem sunt despre spaţiul proxim, cunoscut prin analizatorii empirici, precum văzul, auzul, gustul, mirosul, sau pipăitul. Cunoaşterea umană este şi intelectuală (uneori numită şi raţională), unde principalele tehnici de aflare a adevărului sunt inducţia şi deducţia logică. După cum se ştie, inducţia este o operaţie de conceptualizare, de generalizare logică, prin care unei noţiuni i se atribuie o calitate pe baza analogiei sale cu o alta, cunoscută mai detaliat. De exemplu, faptul că vedem nişte copaci în deşert ne poate induce ideea că ei pot avea fructe, pe baza experienţei trecute pe care o avem cu aceste plante, aplicată la experienţa nouă, pe baza analogiei. Procesul prin care datele unei noţiuni generale se aplică unui element particular din aria sa se cheamă deducţie. Continuând argumentul anterior, pe baza faptului că plantele precum copacii nu pot supravieţui pe termen lung fără apă, putem deduce existenţa apei în zonă la vederea lor. Iată că putem folosi aceste tehnici pentru evitarea capcanelor dezinformaţionale şi probelor contrafăcute pe care instituţiile de spionaj civil le oferă publicului.

Aşa că, pe parcursul următoarelor secţiuni voi face o investigaţie retrospectivă pornind de la principiile dezinformării, aşa cum am făcut în secţiunea anterioară. În felul acesta voi ezita să aduc probe empirice specifice justiţiei pentru descrierea acestor instituţii, care fac obiectul însuşi aparatului dezinformator, falisficant. Un astfel de efort reia în domeniul sociologiei generale ce a făcut Descartes în domeniul filosofiei; pentru a evita erorile, el a încercat să ignore orice dată culturală primită moştenire. Astfel el a pus filosofia pe o fundaţie sigură, respectiv siguranţa propriei gândiri şi existenţe (cogito ergo sum). În acelaşi fel putem să aflăm adevărul despre aceste instituţii specializate pe dezinformare, căutând nu dovezile lor contrafăcute, ci principiile generale ale originii şi dezvoltării lor, care stau la baza celor 3 mari tipuri de societate analizate până acum, respectiv sclavagist-clasică, feudală şi industrială (capitalistă).

Dintre cele două tehnici descrise mai sus, deducţia e sigură iar inducţia este doar probabilă, iar asta se poate observa la exemplul cu copacii: faptul că în zona lor se găseşte apă e sigur, dar nu e sigur că aceştia vor avea fructe, sau, dacă au, nu e sigur că acestea ar fi şi comestibile. În analiza fenomenului dezinformării propusă în secţiunile următoare, voi folosi mai rar inducţia şi mai mult deducţia, pe baza analogiilor dintre organizarea societăţii feudale şi cea industrială, din care face parte şi cea contemporană. Aceste analogii sunt mult mai mari decât ceea ce ni se spune oficial. Cele câteva sute de ani, care despart cele două organizări sociale, sunt insuficiente pentru a crea diferenţe radicale între cele două sisteme sociale. Prin urmare, ele mai mult se aseamănă decât se deosebesc.

În ceea ce priveşte spionajul civil contemporan, care a realizat aceste două produse de dezinformare descrise în secţiunea anterioară, el este o simplă evoluţie a celui militar. O să vedem în secţiunile următoare că diferenţa dintre ele este foarte mică, referindu-se în principal la diferenţa ţintei luată în vizor. Spionajul militar face şi el dezinformare, aşa că cel civil este doar o dezvoltare ceva mai profesionistă a primului, în acord cu dezvoltarea tehnologiei şi societăţii.

Din fericire, există date despre spionajul militar scăpate în balastul de informaţii ale istoriei. Aşa că, dacă le izolăm de restul de informaţii nesemnificative, ne putem face o idee despre cum funcţionează el. Ca exemplu este fenomenul avangărzii specific spionajului militar, prin care o armată afla detalii importante despre armata rivală, precum punctele tari şi slabe, logistica, etc. Această caracteristică este recunoscută inevitabil ca fiind parte a spionajului civil. Ea este deja cunoscută de istorici sau de noi, cei care am mai învăţat câte ceva din domeniu, aşa că ea nu are cum să fie scoasă din memoria colectivă. Aşanumitele servicii secrete, ascund unele lucruri din această activitate, precum persoanele spionate sau motivele spionării lor. Dar nu pot ascunde total tehnica de colectare a datelor, pentru că atunci ar da prea mult de bănuit celor care au deja aceste date despre spionajul militar. Dimpotrivă, gesturile aproape obsesionale ale instituţiilor comune, în care lucrează civilii, de aşanumită „protecţie a datelor personale”, este o contracarare a bănuielii publice despre o uriaşă bază de date pe care spionajul civil o are despre fiecare dintre noi. Obsesionalitatea cu care ni se aminteşte despre cum are sistemul social grijă de datele noastre personale, pare mai curând o reclamă mincinoasă . Ea încearcă să convingă opinia publică de faptul că doar unii, doar cei ce „au ceva de ascuns”, ar fi spionaţi, fapt care a eşuat în bună măsură, pentru că sentimentul general e că omul simplu se simte în continuare spionat.

Pe lângă dezinformarea despre dimensiunea spionării vieţii noastre personale, instituţiile de spionaj ţin să ne asigure că acest proces e făcut exclusiv cu scopul protejării noastre. Formula „servicii secrete” este ea însăşi un produs de dezinformare, după cum voi arăta în detaliu în secţiunile următoare, având scopul de a le justifica în percepţie opiniei publice caracterul secret. Mai mult decât atât, sub justificarea dezinformativă cum că „nimeni dintre cei care n-au nimic de ascuns nu trebuie să se teamă”, cei care pun sub semnul îndoielii practicile acestor instituţii sunt acuzaţi implicit că ar avea ceva de ascuns: iată un alt act dezinformaţional foarte bine făcut!

Istoria oferă de asemenea numeroase exemple ale celeilalte caracteristici a spionajului civil, respectiv sabotajul, pe care îl voi descrie mai în detaliu în următoarea secţiune, şi faţă de care am făcut primul meu documentar, „Diversioniştii” . Aceste tehnici au fost practicate mai întâi de spionajul militar înainte de a fi adaptate la cel civil; atât infiltrarea, dar mai ales, trădarea, sunt nu doar parte din istoria politică, dar şi din cultura umanităţii sau din experienţele personale. Celebrul cal troian, prin care grecii au infiltrat spioni în interiorul cetăţii Troia, este un exemplu folosit de spionajul militar încă din antichitate. Din aceeaşi perioadă datează şi trădarea lui Iuda, cumpărat pentru „o pungă de arginţi” de autorităţile romane cu scopul de a-l prinde pe Isus. De atunci cetăţile şi chiar ţările au fost cucerite pe baza racolării potenţialilor trădători. Aşadar, numai uitându-ne la aceste tehnici specifice spionajului militar le putem foarte uşor extrapola şi descrie în cel civil.

Ce-a de-a doua metodă de descoperire a dezinformărilor sociale este cea a incoerenţei şi inconsistenţei unor acţiuni sau evenimente. Faptul că John D. Rockefeller decide dintr-o dată să se sfinţească, şi se apucă să-şi împrăştie averea în acte caritabile, după ce şi-a construit-o călcând peste cadavre (aşa cum a arătat Ida Tarbell despre care am scris în secţiunea anterioară), este una dintre aceste incoerenţe. Da, oamenii se pot schimba radical uneori, din cauza unor traume sau a experienţelor religioase, precum Maria Magdalena. John D. Rockefeller nu a trecut prin nimic din astea, iar sfinţenia şi dispariţia numelui său, prin urmaşii săi, din atenţia publică este un act de dezinformare.

Edward Snowden provine dintr-o familie de militari de carieră pe mai multe generaţii, suficient cât să-i insufle sentimentul de supraoameni pe care militarii de carieră îl au. Dintr-o dată el ar fi rupt cu tradiţia familială şi s-ar fi trezit subit în el respectul pentru cetăţeanul obişnuit, asemenea unui politician aflat în campanie electorală; ajuns funcţionar în CIA, el a dezvăluit din interior cea mai mică crimă a acestei instituţii, pe care oricum dizidenţii o ştiau, respectiv că această instituţie spionează mult mai mulţi oameni decât cei cu activităţi subversive.

O altă incoerenţă aproape imposibilă pentru tradiţia militară a familiei, dar şi cu însuşi gestul presupus moral de a oferi dovezi despre încălcarea legilor din partea CIA, este alegerea exilului său tocmai la Moscova. Adică acest om e deranjat de faptul că CIA ascultă convorbirile unui număr prea mare de americani, fără a le face vreun rău din datele sale (deşi majoritatea marilor crime împotriva cetăţenilor americani sunt produse tot de CIA), însă nu are nicio problemă în a se refugia într-o ţară unde jurnaliştii anti-putere sunt asasinaţi şi politicienii din opoziţie dispar subit. Da, omul simplu, sau cel cu tulburări psihice severe, poate avea astfel de comportamente lipsite de sens, dar nu angajaţi CIA, şi cu atât mai puţin membri ai unei familii cu tradiţie militară, în care coerenţa şi inflexibilitatea judecăţii sunt valori supreme. E posibil ca Snowden să fie un cal troian pentru depistarea spionilor anti-capitalişti şi anti americani din FSS.

Faţă de crimele recunoscute public de CIA, aceasta chiar pare o floare la ureche. Însă omul simplu are memoria scurtă, iar o astfel de temă poate acoperi şi spăla crimele din trecut ale acestei instituţii. CIA a înlăturat de la putere preşedinţi aleşi democratic, şi a facilitat ajungerea la putere a unor dictatori, aşa cum am descris ceva mai detaliat la minutul 44 din documentarul meu “Sadismul în politica internaţională” . CIA a instigat războaiele iugoslave prin agenţii săi Jovica Stanišić sau Franko Simatović, primul fiind infiltrat în cercul de apropiaţi ai preşedintelui Slobodan Milosevic, după cum am arătat la minutul 61 din acelaşi documentar. Toate dramele secolului 20, exceptând cele comandate direct de liderii URSS, Iran, China şi Coreea de Nord, au fost fie instigate fie amplificate de CIA, chiar şi înainte de 1947 (când a luat efectiv fiinţă ca instituţie) prin oamenii săi care lucrau în alte părţi. CIA este avangarda comerţului cu arme, parte semnificativă a economiei americane, pe care SUA îl practică prin alimentarea părţilor aflate în conflictele astfel instigate şi întreţinute. A aduce dovezi de spionaj telefonic împotriva CIA, aşa cum a făcut Snowden, este o glumă.

Gestul său de a dezvălui presei dovezi de spionaj telefonic din partea CIA, a creat dezinformarea că această instituţie nu ar avea instrumente draconice de selecţie a agenţilor săi, în aşa fel încât în sistem ar putea să intre oameni cu mentalitate morală, incapabili să realizeze aceste orori. În filmul „Snowden”, sunt portretizate personaje cu aceeaşi mentalitate ca a sa, care îl ajută să îşi ducă la final dizidenţa de catifea de a prezenta publicului larg aceste dovezi. Observăm în acest film aceeaşi tehnică a „poliţistului bun”, cu care Hollywood spală imaginea de ucigaşi a poliţiştilor americani, prin care se doreşte îmbunătăţirea imaginii CIA însăşi în percepţia dizidenţilor americani sau internaţionali.

Atragerea atenţiei opiniei publice asupra ascultării telefoanelor americanilor, şi pornirea unor false dezbateri publice despre vinovăţia lui Edward Snowden, este un abil mod de a o abate dinspre aceste crime odioase făcute de CIA de-a lungul timpului. Faptul că a putut să se „refugieze” la Moscova, după „persecuţiile” sistemului american, e menit să dezinformeze opinia publică despre presupusa lipsă de profesionalism a CIA, care mai întâi l-a scăpat pe teritoriul SUA, şi apoi nu l-a putut ajunge nici în Rusia. În felul acesta s-a contracarat dezinformaţional şi ideea că mulţi agenţi KGB de dinainte de 1992, când s-a destrămat URSS, sau FSS de astăzi, ar fi agenţi dubli, luând lumina de la CIA.

De asemenea coincidenţele de tot felul pot fi şi ele înscrise în inconsistenţe improbabile; de exemplu faptul că avioanele de vânătoare au fost dirijate către oceanul atlantic în timpul atacurilor de la 11 septembrie 2001 asupra turnurilor de la World Trade Center, împreună cu interdicţia oricărui avion de a ridica de la sol, în special a celor de stingere a incendiilor, reprezintă o coincidenţă bizară, care ridică semne de întrebare asupra retoricii oficiale asupra acelor date. De asemenea, faptul că opiniei publice i se ascunde sistematic colapsarea clădirii 7 din complexul World Trade Center, mass-media prezentând colapsarea doar a celor 2 turnuri, este iar o măsură dezinformaţională; când văd clădirea 7 prăbuşindu-se la fel ca şi cele două turnuri, mulţi îşi pun semne întrebare despre rolul avioanelor ce s-au izbit în ele în cauzalitatea principală a prăbuşirii lor.

Un exemplu de incoerenţă emoţională legată de aceste evenimente este o replică celebra a lui „Bill Clinton” în faţa interpelării unui dizident politic. Acesta a exprimat ipoteza că „11 septembrie a fost un sabotaj” (textual „9/11 was an inside job”), la unul din discursurile fostului preşedinte, probabil în speranţa că o va prelua şi propune soţiei sale ca armă politică în viitor. Cum adepţii acestei viziuni erau puţini în acel moment, Clinton i-a răspuns atunci într-un mod nespecific politicianului, fie el şi retras după terminarea mandatelor de preşedinte, prin „Nu ţi-e ruşine!” (textual „How dare you!”) . El n-a mai avut niciodată această reacţie, nici în contexte mult mai grave, precum războaiele iugoslave sau genocidul din Rwanda, pe care le-a mediat. Vehemenţa ei este de fapt o contracarare (în psihanaliză se cheamă „formaţiune reacţională”) prin care Clinton a indus celor obedienţi, sau celor insuficient informaţi, sentimentul că ea ar fi mult mai gravă decât acele orori.

În mod normal, politicianul e instruit să răspundă politicos oricărei provocări, şi să nu se lase atras într-o ceartă. De data asta el a trebuit să mimeze o indignare nespecifică cu statutul său , dar şi cu interesele sale de moment; soţia sa Hillary tocmai se afla în campanie electorală, şi va fi ajuns peste câţiva ani chiar candidata Partidului Democrat la funcţia de preşedinte. Cum tragedia de la 11 septembrie s-a produs în timpul administraţiei Bush, în mod normal el ar fi trebuit să folosească subiectul pentru a ataca Partidul Republican, din care Bush făcea parte, pentru a-i deschide un avantaj soţiei sale în viitoarele dezbateri. Aşadar, emoţional vorbind el trebuia să preia această retorică şi s-o folosească în interesul familiei sale. De aceea, atacul acesta la adresa unui potenţial susţinător este lipsit de sens psihologic, fiind o simulare contracarantă a unui sentiment de respingere în faţa unei idei dizidente răspândite ulterior într-o bună parte din cetăţenii SUA.

Cea de-a treia metodă de descoperire a dezinformărilor este mai mult un semn, un numitor comun specific majorităţii dezinformărilor, respectiv tendinţa constantă a lor de a arunca vina pe omul simplu pentru evenimentele negative ce se întâmplă în societate. Deşi există politicieni, a căror specială menire este de a prelua şi duce în neant ura omului simplu faţă de diferite măsuri sociale nepopulare, după cum am arătat în trecut aici , totuşi mulţi dintre ei sunt recrutaţi de la baza piramidei sociale şi apoi manipulaţi să ia măsuri politice nepopulare. Şi aceasta este dezinformare, însă ea se prelungeşte către omul simplu însuşi. Nu vreau să susţin sfinţenia omului simplu, în raport cu răutatea vârfului piramidei sociale; sunt convins că omul simplu ar face aceleaşi orori dacă ar fi pus în fruntea instituţiilor represive. Dar, în actualul context social, omul simplu nu are această putere. Mediatizarea exacerbată a imaginii omului sărac ca egoist, rău, lacom, lipsit de empatie şi alte defecte de caracter, este un produs dezinformaţional.

Cel mai concret exemplu în acest sens mi se pare lipsa de izolare a focarului de SARS-COV2 de la Wuhan (dacă într-adevăr acolo a apărut prima dată acest virus), în urma căruia au urmat 2 ani de restricţii în special în ţările vecine celor bogate. O astfel de neglijenţă din partea autorităţilor sanitare internaţionale, (sau chiar posibil plan de reducere a libertăţilor cetăţeneşti sub pretextul sănătăţii publice) a fost apoi dibaci aruncat în cârca omului simplu. Dacă în ţările bogate cetăţenii au primit despăgubiri pentru a accepta carantina, în celelalte ei pur şi simplu au fost obligaţi la închisoare şi înfometare în propriile case. Răspândirea acestui virus este pusă astfel pe seama lipsei de responsabilitate a înfometaţilor, care au ieşit spre a găsi câte ceva de mâncare sau pe seama încăpăţânării dizidenţilor, care au refuzat măsurile de carantină.

Pe de altă parte, popularizarea imaginii bogaţilor de sfinţi caritabili şi mesianici, ca în cazul lui John D. Rockefeller, este exact acelaşi act dezinformaţional aplicat în sens invers. Practic aceste meta-manipulări dezinformaţionale reiau la nivel modern vechea separaţie de sub-om a sclavului sau de supraom, sau urmaş ai zeilor pentru stăpânii de sclavi. Din păcate, acest model dualist de separaţie între oameni a fost cultivat de câteva mii de ani şi a rămas încastrat în percepţia fiecăruia dintre noi. În următoarea secţiune voi descrie o scurtă istorie a spionajului civil şi cum s-a convertit el către populaţia civilă dinspre funcţia sa orginară, militară, bazându-mă pe aceste 3 metode de cercetare descrise mai sus.

Gabriel Baldovin

2.5.4.1. Dezinformarea: una dintre cele 3 caracteristici ale sclaviei

2.5.4.1. Dezinformarea: una dintre cele 3 caracteristici ale sclaviei

psihologie Baldovin   10:13

Manifestul societăţii automatiste  

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

2.5.4. Dezinformarea, un instrument specific al noului sclavagism

Capitalismul a oferit iluzia de libertate executantului modern de ordine mult mai realist decât orice alt sistem politic de până la el. Însă, în acelaşi timp, a ţesut în jurul sclavului modern o pânză dezinformaţională demnă de Mitul Peşterii despre care vorbea Platon. Dacă ignoranţii din antichitatea ateniană nu se ridicaseră la nivelul de a ieşi din peşteri, dimpotrivă, capitalismul îi închide acolo.

Dezinformarea este varianta de castă sadică a ceea ce psihanaliza clasică numeşte „mecanisme de apărare ale Eului” observate iniţial de Sigmund Freud în psihicul pacientului nevrotic. Dimpotrivă, pentru abuzatorul sadic aceste „mecanisme de apărare ale Eului” devin „mecanisme de atac asupra sclavului”. Spre deosebire de realitatea introvertită a nevroticului, activă la ceea ce Freud numea „Inconştient”, dimpotrivă realitatea psihică a stăpânului sadic este una expansivă, perfect conştientă, asumată şi urmărită sistematic prin cooperare de castă prin principalul instrument de control al executanţilor de ordine, respectiv spionajul civil. În acest capitol voi analiza cele mai stringente exemple de dezinformare ale istoriei umanităţii, culminând cu tehnicile avansate ale spionajului civil contemporan de distorsionare ale opiniei publice relativ la evenimente istorice şirealităţi sociale.

2.5.4.1. Dezinformarea: una dintre cele 3 caracteristici ale sclaviei

Mecanismul sclaviei, ca executare de ordine în folosul cuiva aflat pe o scară socială superioară , are trei componente esenţiale:

- ameninţarea cu represalii în cazul refuzului executării ordinelor;
- beneficiile superioare în cazul acceptării executării lor;
- lipsa de alternativă în faţa cererii de executare.

Evoluţia dezinformării în raportul cu celelalte 2 caracteristici ale sclaviei

Evoluţia sclaviei din antichitate până în prezent se referă la câte un reper specific pentru aceste trei caracteristici, respectiv cea clasică, cea medievală şi cea capitalistă; prima insistă pe represalii; cea de-a doua pe promisiunea atingerii fericirii supreme într-o lume de dincolo; ultima foloseşte crearea artificială de iluzii, adică dezinformarea.

Fiecare dintre aceste caracteristici este folosită într-un dozaj specific în fiecare din cele 3 aceste forme. Sclavagismul clasic are ca principală caracteristică ameninţarea, însă şi el a folosit dezinformarea, prin reducerea valorii vieţii umane la cea de sub-om. Nu există un subom, însă şi noi contemporanii avem tendinţa de a reduce oponentul ideologic, concurentul, adversarul sau duşmanul la animal, sau la inferior uman. Deşi avem compasiune pentru persoanele defavorizate sau cu dizabilităţi fizice şi psihice, totuşi folosim cuvinte ca „handicapatule!”, „retardatule!” , „nebunule!” şi multe altele pentru a ne scoate rivalul din starea de concurenţă cu noi.

O perioadă, sclavia clasică a fost o pedeapsă prin care cineva îi recupera un prejudiciu. Hoţul, de la care nu mai putea fi recuperat bunul furat, era obligat să muncească în folosul păgubaşului pentru a-şi recupera paguba. Dacă paguba era un obiect sau o proprietate, atunci durata sclaviei era şi ea limitată. Însă dacă pierderea era o persoană dragă, păgubaşul putea cere sclavia pe viaţă pentru ucigaş, pe măsura valorii inestimabile a vieţii pierdute. La prima vedere o astfel de opţiune pare legitimă, însă de fapt ea are aspect de afacere. Aşa ceva înseamnă că însuşi stăpânul negociază viaţa persoanei dragi în scop comercial, economic; prin urmare, el însuşi nu recunoaşte caracterul inestimabil al vieţii pierdute, preschimbând-o în scopul propriei comodităţi de a fi slujit de sclav.

Aşa se face că ulterior s-au făcut războaie exclusiv pentru „recrutarea” sclavilor. Pornind de la ideea iniţială de restaurare a unui prejudiciu, războiul şi pirateria au fost recunoscute în timpul antichităţii greco-romane ca preocupări demne, onorabile. Justificarea sclaviei se făcea prin „restaurarea” ameninţării pe care popoarele atacate le-o făceau atacatorilor, apărându-se. În aceeaşi notă, poliţia astăzi are dreptul (!!!) de a te abuza, iar orice fel de ripostă este declarată drept crimă. Aşa ceva este un exemplu al caracteristicii de dezinformare tipice sclaviei.

Caracteristica beneficiilor personale în urma executării ordinelor se poate regăsi în toate cele 3 forme de sclavie: în cea clasică beneficiile constau în salvarea vieţii proprii şi a integrităţii corporale; în cea medievală acestea constau în fericirea din viaţa de apoi, iar în cea industrială ele constau în bunăstare, abundenţă şi chiar risipă, ceea ce creează falsa iluzie a bogăţiei. Pe măsură ce caracteristica dezinformaţională creşte, ca evoluţie globală a societăţii scade cea a represaliilor în cazul refuzului executării ordinelor. Însă cele două pot merge mână în mână aşa cum este cazul cu crearea artificială de războaie , făcute în principal pentru a ameninţa voalat supuşii şi de a le declanşa experienţele sclavagist-clasice traumatice ale secolelor şi mileniilor trecute.

Dezinformarea tradiţională este o reacţie inconştientă pe care psihanaliza a definit-o sub formula de „formaţiune reacţională”, o obiectivare rudimentară a crimei sclaviei, o justificare a sa. Teoria lui Aristotel despre beneficiile sclaviei prin sporirea libertăţii superioare a stăpânului ca urmare a folosirii sclavilor, poate fi contrazisă cu argumente şi mai solide, după cum a şi fost. Spre deosebire de această justificare rudimentară, dezinformarea din sclavia industrială are un aspect profesional, cu profesionişti care se ocupă de falsificarea datelor şi a istoriei, ca primă şi cea mai importantă îndeletnicire. Crearea artificială a unui război sau a unui eveniment ce schimbă opinia publică este un produs complex de dezinformare la care contribuie psihologi şi sociologi, ce sondează opinia publică.

Dezinformări cu privire la dinastia Rockefeller

Probabil că cea mai mare dezinformare din istorie este dispariţia subită din prim-planul internaţional al dinastiilor Rothschild în Europa şi Rockefeller în SUA. John D. Rockefeller se crede că ar fi fost cel mai bogat om din istorie. Dinastia Rothschild a controlat sistemul bancar european în secolele 18 şi 19. Aceste familii au fost cele mai bogate în secolul 19, dispărând pur şi simplu ca prin minune în secolul al 20-lea, fără să fi fost supuse unui jaf sau să se fi prăbuşit sistemul politic în care activau. Aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată în istorie; patricienii romani au sărăcit pentru că întreg imperiul roman s-a prăbuşit; la fel şi feudalii medievali, după înflorirea epocii industriale. Într-un sistem social constant, bogaţii au devenit constant şi mai bogaţi. Produsul de dezinformare au încercat cu mare succes până acum să convingă opinia publică de faptul că aceste dinastii ar fi dispărut subit, fără ca sistemul social în care s-au dezvoltat (capitalismul) să se fi prăbuşit. Această dezinformare a prins pentru un secol pentru majoritatea cetăţenilor. Doar o mână de sceptici nu au crezut-o şi au continuat să arate cu degetul spre aceste reale vârfuri ale puterii.

Nu există date clare în mediul public care să ne indice valoarea averilor lor, şi nu există unanimitate între cei care au abordat acest subiect . De exemplu „The gentleman’s journal” l-a cotat pe John D. Rockefeller la o avere de 336 miliarde de dolari , dar revista Forbes l-a cotat la doar 21 miliarde . Tocmai faptul că nu există aceste date, de interes crucial pentru opinia publică, lasă de bănuit că aşa ceva este un produs de manipulare ideologică. Aceste date au fost şterse deliberat.

Însă nu au putut fi şterse datele despre influenţa acestor oameni prin averea lor asupra mediului politic. Istoria a fost falsificată în unele părţi însă sunt multe altele care au rămas, şi despre care voi scrie mai departe şi în acest articol şi în următoarele. De exemplu, la începutul secolului 20 în SUA, jurnalista Ida Tarbell a scris adevărate tablete împotriva practicilor dubioase ale companiei Stadard Oil, deţinută de Rockefeller, în revista McClure's. Aceste articole au fost apoi publicate împreună, devenind celebra carte „Istoria Companiei Standard Oil”

Aproximativ în aceeaşi perioadă, Iosif Stalin îşi trimitea argaţii să-şi elimine într-un mod brutal criticii, practică rămasă comună pentru dictaturile comuniste din perioada sa. Spre deosebire de aceste practici tipice pentru sclavia clasică, dimpotrivă, John D. Rockefeller a preferat să investească în curăţirea imaginii sale, donând o parte din avere pe acte caritabile, contracarând astfel de opinii dezaprobatoare despre practicilor sale dubioase. De asemenea, el a construit centrul Rockefeller în New York, un ansamblu comercial şi cultural ce a devenit simbolul prosperităţii. Sponsorizând artişti şi savanţi, el a justificat astfel aceste practici prin investirea în viitorul umanităţii.

Pe lângă aceste acţiuni de spălare a imaginii publice, compania sa „Standard Oil” a fost fărâmiţată în unele mai mici şi altele tot cu aspect de gigant precum Exxon (iniţial Esso). O astfel de măsură pare o pedeapsă, însă ea a fost menită să rupă din asocierea cu vechiul renume al „Standard Oil”, dar să şi contracareze ideile tipice despre infailibilul magnaţilor în faţa justiţiei şi a legislaţiei. La peste 100 de ani de la articolele Idei Tarbell, foarte puţină lume face asocieri între Exxon şi Standard Oil, după cum puţini au auzit de Ida Tarbell. Majoritatea au auzit de un fel de Isus al capitalismului pe pământ, care a construit centrul Rockefeller. Toate acestea au fost produsul unui uriaş proces de dezinformare generală, unde beneficiile unei practici neosclavagiste au fost împărţite cu formatorii de opiniei, pentru a contracara dezavantajele pentru victimele acestor practici.

John D. Rockefeller a investit în imagine pentru a-şi salva numele şi de a-l face nemuritor în istorie. Dar chiar şi aşa, urmaşii săi au renunţat până la urmă la nume. Fiul său David Rockefeller a rămas în istorie nu ca urmaşul său la conducerea Exxon (deşi legăturile cu ea nu sunt excluse) ci mai curând ca funcţionar modest în sistemul bancar (în anii 1970 a fost preşedintele Chase Manhattan Bank). Iată că până la urmp, odată cu moartea sa în 2017, sistemul dezinformaţional capitalist vrea să ne convingă că dinastia Rockefeller s-a încheiat. De fapt, ea şi-a schimbat numele în nume mai mici, aflate pe undeva pe la coada topului miliardarilor din topul celor mai bogaţi oameni din lume.

Dezinformări cu privire la dinastia Rothschild

Fiind o familie mai veche, cu originea în Europa, cea mai mare parte a membrilor dinastiei Rothschild a preferat să îşi schimbe numele decât să facă acte caritabile de spălare a imaginii, aşa cum a făcut John D. Rockefeller. E aproape imposibil să găsim date publice despre această tranziţie, dar cert este că, asemenea dinastiei Rockefeller, niciun Rothschild nu se mai află în topul miliardarilor. Au rămas o bancă în Paris cu acest nume, şi alte personaje insipide, care ne manipulează să credem că dinastia efectiv ar fi dispărut.

Dinastia Rothschild poate fi creditată cu implementarea sistemului bancar modern. Ea a reuşit adaptarea a cămătăriei pe scară largă prin sistemul dobânzilor bancare, şi astfel însuşi apariţia capitalismului. Până la dinastia Rothschild, dobânda se numea cămătărie, şi era rău văzută de opinia publică, în special de biserică. Au rămas adânc tipărite în istorie problemele sociale cu cămătăria care au existat în Evul Mediu. A lua dobândă pentru împrumut bănesc sau orice fel de ajutor, este de fapt o sclavie mascată. Omul simplu recurge la împrumut bănesc, sau de altă natură, din nevoi acute, precum sănătatea sau chiar supravieţuirea; dacă acest ajutor se returnează într-o cantitate mai mare decât cea iniţială, atunci el e silit să muncească mai mult pentru achitarea sa. Presiunile de achitare trebuie să fi fost foarte mari, dacă s-a ajuns la puternice mişcări sociale împotriva cămătarilor. Această practică a dus chiar la linşarea cămătarilor, în special evrei, dar şi creştini.

Religia iudaică a permis cămătăria însă creştinismul a condamnat-o vehement. Creştinismul a fost o reacţie a marginalilor, în special a sclavilor, faţă de sclavagismul clasic greco-roman. Reinventarea lui sub aripa creştinismului oficial a dus la aceste uriaşe probleme de natură doctrinară. Biserica a fost obligată să condamne cămătăria datorită doctrinei esenţialmente anti sclavagism clasic a creştinismului, cu toate că unii clerici mai lacomi o practicau cu ipocrizie. Dar rivalitatea dintre religiile creştină şi iudaică a dus la sprijinul bisericii pentru condamnarea în bloc a iudaismului şi evreilor. De aceea cămătăria s-a practicat clandestin. Dinastia Rothschild nu doar că a reuşit să o combine cu sistemul bancar, dar a şi făcut-o acceptabilă de creştinism. Ei au înţeles că problemele vin de la faptul că debitorii erau săraci şi au direcţionat creditele către cei înstăriţi. Această găselniţă se practică de bănci inclusiv astăzi pentru a evita creditele neperformante. Garanţiile pe care banca le cere face o astfel de selecţie între cei predispuşi la revoltă după ce ajung în insolvenţă şi sunt executaţi silit.

Până la dinastia Rothschild, sistemul bancar se reducea la asigurarea plăţilor, fiind secundar unor schimburi comerciale. Etimologia cuvântului „bancnotă” se referă la un fel de cec, adică un bilet, prin care cel ce deţinea valori în bancă îi cerea băncii, să îi ofere o parte din ele celui căruia i se dăduse acest bilet. Dacă un comerciant vrea să cumpere o cantitate de marfă aflată în locul X, dar aurul său, sau alte obiecte de valoare cu care o poate cumpăra, se află în locul Y, aflat la sute de mii de kilometri de X, afacerea nu se poate încheia pentru că durează până când tranzacţia se face. Metoda banc-notelor a fluidizat această tranzacţie, banca garantând vânzătorului faptul că aceste obiecte de schimb îi vor reveni. Timp de câteva secole şi până astăzi, bancnotele au funcţionat ca monede nu doar pentru comercianţi, dar pentru întreaga comunitate, fiind garantate de rezerva de aur din banca ce le-a emis.

Dinastia Rothschild a reuşit să încorporeze cămătăria în acest proces. Ea a avut astfel inspiraţia să împrumute cu bani nu pe omul simplu, ci pe cei înstăriţi. Omul simplu era predispus la a rămâne insolvabil şi de a nu-şi putea recupera creanţele, cu problemele sociale din Evul Mediu. Dimpotrivă, cei înstăriţi puteau plăti dobânzi mai mari, şi riscau mai rar insolvenţa.

Capitalismul a luat puternic avânt astfel şi, odată cu el, multele lucruri bune pe care le-a adus, printre care creşterea populaţiei globale şi al nivelului de trai. Pentru cei bogaţi returnarea dobânzii nu este o problemă. Ei nu se împrumută din motive de supravieţuire, ci din interesul de a-şi spori averea, de a porni o afacere. Chiar şi dacă afacerea devine un fiasco, dobânda nu-i afectează la fel ca pe cei săraci. Da, ei pot pierde o parte din avere, poate chiar pe toată, în situaţii mai rare. Dar, în acest caz, ei ajung oameni de rând, nu sclavi clasici îndatoraţi creditorului, precum în cazul săracilor care se împrumută. Din această experienţă bogatul poate învăţa fie că nu se pricepe la afaceri, sau, dimpotrivă, poate învăţa să facă mai bine data viitoare. De aceea, o practicare a cămătăriei între cei înstăriţi, împreună cu o scădere a ratei de profit, a transformat cămătăria într-o instituţie larg acceptată în zilele noastre.

Cu toate astea, au existat nişte pierzători, chiar din rândul celor înstăriţi. Acest sistem avansat de selecţie a clienţilor eligibili a fost întins la maxim de către lăcomia bancherilor în general. Dobânzile prea mari au dus la un recul între cei care nu au reuşit în afaceri. Riscul acordării de împrumuturi cu dobândă pentru bogaţi era mai mic. Însă atunci când un bogat ajunge în faliment, el are mult mai multe pârghii de denunţare a acestor practici. Astăzi se recunoaşte că dobânzile rezonabile sunt de sub 5 %, iar cele la risc sunt cele peste 10 %. Probabil că cele practicate de Rothschild şi alţii erau peste 10 %. Aşa se face că, la sfârşitul secolului al 19-lea, toate practicile capitaliste incorecte faţă de omul simplu s-au convertit într-un nou antisemitism.

La fel ca şi în cazul Rockefeller la începutul secolului al 20-lea în SUA, ostilitatea faţă de dinastia Rothschild a atins cote uriaşe la sfârşitul secolului al 19-lea. Şi, odată cu ea, însăşi antisemitismul a re-explodat, deoarece membrii ei erau evrei. Cămătăria a fost punctul nodal al acestui conflict social, iar dinastia Rothschild a fost chiar prima vizată, având filiere importante la Londra, la Viena, la Paris şi la Madrid. Toată Europa a devenit din ce în ce mai antisemită, în special Germania.

Faptul că aceste experimente sociale ale dinastiei Rothschild s-au răsfrânt asupra întregii etnii iudaice este de regretat. Trebuie spus în continuare aici, spre a combate antisemitismul, care încă e activ în lume, că evreul simplu însuşi a detestat şi încă detestă aceste practici ale co-etnicilor lor bogaţi. Acesta a primit şi el cultura iudaică din tată în fiu şi nu a dus cămătăria la nivelul odios care s-a practicat în Evul Mediu sau chiar în perioada capitalismului timpuriu. Plus că, în antichitate, atunci când iudaismul a fost fondat, nu erau posibile dobânzi aberante specifice cămătăriei moderne.

Deşi dinastia Rothschild în Europa a început în Germania, la Frankfurt, prin Mayer Amschel Rothschild, care a fondat prima bancă a familiei în secolul al 18-lea, la începutul secolului XX dinastia controla doar prin interpuşi sistemul bancar din această ţară. Se ştie că cei 4 urmaşi ai lui Mayer Amschel Rothschild au plecat în cele 4 mari centre urbane menţionate mai sus, fondând acolo sisteme bancare. Dar nu se ştie ce s-a întâmplat cu banca familiei de la Frankfurt. E posibil ca toată linia genealogică să se fi întrerupt acolo sau ca unul dintre fiii lui Mayer Amschel Rothschild să controleze sistemul bancar prusac printr-un interpus. Cert este că Germania a dezavuat numele Rothschild, şi odată cu el întreaga cultură iudaică.

Antisemitismul s-a răspândit apoi în toată lumea, inclusiv SUA. Atacurile ideologice la adresa practicii dobânzii erau atacuri directe asupra mentalităţii capitaliste. Această ostilitate populară avea efecte negative asupra mediului de afaceri, care era tras astfel în jos. Una dintre soluţiile adoptate de sistemul capitalist este adoptarea unor dobânzi de sub 5%, adică un profit mai mic pentru creditori. Alta a fost cea a retragerii în umbră prin schimbarea numelui, sau păstrarea numelui mamei a urmaşilor. Aşa ceva a dus la dispariţia numelor acestor două dinastii în afara atenţiei publice. În locul lor au apărut miliardari noi, proveniţi din oameni comuni, aşa cum îi prezintă revista Forbes. Observăm că aceeaşi strategie de evaporare în neant se practică astăzi de către cei care se numesc politicieni. După ce-şi termină mandatul ei se retrag în neantul atenţiei publice, sistemul mizând astfel pe uitarea generală.

Această retragere subită din viaţa şi atenţia publică a marilor industriaşi şi bancheri, transformarea lor în umanişti caritabili, asemenea Mariei Magdalena, după ce o viaţă întreagă au adus foarte multă suferinţă şi moarte în jurul lor, este probabil cel mai important act de dezinformare publică din istorie. Aceasta a fost urmată de altele, secundare acestui scop de a abate atenţia opiniei publice dinspre aceste 2 cele mai bogate familii din istoria ultimelor 3 secole. Toată cultura contemporană este plină de astfel de dezinformări secundare şi terţiare cu privire la aceste dinastii şi ascunderea sclavagismului mascat ce se ascunde în spatele capitalismului, ca sistem social. Despre unele dintre ele am scris deja în trecut, precum sistemul electoral , cel de divertisment şi cel financiar . Iată că voi încorpora aceste scrieri în acest text mai amplu.

Una dintre aceste dezinformări secundare pentru acoperirea ascunderii acestor dinastii este presupusul control politic internaţional pe care l-a avea francmasoneria, şi a sectei fantomatice ruptă din ea, Illuminati. Aceste entităţi au fost cultivate sistematic tocmai cu scop de paravan ideologic al acestor familii. Pe lângă miliardarii redaţi de Forbes, ele ocupă locul gol lăsat de retragerea acestor dinastii, care îi deţin pe toţi. În realitate, originea francmasoneriei se pierde undeva în Evul Mediu şi ţinteşte însuşi creştinismul, respectiv cavalerii templieri (The Knights Templar) Aceştia au fost acuzaţi de averi fabuloase şi acesta a fost punctul comun cu adevăratele averi fabuloase din secolul al 19-lea ale celor două familii Rothschild şi Rockefeller. Observăm cum printr-o dibăcie dezinformaţională absolut incredibilă, francmasoneria şi Illuminati au aruncat vina bogăţiilor imense către biserică şi creştinism, deşi acestea au fost primele care au condamnat principiul capitalist al cămătăriei, fie ea moderată sau draconică. Asemenea folosirii forţei adversarului în Aikidō, teoria francmasoneriei şi Illuminati aruncă vina neosclavagismului capitalist pe singura instituţie care a apărat cât de cât sclavul, creştinismul. Din păcate, foarte mulţi au căzut pradă acestei dezinformări majore.

Pentru ceilalţi, majoritatea, numai pronunţarea acestor nume este semn de „conspiraţie”, căreia dezinformarea sistematică din ultima jumătate a secolului al 20-lea şi începutul celui al 21-lea i-a dat aspect de ceva aproape de delirul psihotic. O astfel de operă de artă în materie de dezinformare s-a putut face cu ajutorul unui instrument social crucial pentru capitalism: spionajul, numit şi servicii secrete (intelligence) . Pentru a desluşi adevărul de minciună în acest păienjeniş dezinformaţional e nevoie de stabilirea unor metode solide de investigaţie, pe care le voi descrie în următoarea secţiune .

Gabriel Baldovin