În această secţiune voi da câteva exemple de manipulare medie operată de superiorii ierarhici asupra subordonaţilor într-o ierarhie de comandă, dar şi de manipulare majoră camuflată în sarcini de serviciu date de superiorii ierarhici, la comanda spionajului civil.
Manipularea medie din managementul ierarhiei de comandă
Manipularea prin superiorii ierarhici ai ierarhiei de comandă este cea mai folosită cale de manipulare. Ţinta manipulată acceptă influenţa manipulării pe baza faptului că însăşi ierarhia o cere, ca sarcini de serviciu. Superiorii ierarhici manipulează subordonaţii de la sine, într-un nivel minor sau mediu, pentru o productivitate sau eficienţă mai mare la locul de muncă. Ansamblul de inginerii sociale practicate doar în interiorul unei unităţi de producţie în scop de manipulare a angajaţilor să fie mai eficienţi se numeşte management. Acesta are două obiective principale:
- să convingă pe cei ambiţioşi să rămână cât mai mult angajaţi ai companiei;
- să convingă pe cei care fie nu au confirmat aşteptările, fie au obosit, să îşi găsească un loc de muncă mai uşor, conform cu posibilităţile lor.
În experienţa mea de o decadă în companiile de graphic design la care am lucrat am văzut pe viu astfel de acţiuni manageriale din partea patronilor. În primul caz se foloseşte fie mărirea beneficiilor pentru angajat spre a-l convinge să rămână, fie denigrarea companiei ţintită de el. Patronul ştie că e puţin probabil ca ambiţiosul să rămână, dacă şi-a pus în gând avansarea la o altă companie. Însă aceste acţiuni de manipulare sînt menite să scoată cât mai mult de la el pe ultima sută de metri. O primă acţiune este avansarea în ierarhie, care duce în general la mărirea de salariu. Ne putem imagina că iniţial ambiţiosul e foarte motivat de noua poziţie în care devine şeful foştilor colegi, şi e chiar tentat să rămână în companie. Însă munca lui e mult mai intensă după această dată, şi de obicei nu este acoperită de creşterea anterioară de salariu. Stresul vine în mod inerent, fapt ce duce la frustrare. Aceasta se poate apoi transmite asupra subalternilor, prin cerinţa de a fi mai productivi. Acesta este un prim moment de beneficiu pe care patronul o are. Reacţia subalternilor presaţi de noul şef intermediar constituie o triere pe viitor a următorilor şefi sau manipulaţi spre a-şi găsi un loc de muncă mai uşor.
Dacă proaspătul şef intermediar se descurcă în noua poziţie, atunci patronul poate plusa cu alte măriri de salariu sau alte beneficii, făcute cu intenţia de a-l manipula să rămână în firmă (recompensă). El poate ajunge până la a ceda acţiuni ale companiei şi a-l face coproprietar pe acest angajat. În acest caz şeful intermediar este maxim motivat să rămână, să contribuie la dezvoltarea companiei, şi să concureze cu potenţialii lui şefi de la compania la care iniţial voia să plece. Dar dacă el nu se descurcă, atunci patronul îi sugerează prin tehnici diverse de dezinformare că la compania ţintită va eşua, şi astfel riscă să îşi compromită cariera, deoarece cerinţele sînt mult mai mari (frustrare). Unii acceptă să rămână în companie sau chiar să se întoarcă între vechii colegi ca angajat, după ce perioada de comandă a părut prea stresantă. Cei mai mulţi totuşi pleacă, însă măcar pe ultima parte a contractului patronul a scos maxim de la ei.
Convingerea celor slabi să îşi găsească un alt loc de muncă mai uşor se face pentru că desfacerea contractului de muncă este ilegală. Toate codurile muncii din ţările occidentale oferă multe drepturi angajatului. Acesta nu poate fi concediat pur şi simplu ca în filmele americane de până acum 50 de ani, decât dacă se desfiinţează postul sau însăşi compania dă faliment. Doar activităţile foarte profitabile permit aşa ceva. Există locuri de muncă pentru care se stipulează clar în contract că durata acestuia este determinată de anumite condiţii. Am văzut situaţia antrenorilor echipelor sportive, ale căror contracte pot ţine sub un an. Însă banii primiţi în acest răstimp sînt suficienţi pentru o viaţă decentă până la finalul vieţii în orice ţară civilizată. Prin urmare, rezilierea contractului nu este stipulată de codul muncii aflat în vigoare în acea ţară, ci de diferite clauze suplimentare.
În domeniul designului graphic, în care am activat eu, există locuri de muncă destul de apropiate de cele ale antrenorilor, pentru filmele de la Hollywood. La fel ca şi antrenorii, şi designerii care lucrează pentru asemenea producţii sînt foarte eficienţi, cu mare experienţă şi productivitate. Foarte puţini ajung în această poziţie. În cazul lor nu se mai foloseşte manipularea curentă, pentru că ei deja au fost afectaţi de ea anterior. Perioada de activitate durează undeva între 3 şi 6 luni, cu stres maxim, fără zile libere, dar cu bani frumoşi. Contractul e clar şi acceptat de comun acord de ambele părţi, fără ca angajatorul să folosească tehnici speciale de manipulare. Salariul e mare. Mulţi aspiră şi aplică la astfel de poziţii, însă nu sînt acceptaţi decât cei cu experienţă într-o companie similară, pentru că angajatorii ştiu că un om normal poate claca într-un astfel de ritm de muncă. Sînt graficieni care lucrează cam 8- 9 luni pe an astfel, de obicei primăvara şi toamna, iar toată vara o petrec în călătorii în care cheltuie banii astfel strânşi. Alţii lucrează continuu, cu doar o săptămână sau două pauză între proiecte. După câţiva ani de astfel de stil de muncă, mulţi se retrag într-un stil de viaţă mai liniştit. Însă foarte mulţi nu îşi petrec restul vieţii prin ţări exotice, aşa cum cred la început, ci prin spitale, după cum vom vedea în capitolul 3.
La polul opus sînt locurile de muncă cu retribuţii mici sau medii, care necesită puţin stres. Cei mai mulţi occidentali lucrează în astfel de locuri de muncă. Banii proveniţi dinspre locurile de muncă la companiile obişnuite sînt mult sub nivelul celor al antrenorilor echipelor sportive. Legislaţia muncii este menită să reglementeze aceste tipuri de relaţii de muncă. Concedierea angajaţilor cu venituri medii sau chiar mici ar duce la problemele sociale din secolul al XIX-lea. Prin urmare codul muncii precizează clar că angajatul trebuie păstrat, nu concediat. Dacă se desfiinţează postul, atunci legislaţia forţează compania să investească în recalificarea angajatului pe un post similar. Interesul sistemului social este acela de a-l atrage pe cetăţean într-o ierarhie de comandă, şi nu de a-l lăsa să se descurce singur făcând agricultură, de exemplu. La acest nivel sînt lăsaţi pe drumuri doar cei ajunşi dependenţi de substanţe psihoactive sau cei car nu mai vor să facă nimic. Vom vedea mai jos că în cazul manipulării majore, aşa ceva se practică şi faţă de cei ce pot face faţă cerinţelor sarcinilor de serviciu. Dar la nivelul locurilor de muncă obişnuite în general nici stresul nu e mare şi nici nu există manipulare din partea şefilor spre a-i convinge să îşi dea demisia.
Însă companiile care oferă salarii ceva mai bune decât media folosesc manipularea angajaţilor în sensul profitului maxim. Acestea prestează servicii de mai mare calitate decât cele ale locurilor de muncă obişnuite. Aceste cerinţe implică stres mai intens decât în cazul locurilor de muncă obişnuite, dar mult mai uşor decât în cazul activităţii antrenorilor sau designerilor pentru filmele de la Hollywood. Există două cazuri când angajaţii sînt manipulaţi să părăsească compania care are locuri de muncă de stres mediu spre înalt. Primul este atunci când angajatul oboseşte, după ani de muncă intensă. Celălalt este când el nu confirmă aşteptările pentru care a fost recrutat. La interviul de angajare el a părut că va evolua, însă în plan concret nu a făcut-o. El are încă entuziasm dar nu şi de abilităţi personale pentru atingerea performanţei. Pentru a scăpa de angajaţii neprofitabili, companiile forţează legislaţia, manipulându-i să îşi dea singuri demisia.
Cea mai frecventă inginerie socială este relocarea angajatului neproductiv într-un colectiv care are şi sarcina de a se purta neprietenos cu el. Angajatul este marginalizat prin inginerii sociale diverse precum lipsa de comunicare cu colegii. Sarcinile de serviciu pot fi mai grele sau evaluarea muncii lui poate fi mai aspră. Simţindu-se marginalizat, acesta şi dă în cele din urmă singur demisia. Această inginerie socială nu face decât să scurteze timpul în care angajatul renunţă oricum, datorită lipsei de satisfacţie la locul de muncă odată cu scăderea randamentului.
Una dintre cele mai stresante manipulări pentru desfacerea contractului de muncă a unui angajat ineficient este cea a liniştii dinaintea furtunii. Ea se practică şi cu alţi angajaţi, nu pentru a fi concediaţi, ci cu scopul convingerii lor să accepte o perioadă mai încărcată la un proiect mai dificil. În general proiectele vin din afară, de la beneficiari. Uneori ele au termene foarte strânse şi nu există altă cale decât ca fiecare să lucreze mai intens. În domeniul în care am activat eu formarea unui începător dura mai mut decât însuşi proiectul. Prin urmare angajarea altor colegi nu ajuta. Liniştea de dinaintea furtunii are două momente. Primul constă într-o săptămână sau chiar mai multe de activitate foarte lejeră, ce poate ajunge la lipsa totală de sarcini. Urmează o perioadă mult mai lungă de activitate foarte stresantă, în care patronul promite revenirea la stilul anterior şi chiar zile libere/concediu de odihnă după terminarea proiectului. Prin urmare, cei mai mulţi acceptă o ridicare a productivităţii şi a nivelului de stres. Patronul are grijă să le aducă aminte angajaţilor i-a ţinut pe degeaba o săptămână sau două, manipulându-i astfel să accepte târgul. Însă liniştea de dinaintea furtunii se poate folosi şi pentru a-l manipula pe un neprofitabil să îşi dea demisia, ocolind astfel legislaţia. După o perioadă mai lungă de inactivitate un astfel de angajat iese din ritm, şi chiar nu mai are chef de lucru la nivel intens. În momentul în care vin sarcini dificile, cei mai mulţi nu mai vor să lucreze şi îşi dau ei înşişi demisia. Punct ochit punct lovit.
O altă strategie de forţare a legislaţiei pentru desfacerea contractului de muncă unui angajat neprofitabil este cea a „anturajului rău”, la polul opus celui neprietenos amintit mai sus. Colegii ţintei primesc sarcina să fie cât mai comunicativi cu ţinta şi să-l atragă într-o gaşcă de petrecăreţi. Aceştia încep treptat să încalce în grup legislaţia sau normele muncii, suficient cât să-l atragă pe neprofitabil în acest plan fără a simţi ceva şi fără a refuza să mai facă parte din ea. Aşa ceva are rol de manufacturare de falsă probă pentru desfacerea legală a contractului de muncă pentru încălcarea normelor locului de muncă. Acestea sînt plecarea mai devreme de la locul de muncă, însuşirea unor bunuri valoroase cărora lăsate subit în aria de acţiune a ţintei, consumul unor substanţe interzise sau chiar criticarea activităţii şi stilului de viaţă patronului şi altele asemenea. Acţiunea continuă până când ţinta cade în capcană. Ulterior, patronul îi desface doar ţintei contractul de muncă pentru absenţe nemotivate, furt, dependenţă de substanţe interzise sau denigrarea conducerii unităţii. Desigur că „anturajul rău” nu doar că nu păţeşte nimic pentru că l-a instigat astfel pe cel naiv, ba dimpotrivă este recompensat pentru o misiune ulterioară din partea şefului aplicată altui angajat neprofitabil în viitor. O astfel de inginerie socială este aplicarea la nivel micro-social a tehnicilor de infiltrare a agenţilor sub acoperire pentru decredibilizarea protestelor de stradă înpercepţia publică, aşa cum am arătat în
documentarul meu, „Diversioniştii” .
Aceste tehnici de manipulare medie pot fi dublate de o altă inginerie socială auxiliară de ocolire a legislaţiei muncii, respectiv „munca la negru” sau „munca la gri”. Ea constă în aşanumita politică a „banilor în plic”, neconsemnaţi în cartea de muncă sau prin altă declaraţie la fisc în general. „Munca la negru” constă în nedeclararea relaţiei de muncă. Angajatul nu este deloc protejat de legislaţia munci. Oficial el nu există. Angajatorul întrerupe colaborarea când doreşte. „Munca la gri” constă în declararea unui salariu mai mic decât cel în realitate, de obicei cel minim pe economie. Angajatorul are un prim profit în faptul că nu plăteşte impozit pe întregul salariu oferit angajatului, ci doar pe o parte, care e mult mai mică decât întregul. Dar profitul adevărat apare mai târziu, după ce un angajat neperformant este dat afară şi înlocuit cu altul. Timp de 10 ani de muncă în domeniul designukui graphic am lucrat pentru 10 firme. Doar una mi-a oferit contract legal cu salarul pe care l-am negociat. Angajaţii sînt manipulaţi la început să accepte „munca la gri” cu un salariu mai mare, care altfel ar merge la asigurările sociale plătite ca impozit. Însă ei nu înţeleg că astfel practic sînt scoşi de sub protecţia legislaţiei muncii, retrăind astfel problemele relaţiilor de muncă de tipul finalului de secol XIX şi începutul de XX. Nu e de mirare că, după zeci de ani de asemenea practici specifice capitalismului sălbatic cei mai mulţi români au ajuns nostalgici după sistemul comunist.
Aceste inginerii sociale care duc la manipulare medie sînt folosite pe larg la manipularea majoră operată de spionajul civil la nivel înalt. Ele vizează atât manipularea maselor cât şi a dizidenţilor politici. Am descris în detaliu în primul capitol cum iminenţa războiului şi a dezastrelor în general duc la manipularea angajaţilor să fie mai eficienţi. Creşterea economică urmată intrării SUA în război după atacul de la Pearl Harbor din 1941 a dus la sfârşitul a 12 ani de criză economică fără precedent în SUA şi întreaga lume civilizată, după marele crack din 1929. Practic opinia publică americană a fost manipulată fie să accepte războiul dar să aibă ce pune pe masă, fie să nu-l accepte, dar să continue criza. Invazia Afganistanului şi Irakului, de după atacurile de la 11 septembrie 2001, a adus şi ea la o ieftinire foarte mare a preţurilor carburanţilor (recompensă). Americanii au acceptat târgul până când orice persoană aleasă la întâmplare pe stradă cunoştea pe cineva al cărui membru de familie murise sau fusese rănit în acele războaie.
Transformarea manipulării medii din managementul ierarhiei de comandă în manipulare majoră. Cazul Pearl Harbor
Manipularea venită dinspre superiorii ierarhici este folosită la nivel înalt de către spionajul civil şi împotriva dizidenţilor politici. Aceştia pot fi adversari politici tradiţionali dar şi unii recenţi, conjuncturali, oameni simplii care au informaţii care contrazic naraţiunea oficială. Spionajul civil aplică pe ei tehnicile de manipulare pentru a le obtura comunicarea acestor date către grosul societăţii. Minciunile răspândite de departamentul de dezinformare din spionajul civil despre atacul japonez de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941 au fost continuate de tehnici de manipulare cu pedeapsă şi recompensă (dresaj) asupra celor implicaţi. Ne aducem aminte de relatarea senină a lui Kermit Tyler despre cum a fost el avansat într-un timp record, 6 grade într-un singur an. Am inserat declaraţia sa pe această temă
la începutul documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” .
Problemele capitalismului sînt acelea că este neiertător cu naivii şi săracii, spre deosebire de comunism, care tinde să îi protejeze pe aceştia şi să extermine bogaţii. Vedem în cazul lui Tyler o flagrantă excepţie, de parcă decizia ar fi fost luată de Stalin. Tyler a fost recompensat pentru neghiobie, asemenea absolvenţilor de studii superioare din timpul începutului comunismului, doar pentru faptul că proveneau din păturile de jos. Dacă ar fi trăit în zilele noastre, cei care au luat decizia avansării lui ar fi fost declaraţi „troli ai lui Stalin”, aşa cum am ajuns să fim etichetaţi ca „putinişti” noi dizidenţii politici, critici ai tuturor sistemelor politice. În contextul ameninţărilor de peste un an dintre Japonia şi SUA, Tyler putea fi acuzat de trădare, ca spion infiltrat al japonezilor. Dacă nu a fost deja un spion în momentul suprimării alarmei, el a devenit cu siguranţă ulterior, prin susţinerea dezinformării ulterioare despre falsa naraţiune a confundării avioanelor japoneze cu o fictivă formaţiune de bombardiere americane B-17. Am arătat în acest capitol în detaliu că
bombardierele B-17 nu puteau zbura în 1941 din coasta de vest a Statelor Unite la Hawaii pentru că nu ajungea combustibilul. Aceste avioane au fost concepute doar să urmărească pe mare timp de câteva ore un posibil agresor al SUA, şi să-l nimicească cu peste o tonă de bombe ce puteau fi transportate în fiecare dintre ele. Abia ulterior au fost adăugate alte rezervoare, numite chiar „rezervoarele Tokyo”, pentru a putea ajunge să bombardeze şi Japonia. Dar şi faptul că aceste bombardiere ar fi ajuns prin absurd în Hawaii ar fi dus la nimicirea portavioanelor japoneze care au facilitat acel atac. B-17-urile aveau timp să aterizeze în Hawaii, să se realimenteze, eventual piloţii să meargă la dans seara, şi tot le prindeau din urmă şi le distrugeau.
Dar aparatul dezinformaţional al spionajului civil, nu doar că a ascuns total suspiciunea de trădare, dar i-a şi facilitat lui Tyler avansarea record în grad. Însă promovarea sa nu a fost o scurt-circuitare comunistă a capitalismului sălbatic american, aflat încă în curs, ci o tehnică abilă de manipulare. O astfel de „minune” este de fapt o recompensă pe care spionajul civil i-a oferit-o pentru a susţine minciuna cum că ar fi „confundat” avioanele japoneze cu propriile avioane. O astfel de „eroare” e menită să devină o za dezinformaţională care explică în mod fals suprimarea alarmei bazei ca datorată unei neghiobii uriaşe, de fapt inexistente în organizarea strictă militară. Remarcăm aici
tehnica de dezinformare în formă de Individualizare şi Externalizare , prin care un plan general conceput de spionajul civil este pus pe seama unui singur om.
În documentarul meu sus amintit (min. 38) am numit aşa ceva „inconsecvenţă psihologică”. Dacă ne uităm la
interviul dat în jur de 2008, din web-site-ul ww2online.org , din care am inserat şi eu în propriul documentar, vedem că Tyler nu era chiar atât de redus mintal încât să nu sune mai sus pe linie ierarhică pentru a relata ciudăţenia. Dar chiar e posibil să fi fost şi el manipulat înspre aşa ceva, dacă într-adevăr a fost dezinformat zilele anterioare despre venirea avioanelor B-17, şi să fi fost dezinformat la rândul lui.
„Confundarea” avioanelor japoneze cu B-17-uri n-a fost o eroare, ci de un plan de mimare a imbecilităţii în scopul unei zale dezinformaţionale spre susţinerea naraţiunii atacului surpriză. Prin această minciună pilonii administrativi ai SUA au inflamat acel război, convingând un număr record de americani să se înroleze în armată şi să meargă să atace „inamicul” chiar la el în bârlog. Atacul japonez de la Pearl Harbor apărut şi încă pare şi astăzi pentru mulţi un fel de declaraţie de război sau chiar o ameninţare a Japoniei şi Germaniei cu invazia asupra SUA.
În timp ce „eroarea” lui Tyler era recompensată, deşi a dus la moartea a 2400 de americani, cei care ar fi putut fi eroii salvării lor, dacă alarma ar fi ajuns să fie dată, au fost persecutaţi prin şicane din partea superiorilor ierarhici sau cei care i-au audiat. La întrebarea 41 spusă lui Lockard de audierile de la sfârşitul războiului ce poate fi văzută în documentul intitulat
„MĂRTURIA PRIMULUI LT. JOSEPH LOCKARD, CORP DE SEMNALIZARE, ARMATA STATELE UNITE” (lit.eng. „TESTIMONY OF FIRST LT. JOSEPH LOCKARD, SIGNAL CORPS, UNITED STATES ARMY”) , deducem că Elliott era doar sergent atunci, deşi el avusese inspiraţia de a reporni radarul şi observa formaţiunea de avioane japoneze venind. Acelaşi lucru este confirmat de propria sa declaraţie de atunci consemnată în documentul intitulat „
MĂRTUIREA LUI GEORGE E. ELLIOTT, JR., FOSTE SERGENT, ARMATA STATELELOR UNITE” (lit.eng. „TESTIMONY OF GEORGE E. ELLIOTT, JR., FORMERLY SERGEANT, ARMY OF THE UNITED STATES”) , în care admite că şi el şi Lockard erau soldaţi, iar cei ce îi pun întrebările i se adresează cu „sergent Elliott”. E foarte ciudat că el a avansat doar 4 grade în 4 ani, deşi a făcut ceva cu adevărat curajos şi important în apărarea bazei. În contrast, Tyler a fost avansat 6 grade într-un singur an, deşi „neghiobia” lui a costat atâtea decese.
Încă de la începutul declaraţiei sale sus menţionate, George Elliott spune că „Sunt destul de norocos să fi fost eliberat din armată acum 4 luni” (lit. Eng. „I am lucky enough to have been discharged 4 months ago”). Joseph Lockard a avut şi el cam aceeaşi evoluţie, în martie 1942 s-a întors în Statele Unite. La un moment dat a ajuns locotenent, însă
nici el nu a ieşit la pensie din sistemul militar, ci de la compania Amp, Inc. . Până atunci a mai lucrat pentru Pennsylvania Railroad şi Sylvania Electric.
George Elliott
a refuzat medalia Legiunea de Merit (Legion of Merit), după cum admite şi fiul lui Joseph McDonald, George, la minutul 68.20 din declaraţia sa din 2006, cu ocazia aniversării a 65 de ani de la atacul japonez, intitulată
„Pearl Harbor Attack” din c-span . Ne putem imagina că a făcut acest lucru total nemulţumit de modul în care a fost şicanat de diverşi şefi la locul de muncă de nişte sau de oficiali la audieri, care aveau misiunea de a-l intimida spre a uita de povestea cu radarul. O să revin cu detalii în secţiunile ulterioare. În contrast total cu Kermit Tyler, promovat pentru neghiobie, George Elliott părăsea armata SUA bucuros că a scăpat din infernul presiunilor asupra sa, în loc să fie recunoscut ca adevărat erou. Mai mult decât atât, numele său a fost camuflat dezinformaţional, pentru a fi realmente scos din istorie, ca un personaj de care regizorul nu mai are nevoie. Au apărut o mulţime de George Elliott, care au luat faţa inimosului operator al radarului de la Opana. Există un
locotenent George F. Elliott, născut în 1846, şi multe alte persoane cu acelaşi nume. Operatorul George Elliott (în alte documente este numit Elliot, cu un singur „t” pentru a face confuzia mai mare) de la radarul Opana a murit în 20 decembrie 2003 la 85 de ani.
Ceva similar s-a întâmplat şi cu cei aproximativ 2000 de supravieţuitori ai atacului de la Pearl Harbor. Ei au trecut printr-o dramă similară cu cea a lui George Elliott, pe lângă cea a amicilor decedaţi, unii fiindu-le chiar fraţi. În loc să fie recunoscuţi ca adevăraţi eroi, ei au fost îngropaţi în uitare şi marginalizare. Vom vedea într-o secţiune viitoare ce s-a întâmplat cu cei mai mulţi dintre ei, ajunşi dizidenţi în urma exploziei misterioase a depozitului de muniţie al vasului USS Arizona, despre care
am detaliat într-o secţiune anterioară . Versiunea oficială i-a scos pur şi simplu din istorie.
Cei care au contribuit la denunţarea sa post-factum în faţa opiniei publice au avut aceeaşi soartă. Ne aducem aminte de schimbarea din funcţie a amiralul James O. Richardson, comandantul bazei Pearl Harbor. Acesta a protestat împotriva deciziei luată în luna mai 1940 pe undeva pe la Washington de a muta la Pearl Harbor flota navală americană de la baza din San Diego, California. Am arătat în prima secţiune dedicată analizei atacului de la Pearl Harbor că demiterea sa a fost cel de-al 4-lea indiciu al faptului că acest atac a fost în prealabil cunoscut pilonilor administrativi americani. La fel ca şi în cazul Tyler, într-un context normal, cei care l-au demis ar fi trebuit să fie judecaţi pentru neglijenţă sau chiar trădare. Dar, de fapt, o astfel de măsură aberantă are sens cu planul de instigare a războiului. După cum am sugerat până acum, observăm acum şi mai clar faptul că totul a fost o acţiune concertată a oligarhilor americani dar şi japonezi de a instiga un mare război, prin principalul instrument de control al societăţii: spionajul. Nu doar că acest atac a fost în prealabil cunoscut, dar a fost şi manufacturat de aceştia. Au fost recompensaţi cei care au contribuit la îndeplinirea planului, şi pedepsiţi cei care fie ar fi putut duce la eşuarea lui, sau la spunerea ulterioară a adevărului despre ingineria socială aflată în spatele său.
Dacă Richardson era păstrat în continuare la conducerea bazei, atunci diversiunea cu surpriza risca să pice. Fiind ceva mai iute la minte decât succesorul său, amiralul Husband Edward Kimmel, Richardson putea să intre la bănuieli cum că cineva îl sabotează, scoţându-l „la înaintare” spre a cădea drept prostovanul flotei. Aşa ceva este posibil să se fi şi întâmplat cu Kimmel, numit în funcţia de comandant al bazei cu 11 luni înainte de atac. Spre deosebire de Kimmel, Richardson n-ar fi stat ca mielul la tăiere. Pe lângă lamentări, acesta ar fi trecut la exerciţii suplimentare de apărare în caz de „atac surpriză”. Şi, chiar dacă Kermit Tyler şi restul de spioni civili din bază ar fi blocat alertarea, totuşi răspunsul americanilor ar fi fost mult mai prompt la atacul japonez. În acest context Tyler nu ar fi putut să mai oprească alerta, pentru că nu are sens să spui că nu-i nimic din moment ce s-au făcut exerciţii de ripostă înainte la un eventual atac japonez. Kimmel n-a spus nimic despre bombardierele B-17, însă Richardson l-ar fi arestat pe Tyler şi poate chiar executat ca spion în văzul tuturor. Profesioniştii în psihologie (şi implicit în anticiparea acţiunilor umane) din spionajul civil au luat decizia demiterii lui Richardson înainte ca acesta să ruineze un plan care era deja de mai mulţi ani în derulare. Iată cât de decisivă este influenţa superiorilor ierarhici asupra subordonaţilor în construirea unor inginerii sociale camuflate în formă de sarcini de serviciu!
Dar semi-stalinismul american aplicat dizidenţilor politici nu s-a oprit aici. Asupra celor care riscau să promoveze ideea auto-sabotajului la Pearl Harbor s-a abătut un val de acuzaţii false. Aşa ceva s-a practicat asupra unor oameni de film de la Hollywood cu vederi dizidente; peste 100 de actori, regizori, scenarişti etc. au fost acuzaţi de idei politice comuniste şi excluşi din proiecte de film începând din 1947 timp de 10 ani. Ei au rămas în istorie ca „Lista neagră de la Hollywood”, numită şi „Lista lui Bill”. Remarcăm aici tehnicile de manipulare medie în scopul desfacerii contractului de muncă celor neperformanţi folosite de management, despre care am detaliat la începutul acestei secţiuni. La minutul 20 din documentarul meu „
Cea mai mare crimă din istorie” sus amintit am prezentat mărturia Marshei Hunt, care a negat acuzaţia. Cei mai mulţi dintre aceşti oameni nu aveau nicio simpatie comunistă. Unii însă aveau în plan un film şocant despre ce s-a întâmplat la Pearl Harbor. Absurditatea ei constă în faptul că Partidul Comunist American, la fel ca şi cel nazist, erau recunoscute legal de SUA cu mult înainte de acest eveniment. Libertatea ideilor politice şi religioase a fost consimţită încă din secolul al 18-lea în legislaţia din SUA.
În zilele noastre trăim o reiterare a acestei strategii de denigrare a dizidenţilor politici, care văd şi denunţă anumite măsuri dictatorial clasice care apar uneori în „democraţiile liberale” ale diverselor ţări. Începând de la cartea „Trolli lui Putin” a jurnalistei finlandeze Jessikka Aro, toţi criticii asupra sistemelor politice occidentale sînt denigraţi ca putinişti. Ce-i drept, unii dizidenţi politici începători dar şi ceva mai experimentaţi au fost atraşi printr-o campanie acerbă de dezinformare să susţină politica invaziei Rusiei asupra Ucrainei. Însă cei mai mulţi dizidenţi politici îl critică pe Putin la fel sau chiar mai mult. Sistemul politic pe care el îl patronează e mai aproape de dictatura clasică decât dictaturile moderne, numite pompos „democraţii liberale”. La fel ca şi cei din „Lista lui Bill”, acuzaţi stalinist de simpatie comunistă în urmă cu 3 sferturi de secol, cei mai mulţi dintre dizidenţii politici contemporani sînt acuzaţi ca putinişti fără să fie. Denigratorii le refuză părerea de dezaprobare faţă de invazia Ucrainei, considerând-o minciună.
Aceste acuzaţii false se apropie de metodele stalinismului practicat în URSS, prin efectele ei asupra ţintelor atacate; în stalinismul propriuzis ele au dus la procese fabricate care s-au terminat cu condamnări la deportare, închisoare sau chiar moarte; în „democraţia liberală” capitalistă ele au dus iniţial la concedierea de la locul de muncă şi marginalizarea dizidenţilor politici. Aşa ceva este o tehnică de manipulare abil făcută prin metoda dresajului prin pedeapsă. Ne putem imagina că anturajul celor care acceptă naraţiunea dizidentă vor fi pedepsiţi la rândul lor prin astfel de frâne în evoluţia socială, orchestrate de spionajul civil prin superiorii ierarhici. Dimpotrivă, cei ce nu acceptă naraţiunea dizidentă vor fi recompensaţi. Superiorii ierarhici sînt şi ei recompensaţi pentru aceste inginerii sociale comandate de spionajul civil, camuflate în sarcini de serviciu. Ei îi manipulează la rândul lor pe membrii familiei şi pe prietenii dizidenţilor politici, sau chiar pe unii necunoscuţi acestuia, pentru a-i influenţa ideile. Despre această temă voi detalia într-o secţiune ulterioară. Până atunci, în
secţiunea următoare, voi arăta şi inversul manipulării prin superiorii ierarhici, respectiv cea prin inferiorii ierarhici, unde primii sînt ţinta.
Postări
