Războiul Mondial 2 este aplicarea tehnicii de dezinformare prin reprimarea traumatică
Manifestul societăţii automatiste
2.5.4.11. Războiul Mondial 2 este aplicarea tehnicii de dezinformare prin reprimarea traumatică
Am arătat în primul capitol al acestei cărţi, dar şi în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie”, că Războiul Mondial 2 a fost o diversiune colosală, făcută la nivel internaţional pentru a acoperi crimele făcute de Rockefeller şi alţi mari industriaşi şi bancheri americani. Articolele jurnalistei Ida Tarbell despre practicile dubioase ale lui John Davison Rockefeller (proprietar al companiei Stadard Oil) în revista McClure's, reunite în celebra carte „Istoria Companiei Standard Oil”, a produs un profund sentiment de dezgust în opinia publică americană care a ţinut către anii 1930. Teddy Roosevelt a făcut din eliminarea monopolului pe piaţă o temă din campania sa electorală, cu trimitere directă la Rockefeller. Rockefeller însă îi subvenţiona campania electorală, la fel cum se întâmplă şi astăzi; gargara cu eliminarea monopolului era făcută pentru a potoli cumva furia publică. Însă se strânseseră deja prea multe printre americani. Lângă această problemă s-au acumulat şi cele ale asasinării continue a greviştilor, începând din 1886. Opinia publică americană a răspuns la aceste abuzuri prin simpatie faţă de comunism şi nazism, ambele fiind în trend crescător încă de la începutul secolului al 20-lea. Ambele curente politice înfrânează interesele magnaţilor.
Soluţia dictaturii capitaliste în aceste situaţii nu este reprimarea directă a adversarilor, ci crearea unor diversiuni şi mai mari, care să facă din crima iniţială o oroare de mai mici dimensiuni. Atenţia opiniei publice se concentrează pe a doua crimă, care este mult mai mare, şi o pierde din vedere pe prima. Ulterior, ea are repulsie faţă de ambele, deoarece nu mai poate suporta ororile. Remarcăm aici la scară înaltă strategia hoţilor de buzunare care lucrează în echipă: unii creează o diversiune ce atrage atenţia trecătorilor iar alţii fură, cu şanse mai mari să nu fie observaţi de atenţia diversionată a victimelor. Acesta este principalul mecanism psihologic de dezinformare şi manipulare publică, aşa cum l-am descris succint în tehnica de dezinformare de presiune psihologică prin reprimarea traumatică. Aşa s-a întâmplat cu invazia diversionist militară din decembrie 1989 din România, pe care am descris-o în detaliu în cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” , completate de războaiele iugoslave din anii 1990, şi multe altele.
Războiul Mondial 1 a fost instigat în special din Europa. Dar, sesizând oportunitatea, magnaţii americani au tras şi SUA în el, fără nici un fel de motiv. Oricum, instigarea lui a plecat de la un motiv pueril chiar şi pentru beligeranţii europeni. Toţi aveau interesul de a scoate şi neutraliza acolo nemulţumiţii, după modelul descris de Hegel în „Filosofia dreptului”, la care am tot făcut referinţă pe parcursul acestui text. Însă, ceva a lipsit. Dar pentru SUA, el nu a însemnat mare lucru. Cei mai mulţi dizidenţi americani au rămas pe teritoriul SUA, şi nu s-au înrolat în acest război. A urmat criza din 1929, prelungită în decada următoare. Ea a fost instigată prin pârghii economice speciale pe care le voi detalia într-o carte separată. Cert este că această diversiune nu a reuşit să abată atenţia dinspre magnaţi spre brokerii de la bursă, iar opinia publică americană a devenit şi mai comunistă/fascistă după aceea. Atunci magnaţii americani au instigat un război şi mai mare, care a atenuat mult tendinţa aceasta, chiar dacă nu a extirpat-o total.
Pentru a o pune în practică, toată operaţiunea de atragere a dizidenţilor către un război în afara SUA trebuia făcută în aşa fel încât să pară un act de legitimă apărare. Chiar şi războiul din Vietnam a fost prezentat ca o reacţie disproporţionată asupra unei şicane în golful Tonkin; navele Marinei Statelor Unite intrat în apele teritoriale vietnameze şi au provocat un foc de avertisment în data de 2 august 1964; cu o propagandă de presă bine făcută incidentul a fost prezentat ca un atac asupra SUA, deşi acea zonă nu era nici pe departe teritoriu american. Însă pentru o mentalitate imperialistă acest „amănunt” este irelevant.
Cumva războiul din Pacific repetă această situaţie. După cum japonezilor de rând nu li s-a spus de statul lor că au atacat la Pearl Harbor fără o declaraţie oficială de război, la fel nici americanilor de rând nu li s-a spus că Filipine nu era tocmai o ţară independentă, ci o colonie a SUA în acel moment. SUA s-a retras din Filipine şi a recunoscut această ţară ca independentă abia după război. Acest lucru pare a nu avea o importanţă deosebită. Însă, sub aspectul viziunii japoneze, invazia niponă putea foarte bine fi prezentată ca luptă de eliberare a „fraţilor de rasă filipinezi de sub dominaţia albilor occidentali”. Cu exact acelaşi argument URSS a contra-invadat estul Europei în al Războiul 2 Mondial. Pentru contra-invadaţi argumentul URSS este irelevant, după cum este şi pentru americani cel japonez. Fiecare gândeşte sub impulsul propriei supravieţuiri. Însă pentru un neutru cele două argumente au aceeaşi putere logică: dacă SUA are colonie în Orientul îndepărtat, de ce n-ar avea şi Japonia? Sau, dacă estul Europei a invadat URSS şi i-a produs 30 milioane de morţi, de ce nu ar avea şi URSS dreptate să contra-invadeze ţările invadatoare şi să pună guverne favorabile în acestea, pentru a evita o altă invazie în viitor?
Ei bine, tocmai aceste întrebări legitime a încercat să evite atacul de la Pearl Harbor. Dacă SUA ar fi atacat direct Japonia, atunci imaginea sa publică în plan internaţional s-ar fi deteriorat mult mai mult. Oricum, acea crimă nu va putea fi prea curând ştearsă de pe obrazul american, fiind cea mai mare crimă cu durată scurtă din istorie. Exterminarea nativilor americani este o altă pată, şi mulţi susţin că aceea ar fi cea mai mare crimă cu durată lungă din istorie. Spionajul civil a anticipat asta, şi de aceea a manufacturat atacul de la Pearl Harbor cu o meticulozitate ce a fost foarte aproape să îl facă drept crima perfectă. Dacă nu era George Elliott, mă îndoiesc că aş fi aflat despre diversiunea de la Clark Field. Fără radarul de la Opana şi nava Ward, acel eveniment ar fi părut o neghiobie a unui general incompetent.
Oricum, diversiunea cu incidentul din golful Tonkin nu ar fi fost suficientă pentru planul de a justifica folosirea ulterioară a bombelor atomice. Spionajul civil şi militar au lucrat la planul Pearl Harbor, care făcea crima un act de totală legitimă apărare. Toate diversiunile de instigare au fost făcute în spiritul acestei dezinformări publice nu doar naţionale, în SUA, ci şi internaţionale, pe tot globul. Aşadar, după cum am afirmat în documentarul sus amintit, marii industriaşi şi bancheri americani au uneltit în colaborare cu Zaibatsu japonez un război, în care Japonia să fie agresoarea. Absolut nimeni dintre cei neutri nu au spus altfel după 7 decembrie 1941. Abia după cele două bombe din 1945, unii au început să-şi pună semne de întrebare privind acest eveniment. Am arătat la nivel mediu de detaliu în documentar faptul că acest război era lipsit de sens atât pentru japonezul simplu cât şi pentru americanul simplu. În acelaşi fel atacul japonez asupra teritoriilor SUA din decembrie 1941, care a continuat în Filipine până în primăvara lui 1942, nu are nici un sens din punct de vedere strategic.
De fapt, nici atacul de la Pearl Harbor şi nici invazia din Filipine nu are sens din punctul de vedere al strategiei clasice de război. Această campanie militară nu a adus absolut nimic Japoniei, fiind o irosire fără sens a resurselor. Filipine nu avea petrol, principala resursă căutată de Japonia după embargoul american. Era mult mai eficient să fi cumpărat petrol din Amerca Latină, după ce SUA a refuzat subit să mai facă afaceri cu Japonia. Preţul petrolului din Venezuela a fost şi atunci, şi încă este şi astăzi, mult mai mic decât cel din SUA. De asemenea, petrol putea fi luat şi din URSS, dar această pistă a fost subminată de o altă diversiune; în 27 septembrie 1940 Japonia semna cu Germania nazistă pactul tripartit. Şi aici vedem acelaşi scenariu: o astfel de alianţă iarăşi nu avea sens de strategie clasică în contextul geopolitic de atunci. Japonia avea mult mai mare interes să facă alianţă cu URSS, măcar pentru faptul că graniţele orientale ale acestei ţări erau mai aproape de arhipelagul nipon. Cel puţin, Japonia trebuia să rămână neutră şi să facă afaceri cu sovieticii: lipsa de tehnologie de atunci din URSS ar fi permis un schimb ideal petrol sovietic contra maşini japoneze.
Pactul tripartit a fost o acţiune absurdă şi din punct de vedere militar. Doar SUA îşi permitea să trimită armate pe partea opusă a globului. Dar acest document a avut sens din punctul de vedere al dezinformării internaţionale. Ne aducem aminte din documentar cum această alianţă a avut rolul să îl manipuleze pe Hitler să înceapă un război împotriva SUA, o altă falsă justificare a invaziei ulterioare americane din Europa. Istoria a fost falsificată printr-o falsă declaraţie oficială de război, care nu există ca document oficial, dar pe care lumea întreagă a crezut-o reală. E foarte improbabil să credem altfel, dar chiar aşa a fost. Hitler într-adevăr a făcut acele declaraţii ostile la adresa SUA în Reishtag, pe 10 decembrie 1941, dar acestea nu ţin de document oficial la o analiză atentă, conform dreptului internaţional.
Pe lângă această manipulare în masă, prin semnarea pactului tripartit remarcăm şi pe cea a îndreptării furiei poporului japonez către SUA, aşa cum am descris-o anterior. Invazia URSS de către Germania nazistă o aducea şi pe Japonia în război cu aceasta, conform acestui document, iar orice schimb economic era exclus. Iată cum Japonia s-a comportat şi ea ca amatorii atunci, dând vrabia din mână pentru cioara de pe gard; ea a preferat o alianţă fără perspectiva unui profit în favoarea anulării unor schimburi economice cu URSS, favorabile de ambele părţi: maşini şi arme contra petrol. Japonia avea mult mai mult de câştigat dintr-o alianţă economică cu URSS, decât una militară cu Germania nazistă. Însă manipulatorii din umbră urmau indicaţiile marilor industriaşi şi bancheri americani. Ei făcuseră afaceri împreună de aproape jumătate de secol, în urma cărora cei japonezi îşi câştigaseră statutul în arhipelag. Ei au tras sforile către această politică internaţională pentru a ajunge la un război pierzător cu SUA, în urma căruia şi-au atins hegemonia absolută în ţara soarelui răsare. Deşi ţara lor pierdea războiul cu SUA, ei câştigau războiul început în anii 1920 cu ultranaţionaliştii şi conservatorii japonezi.
Aşa ceva are sens doar pentru jucătorii de şah, ca sacrificiu urmat de victorie. Conservatorii şi militarii nu vedeau deloc cu ochi buni ascensiunea Zaibatsu, după cum am arătat în documentar. Crimele ultranaţionaliştilor împotriva lor din anii 1920 arătau precum cele ale ultranaţionaliştilor europeni împotriva evreilor. Magnaţii americani au găsit în ambele zone locuri propice de instigare din interior a acestor războaie, atât prin susţinerea indirectă a ascensiunii lui Hitler în Germania, dar şi prin întărirea militară a Japoniei. Şcolirea lui Yamamoto în SUA înspre dezvoltarea războiului naval este cel mai clar exemplu pentru acest plan. Oficial, Yamamoto este cel care a venit cu propunerea atacului asupra bazei de la Pearl Harbor. Practic, investind astfel în sistemul militar japonez, Rockefeller şi restul de magnaţi făceau o mutare foarte abilă de şah militar cu reverberaţii politice. Pe de o parte ei îi reprimau indeirect pe viitorii lor contestatari, duşmanii lor virtuali, aflaţi la nivelul furiei incipiente. Furia lor era astfel absorbită de dispoziţia de a se înrola în război, înainte de a se manifesta ca dizidenţă politică, nazistă sau comunistă în acele vremuri. Pe de altă parte ei îi denigrau pe contestatorii lor de facto, ca nepatrioţi sau sabotori ai apărării SUA. Iată unde îşi are originea acuzaţiile de putinism asupra dizidenţilor politici în zilele noastre, odată cu războiul din Ucraina!
Marii industriaşi şi bancheri japonezi au acceptat planul omologilor lor americani şi au uneltit din culise ca armata japoneză să treacă la aceste campanii de atac asupra intereselor americane din Pacific. Am făcut referire pe parcursul acestei cărţi la infiltraţii spionajului între manifestanţii de stradă cu scopul de a produce violenţă, aşa cum i-am descris detaliat în documentarul meu , „Diversioniştii”. Asemenea lor, şi între militarii japonezi au fost infiltraţi astfel de diversionişti care i-au instigat la ura împotriva SUA şi a Occidentului în general. Atenţie la acelaşi model practicat de unii aşa-zis suveranişti în România în acest moment, unde toţi occidentalii sînt acuzaţi că ar fi participat la invazia diversionist-militară din 1989! Poporul nu se pricepe la asemenea acte de diversiune, ci doar o mână de spioni de birou. Asta ar fi trebuit să înţeleagă şi militarii japonezi atunci. Cei mai mulţi nu şi-au dat seama că eroismul lor proverbial era pe cale să fie instigat în a fi transformat în barbarie. Faptul că prizonierul era considerat un laş de cultura samurailor, a dus la tratamente inumane asupra prizonierilor americani capturaţi în Filipine. Japonia semnase acordurile convenţiei de la Geneva, însă militarul japonez avea încă în sânge mentalitatea samurailor. Ei niciodată nu se lăsau prizonieri la adversari, aşa ceva fiind un semn de maximă dezonoare. Am văzut că inclusiv civilii nu se lăsau cuceriţi, deşi ei nu erau nici măcar luaţi prizonieri de invadatorii americani. Aşa ceva se poate vedea în video-urile cu femeile şi copiii japonezi care se sinucideau în insulele controlate de japonezi după ce erau cucerite de americani. O astfel de cultură stoică a fost însă pervertită la a deveni una barbară sub o puternică manipulare. Dârzenia militarilor japonezi încă provoacă repulsie astăzi, şi datorită acestei perfide forme de infiltrare şi deturnare a sensului ei iniţial, iniţial stoic. Manipularea din umbră a militarilor japonezi spre a deveni hedonişti barbari a fost făcută cu scop mai larg; se urmărea scopul de a oripila întreaga lume, de a inflama un război cât mai mare pentru a provoca eugenie printre ţăranii şi samuraii japonezi, precum şi între revoltaţii americani în care se trezise patriotismul. Se crea astfel o justificare internaţională pentru utilizarea bombelor nucleare.
Dezinformatorii civili americani au justificat ulterior atacurile japoneze începute pe 7 decembrie 1941 prin protejarea noilor colonii din afara arhipelagului nipon. Însă invazia Manciuriei se produsese deja în 1931, iar atunci SUA nu s-a lamentat prea tare. Criticile au apărut abia în 1940, iar embargoul a fost implementat abia în iulie 1941. O situaţie oarecum identică o trăim în ultimii ani odată cu invazia Ucrainei de către Rusia; Occidentul nu a obiectat nimic faţă de incursiunea rusească în estul Ucrainei din februarie 2014. La ştiri nu s-a spus mai nimic despre acest eveniment atunci. Dacă nu s-ar fi amplificat războiul de după 2022, nici n-am fi aflat de el. Dimpotrivă, cu câteva săptămâni înainte de invazia din 24 februarie 2022, toată mass-media occidentală a cotit-o dinspre panica prin exagerarea periculozităţii virusului SARS-COV-II, care nu mai speria decât ipohondrii, către panica invaziei ruseşti. Am văzut în primul capitol ce rol au ameninţările traumatice în creşterea economică globală. Mulţi dintre noi am crezut că e vorba de o altă campanie de „bau-bau”, după ce cea cu boala COVID nu mai era marketabilă.
Astăzi semnele implicării Occidentului în manufacturarea acestui război sînt mult mai slabe, însă pentru în 1941 le vedem foarte vizibile în manufacturarea războiului mondial 2, deşi s-au dorit a rămâne ascunse. De la invazia japoneză a Manciuriei din 1931 şi până la embargoul american din 1941 au trecut 9 ani. În acest răstimp spionajul civil şi militar au pregătit detaliile unui război din care SUA să iasă învingătoare, iar Zaibatsu să deţină puterea absolută în Japonia, în detrimentul mentalităţii japoneze tradiţionale a samurailor şi ţăranilor. Marii industriaşi şi bancheri americani aveau şi ei nevoie să ascundă diversiunea marii crize din 1929 printr-o tragedie mai mare. După aproape o decadă, ei nu doar că nu convinseseră muncitorii să revină la programul de lucru de dinainte de greva de la Chicago din 1886, dar stârniseră cele două curente politice extremiste, comunismul şi fascismul, care le periclitau şi mai mult afacerile. După cum am tot spus şi în documentar şi în această carte, războiul a încercat iniţial să dărâme comunismul în URSS (deşi el luase formă de socialism). Iar apoi, după alimentarea cu arme a sovieticilor, a reuşit stârpirea fascismului în Europa şi slăbirea lui maximă în SUA. Războiul 2 Mondial a absorbit potenţialii muncitori grevişti în gigantica industrie militară americană; în loc să facă greve faţă în fabrici nemulţumiţii au fost atraşi în vechea afacere a războiului.
Bâlbâielile locotenentului Kermit Tyler faţă de alarma dată de radarul Opana, sau faţă de cea dată de nava Ward, sînt doar vârful icebergului diversiunilor care au dus la inflamarea Războiului Mondial 2. La fel sînt şi bâlbâielile generalului Macarthur faţă de planul subordonaţilor de a ridica avioanele de la Clark Field în aer şi a ataca baza japoneză de la Formosa (Taiwan). Ele au fost ascunse atât militarilor din Filipine cât şi poporului american prin ororile mai mari păţite de prizonierii americani după invazia japoneză. Auto-sabotajul apărării de la Clark Field îl continua pe cel asupra navei USS Arizona, despre care am descris în detaliu într-o secţiune dedicată ei.
După cum am mai spus până acum în acest text, atât tema Pearl Harbor cât şi Clark Field au fost subit scoase şi din atenţia publică americană după război, deşi, ambivalent, prima a fost folosită ca justificare a folosirii celor două bombe atomice asupra civililor. Pentru omul simplu american aceste arme creau mândria naţionalistă de a fi naţiunea cea mai puternică de pe glob, numărul unu, the best. Puţini erau dispuşi să dea atenţie dramelor supravieţuitorilor de la Pearl Harbor şi, mai ales a celor din Filipine, care au trecut printr-un adevărat iad acolo, după cum am descris în secţiunea anterioară. Iată cenzura făcută prin manipulare de către dictatura capitalistă, modernă! În dictatura clasică mijloacele de comunicare sînt suprimate. Dictatura modernă denigrează sau supune ruşinii publice sursa informaţiilor care ameninţă naraţiunea oficială sau interesele magnaţilor. Trauma supravieţuitorilor de la Pearl Harbor şi Filipine va fi devenit subiect de ruşine personală după 1945. De aceea vedem prin comentariile video-urilor despre aceste teme mărturii ale apropiaţilor protagoniştilor acelor evenimente, care se întristau când auzeau despre acest subiect, şi refuzau să vorbească despre el. Asta pentru că o făcuseră chiar în anii de după război, şi rezultatul a fost dramatic pentru ei; nu doar că fuseseră ignoraţi, dar chiar şi acuzaţi de laşitate sau cerşire a atenţiei în loc să fie mulţumiţi că încă trăiesc. Li se făcea astfel imagine de denigratori ai memoriei celor care muriseră, deşi traumele îi uciseseră în cea mai mare parte şi pe ei. Erau astfel obligaţi să ţină în ei traumele fără a se elibera prin exprimare verbală sau de orice fel.
Vedem în aşa ceva reluarea tehnicii de dezinformare prin presiune psihologică în formă de reprimare traumatică, dar de data asta şi în formă pozitivă de explozie patetică, prin bucuria sfârşitului războiului. Acesta se terminase, Japonia devenise un alt stat al SUA din lume, şi orice fel de răscolire a amintirilor de coşmar era privit cu suspiciune, ca subminare a intereselor americane în Pacific. Mărturiile supravieţuitorului William Edwin Dyess au fost luate în serios abia după moartea lui, foarte suspectă, într-un accident de avion. Astăzi cultura americană arată un respect aproape divin pentru cei ce s-au înrolat o perioadă în sistemul militar american. Însă aşa ceva este o contracarare a modului în care veteranii de la Pearl Harbor şi Filipine au fost trataţi până în anii 1990. Vom vedea în următoarele secţiuni că ei au fost ucişi treptat şi dureros, prin ruşine publică, iniţial ca dezertori, iar apoi ca pasivi agresivi. Doar călăul lor indirect, generalul MacArthur a fost ridicat în slăvi. Ignorarea lor timp de mai multe decade a avut efecte mult mai perfide decât cenzura clasică. Dar cenzura clasică a continuat şi în dictatura modernă pe această temă. Diferenţa faţă de dictatura clasică rezidă în faptul că ea nu s-a aplicat asupra protagoniştilor ci asupra instrumentelor. „Lista neagră de la Hollywood” (Lista lui Bill”) i-a fost exclus din industria filmului pe cei care pregăteau sau ar fi fost suficient de dizidenţi încât să se implice în viitor într-un proiect de spunere a adevărului despre tema Pearl Harbor şi Clark Field.
Postări
