Obiectivele manipulării
Manifestul societăţii automatiste
2.5.4.8.3. Obiectivele manipulării
Despre manipulare s-a scris foarte mult, în special în ultimul secol. Această temă a venit la pachet odată cu noile forme de guvernământ electoralist, numite în mod mincinos „democraţii liberale”. Am arătat în secţiunea „Instituţia electorală: un nod în reţeaua crimei sociale contemporane” faptul că aceste sisteme politice sînt de fapt oligarhii ambalate în carapace democratice şi că manipularea este principalul instrument de guvernare în ele. În secolul al 19-lea cetăţenii din ţările dezvoltate îşi cereau libertatea. Ea a venit, dar în formă redusă, dublată de o puternică manipulare, care de fapt o anulează. Manipularea a fost făcută de instituţii specializate pentru aşa ceva, cum sînt cele de publicitate sau însele agenţiile de spionaj. Între timp tema generală a libertăţii, reclamată de filosofie încă de la începuturile sale a fost înlocuită cu teoretizarea manipulării. Prima dată ea se vede la politicieni care spun şi fac anumite lucruri care au rol de manipulare a unor clase sociale. De exemplu, retorica scutului anti-rachetă, prin care preşedintele Reagan reînvia criza rachetelor ce avusese loc cu 20 de ani în urmă, a dus la alegerea unui reformat în fruntea URSS, Mihail Gorbaciov. În secţiunea precedentă am descris cele mai ample cazuri de manipulare din ultima 100 de ani.
La noi în România etichetarea protestatarilor din Piaţa Universităţii drept „legionari”, a manipulat minerii să vină şi să-i reprime violent, sub justificarea că îşi apără ţara. Imaginea negativă ce li s-a făcut astfel a justificat concedierea lor şi închiderea minelor. După sabotarea sistemului minier a urmat punerea la pământ treptată a industriei naţionale şi deportarea forţei de muncă în Occident pentru activităţi pe care nativii nu le mai doreau. Mai multe detalii despre această manipulare în masă poate fi văzută la nivel mediu în documentarul „Eroii au murit.1899. CIA” , şi la nivel maxim în cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei”. . Acest gen de manipulare se practică de spionajul civil, la fel ca şi dezinformarea, care o precede în bună măsură.
Dar, la nivel concret la acest nivel ea nu este văzută decât de profesioniştii manipulării, adică de spionii civili înşişi sau de dizidenţii politici, precum sînt eu. Manipularea a fost observată la un nivel mai mic de două categorii distincte de oameni şi în contexte diferite. Pe de o parte ea a fost văzută de feministe sau femeile abuzate emoţional de către partenerii lor în finalul relaţiei de cuplu, când ei doreau să-şi facă alte relaţii dar să nu-şi asume responsabilitatea pentru separare, inventându-le diverse defecte. Pe de altă parte, manipularea a fost declamată de câţiva foşti manageri sau antreprenori care au practicat-o pe când erau activi în câmpul muncii, şi au dezavuat-o după ce au renunţat la această activitate. În primul caz ea a construit teoriile „relaţiilor toxice”, „partenerului narcisic, „masculinităţii toxice” etc. În celălalt caz manipularea se cheamă eufemistic „managementul resurselor umane” şi vizează un spectru de acţiuni care îl face pe angajat mai productiv la locul de muncă în schimbul unor măriri minime de salariu.
După cum cei mai mulţi teoreticieni ai fenomenului nu fac diferenţa între dezinformare şi minciună simplă, sau între dezinformarea profesionistă şi cea făcută ad-hoc de cineva cu familia sau anturajul, la fel se întâmplă şi cu manipularea. Cei mai mulţi teoreticieni nu fac diferenţa dintre manipularea pozitivă aplicată pe copii, şi cea negativă aplicată nu în interes de protecţie a celui manipulat, ci de profit. Şi copiii îşi manipulează părinţii să le îndeplinească dorinţele, însă aşa ceva este un grad infim din manipularea făcută programatic de spionajul civil sau chiar agenţiile de publicitate, cu echipe specializate în acest domeniu. Apoi, manipularea minoră practicată de partenerii abuzivi în relaţia de cuplu nu a fost deosebită de seducţia însăşi, care este o manipulare inconştientă, neasumată. Există puncte comune între manipulare şi seducţie însă ele se deosebesc esenţial. Manipularea din management e mai aproape de nivelul practicat de spionajul civil, însă instrumentele sînt mult mai modeste faţă de cele descrise în secţiunea anterioară. Din acest motiv cei mai mulţi dintre ei au văzut-o în formă rudimentară, practicată de copii, de parteneri abuzivi în relaţia de cuplu, de şefi machiavelici, sau de demagogii din sistemul electoralist, însă nu au văzut-o pe cea practicată sistematic de cei care îi păpuşează din spatele cortinei pe ultimii, adică înşişi spionii civili.
Manipularea înaltă este făcută de spionajul civil şi se referă în general la tema primului capitol, adică la convingerea unor mase de oameni să se încadreze într-o ierarhie de comandă şi să execute ordinele venite pe scara ierarhică. Am descris acolo în detaliu în ce mod manipularea se practică în relaţia de aşa-numit liber schimb , începând de la denumirea funcţiei ocupate într-un grup de producţie până la relaţiile de muncă. Ea porneşte din momentul angajării executantului de ordine însuşi, după criteriul obedienţei în ierarhia de comandă şi disponibilitatea de a rămâne în acel loc de muncă dacă se poate atât cât durează însăşi industria respectivului produs, până când o altă tehnologie îl va înlocui.
Din acest motiv teoretizarea manipulării a suferit un proces de dezinformare, la fel ca şi dezinformarea însăşi. De aceea, cei mai mulţi teoreticieni nu fac diferenţa dintre dezinformare şi manipulare, chiar dacă uneori e greu de făcut deoarece ultima o urmează imediat pe prima. Manipularea poate fi consecinţa dezinformării, adică modificarea acţiunilor, a comportamentului unei persoane sau grup social în sensul dorit de manipulator. Cumva în mod miraculos mintea noastră face această diferenţă la nivelul profund, lingvistic, al sensurilor cuvintelor. Atunci când vorbim de dezinformare sau minciună, accentul cade pe dezinformator, pe originea dezinformării, pe mincinos. Dimpotrivă, atunci când vorbim de manipulare ne referim în primul rând la cel manipulat, şi abia apoi la manipulator. Însă manipularea nu se reduce doar la rezultatul dezinformării. La începutul acestui subcapitol am făcut diferenţa dintre obligaţie şi manipulare . Am văzut acolo că manipulatorul ii creează manipulatului falsul sentiment că s-ar afla pe aceeaşi scară socială cu el. Iată că dezinformarea se referă la manipularea exclusivă a informaţiilor, pe când manipularea propriuzisă poate fi făcută şi fără a apela la păcălirea percepţiei generale despre un anumit eveniment social sau o situaţie. Diferenţa dintre ele este exact aceea dintre informaţie şi comportament sau cea dintre combustibil şi motor.
Manipularea în dictatura militară dezinformaţională se poate rezuma la două etape, structurate pe 4 niveluri cu totul. Prima etapă constă în ademenirea tinerilor să intre într-o ierarhie de comandă şi entuziasmul specific vârstei să fie convertit în profit pentru marii industriaşi şi bancheri. Cea de-a doua etapă constă în izolarea celor care denunţă acest proces, după câteva decade de experienţă personală.
Dezinformarea şi manipularea urmează evoluţia mentalităţii tânărului entuziast din societăţile dezvoltate. Iniţial el acceptă să intre într-o ierarhe de comandă şi se supune ordinelor venite de la superiori, sub promisiunea falsă că îşi va atinge „Visul American”, adică va fi bogat şi va ajunge şi el în vârful ierarhiei. Cei mai mulţi îşi dau seama în jurul vieţii de 40 de ani că această poveste e una de adormit copiii, la fel ca multe din dictatura militară dezinformaţională, numită pompos „democraţie liberală”. Asta este explicaţia pentru ceea ce dezinformaţional se numeşte „criza de la 40 de ani”. Aşa ceva nu este vreo criză a vârstei, ci o acumulare de experienţă socială care-i face ceva mai lucizi şi mai greu de manipulat. Unii dintre ei îşi dau seama mai devreme. Alţii nu-şi dau seama niciodată, dar s-au obişnuit aşa şi se mulţumesc cu starea în care se află, însă nu mai execută ordinele cu acelaşi entuziasm ca la început.
În secţiunea numită „Divertismentul ca mijloc de dezinformare şi manipulare publică” din subcapitolul anterior am descris principiile dezinformaţionale ale divertismentului, care recreează imaginea jefuitorului şi colonistului secolelor şi mileniilor trecute. După ce cucerea o cetate în urma asediului, femeile văduve locale se luptau pentru a-i intra învingătorului în graţii şi a-şi asigura copiilor lor un viitor în noua societate. Până alegea câteva, el le încerca pe majoritatea şi unele rămâneau însărcinate. Observăm că societatea se întorcea în acele momente la nivelul hoardelor primitive observate la mamifere, unde masculul dominant guvernează şi se împerechează cu mai multe femele. Se estimează că Ginghis Han ar fi avut câteva mii de copii, răspândiţi din Asia extremă până aproape de Viena. Ne imaginăm că migratorii medievali şi alte armate din ultimele zeci de mii de ani au procedat la fel.
Majoritatea dintre noi avem genele acestui „om de succes” al trecutului, iar divertismentul recreează acele situaţii. Cele 4 principii ale divertismentului, respectiv colonialismul, eugenia, marginalizarea unui al 3-lea şi împerecherea repetă exact această poveste a jefuitorului de succes din mileniile trecute. Toate acestea sînt făcute cu focuri de artificii, care recreează scena asediului rămasă în straturile profunde, ancestrale ale minţii noastre. Sistemul dezinformaţional investeşte sume imense în producţia de divertisment cu aceste teme tocmai pentru a-l atrage pe tânărul naiv şi entuziast în această naraţiune a „Visului American”. O bună parte din cei ce la baza unei astfel de ierarhii de comandă, cei cu mintea mai scurtă, continuă pe întreaga viaţă să se hrănească cu astfel de producţii în care se proiectează pe sine, deşi după câţiva ani ele se cam repetă. Filmele de gen Hollywood au aceeaşi reţetă de succes cu câte un punct culminant sau o scenă spectaculoasă (explozie, dragoste, umor etc.) în primele minute, apoi la 30 de minute mai este inserată câte una. Temele se repetă, se schimbă doar actorii, sau, după cum a spus-o poetul, „Alte măşti aceeaşi piesă/ Alte guri aceeaşi gamă”. În lipsă de teme noi se refac altele vechi, aşa cum vedem că muzica de consum reia piese mai vechi pe ritmuri noi.
Dar, după cum am spus în secţiunea imediat următoare celei menţionate mai sus, abundenţa de astfel de producţii are şi rolul de a camufla experienţa „bătrânilor” de peste 40 de ani, plictisiţi şi de repetiţia acestor teme dar şi de trăirea lor proiectivă, iluzorie, în contrast cu viaţa reală. Cultivarea în producţiile de divertisment a lipsei de respect faţă de experienţa de viaţă a celor în vârstă are exact rol de denigrare a lor şi atragere a tinerilor naivi în această ierarhie de comandă. De asemenea, acordarea superficială a unor drepturi ce par foarte mari în raport cu relaţiile de muncă a celor în vârstă, dar care pe termen lung se dovedesc a fi nişte simpli distractori, le creează tinerilor lipsiţi de experienţă socială dezinformarea prin tehnica falsei revoluţii . Perioada de momire de câteva luni până la câţiva ani, unde tânărului angajat i se oferă un salariu foarte mare în raport cu efortul şi profitabilitatea sa în cadrul companiei, are exact rolul de a-l izola de familie şi vechii prieteni în favoarea altora noi.
Şi totuşi, dezinformarea şi manipularea la acest nivel au încă un aspect de joc drept. Urmează recuperarea „investiţiei” în aceste producţii dezinformaţionale majore, respectiv cultivarea fricii. Crearea unui război duce la o triere a angajaţilor, după această perioadă de momire cu avantaje superioare faţă de cele ale generaţilor anterioare. Oficial dezinformatorii din mass-media spun că războiul aduce o criză economică, deşi am tot arătat în materialele mele cu tema războiului că situaţia este exact inversă. De fapt, creşterea economică din aceste perioade se datorează tocmai succesului dezinformatorilor media de a convinge angajaţii că există o criză şi că ei trebuie să renunţe la unele drepturi din cauza „situaţiei internaţionale nefavorabile”. Cei care sînt dispuşi să lucreze mai mult pentru mai puţin sînt păstraţi în companii, ceilalţi sînt concediaţi pe motive de … criză economică. Am descris în detaliu această adevărată escrocherie de management economic general în secţiunea numită „Fluxul si refluxul monetar sau despre exploatarea iluziilor in sclavagismul modern” . Excluziunea socială şi marginalizarea celor astfel concediaţi îi face pe majoritatea să accepte condiţii mai vitrege de muncă decât cele din perioada de momire.
Activităţile foarte stresante precum cele de antrenor de echipe sportive, designer, broker la bursă, agent de vânzări sau imobiliar aduc cu sine interesul companiilor/cluburilor sportive de înlocuire periodică a angajaţilor care obosesc după câţiva ani de lucru în stres. Acest lucru este interzis de legislaţii relaţiilor de muncă din toate statele civilizate. Însă cu o puternica şi manipulare de management, angajatorii reuşesc să ocolească legislaţia muncii. Eu personal am experimentat politica unei companii la care eram angajat de a oferi salariul minim pe economie în forme legale, iar restul banilor pentru care negociasem suma veneau ilegal, în plic. Angajatul nu este concediat însă nu mai primeşte „suma din plic” negociată anterior, astfel că îşi dă singur demisia din funcţie. O altă practică este cel al falimentului mascat, prin care firma îşi schimbă periodic numele, şi nu mai angajează în noua formulă pe cei obosiţi.
Cei mai mulţi se resemnează cu situaţia, conform „crizei de la 40 de ani”. Însă o minoritate dintre cei excluşi astfel văd că toată situaţia este controlată de la nivel superior în scop de manipulare şi devin dizidenţi politici. Aici apare cea de-a doua etapă a manipulării despre care am amintit mai sus, respectiv izolarea celor care denunţă acest proces de cei entuziaşti, fără experienţă. Pentru aceşti dizidenţi este creată instituţia electorală şi astfel ei sînt atraşi în dezbateri nesfârşite cu alţi dizidenţi sau cu agenţi infiltraţi în clasa dizidenţilor. Instituţia electorală astfel creată are rol de asumare a deciziilor luate de fapt de la un nivel mult mai înalt. Mass-media continuă să prezinte această falsă legătură între instituţia electorală şi deciziile politice majore, ceea ce duce la atragerea ostilităţii majorităţii spre politică şi politicieni în general, deşi sistemul se numeşte „democraţie”. Această manevră are rol de destabilizare şi denigrare a acelor dizidenţi politici autentici care refuză înrolarea într-unul din grupurile de dezbatere.
Acesta este al treilea nivel de manipulare publică, menit să izoleze pe cei mai lucizi oameni din societate, dizidenţii politici autentici. Pe lângă subvenţionarea până la inflaţie valorică a produselor de divertisment, ce camuflează comunicarea către tinerii naivi a pârghiilor de manipulare la care sînt supuşi, lor li se creează astfel mai întâi o imagine negativă de politicieni în percepţia publică, sătulă de dezbateri sterile şi costisitoare. Apoi manipularea îi vizează pe dizidenţii politici înşişi prin lansarea teoriilor distratoare fantasmagorice, numite şi „teorii ale conspiraţiei” , în care mulţi din păcate se prind şi ajung să le susţină. În acest fel ei sînt şi mai marginalizaţi deoarece opinia publică îi percepe ca pe nişte oameni nebuni. Aşa ceva este o acţiune complexă de psihiatrie politică.
Al patrulea nivel de manipulare publică constă în manufacturarea de false probe adversarilor politici în general, în care intră dizidenţii politici locali şi liderii politici necontrolabili din ţări independente. Am descris în detaliu modul în care dictatorului moderat Nicolae Ceauşescu i s-a manufacturat imagine de tiran stalinist în secţiunea „Manufacturarea înregistrării audio a teleconferinţei lui Ceauşescu…” din cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei”. Pentru cititorii care nu vor să facă o pauză în acest text am să fac un rezumat a acestei operaţii complexe de denigrare: în data de 16 decembrie 1989 unităţile militare din Banat au primit ordinul parţial de luptă „Radu cel Frumos”, conform căruia trupe străine ar fi invadat România. Între timp aproximativ 150 de enoriaşi ai parohiei pastorului Laszlo Tokes au protestat în faţa casei sale pentru decizia episcopiei Bisericii Reformate de a-l reloca în altă biserică. Din cauza anunţului cu invadarea României, pentru controlul protestatarilor nu au fost trimise trupele de scutieri, ci armata, care avea arme pretabile la rezistenţă în faţa potenţialului atac armat. Lui Ceauşescu nu i s-a spus iniţial despre invadarea României, ci doar despre huligani distrugători de vitrine şi violatori ale sediilor unor organisme politice şi militare. Abia apoi i s-a spus şi că ţara este invadată. Militarii au avut ordin să iasă în Timişoara fără muniţie de război şi asta i s-a spus şi lui, dezinformându-l că armata face un joc pervers de non-combat şi pactizare cu inamicul. El a fost manipulat astfel să dea ordinul ca militarii să fie dotaţi cu muniţie de război şi să tragă împotriva invadatorilor. Apoi, spionajul civil a manufacturat audio acest ordin pentru ca să pară că dictatorul ar fi cerut împuşcarea manifestanţilor antiregim. În realitate cei mai mulţi manifestanţi de stradă de până în decembrie 1989 erau agenţi infiltraţi între o mână de dizidenţi autentici, iar morţii au fost apolitici vânaţi de lunetişti în alte zone decât protestele. Astfel i s-a manufacturat lui Ceauşescu o falsă probă de dictator stalinist şi, alături de alte false probe, a fost condamnat la moarte într-un proces tipic stalinist, însă de formă capitalistă, manufacturat de noul regim, în data de 25 decembrie 1989.
Hitler însuşi a fost manipulat în a deveni unul dintre cei mai mari criminali ai istoriei, supradimensionând o ideologie rasistă de o criminalitate mai mică, răspândită în rândul mai multor naţiuni după criza economică majoră din 1929. Cei mai mulţi dintre antisemiţii germani şi occidentali în general nu au fost genocidali, adică nu şi-ar fi dorit exterminarea evreilor, ci doar deportarea lor în alte ţări. Hitler însuşi a optat pentru asemenea variantă din moment ce nu a vorbit deschis în cartea sa „Mein Kampf” despre exterminarea evreilor. Cu toate acestea, imaginea lui în istorie până acum a rămas una de criminal în masă, şi asta datorită faptelor concrete a oamenilor săi din subordine, toţi manipulaţi de forţe mult mai puternice. Pentru început Hitler a fost ajutat în construirea maşinii sale de război de către concernul american General Motors, cel mai mare constructor de automobile din lume la acea dată. Ne putem imagina că spioni dezinformatori i-au comunicat acestuia faptul că în SUA există aceeaşi problemă cu afro-americanii pe care şi Germania ar fi avut-o cu evreii şi că îl sprijină pentru ca apoi să ajute şi el la implementarea politicii sale inclusiv în SUA. Auzind aşa ceva, el a muşcat momeala, crezând în falsul ajutor oferit de această companie.
Pe moment Germania nazistă şi-a construit cea mai performantă armată din Europa , dar nu şi din lume. După ce a început războiul, SUA i-a ajutat şi pe englezi şi pe sovietici, şi astfel cursul războiului s-a schimbat în sensul nimicirii lui Hitler şi a antisemiţilor. Deşi iniţial părea că îl cere lider, spionajul civil american l-a decimat, împreună cu cei care au subscris la ideologia sa. Per total scopul pare să fi fost pozitiv. Însă, dacă ne gândim la cei 70- până la 100 de milioane de morţi, cât este estimat la finalul Celui De-al Doilea Război Mondial, dintre care 6 milioane evrei, ne dăm seama că această inginerie socială oribilă a fost mai rea decât antisemitismul însuşi. Deportarea evreilor aşa cum era dorită de antisemiţii occidentali nu ar fi creat asemenea număr de victime.
Postări
