2.5.4.9. Manipulare complexă asupra celor implicaţi în atacul de la Pearl Harbor
Manifestul societăţii automatiste
2.5.4.9. Manipulare complexă asupra celor implicaţi în atacul de la Pearl Harbor
Am văzut deja în secţiunea numită „Filmul folosit ca mijloc de dezinformare şi manipulare publică” şi în cea numită „Dezinformare complexă faţă de subiectul Pearl Harbor în educaţie şi cultura de masă” câteva exemple de dezinformare prin film şi campanii publice pentru opinia publică despre atacul de la 7 decembrie 1941. Mai departe voi descrie procesul de analiză a dezinformării şi manipulării celor implicaţi direct în acel atac, militari japonezi şi americani deopotrivă, în sensul dezvoltării unor false probe pentru mase. De fapt, acesta este reţeta dezinformării şi manipulării în general. Toate ideile noastre care vin dinspre formatorii de opinie se formează prin procese identice de dezinformare şi manipulare. Însă acestea sînt mult mai vizibile în cazul subiectului Pearl Harbor deoarece s-au făcut greşeli mari, probabil din cauza grabei de a contracara printr-un război o revoltă populară masivă în SUA. Altfel, doza de dezinformare din informaţiile politice publice e mai greu de sesizat. Minciunile implicate şi evenimentele ascunse în ele nu sînt atât de flagrante precum în cazul instigării Războiului II Mondial.
Cel De-al Doilea Război Mondial a fost folosit de aparatul dezinformaţional internaţional ca instrument pentru a şterge cu buretele problemele dintre angajaţi şi angajatori de la finalul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea. Grevele şi reprimarea greviştilor au părut floare la ureche pe lângă tragedia războiului. Continuarea dezinformării şi manipulării după încheierea războiului atestă pe deplin faptul că acesta nu a fost o cotitură în istorie, ci un reper catastrofal al unei realităţi social-politice care continuă până în zilele noastre. În spiritul cărţii „Iluzia sfârşitului” a lui J. Baudrillard, sistemul capitalist neosclavagist salarial acceptă în cele din urmă cerinţele executanţilor moderni de ordine manifestate în general prin greve, după negocieri şi diversiuni, care pot aduce inclusiv catastrofe umanitare. În cazul cerinţelor celor 3 x 8 (8 ore de muncă, 8 ore de timp liber şi 8 ore de somn) ale grevei de la Chicago din 1886, aceste negocieri au durat peste jumătate de secol. Dar drama ei constă în faptul că a conţinut cea mai mare criză economică şi cel mai sângeros război din istorie şi cea mai mare crimă din istorie, aruncarea celor două bombe atomice peste civili în Japonia.
Toate acestea au avut scop de extindere a dominaţiei marilor bancheri şi industriaşi în societate, adică a dinastiilor locale şi internaţionale care conduc lumea din culise. În plan concret asta se traduce prin transformarea unei părţi din anumite popoare în scuturi ideologice pentru ei. Popoarele japonez şi german de dinainte de 1945 au fost în special vizate. Mai mult ca restul popoarelor, acestea două au pus şi încă pun şi astăzi mare preţ pe adevăr, cinste şi onoare. Aceste valori înfrânau (şi încă înfrânează) interesele marilor industriaşi şi bancheri, ale căror „afaceri” prosperă prin folosirea minciunii, lăcomiei şi crimei. De aceea, dinastia Rothschild a trebuit până la urmă să părăsească Germania, după ce iniţial s-a format tocmai în această ţară, la Frankfurt. Am arătat în documentarele mele „Sadismul în politica internaţională” , şi ceva mai detaliat în „Cea mai mare crimă din istorie” că ambele războaie mondiale au fost menite să şteargă din conştiinţa publică germană dispreţul pentru mentalitatea escrococratică a dinastiei Rothschild. Alte dinastii de industriaşi şi bancheri de mai mică anvergură erau în aceeaşi situaţie. Aceeaşi problemă o avea şi Zaibatsu în Japonia.
Desigur, dacă intrăm în amănunte psihologice şi etice, şi morala clasică are văgăunile ei, aşa cum a fost portretizată de filosofi precum F. Nietzsche, M. Foucault şi toţi anticolonialiştii. Cultura samurailor japonezi nu e de preferat faţă de mentalitatea escrococratică a industriaşilor. Însă, cu toate ororile medievale insulare, mentalitatea conservatoare nu a avut amploarea ororilor mentalităţii „flexibile” capitaliste, genocidară şi lipsită de o minimă morală. Ce-i drept, pentru a expune şi punctul de vedere opus, această mentalitate a dus la un uriaş pas înainte pentru umanitate în secolele XVII şi XVIII. Capitalismul a produs revoluţia industrială, care a dus la explozia demografică şi prosperitate. Însă războaiele pe care le-a instigat după aceea au dus la o angoasă generalizată pe care o voi descrie mai detaliat în următorul capitol. Ea stă la baza dispariţiei normalităţii psihopatologice, sau la transformarea ei într-o minoritate statistică într-o majoritate de tulburări psihice, în special de formă depresivă. Morala clasică are probleme mari. Dar lipsa de morală are probleme şi mai mari, echivalente cu întoarcerea la legea junglei. Puterea pe care unii au acumulat-o, fără merite personale, doar prin norocul de a vedea şi specula defectele societăţii contemporane, a dus la o astfel de regresie către una de formă sub primitivă.
Ca o formă de capitalism incipient, uşor, comunismul/socialismul a văzut şi criticat excesele capitalismului sălbatic de secol XIX. Faptul că nu a reuşit să facă o societate mai bună, ci doar diferită, e o altă chestiune. Însă critica lui faţă de capitalism rămâne una coerentă, deşi încă incompletă. Fondatorii comunismului nu au reuşit să-i vadă toate defectele. Dincolo de aspectul psihopatologic, capitalismul este eugenic. El trece efectiv la inginerii sociale care modelează profilul unei naţiuni. Dintr-o naţiune de filosofi înainte de 1945, poporul german a fost transformat prin ingineria socială a Războiului II Mondial într-una preponderent de antreprenori şi de escroci politici şi mediatici, conform cu modelul american. Toate naţiunile au avut aceeaşi soartă. Însă principalul obiectiv al marilor industriaşi şi bancheri a fost eugenia capitalistă pentru cea germană şi japoneză. La fel ca şi poporul german, şi cel japonez a avut şi încă are în sânge valorile de mai sus, care au stopat „afacerile” capitaliştilor. Şi, la fel ca şi pentru poporul german, şi pentru cel japonez inginerii sociali au pregătit o doză de „felxibilitate” prin instigarea războiului de către agenţi locali comandaţi de eugeniştii capitalişti internaţionali.
Capitalismul şi spionajul sînt noţiuni corelative. Cu diversiunile realizate de spioni se accelerează profitul marilor industriaşi şi bancheri. Spionii sînt la fel ca peste tot, iar cei japonezi nu au făcut/ nu fac excepţie. Atacul de la Pearl Harbor a fost manufacturat de către aceşti agenţi instigatori din ambele tabere în sensul producerii unei catastrofe umanitare aşa cum ulterior s-a văzut, cu scopul eliminării samurailor şi ţăranilor japonezi, şi convertirea naţiunii japoneze într-una eminamente industrială. Fără implicarea instigatorilor locali episodul Pearl Harbor nu ar fi avut niciodată loc. Am spus că cei mai mulţi japonezi sînt convinşi că acel atac a fost anunţat printr-o declaraţie de război împotriva SUA. Acest fapt are doar 60 % adevăr. Misiunea a rămas una în principal secretă. Paradele locale anunţau omul simplu începerea războiului după eşecul ultimelor negocieri. Dar ele nu vizau şi atac naval, cât mai ales infanteria. La fel ca şi propaganda media americană, care terifia opinia publică cu o posibilă invazie japoneză, şi cea japoneză răspândea minciuna cum că americanii vor invada Japonia. Omul simplu se aştepta la un atac pe teritoriul japonez. Dar, dintr-o dată, media japoneză a anunţat opinia publică despre o primă victorie zdrobitoare contra SUA în Pacific.
În entuziasmul local general japonezul simplu nu a apucat să afle faptul că acest atac a fost făcut fără o declaraţie oficială de război trimisă de împărat sau primul ministru către SUA, conform rigorilor dreptului internaţional, urmată de o informare transparentă a poporului. Da, acest fapt era foarte probabil după încheierea fără rezultat a negocierilor, însă a rămas nedus până la capăt. Prin urmare, atacul de la Pearl Harbor a fost unul surpriză în proporţie de 10-20 %. Parafrazându-l pe Oscar Wilde, în acest caz acest procent de adevăr e foarte departe de a fi 100% pur, şi în niciun caz simplu. Am tot arătat pe parcursul acestui capitol că există argumente cum că el este o minciună, însă nu 100%. Chiar şi acel procent mic ar fi fost suficient pentru a nu fi în acord cu onoarea japoneză, nu doar la samurai, ci la întregul popor japonez. Dacă ar fi ştiut de el, atunci opinia publică japoneză ar fi dezavuat această acţiune, în totală neconcordanţă cu spiritul onoarei japoneze. Însă după cum noi occidentalii am fost dezinformaţi că acest atac ar fi fost unul surpriză, şi japonezii de rând au fost dezinformaţi cu privire la anunţarea lui; cei mai mulţi japonezi care au prins acele vremuri cred că el a fost anunţat, şi vom vedea pe parcurs că această idee are un important procent de adevăr în ea.
Am menţionat deja anterior că subiectul Pearl Harbor a fost scos din istoria predată în Japonia, în special pentru a nu trezi întrebări incomode ce ar fi dus la descoperirea unei filiere de autosabotori în sistemul administrativ japonez. Vom vedea mai jos că o astfel de măsură este menită să protejeze şi naraţiunea „atacului surpriză”servită poporului american. Cea mai importantă întrebare sugerată japonezilor este cea legată de subestimarea puterii armelor americane. Cine a organizat şi iniţiat acest atac? Oficial ar fi fost americofilul amiral Isoroku Yamamoto. Dar are aşa ceva sens faţă de personalitatea lui, în special ca ofiţer de marină militară format în SUA, la Universitatea Harvard? El însuşi fusese pacifist, adversar al ultranaţionaliştilor japonezi. El însuşi admisese că SUA este peste Japonia din punct de vedere militar, înainte de a se converti la poziţia pro-război. Schimbarea subită a atitudinii lui este foarte dubioasă.
Dacă subiectul Pearl Harbor ar fi fost predat detaliat în şcoli, atunci mulţi japonezi ar fi înţeles că acest eveniment a fost un auto-sabotaj. La această concluzie au ajuns şi mulţi americani faţă de propriul aparat administrativ din SUA, după ce au ajuns la informaţiile despre radarul de la Opana sau nava Ward. Începând de la minutul 72 din documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” am lansat 2 ipoteze în ceea ce-l priveşte pe Yamamoto, ambele având la bază o alta, anume că el a fost un spion militar american, probabil racolat între 1919–1921, când a studiat în SUA. Însă, această ipoteză trebuie tratată ca atare. E posibil ca el să fi ajuns la această schimbare de macaz prin tehnici de manipulare descrise în secţiunile anterioare. Ameninţările cu moartea la adresa lui de către ultranaţionalişti, în timpul cât era adversar al ideii de război cu SUA, puteau de asemenea să-l manipuleze să o cotească în spiritul susţinerii războiului.
Pentru ca aşa ceva să se întâmple, poporul japonez în general a fost manipulat în masă, în special partea sa ultranaţionalistă. Propaganda dezinformaţională a spionajului japonez a răspândit în mase în acei ani minciuna cum că imperiul lor ar fi fost cel mai puternic din lume la acel moment. O astfel de estimare s-a suprapus perfect peste spiritul tradiţional al samurailor, şi a prins foarte uşor la omul simplu. Imperiul japonez a supravieţuit secolelor tocmai prin acest spirit dârz. Însă aplicat global el nu făcea faţă doar prin dârzenie într-un război cu SUA. Într-adevăr, samuraii convertiţi în piloţi kamikaze puteau alunga SUA din Pacificul extrem, aşa cum au făcut peste 20 de ani vietnamezii din ţara lor. Dar, dacă judecăm după forţa armelor, SUA putea la rândul ei să extermine naţiunea japoneză cu bombele atomice. Chiar fără aceste bombe, SUA tot putea să radă Japonia de pe faţa pământului cu bombe convenţionale lansate din temutele lor bombardiere, în special B-52. Nu au făcut-o de teama înnegririi propriei imagini în faţa opiniei publice internaţionale. Aşadar, povestea cu superioritatea militară japoneză are o importantă doză de minciună, tipică oricărei propagande. Ea este principala cauză şi pentru începerea şi pentru pierderea acelui război. Cine nu a putut sesiza această manipulare a avut şanse mari să se înroleze şi să piară în el.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu americanul de rând, păcălit să se înroleze de propaganda ţării sale. Atacul de la Pearl Harbor a fost în aşa fel conceput încât să facă cât mai credibilă această dezinformare nu doar în Japonia, dar şi în restul lumii, în special SUA. Speriaţi cu invazia niponă, vechii grevişti americani au uitat de revendicările sindicale. Ei au acceptat să lucreze peste program pentru a se apăra de imaginea diabolică a unui imperiu ce părea mult mai rău decât clica industriaşilor şi bancherilor locali. Această reţetă s-a repetat de atâtea ori de atunci încoace, prin exagerarea pericolelor. Recent, virusul SARS-COV-II şi presupusa ambiţie rusească de a reinvada şi controla Europa au fost parte din manipularea opiniei publice să accepte capitalismul local, ca varianta cea mai bună, cu toate neajunsurile sale. În 1941 atacul de la Pearl Harbor a părut americanilor similar cu invazia germană în Polonia; rezistenţa minoră întâmpinată de polonezi a fost manufacturată prin auto-sabotaj la cele două baze atacate, Pearl Harbor şi Clark Field. Schimbarea din funcţia de comandant al bazei a amiralului James O. Richardson şi sugrumarea alarmelor de la nava Ward şi radarul Opana au fost parte din această dezinformare amplă; ea a fost extinsă la suspendarea apărării atât la Pearl Harbor cât şi la Clark Field, 9 ore mai târziu.
Retragerea în 1942 a administraţiei americane din Hawaii a fost de asemenea o cacealma menită să accentueze dezinformarea superiorităţi militare japoneze faţă de SUA. De fapt, în acel an Marina Militară a SUA administra o primă înfrângere flotei marine japoneze. Da, se putea acţiona prevăzător şi retrage flota din Pacific înapoi în California. Dar, în acelaşi timp, se putea face o patrulă nonstop de avioane B-17 în jurul ambelor baze, cu ture de câteva ore. Conform web-site-ului „Pacific Eagles” , numărul de avioane B-17 în flota aeriană de la Clark Field, Filipine, ar fi fost undeva la 25 de avioane, iar 18 ar fi fost distruse odată cu atacul japonez. Erau suficiente 10, restul putând fi trimise la Pearl Harbor şi în alte părţi. Acestea puteau ridica fiecare câte 27 de tone de bombe, aşa că ar fi distrus apoi vasele inamice atacatoare, pe care le-ar fi prins ulterior din urmă.
În mod paradoxal atacul de la Pearl Harbor nu a fost 100% surpriză, după cum ni s-a descris nouă, occidentalilor, dar nici 100% anunţat, după cum au fost japonezii păcăliţi să creadă. Totul s-a făcut cu o anumită doză de ambiguitate, spre a putea fi interpretat într-un fel sau altul, în funcţie de interesele naţionale. Japonezul de rând a fost dezinformat de manufacturarea acestei aparenţe. Operaţiunea a fost descrisă de occidentali ca un atac mişelesc pe la spate, nespecific moralei samurailor. În partea cealaltă, japonezii au prezentat-o ca o primă victorie în războiul cu SUA, care fusese anunţat poporului japonez dar nu şi statului american conform procedurilor. În Japonia războiul a fost anunţat odată cu încheierea fără rezultat a ultimelor negocieri. Aici se poate întrevedea activitatea de dezinformare a spionilor locali japonezi, coordonaţi de cei americani. Propaganda începerii războiul cu SUA a fost mult mai amplă în Japonia, prin parade militare repetate şi presă foarte agresivă. În SUA presa a fost mai reţinută, deşi timp de un an se publica săptămânal în ziarele americane câte un articol ostil Japoniei, pentru a menţine atenţia publică concentrată pe acest subiect.
În faţa acelor indicii, administraţia SUA a mimat incompetenţa. O administraţie eficientă nu trebuie să aştepte declaraţii de război pentru a organiza defensiv ţara, şi trebuie oricând să fie pregătită să facă faţă unui atac. De fapt, după cum am sugerat, administraţia SUA era pregătită pentru aşa ceva, iar incompetenţa a fost doar mimată pentru scopuri mult mai negre. Se ştia că aceste negocieri ar fi trebuit să evite un război între cele două ţări. Cum ele au eşuat, era firesc să crească alerta de atac inamic în bazele americane. Dar, în acelaşi timp eşuarea negocierilor nu echivala 100% cu iminenţa războiului, ci doar cu probabilitatea începerii sale. În timpul aşanumitului „război rece” au existat relaţii de ostilitate între URSS şi SUA, fără ca acest lucru să ducă efectiv la un război între cele 2 puteri. Însă exact acel mic procent de improbabilitate a permis manipularea în masă atât a occidentalilor cât şi a japonezilor. În SUA nu s-a vorbit atât de mult despre eşecul negocierilor, deşi cine a avut minte să anticipeze putea întrevedea începerea războiului. Un exemplu este însuşi soldatul George Elliott, care a refuzat să închidă staţia radar tocmai pentru că a făcut nişte calcule bazate pe aceste informaţii. Dar, în Japonia eşecul negocierilor a fost descris ceva mai onest japonezului de rând ca început de facto al războiului împotriva SUA. Acesta a fost explicat poporului ca fiind singura cale de prosperitate a Japoniei, în condiţiile embargoului impus de SUA, care îi înfrâna dezvoltarea. Suspendarea embargoului eşuase pe cale paşnică şi putea fi realizată prin forţa armelor. Poporul japonez fusese abil manipulat să aleagă această cale şi să accepte războiul. Japonezii aveau de ales între război sau decădere naţională. O mică trişare, precum neanunţarea oficială a adversarului de începere a războiului, putea fi trecută cu vederea inclusiv de rigoarea japoneză. Trişarea în război oricum se întâmplă.
Negociatorii japonezi probabil că au avertizat pe omologii americani despre iminenţa începerii unui război între cele două state. Probabil că şi aceştia au anunţat la rândul lor mai departe. Însă, la fel ca şi în cazul alarmei de la radarul Opana sau de la nava Ward, şi în acest caz cea de faţă a fost ascunsă. Din punctul de vedre al dreptului internaţional declaraţia lor nu avea valabilitate. Războiul trebuia declarat de împărat sau primul ministru într-un act oficial. Un astfel de document nu există în mod public astăzi. Eu unul cred că, la fel ca şi Germania, nici Japonia nu a trimis vreun document oficial de declaraţie de război împotriva SUA. Aici este surpriza japonezilor informaţi, la fel cum occidentalii află de cele 4 indicii ale cunoaşterii în prealabil a iminenţei atacului. Ei nu îşi pot imagina că propriul stat nu a făcut ceea ce poporul japonez ar fi făcut prin însăşi spiritul său. Multe surse susţin că un astfel de mesaj ar fi fost trimis oficialilor americani de către ambasadorul japonez la Washington. Nu exclud posibilitatea asta, însă mi se pare improbabil. Un astfel de document ar fi trebuit să apară în mod public până acum.
Însă începerea războiului a fost însă anunţat fără echivoc poporului japonez, în stilul specific imperiului. În acel moment nici un japonez nu putea imagina că de fapt ţara lor nu ar fi trimis vreo declaraţie de război împotriva SUA şi că atacul de la Pearl Harbor ar fi fost unul surpriză chiar şi în procent de 1%. În acelaşi fel am fost şi noi occidentalii minţiţi că Germania ar fi declarat război împotriva SUA, conform dreptului internaţional. Pentru omul simplu, neprofesionist în drept, discursul lui Hitler din Reichstag de la 11 decembrie 1941 este echivalent cu declaraţie de război împotriva SUA, însă nu şi după rigorile dreptului internaţional. În acelaşi fel s-a întâmplat cu declaraţia de război a Japoniei împotriva SUA, anunţată în mass-media japoneză, însă nu şi conform standardelor în vigoare. Omul simplu nespecialist în drept, japonez sau de altă naţionalitate, nu poate face diferenţa nici în acest caz.
Iată cum în această interpretare a stat manipularea ambelor popoare! Similitudinile metodelor de manipulare atestă faptul că ambele forţe au fost dominate de aceeaşi forţă dezinformaţională, respectiv spionajul civil şi militar american. Ambele variante au câteva crăpături dezinformaţionale în ele care permit interpretarea în ambele sensuri a episodului Pearl Harbor. Faptul că acest eveniment a fost scos din manualele de istorie din Japonia de după 1945 este menit să protejeze varianta oficială americană de „atac surpriză”, care oricum era neacceptată de dizidenţii locali americani. Dar, dacă şi japonezul de rând ar fi confirmat că naţiunea sa se pregătea deschis de război cu SUA încă de dinainte de atacul de la Pearl Harbor, atunci din această naraţiune nu mai rămâne mare lucru. La fel ca şi în cazul mitei faţă de generaţia hippie, cu care s-a creat o artificială clasă mijlocie, şi în cazul Japoniei s-a infuzat un „plan Marshall” extrem-oriental; japonezii cu memorie bună au fost cumpăraţi să uite de paradele nipone de dinainte de 7 decembrie 1941, prin care poporul era anunţat de începerea războiului cu SUA, şi să susţină naraţiunea „atacului surpriză”. Da, marii industriaşi şi bancheri japonezi poate că au avut principii de fier, în raport cu cei occidental. Dar pentru niscaiva profit şi ei pot să scoată de la sertar şi alte principii… „Miracolul japonez” ascunde de fapt cea mai mare rată a doliului PTSD în rândul supravieţuitorilor acelui groaznic război.
Naraţiunea „atacului surpriză” a fost folosită de mentalitatea neocolonialistă a marilor dinastii occidentale pentru justificarea celor două bombe atomice asupra civililor. De aceea „planul Marshall” în variantă extrem-orientală a cuprins şi cerinţa ca subiectul Pearl Harbor să fie discret scos din manualele de istorie din Japonia. Unele filme au fost făcute de japonezii înşişi special pentru confirmarea acestei naraţiuni, deşi necunoscute în ţara de origine. De aceea japonezii de rând au avut un şoc în anii 1990, aflând că naţiunea lor ar fi recurs la un „atac surpriză” în 1941. Dacă acest şoc ar fi avut loc după 1945 mulţi dintre cei implicaţi ar fi spus o altă poveste a acestui război decât cea care se spune în manualele de istorie. Întâlnirea ulterioară a celor două popoare ar fi arătat că occidentalii au fost mult mai mult dezinformaţi despre acest subiect decât cei niponi. Pentru dizidenţii occidentali s-au creat diverse zale dezinformaţionale, precum lipsa pregătirii militare a americanilor de dinainte de 1941, interesul lui Churchill de a atrage SUA în război, sau birocraţia de la Washington. Însă toate acestea pălesc pentru americanul simplu atunci când aude că Japonia a făcut parade publice ample de începere a războiului, şi a mobilizat militari înainte de 7 decembrie 1941. În acest caz nealertarea bazei ar fi avut tentacule în însele agenţiile de spionaj. De aici până la enunţarea directă a adevărului că acestea au manufacturat acel atac nu mai e decât un pas.
Desigur, aproximativ acelaşi lucru s-ar întâmpla şi cu japonezul de rând în faţa argumentelor de drept internaţional; dacă el ar fi fost ceva mai atent la fapte, atunci ar fi avut posibilitatea să sesizeze că e ceva în neregulă cu povestea „victoriei de răsunet” de la Pearl Harbor. Ea a fost sărbătorită cu surle şi trâmbiţe în Japonia ca un fel de victorie rapidă şi decisivă împotriva SUA. Mulţi japonezi au înţeles că războiul însuşi s-ar fi terminat cu decimarea flotei americane, la fel cum se întâmplase în 1905 cu cea rusească. Cei aproximativ 2400 de morţi păreau a fi rezultatul unei înfruntări inegale. Şi totuşi doar câteva nave americane fuseseră avariate. Asta au văzut cam toţi piloţii japonezi care au participat la această misiune. Aşa ceva este cam ciudat.
Apoi, faptul că formaţiunea de avioane japoneze s-a retras înainte de o confruntare de facto cu inamicul, nu descria corect raportul de forţe între cele două puteri. Tocmai eficienţa acestei minciuni ar fi pus serioase semne de întrebare piloţilor care ar fi trebuit să participe la acel atac: dacă eşti cea mai puternică naţiune din lume, de ce ai nevoie să „ucizi duşmanul în pat”, şi să nu-l trezeşti în prealabil, aşa cum susţine morala samurailor? Un pilot japonez normal şi-ar fi pus semne mari de întrebare de ce nu întâmpină rezistenţă din partea inamicului. Şi, mai ales, ciudăţenia maximă a fost faptul că ei au primit ordin să se retragă atunci când până la urmă inamicul a decis să riposteze. Aşa ceva nu era în spiritul moralei samurailor, rămasă intactă în rândul militarilor japonezi. Acoperirea acestor ciudăţenii s-a făcut prin manipulare directă a celor implicaţi în acest atac.
Ceva de acest gen a fost şi superioritatea tancurilor germane, care l-a convins pe Hitler să atace URSS. În acel moment el nu şi-a imaginat că acestea pot deveni imobile în lipsa carburantului. El nu şi-a închipuit la începutul războiului că SUA ar putea fi principalul buton al acestui scenariu, după ce iniţial fusese ajutat de General Motors pentru a-şi construi teribila maşină de război. În acelaşi fel a fost păcălit şi poporul japonez cu această falsă victorie. O luptă dreaptă în aer ar fi arătat încă de pe atunci la scară mai mică faptul că avioanele şi eroismul japonez nu era de ajuns pentru a învinge SUA. De aceea, piloţii au fost manipulaţi până la orbire pentru a nu percepe această realitate; planul a fost ca la cel mai mic semn de rezistenţă din partea ţintei, atacul să înceteze subit. Scopul acestei ciudate reacţii era acela de a crea o minciună amplă atât la nivel local pentru japonezi, cât şi la nivel internaţional, în spiritul propagandei ce funcţiona de câţiva ani în Japonia. Conform ei, armata ţării soarelui răsare ar fi fost cea mai puternică forţă militară, în timp ce armata SUA ar fi fost o adunătură de beţivi şi cartofari. Americanii înşişi credeau asta, în special după ce se întâmplase în ultima decadă. Însă propaganda americană menţinută de spionajul civil şi militar a folosit această naraţiune în sens de psihologie inversă. Cu o bună campanie de exagerare a pericolului invaziei japoneze, în americanul de rând s-a ulterior trezit patriotismul.
Dar înainte de atac, americanii erau cuprinşi de disensiuni şi neîncredere. Degringolada a fost cultivată intenţionat. La Clark Field, generalul Douglas Macarthur nu a permis piloţilor să urce în avioane şi să atace ei primii la Formosa (Taiwan). Cu bombardierul B-17 din interiorul bazei de la Pearl Harbor lovit sever şi scos din funcţiune, avioanele de vânătoare nu s-au putut aventura după cele japoneze aflate în retragere. Ne putem imagina că nu a existat un ordin pentru aşa ceva iar toată acţiunea de apărare a fost luată pe loc din proprie iniţiativă de cei care aveau resursele pentru aşa ceva. Ei nu puteau ştii cât de amplu este atacul japonez, şi nu au riscat să urmărească şi să distrugă atacatorii, mulţumindu-se că au oprit atacul şi să fie vigilenţi pentru o posibilă nouă rundă.
În oglindă a fost făcută şi manipularea piloţilor japonezi care au participat la acest atac. Pentru această misiune nu au fost selectaţi cei mai buni piloţi, ci cei mai obedienţi ordinului. Succesul misiunii a fost sprijinită de numeroasele butoane folosite de omologii lor americani, prin care radarele au fost închise, şi a altor manevre de auto-sabotare. Însă era totuşi uşor de prevăzut că la un moment dat americanii de la baza din Hawaii vor urca în avioanele rămase nelovite şi vor riposta, chiar şi fără ordin de la superiori. Acest lucru s-a întâmplat în mod firesc. În ciuda haosului creat, unii militari americani au fost suficient de curajoşi încât au urcat în avioane, s-au dus la posturi şi au răspuns atacului japonez.
Iată că principala problemă a acestui plan a fost totuşi menţinerea secretului acţiunii. Da, războiul fusese anunţat public în Japonia, dar începerea lui a fost totuşi o surpriză, într-un procent echivalent cu însăşi cel al adevărului naraţiunii „atacului surpriză”. Orice fel de scurgere de informaţii despre această operaţiune ar fi putut alerta baza americană, iar bilanţul nu ar fi şocat populaţia occidentală. Conform web-site-ului „Pacific Eagles” sus amintit, la sol ar fi fost ucişi doar 55 de oameni în timpul atacului de la Clark Field. Asta e diferenţa între atacul alertat şi cel nealertat. Desigur, ne putem închipui că destui au dezertat după ce au auzit că generalul Macarthur s-a opus luării de măsuri defensive şi ofensive eficiente. Astfel că pierderile umane au fost mai mici. Însă cei aproximativ 1400, în afară de cei din USS Arizona, sînt în continuare prea mulţi. Ne putem aştepta ca dintre cei 2400 de morţi, mulţi să fie persoane fictive, precum cei de la Timişoara din 17 decembrie 1989. Dar, chiar şi dacă înjumătăţim acest număr, totuşi diferenţa rămâne semnificativă. Chiar şi un sfert e un număr mare.
Deşi piloţii de meserie nu aveau acces la telefon, totuşi ei puteau trimite scrisori familiei, iar răspândirea veştii că se antrenau pentru un atac în Pacific ar fi fost un risc de compromitere a misiunii. Unii au afirmat că nu ar fi fost informaţi despre ce se antrenau să atace, după cum e cazul cu Zenji Abe. Iată că unor piloţii japonezi care au participat la acest atac nu li se spusese că obiectivul misiunii era o ţintă americană. Ei nu trebuiau să dea randament maxim în prima bătălie din Pacific, ci doar să acţioneze în aşa fel încât să îndeplinească manufacturarea falsei probe a superiorităţii militare japoneze. Ei erau supervizaţi atent de alţi piloţi superiori ierarhici, care aveau misiunea specială de a-i coordona în sensul manufacturării acestei minciuni în interiorul realităţii. Au existat numeroase ţinte din flota americană care nu au fost atinse, fapt incredibil pentru rigoarea japoneză. Piloţii Kamikaze de peste câţiva ani nu ar fi lăsat nici un supravieţuitor sau vreun vas/avion militar intact. Fuga din câmpul de bătălie înainte ca operaţiunea să fie terminată este total nespecific onoarei japoneze. Aici constă o altă crăpătură a operaţiunii, pe care la momentul acela nimeni n-a văzut-o. Sau, dacă o fi văzut-o cineva, totuşi nu a consemnat-o.
Prin urmare, între piloţii japonezi care au participat la atacul din 7 decembrie trebuie să fi fost parte a spionajului japonez. Atacul însuşi era o misiune specială. Pentru a nu fi prinşi ca prizonieri sau a fi pierduţi în luptă, aceşti agenţi convertiţi în piloţi nu trebuiau să continue lupta pe mai departe imediat ce vor fi sesizat replica americană, şi trebuiau să se retragă. Fără piloţii spioni, cei normali ar fi luptat până la ultimul, în spiritul eroismului japonez. Aceşti piloţi superiori ierarhici aveau sarcina de a da ordinul retragerii imediate atunci când cei americani ar fi ripostat. Scopul era acela de a nu arăta care este adevăratul raport de forţe între cele două flote. Piloţii coordonatori erau colaboratori ai însuşi spionajului japonez, care la rândul lui era supervizat de cel american în instigarea unui război cât mai sângeros posibil. Rolul lor era acela de a-i manipula pe primii în a acţiona altfel decât ar fi făcut-o în mod natural. Fiind în mare parte agenţi de spionaj convertiţi la piloţi, ei nu au putut face ce face în general un pilot. Ată că atacul a avut câteva puncte slabe în eficienţă. De aceea pagubele materiale au fost relativ mici pentru un atac neaşteptat de cei atacaţi. Dar, pentru amplificarea dezastrului, spionajul militar a trecut la auto-sabotajul asupra navei USS Arizona, cu aproape 1000 de morţi, după cum am arătat în secţiunea cu acelaşi nume . Pe lângă acesta, trebuie presupus şi alte auto-sabotaje cauzatoare de victime, despre care nu s-au păstrat indicii.
Fără auto-sabotajul navei USS Arizona şi a altora similare lui, acest atac ar fi rămas în istorie drept unul minor, cu câteva nave scufundate şi altele afectate, care au putut fi reparate ulterior. Însă o astfel de situaţie ar fi rămas un incident minor în Pacific, unde atacul surpriză ar fi rămas ca unul respins. Similar, atacul de la Clark Field cu doar 55 de victime, a fost aproape scos din istorie. Nici un american din cei aproape 200 cu care am vorbit în ultimii 7 ani nu a auzit de Clark Field, dar toţi au auzit de Pearl Harbor. În filmările şi fotografiile de atunci se vede epava singurului bombardier B-17 din această bază. La fel ca şi auto-sabotajul asupra USS Arizona, şi acesta a fost auto-sabotat. El fusese scos „strategic” din hangar şi expus atacului, în spiritul manufacturării succesului misiunii japoneze, tocmai pentru a ascunde opiniei publice capacitatea americană de ripostă. Dacă ar fi fost ascuns şi neatins, aşa cum face în mod normal orice armată cu cea mai puternică armă, atunci cele 27 de tone de bombe ale sale ar fi distrus apoi vasele japoneze, prinse din urmă. În acest caz puţini ar fi crezut în SUA că Japonia poate invada, şi un război nu s-ar mai fi putut instiga.
Peste 60 de ani ceva similar s-a întâmplat în timpul atacurilor de la 11 septembrie 2001, când avioanele de vânătoare care patrulează constant spaţiul aerian al SUA au fost trimise subit în Pacific sub o falsă misiune, după cum vedem în documentarul făcut după cartea lui David Ray Griffin „The New Pearl Harbor” , cu un titlu foarte bine ales. Singura diferenţă dintre cele două evenimente este faptul că avioanele de vânătoare din 2001 s-au întors pe continent nevătămate după ce au fost scoase din funcţiunea lor curentă.
Propaganda americană împreună cu sforile trase de spionajul militar şi civil au făcut cu succes din acest eveniment din ţânţar armăsar, tocmai datorită numărului foarte mare de victime. Da, repet, e posibil ca unele să fie fictive. Dar, chiar şi un sfert din cele declarate rămâne un număr mare. Apoi, peste câteva luni, în noaptea din 24-25 Februarie 1942, spionajul militar american a manufacturat la Los Angeles o altă diversiune despre un fals atac japonez. Acest eveniment este identic cu războiul electronic al ţintelor false întâmplat începând din seara de 23 decembrie 1989 la noi în România. Aşa că, pe lângă spargerea profesionistă de vitrine de la Timişoara, repetată în cazul haosului din 1992 tot din Los Angeles (localitate cu puternică funcţie detinformaţională), putem să trecem şi cazul războiului electronic ca indicii ale implicării americanilor în tragedia din 1989 de la noi.
Dar, deşi a fost foarte amplu concepută, diversiunea Pearl Harbor a avut totuşi foarte multe erori. Pe lângă faptul că majoritatea navelor şi avioanelor au rămas intacte, în bază au rămas aproximativ 2 000 de supravieţuitori, dintre care vreo 700 de răniţi. Invaliditatea lor i-a motivat spre aflarea adevărului şi răzbunare. Acesta a fost preţul pentru rapiditatea misiunii. Tocmai datorită supravieţuitorilor, subiectul Pearl Harbor a ajuns cea mai prost făcută inginerie socială amplă din istorie. Ea este o adevărată „cale regală” înţelegere a modului cum societatea actuală, supranumită „democraţie liberală”, funcţionează pe bază de dezinformare şi manipulare. Între supravieţuitorii de la Pearl Harbor s-au ales viitori dizidenţi care aveau să pună bazele generaţiei hippie. Iată că secretul misiunii a fost păstrat, în special în partea americană, însă eficienţa atacului nu a fost atât de mare.
În acest moment putem să înţelegem şi mai bine de ce atacul de la Pearl Harbor a fost practic scos din manualele de istorie din Japonia după terminarea războiului. Confruntarea urmaşilor celor care au trăit acele evenimente ar fi lărgit şi mai mult crăpătura din naraţiunea dezinformaţională întreţinută ulterior de toate agenţiile americane de spionaj, în special CIA. Japonezii de rând nu recunosc că acest eveniment ar fi fost atac surpriză, şi au parţial dreptate, dar nu în totalitate. Ei au mai mare dreptate decât cei care cred invers; însă, am argumentat mai sus, nu există documente de declaraţie de război conform dreptului internaţional. Oricum, minciuna atacului surpriză este mult mai mare, deoarece încheierea fără rezultat al negocierilor era un indiciu serios că aşa ceva urma să se întâmple. Oficialităţile americane trebuiau să ridice alerta în toate bazele sale militare. Eu dacă aş fi fost american şi aş fi avut putere aş fi retras înapoi în California flota din Pacific. Dar, pentru a ne dezmetici din planuri ipotetice, tocmai pentru acest scop ea fusese trimisă în Hawaii.
Încercarea de scoatere a evenimentului Pearl Harbor din conştiinţa publică s-a întâmplat inclusiv în SUA, nu doar în Japonia. Tema a fost reluată intensiv abia după apariţia internetului, pentru a contracara noul val de dizidenţi apăruţi odată cu accesul liber la informaţie. Desigur, americanii de rând nu sînt total necunoscători în privinţa acestui eveniment, aşa cum au fost japonezii timp de câteva decenii. Dar tema Pearl Harbor a fost subit scoasă şi din atenţia publică americană după război, deşi într-un mod oarecum ambivalent; după cum am menţionat mai sus, ea a fost folosită ca justificare a folosirii celor două bombe atomice asupra civililor, de parcă civilii l-ar fi orchestrat. Însă, la fel ca în cazul instigării japonezilor la război, şi în SUA ea a constituit subiect de propagandă pentru mobilizarea poporului în falsa apărare în faţa imperialismului japonez, care era portretizat că ar fi dorit invazia SUA, imediat după atac. La fel ca şi răsuflarea minciunilor despre periculozitatea virusului SARS-COV-2 în recenta pandemie, şi în acea perioadă subiectul Pearl Harbor s-a închis subit pentru opinia publică după terminarea războiului. El a fost adus pe tapet sporadic de specialişti în diverse dezbateri.
Supravieţuitorii atacului de la Pearl Harbor au constituit marea crăpătură a acestei inginerii sociale. Aceştia au cerut imediat explicaţii despre cum de nu au fost alertaţi spre a se apăra de către una dintre staţiile radar. Toţi ştiau că există staţii radar pe insula Oahu. Vă imaginaţi ce reacţie vor fi avut ei când au aflat că ele au avut ordin să se închidă subit chiar în timpul atacului. La radar m-am dus şi eu prima dată, când am început investigaţia despre acest eveniment. Ne putem imagina cum s-au apărat Lockard şi Elliott prin relatarea despre apelul telefonic către locotenentul Kermit Tyler, şi răspunsul acestuia. Apoi, ne putem imagina că între timp au ajuns la urechile lor şi povestea cu depistarea submarinului japonez ce spiona chiar înainte de atac. A apărut apoi şi povestea cu baza americană Clark Field din Filipine, nici ea alertată de un potenţial atac.
Aşa se face că mulţi supravieţuitori, în special cei răniţi, au schimbat macazul dinspre patriotism orb specific mediului militar, către revoltă dizidentă. Ei au început să facă gălăgie în jurul lor cu conţinut politic dizident, căutând răspunsuri raţionale faţă de aceste ciudăţenii. Perspectiva unui plan de sacrificare a lor a ieşit repede la suprafaţă. Devenea din ce în ce mai plauzibilă ideea că această inginerie socială a fost făcută cu scopul convingerii opiniei publice americane spre a susţine un război în Pacific şi Europa, după ce iniţial ea fusese împotrivă.
Însă dizidenţa politică a prins rădăcini chiar între militarii americani care luptau pentru cucerirea insulelor controlate de japonezi în Pacific. Nativii luptau cu toţii, de la copii la femei şi preferau să se sinucidă mai curând decât să fie luaţi prizonieri. Mulţi militari americani s-au întrebat de ce insulele nu sînt cucerite prin atacuri aeriene, din moment ce oricum civilii se sinucid? Răspunsul şi l-au dat tot ei; era nevoie de trierea americanilor înşişi pentru a nu produce apoi greve şi manifestări de stradă în propria ţară, după modelul descris de Hegel în „Filosofia dreptului” (Batoche Books 2001, pagina 259). Fenomenul hippie din anii 1960, ca dizidenţă maximă faţă de politica oficială, aici îşi are una dintre origini.
Mai mult decât atât, adevărul despre atacul de la Pearl Harbor putea fi extins la întregul aparat de instigare al Războiului II Mondial, şi crea şi mai mulţi dizidenţi în întreaga lume. Deja la câţiva ani după terminarea lui începuseră tensiunile între SUA şi URSS, aşa că mulţi americani s-au întrebat dacă nu era mai bine să fi intrat în război de partea lui Hitler mai curând de partea sovieticilor, în special prin alimentarea lor cu armament în 1942. O astfel de etapă mai are puţin până ideea sprijinirii anterioară a lui Hitler însuşi, via General Motors, şi prin marii industriaşi şi bancheri locali precum, Hjalmar Schacht, Wilhelm Keppler, şi mai ales Fritz Thyssen, principalul sponsor al naziştilor. Legăturile acestora cu SUA a fost atât de mare încât subiectul Pearl Harbor nu putea fi o simplă neglijenţă, ci parte dintr-o operaţiune globală de a instiga o catastrofă umanitară cu amploare nemaivăzută în istorie.
Dizidenţa politică s-a răspândit treptat în societatea americană, în special după război. Până în război ea cuprindea furia pe bogaţi. După război ea cuprindea furia pe întreaga societate, aşa cum am văzut la hippioţi. Totul li se părea un coşmar. Aşanumita libertate şi democraţie li se părea o iluzie asemenea oricărui dizident politic. De aceea, subiectul Pearl Harbor a fost pus la sertar pe cât posibil şi în SUA. Abia în 1958, la 17 ani de la eveniment, s-a creat „Asociaţia supravieţuitorilor de la Pearl Harbor” (Pearl Harbor survivors association). De ce nu ar fi fost făcută o astfel de asociaţie imediat după terminarea războiului? Explicaţia constă în faptul că o bună parte dintre supravieţuitori au ajuns dizidenţi, şi au ajuns să acuze autorităţile de complicitate şi tăinuire a atacului. Pentru a nu răspândi aceste informaţii şi a nu crea un curent de dizidenţă, nu s-a creat această asociaţie decât mai târziu, cu urmaşi ai supravieţuitorilor sau cei care susţineau varianta oficială despre aceste atac.
La comemorarea de 10 ani a zilei D (debarcarea din Normandia) în 6 June 1954 vedem ampla paradă a veteranilor la minutul 01.57. În cazul Pearl Harbor, prima comemorare a acestui eveniment s-a realizat oficial abia în 2001, cu ocazia a 60 de ani de la acea tragedie . Însă nu vedem în ea parada supravieţuitorilor, aşa cum ar fi normal, pentru a primi ovaţiile audienţei. După cum ceremonia e organizată în jurul unei scene, o paradă cu supravieţuitori nu poate avea loc, aşa că putem presupune că aşa ceva nu s-a întâmplat. Abia la a 75-a şi 80-a comemorare apare şi parada, cu câţiva supravieţuitori care încă mai trăiau. De fapt aceia erau cei care acceptaseră naraţiunea oficială a „atacului surpriză”. Ceilalţi erau marginalizaţi.
Nu a existat o comemorare a evenimentului nici la împlinirea a 20 de ani de la eveniment; dimpotrivă, în loc de comemorare, în 1961 Elvis Presley a susţinut un concert la Pearl Harbor, de parcă comemorarea a 20 de ani de la această tragedie ar fi fost o petrecere de anul nou sau de Crăciun. Sînt convins că pentru unii aşa a fost. Însă concertul a fost menit să acopere vocile dizidente despre acest eveniment, răniţii şi restul de supravieţuitori care cereau dreptate şi la 20 de ani de la consumarea faptelor. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, am lucrat cu nişte militari americani . La un moment dat a venit vorba despre atacurile de la 11 septembrie 2001; eu văzusem câteva documentare şi ştiam câte ceva despre persecutarea „truth”-erilor. Le-am reclamat colegilor pierderea libertăţii şi dreptului la liberă exprimare în SUA prin aceste ameninţări. Unul dintre ei mi-a replicat cum că acei dizidenţi jigneau familiile pompierilor morţi în acel atac. Aşa ceva era o reţetă ideologică cu care ei fuseseră antrenaţi. Dar, la o analiză sumară, vedem că aceşti dizidenţi nu acuzau şi nici nu reproşau ceva pompierilor sau familiilor lor; ei acuzau exclusiv autorităţile. Probabil că acest gen de replică pe care şeful meu american mi-a servit-o a fost servită şi dizidenţilor faţă de versiunea oficială de la Pearl Harbor , deşi unii dintre ei erau tocmai supravieţuitorii ce, chipurile, ar fi trebuit protejaţi. Ne putem imagina că, asemenea reţetei de răspuns cum că „truth”-erii faţă de 11 septembrie ar jigni familiile pompierilor morţi, în acelaşi fel supravieţuitorii dizidenţi ai tragediei de la Pearl Harbor erau acuzaţi că strică petrecerea cu Elvis.
Postări
