1. Tragedia de la 11 septembrie în viziunea Zeitgeist: argumentele fizice

1. Tragedia de la 11 septembrie în viziunea Zeitgeist: argumentele fizice

sociologie Baldovin   00:32

[(Editare ulterioara)

Parerea mea despre 'Zeitgeist Addendum’ poare fi accesata aici:]




Incepand cu acest articol voi publica inca alte 5 despre controversatul documentar „Zeitgeist: the movie” pe care l-am vazut recent in totalitate. Am vazut in urma cu 6 luni prima parte, cea care trata religia şi m-a cam dezamagit aşa ca am amanat vizionarea lui totala. Aşa ca am avut intenţia sa scrie despre el insa nu am gasit timpul necesar nici de a urmari in intregime filmul şi nici starea de a scrie. Alexandru mi-a aratat un alt film prezentat de arhitectul Richard Gage numit 9/11 Blueprint for Truth

care aduce dovezi ceva mai amanunţite ce susţin ca 9/11 au fost de fapt o demolare controlata. Ideea a aparut inca din primele zile dupa tragedie dar de data asta cineva expune sistematic aceste date. In mare parte argumentaţia este ca aceeaşi din Zietgeist insa parca nu are concluzii atat de radicale şi insista mai curand pe forţa lucrurilor concrete, a dovezilor mai curand decat pe puterea imaginii aşa cum face filmul. Nu o sa iau toate datele şi argumentele la analiza minuţioasa iar despre restul din Zeitgeist am sa fac un articol separat. O sa iau doar cateva pe care le-am considerat esenţiale şi puternice sub aspectul argumentarii. Se inţelege ca restul de argumente nu m-au impresionat prea tare şi urmarirea lor in film este singurul mod de a vedea de ce sau de a-l cunoaşte pur şi simplu. Filmul are 13 parţi a cate 10 minute (maximum de cat permite youtube) şi pot fi vazute fiecare cu un clic pe icoanele din dreapta

Cel mai tare şi mai tare m-a intrigat cladirea 7 care, culmea a cazut şi ea la fel de secerata ca turnurile deşi nimic nu a lovit-o. Chiar daca cadeau bucaţi din turnuri pe ea tot nu s-ar fi prabuşit ca un castel de carţi de joc. Cineva a detonat-o. Iar daca a detonat-o pe ea e posibil sa fi detonat şi turnurile din interior.



Richard Gage spune ceva despre temperatura la care trebuie sa se topeasca oţelul pentru a ceda. Otelul din structuri se topeste incepand de la 27 000 grade F in timp ce, spune el, temperatura cherosenului ajunge pe undeva pe la 11 000 - 18 000 F. Eu zic totuşi ca in interiorul turnurilor se puteau atinge temperaturi foarte inalte deoarece practic se crea efect de cuptor. Deci ma pot aştepta ca oţelul sa cedeze. Pe mine insa ma surprinde ca oţelul a parut casabil. Se ştie ca metalele se inmoaie şi se stramba inainte de topire aşa ca eu m-aş fi aşteptat ca turnurile (in special al doilea) sa cedeze in partea laterala in care a fost lovit şi sa se incline de acolo intr-o parte şi nu sa cada secerate ca şi cum oţelul ar fi fost casabil.

Acceleraţia vitezei de cadere a etajelor superioare este cu adevarat ceva la care merita sa te gandeşti. Daca etajele cuprinse de foc pe care le putem concepe ca şubrezite de temperaturile infernale cad cu o anumita viteza atunci trebuie ca acelea care nu au fost atinse de aceste temperaturi cele inferioare nivelului de impact al avioanelor) sa fie mai rezistente. Astfel ca turnurile nu ar cadea accelerat dar chiar caderea s-ar infrana. In film se spune ca viteza ar fi fost undeva la 3 etaje pe secunda şi asta cam poate calcula oricine se uita atent pe modul in care cad cele doua turnuri. Şi totuşi cam asta e viteza de cadere a unui obiect de asemenea dimensiune fara nici n fel de rezistenţa. Ma intreb atunci cum se face ca etajele inferioare au putut sa susţina miile de tone ale celor superioare şi deodata parca n-au mai existat.

problema. Nu intra in fiecare zi un avion intr-un turn WTC ca sa vedDin punct de vedere epistemologic toate argumentele prezentate in acest film au o mare problema. Nu intra in fiecare zi un avion intr-un turn WTC ca sa vedem cum se comporta.

vezi articolul urmator in care se continua aceasta tema

Gabriel Baldovin

Libido de stapani si libido de sclavi

Libido de stapani si libido de sclavi

sociologie Baldovin   01:11

Libidoul are din insasi natura sa intima o anumita doza de reprimare, de constrangere. Insasi scopul sexualitatii este acela de a reduce numarul de reproduceri. La nivel celular reproducerile se fac fara noima, cu nemiluita insa atunci cand organismul creste in dimensiuni o astfel de reproducere permanenta ar fi un adevarat dezastru secatuind organismul parinte si slabind sansele puiului de supravietuire. Sexualitatea a impus un baraj, o restrictie in asa fel incat puii sa apara in anumite sezoane, atunci cand conditiile de mediu sunt favorabile cresterii si dezvoltarii puiului.

Dimensiunea trairii satisfactiei sexuale la animale depinde de statutul lor in lantul trofic. Ritualurile nesfarsite de curtare, preludiile prelungite sunt specifice animalului pradat. Circumspect in afara perioadei de rut el poate orbi realmente atunci cand libidoul ii explodeaza pe perioada rutului, uitand de discretie si supravietuire si aventurandu-se in actiuni care il pot costa viata in lupta cu rivalii si neatentia temporar suspendata fata de pradatori. Ochii lui freamata de dorinta, sexul ii este singurul scop. Iata cum sexualitatea impune conditii noi de reproducere; numai cel ce trece prin toate aceste probe auxiliare si care da dovada de rezistenta poate decide viitorul speciei si se poate imperechea. Specia se adapteaza astfel la atacurile pradatorilor si se poate apara de ei. Specia supravietuieste astfel.

Dimpotriva sexualitatea animalului aflat in varful lantului trofic este mult mai linistita. In cazul leului se poate intampla ca femela flata in calduri sa se imperecheze chiar cu doi masculi fara ca acestia sa aiba vreo obiectie. Fireste ca instinctul este puternic si aici si se manifesta ca atare insa in ochii masculului nu se manifesta acea disperare pentru obtinerea placerii ca in cazul masculului din speciile pradate. De cele mai multe ori masculul leu pare chiar plictisit si femela este cea care initiaza actul sexual. Preludiile sunt scurte si masculul are rol pasiv in ele. In schimb somnul pare sa fie activitatea de baza a postludiului. Dimpotriva, masculul prada nu are timp de dormit ci trebuie sa curteze o alta femela si apoi o alta.

Iata doua moduri diametral opuse de manifestare a sexualitatii. Leul in genere lipsit de dusmani naturali are un libido mult mai scazut. Supravietuirea sa nu este pusa in discutie cu nimic. Dimpotriva animalele prada si pradatorii mai mici au un comportament sexual mai „disperat" , mai puternic tocmai pentru ca doar exemplarele performante sa se imperecheze si sa asigure supravietuirea speciilor in fata pradatorilor. A face sex ca iepurii presupune sa fii atat de slab ca si ei, cu atat de putine mijloace de aparare in fata pradatorilor. Studii experimentale au aratat cum impulsurile electrice dureroase aplicate unei maimute ii poate creste direct proportional activitatea sexuala. Libidoul, energia lui este raspunsul speciei la amenintarile mediului.

Acelasi lucru se intampla si la oameni. Sexualitatea nevroticista a unei parti din populatia umana, reprimarile si refularile ei specifice nu vin asa et nihilo. Libidoul psihopatologic nu este natura intima a libidoului ci el devine psihopatologic in decursul istoriei pe masura ce „specia" de sclavi se adapteaza la conditiile sociale favorabile impuse de stapani. Din pacate societatea traditionala clasica a produs o ruptura ontologica in interiorul umanitatii astfel ca „homo homini lupus" adica omul este lup pentru semenul sau. Civilizatia clasica a produs o umanitate clivata, o umanitate formata din oameni prada si oameni pradatori. Sexualitatea omului prada a urmat acelasi principiu ca aceea a animalului prada si explozia ei a dus la spectrul psihopatologic cunoscut.

Ideea lui Freud cum ca sexualitatea este originar, natural psihopatologica si ca ea devine „normala" abia prin reprimari „reusite" a facut-o insuficienta pentru anumite cazuri. Niciodata o astfel de conceptie nu va putea penetra mentalitatea aristocratoida a omului cu o viata indestulata si lipsita de griji. Daca un astfel de stil de viata este unul specific ereditatii atunci libidoul se afla la un nivel energetic destul de scazut departe de puseele sclavului sau omului de rand prin care se manifesta nevoia salbatica de supravietuire ca urmare a presiunilor exercitate de clasele superioare in scopul eficientei. Apolinismul aristocratoid insa nu cunoaste astfel de presiuni si traieste viata intr-o relaxare aproape totala. Numarul unor astfel de oameni a crescut in epoca contemporana datorita faptului ca robotii au preluat din munca manuala si omul s-a trezit cu timp liber suplimentarsi, deci cu presiuni scazute exercitate asupra sa. Un astfel de om nu este un nevrotic. Scaderea libidoului nu se datoreaza unei refulari (care doar de fapt il intareste progresiv) ci pur si simplu scaderii nivelului de alimentatie a afluentilor libidoului cu origine in factorul social. Fara aceste presiuni sociale libidoul se retrage catre starea lui naturala. Efervescenta libidinala a adolescentului sau indragostitului se datoreaza momentelor de cotitura specifice acestei varste sau perioade. Sexualitatea primeste astfel de tulburari si reactioneaza in felul ei. Omul contemporan se angajeaza in tot felul de contracte sociale care ii fac viata liniara iar libidoul se atrofiaza sau incearca presiuni de schimbare a stilului de viata si reorientari catre alt partener. Dar problema insa nu este cea a libidoului sau a tehnicilor inadecvate pentru a castiga satisfactie sexuala. Daca stilul de viata este unul care se apropie de cel al sclavului atunci orice fel de tehnica si comportament sexual devine banal, insipid sau atrage autoinvinovatiri ulterioare care a acelasi efect: nemultumirea si insatisfactia personala. Incercarea unor sexologi de a da tot felul de sfaturi cu privire la aceste tehnici este o tampenie. Niciodata omul nu va fi permanent indragostit si niciodata omul nu va fi un permanent visator.

Extinderea conceptului de „sexualitate" in afara albiei genitale facuta de pshanalza clasica era in acel moment singurul mod da a impaca reperele libidinale regasite in geneze nevrozelor si faptul ca o viata sexuala nu conduce neaparat la „rezolvarea nevrozei", adica ca satisfactiile „genitale" nu conduc la „vindecare". Insa o astfel de solutie de compromis pe care psihanaliza clasica l-a facut cu acest concept functioneaza pana la un anumit nivel. De aici incolo apar problemele si neclaritatile si toata lumea familiarizata cu conceptele psihologiei freudine le cam stie. Solutia este readucerea conceptului de „sexualitate" catre albia sa naturala si recunoasterea faptului ca originea nevrozei se afla mai profund de varstele primare, mai profund de prima copilarie si mai profund de libido. Acesta este doar varful aisbergului. Dincolo de aceasta haina nevroza are o grea mostenire ereditara pe care psihanaliza clasica a tratat-o in treacat. Intre timp sexualitatea a pierdut rolul de „cea mai puternica placere" umana a civilizatiei occidentale iar drogurile au fost cele care l-au detronat. Psihanaliza clasica orientata pe sexualitate pare depasita, uzata, neperformanta pentru nevoile civilizatiei contemporane.

Gabriel Baldovin

Razboiul ca baza a culturii clasice (dualiste)

Razboiul ca baza a culturii clasice (dualiste)

sociologie Baldovin   23:41

Dualismul este descins in mod direct de mentalitatea sclavagista/senioriala. Impartirea lumii in suflet si trup fara vreo legatura unul cu altul este un imperativ al mentalitatii clasice, razboinice. Pornind de la realitatea existentei unor invingatori si invinsi in razboaie adica a existentei unor stapani si sclavi cultura clasica trebuie neaparat sa dezvolte doua registre absolut ermetice de existenta si dezvoltare a lumii. Abia in secolul al XX-lea s-a simtit nevoia de a unifica acest dualism si de a-l transforma in monism prin unitatea artei cu viata concreta. Pana in acel moment realitate concreta, animalica trebuie sa fie dispretuita si apreciata cea transcendentala. Nimeni nu vazut concret o astfel de realitate, nu exista dovezi absolut sigure despre asa ceva ci doar cultura a fost cea care a servit drept „metaagentie de publicitate” pentru a convinge de existenta ei. Realitatea ei este aceea a realitatii superioritatii ontologice a seniorului fata de sclav. In realitate diferenta dintre sclav si senior este minima, tine doar de haine si de infatuare sa de adoptarea unor norme comportamentale impaunate. Intre cei doi sunt mult mai multe asemanari decat deosebiri. Insa din punct de vedere politic intre ei exista o diferenta dualista: sclavul are statutul viermelui pe care il poti calca in picioare cu usurinta iar stapanul este un zeu pe pamant care poate face „minuni” cu ajutorul trucurilor sale culturale. Nemurirea sufletului, infinitul, metafizica, sublimul, spiritualul transcendental sunt in relatie retroactiva cu mizeria, saracia, proasta educatie si badarania celor multi. Fericirea celor „alesi” se formeaza pe baza depresiilor si mutilarilor celorlalti. Preafericirea se datoreaza unui surplus de fericire luat de la cei ce se arata ceva mai nefericiti. E o chestiune de aritmetica elementara.

Astazi dualismul a ramas in credintele profunde (clasice ale) oamenilor desi fizica a spus cu voce tare ca nu exista sistem izolat. Nu mai conteaza! Sistemul social actual functioneaza tot cu ajutorul robilor care sunt convinsi ca trebuie sa isi spele pacatele si sa isi dedice viata fabricii. Cu toate vorbele frumoase si atent slefuite despre statul de drept, egalitatea de sanse si drepturile omului sistemul s-ar prabusi fara prostime, fara slujitori. Ca exista unele zone geopolitice unde aceste principii sunt puse in practica mai bine, unde sunt mai vizibile decat in alte parti asta e o alta problema. Peste tot insa e nevoie de maturatori de strada si de muncitori fara de care sistemul nu poate functiona. Este evident ca in miile sale de ani de experienta statul a ajuns suficient de abil incat pe langa aceste declaratii curtenitoare sa isi manifeste intentiile colonialiste. Institutii intregi ale statului sunt facute in continuare sa pregateasca muncitorul si gunoierul sa isi accepte conditia. Faptul ca acestia se simt in nesiguranta cu viata lor simpla si anonima si ca au nevoie se dea mari piloti de curse si sa isi cumpere masini luxoase pe care apoi sa le plateasca cu rate pe mai multi ani este una dintre nesfarsitele momeli cu care o parte din cetateni ii ademensc pe altii sa munceasca pentru ei.

Iata cum societatea deschisa si egalitatea de sanse se aplica mai mult inspre zonele superioare ale societatii si mai putin inspre cele de jos. Aici legea junglei se vede mai bine. Tot ce ii ramane sistemului este sa ii faci pe cei multi sa creada ca au ei o problema in perceptia sistemului, ca ei au un defect de educatie si de constructie de vad lumea in culori sumbre in timp ce ea ar fi, chipurile, un rai. A subventiona presa este o solutie. Oamenii de presa vor vedea si ei laptele si mierea tocmai pentru ca intr-adevar, in lumea in care s-au ridicat cu ajutorul seniorului aceste principii se aplica in cea mai mar parte iar legea junglei nu prea se vede. Daca aveti ocazia sa mergeti la niste banchete din high-life-ul social veti vedea cu adevarat niste oameni eleganti plini de amabilitate si respect pentru celalalt. Din pacate cei din strada nu se vad din caza luxului palatului.

Si atunci pot sa vad ca inclusiv bunavointa si manierele elegante de care unt absolut convins in momentul in care ciocnesc zambitor un pahar de sampanie cu gazda palatului sunt niste minciuni foarte atent cusute. Nimeni nu o sa ma convinga ca luxul interlocutoriului meu nu este strans legat (ca sa nu zic conditionat) de saracia celor de pe strazile care nu se vad de la balcoanele palatului sau. Fireste ca pot zambi si eu in virtutea respectului fata de gazda in general. Dar amabilitatea sufocanta cu care ma inconjoara ma obliga sa ii accept „puritatea sufleteasca” si este prea posibil ca data viitoare sa nu mai accept o astfel de invitatie. Probabil ca as reveni daca as fi avut cultura ipocrita in sange, daca as fi crescut intr-un astfel de mediu. Insa eu stiu care este viata de marginal si stiu ca frustrarile mele din copilarie si ereditate se poate se afla in zidurile resedintei in care sunt invitat. Nu pot sa accept minciuna in viata mea, nici sa contribui la intarirea ei si nici sa o servesc altora.

Vampirul are nevoie de compasiune si dragoste. Chinuit de puseele implacabile ale imperativului categoric el nu ezita nici un moment sa se compatimeasca si sa se invinovateasca pentru vina de a mutila pe cei supusi lui fie direct prin actiunile pe care le face, fie indirect prin pactul cu sistemul si prin profitul care ii revine de pe urma lui.

Uneori are accese de bunatate sufocanta de la care doreste o rasplata pe masura. Generozitatea lui are si profunde ecouri de publicitate politica sau economica. Aceste pusee de apoteotica antropofilie sunt imediat inlocuite de sentimente de mizantropie acuta pe care o resimt cei din anturaj si angajatii sai. O mentalitate de dreapta, un dispret visceral fata de multime si prostime este carpeala cu care vampirul incearca sa isi inabuse vinovatia mostenita a vampirizarii. Ironizarea perpetua a prostiei si dispretul fata de cei multi este un fel de rationalizare si obiectivare a pozitiei sale sociale de forta. Poti sa iti bati joc de fraieri; doar sunt niste prosti, niste animalute pe care le vanezi din distractie.

Singura lui salvare este iluzia. Are nevoie de artisti care sa ii decoreze casa , care sa ii faca portretul si care sa ii gadile prostituant orgoliul lui elitist. O intreaga cultra a artistului izolat, neinteles, aiurit si visator este menita sa acopere aceasta politica a lasitatii.

Fireste ca nevoia de afirmatii sigure si nevoia de”perfectiune” a adevarului carora filosofia s-a simtit datoare sa le satisfaca au in spate acea nevoie a stapanului de a-si impune dominatia culturala. Adevarul unic, perfect si categoric este adevarul care poate fi folosit in marile tribunale ale imperiului pe care seniorul le foloseste in scopul convingerii sclavului cum ca este un pacatos si trebuie sa isi dedice viata corectarii acestui pacat sau ca seniorul este mult mai aproape de divinitate. Seniorul stie ca diferenta dintre el si hotul la drumul mare consta in capacitatea de a orbi a celor care vin sa se infrupte din roadele jafului sau. Si iata cum apare prostitutia culturala! Iata cum spiritualul are la baza cele mai josnice manifestari! Iata cum cultura clasica (ce supravietuieste si astazi in sufletul maselor mutilat de atatea secole de robie) se gudura amabil pe langa mana darnica a seniorului. Iata cum cultura clasica este o metaagentie de publicitate in masura sa ii entuziasmeze pe robi si sa ii faca mai eficienti!

Gabriel Baldovin

Originea psihopatologiei. Cele patru stadii al represiunii sociale

Originea psihopatologiei. Cele patru stadii al represiunii sociale

sociologie Baldovin   11:18

Acest articol este inclus proiectul de arta teoretica

Să crezi în continuare că tulburarea psihică îşi are originea în prima copilărie înseamnă a elimina aproape total rolul mediului social în geneza sa. O astfel de poziţie aruncă etiologia psihopatologică într-un spaţiu obscur aflat la limita paranormalului şi destinului ceea ce se înscrie într-un soi de neocartezianism. Există patru niveluri de reprimare la adresa omului care îi încarcă psihopatologic sufletul. Primul este cel al jafului originar, primitiv făcut de comunităţile/triburile rivale. Uciderea rivalului urmat de furtul de bunuri posedate de acesta este specificul culturii represive primitive. Cel de-al doilea stadiu este cel al eficienţei crescânde. În loc să îţi ucizi rivalul îl poţi transforma în sclav şi poate produce pentru tine mai mult decât cantitatea de bunuri furată odată cu uciderea lui.

Iniţial e suficientă armata pentru supravegherea sclavilor însă pentru eficientizarea lor maximă este nevoie şi de cultura clasică centrată în jurul religiei şi metafizicii.
Civilizaţia devine o mare şi gogonată minciună în stare să îl convingă pe sclav să îşi accepte resemnat starea. Promisiuni mincinoase ale unui rai pentru viaţa de apoi, povestiri stăruitore sau imagini trucate cu acest rai sunt parte ale acestei false culturi. Dintr-o dată apar reguli sociale devenite „legi fundamentale”, „imperative categorice” ale comportamentului moral cum ar fi acelea de genul „să nu furi!” sau „să nu ucizi!” care contrazic însele mecanismele cele mai intime ale construirii civilizaţiei clasice. Societatea clasică vinde aceste gogoşi monumentale ale civilizaţiei superioare pentru a-i pretinde sclavului să fie furat sistematic de către senior şi ucis dacă refuză să mai fie productiv. Iată cum două lucruri esenţialmente identice devin două lucruri absolut diferite odată trecute pe sub tutela legislaţiei, a justitiei! Societatea clasică nu fură ci îşi ridică drepturile de la sclavi. Ea nu ucide ci condamnă la moarte. Iată cum semnătura regelui, seniorului, tutorelui, preotului pe o bucată de hârtie poate transforma o ucidere într-un act de dreptate. Cultura şi civilizaţia clasică este cu adevărat fabuloasă!

Ameninţarea armată rămâne condiţia unei astfel de colonialism cultural originar. Funcţionarea ei se face după principiul simplu: „accepţi minciuna şi crezi în ea sau te catalogăm drept vrăjitor şi te ardem pe rug”. Odată cu acest stadiu omul devine un fel de robot forţat să accepte orice găluşcă culturală care trece prin cap autorităţilor politice/religioase/artistice în scopul unei artificiale echilibrări sociale.

Pierderea umanităţii odată cu starea de sclav se regăseşte în supraexcitarea libidinală prin care specia prădată încearcă să supravieţuiască în faţa ameninţărilor; creşterea numărului de urmaşi asigură o contrabalansare naturală faţă de teroarea vânătorii sistematice ce ameninţă specia cu dispariţia.

Reprimarea libidoului este cel de-al treilea stadiu cultural al dezumanizării. Şi aici nu este vorba de simple reprimări naturale ale libidoului cum ar fi refuzul eventualului partener sau răzbunarea perechii sale care implică amânarea satisfacerii. Aici este vorba despre o anatemizare în bloc a activităţii sexuale şi la supraevaluarea culturală a abstinenţei sau atrofierii sexuale. Un astfel de exemplu dat maselor este în măsură să le întunece cu adevărat mintea şi să creeze acea fantasmagorie culturală clasică care se regăseşte ulterior în simptomele nevrotice. Un sclav nevrotic este un sclav foarte uşor de manipulat şi exploatat.

O astfel de normă culturală este posibil să pornească de la constatări seculare şi norme specifice de igienă însă în final sfârşeşte prin a îngloba în sine aceeaşi tendinţă a culturii represive de a subjuga sclavul şi de a-l ţine în întuneric. Un individ care nu îşi înfrânează libidoul, un Casanova al epocii clasice originare este un om curajos în stare să îşi rişte viaţa pentru a obţine ce îşi doreşte. Un astfel de om nu poate fi un sclav bun iar educaţia trebuie să îl piseze încă din fragedă pruncie spre a-l intimida şi nevrotiza prin reprimări culturale.

Costumul femeii clasice superioare făcut din materiale care imită vegetaţia este menit parcă să ateste virginitatea lor princiară şi faptul că cumva se nasc prin seminţe ca plantele dacă nu cumva chiar că D-zeu le-a creat direct. În orice caz costumul feminin clasic arată că clasele superioare au o altfel de sexualitate decât cea a prostimii după cum specia stăpânilor ar fi cu totul alta decât cea a sclavilor. Pretenţia de a fi ontologic deasupra animalului şi sclavului deopotrivă şi de a avea un comportament „manierat” excesiv de preţios şi predispus la a se afla la antipodul celui al sclavului este menită de asemenea să implice o mentalitate nevroticistă a represiunii libidinale cu rezultate dezvăluite în amănunt de psihanaliza tradiţională.

Principalul sens al celebrei „Credo quia absurdum est" (Cred ceea ce este absurd) este următorul: munceşte tu fraier’e pentru mine, eu vin să îţi ridic graţios o parte din produsele tale iar tu te vei simţi în al nouălea cer pentru că ai şansa să te parazitez eu. Cum să nu crezi că există rai de dincolo de viaţă pentru cei ce ascultă de poruncile stăpânului şi nu se revoltă dacă o astfel de idee îţi ţine sclavii în ogradă şi bunăstarea ta creşte? E normal să crezi că există o divinitate căreia omul trebuie să îi aducă jertfe sau că Dumnezeu poate fi şi om sau că omul poate ajunge la dumnezeire dacă tu te identifici cultural cu divinitatea şi astfel sclavul se închină la tine şi acceptă să îi subtilizezi munca. E normal să accepţi că cineva se poate altfel decât prin unirea sexuală a părinţilor (într-o comunitate aproape primitivă) în momentul în care pleci de la premiza că unii fac parte din specia stăpânilor fundamental diferită de specia inferioară a sclavilor.

Ascensiunile economice spectaculoase specifice secolului al 19-lea au adus cu ele ridicarea la un stil de viaţă aristocratoid a mentalităţii represate cultural a sclavilor/ oamenilor de rând. O astfel de ascensiune socială s-a datorat exploziei industriale şi apariţiei burgheziei. Această clasă socială a devenit automat una nevrotică fiind incapabilă să se despartă de vechile represiuni culturale întipărite ereditar în mentalitatea lor. Libertatea politică şi economică datorată acumulărilor de averi s-a lovit de aceste scurtcircuitări ale mentalităţii modeste moştenite. Psihanaliza clasică s-a dezvoltat în interiorul unei astfel de realităţi sociale. Odată cu emanciparea sexuală a anilor 1960 (după ce psihanalza devenise principalul protagonist al unei astfel de mutaţii culturale) nevrozele au început să dispară cedând astfel locul depresiilor. Membrana sexualistă a vechilor deformaţii culturale ale mentalităţi clasice a fost extirpată odată cu experienţa psihanalizei clasice însă au rămas vechile rădăcini ale culturii clasice înfipte profund în mentalitatea sclavului. Exerciţiile de deermetizare hermeneutică a libidoului făcute de psihanaliza clasică se situează doar în zona mediană a psihicului: complexul Oedip, tendinţele excentrice ale libidoului reprimat şi anaclizat în comprtamente sociale respectabile aşa cum le-a descris psihanaliza clasică sunt doar zgâmăiri superficiale în zona mediană a psihicului omenesc. „Omul cu şobolani” se prezintă cu o nevroză obsesională, Freud îi este terapeut şi rezolvă acest nivel psihopatologic libidinal prin celebra metodă. După ani şi ani „omul cu şobolani” va avea un comportament paranoid în toată regula semn că odată cu rezolvarea nevrozei baza ei a rămas aproape intactă. Psihanaliza clasică a reuşit doar să taie „răul” de la coroană mai bine sau mai rău după cum s-a priceput. Psihanaliza clasică este depăşită în cazul „omul cu şobolani” 2. Încercările de rezolvare a unor astfel de simptome paranoide nu se soldează cu acelaşi succes ca şi cel din cazul simptomelor nevrotice. De aici încolo vorbeşte ereditatea profundă cu origine în afara psihopatologiei comportamentului sexual excentric pe care Freud l-a luat ca bază universală pentru tulburările psihice. Sexul „descoperit” de Freud e deja o banalitate pentru explicaţia tulburărilor psihice şi chiar pentru dimensiunea culturală (la nivel de receptare comunitară) a psihanalizei însăşi. Aş spune chiar că concepţia sexualităţii ca etiologie primară a psihopatologiei umane este o diversiune prin care cultura modernă a ascuns adevăratele cauze de urechile noilor sclavi şi să conducă la scăderea eficienţei lor... Freud a căzut pradă ei cu toată ambiţia sa de a se detaşa de prejudecăţi chiar cu preţul exagerării poziţiei opusă prejudecăţilor timpului său. „Inconştientul” i-a luat-o şi lui pe dinainte preferând să vadă sexualitate refulată în acuzele de persecuţie ale paranoicului în loc să facă invers, anume să le vadă pe acestea în explozia nevroticistă a sexualităţii. Dar Freud nu a avut depresii pe mână ci nevroze. Între timp nevrozele au cam dispărut în civilizaţia occidentală şi cu ele şi „secretele” dezvăluite de psihanaliza clasică. Depresiile le-au luat locul şi psihanaliza trebuie să sape dincolo de sexualitate.

Adevăratul coşmar, adevăratele monstruozităţi depozitate în fiinţa umană de sutele de ani de „civilizaţie” abia de acum încolo sunt de văzut. Abia de acum încolo se vede cinismul vopsit în maniere elegante, apoteoza susţinută de un sistem social principial mafiot şi sfinţenia decretată cu focul şi sabia. Civilizaţia occidentală a scăpat de nevrozele superficiale date de al treilea grad de represiune culturală însă dincolo de ele apar depresiile specifice celui de-al patrulea astfel de grad. Depresiile contemporane cu originea în această minciună globală sunt gata să cuprindă cultura occidentală contemporană şi să o macine din interior.

Ingineriile publicitare şi financiare ale marilor corporaţii urmează la scară contemporană marile gogoşi ale marii culturii clasice. O cultură bazată pe minciună, înşelătorie, pe ascunderea realităţilor şi pe manipulare învelită în scepticism religios, ştiinţific şi moral a luat locul rigidităţii metafizice şi religioase ale culturii clasice. Minciunile mai mici au luat locul unora mai gogonate. Pentru autorităţi asta înseamnă libertatea absolută cu care prostesc masele să le joace în strună.

Postmodernismul, cu întoarcerea lui jucăuş-ipocrită faţă tradiţie ignorând struţeşte realităţile sociale concrete reprezintă cel mai nou tip de mercenariat cultural, de prostituare a artistului faţă de interesele seniorului/autorităţilor. Minciuna cu zâmbetul pe buze, empatia învelită în spirit distant şi amuzamentul impasibil la nevoile semenilor au devenit părţi ale unei morale cinice care se şochează ipocrit atunci când turnurile gemene sunt doborâte în atacuri sinucigaşe.
Se plătesc bani grei pentru a menţine tradiţia în viaţă şi pentru a face ca neamul de sclavi să rămână sclavi. Hollywood-ul este substanţial subvenţionat de către stat pentru a produce spectacol în care să se strecoare discret idei favorabile colonialismului cultural american sau să contrazică teoriile conspiraţioniste care fac negocierile economice mondiale ale SUA mult mai dificile. Postmodernismul este tot un fel de astfel de găluşcă aruncată pe piaţă menită să facă uitate zbaterile politice „utopice” ale culturii nesubvenţionate ale începutului de secol al XX-lea.

În momentul în care poţi fi amendat sau chiar trimis la închisoare pentru că vezi teroriştii tot ca pe nişte oameni şi încerci să explici uman actele lor criminale înseamnă că sistemul în frunte cu G. W. Bush te obligă să accepţi că aceste acte teroriste vin cumva de la diavol. Iată cum „necredinţa” în zei poate deveni subiect de blam şi pedeapsă la fel cum se întâmpla în trecut.

Gabriel Baldovin

Limitele explicative ale teoriei freudiene a stadiului libidinal infantil anal

Limitele explicative ale teoriei freudiene a stadiului libidinal infantil anal

sociologie Baldovin   06:12

Libidoul se mostenese de la parinti si manifestarile sale la copil pot fi mai vizibile, mai clare sau mai putin vizibile in functie de zestrea primita de la parinti. Evident ca nu toti copiii vor avea manifestari libidinale vizibile la fel cum insii parintii inmagazineaza in zestrea lor genetica forme diferite de libido.
Stadialitatea libidinala despre care vorbeste Freud nu este in nici un caz o evolutie a libidoului in sine ci a posibilitatilor sale de manifestare. Este evident ca in precopilarie cand copilul este sugar si nu se poate misca libidoul sau va avea o prevalenta orala. Pe masura ce el ceste si ii apare un frate/sora libidoul sau este influentat de capacitatea lui teoretica de a imagina procesul nasterii. Mama naste copilul la fel cum el elimina fecalele provenite din burta si ajunse acolo prin hrana. Stadiul anal este mai curand un stadiu cognitiv cu implicatii in libido-ul sau.
Celebra formula lansata de Freud si devenita simbol pentru psihanaliza "penis - copil - fecale - bani" regasita in simptomele obsesionale nu a fost explicata in profunzime de el ci doar descrisa. Cele 4 elemente devenite sinonime in profunzimile psihicului colectiv se imilica reciproc din punct de vedere economic. In epocile trecute si chiar si astazi daca nu strangi ceva avere nu iti poti intemeia familie , nu poti avea viata sexuala, nu poti avea copii. Daca la acestea se adauga ramasitele cognitive infantile ale echivalarii copiilor cu fecalele atunci si acest ultim element se adauga pe acesta asociatie de reprezentari.
Tendintele paranoide si eventual sadismul nu vin datorita unei bizare fixatii pe acest fantomatic "stadiu libidinal" ci tocmai pe fondul prelungirii unui stil de viata auster al robului din care el provine. Amenintat de autoritatile statului ermetic el va dezvolta ulterior simptome paranoide cu tematica persecutorie in special. Zgarcenia patologica este o ramasita a chibzuirii fondurilor si a consumului minim pe care acest stil de viata il implica in mentalitatea robului. Lacomia si obezitatea deriva din aceeasi predispozitie iar elementele de diferentiere sunt foarte putine si neinsemnate fata de asemanari. Retentia fecalelelor pe care psihanalistii o ofera ca explicatie pentru zgarcenie prea putin semnificativa. Cum orice lucru din lumea asta are cel putin 2 cauze si fenomenele psihce se supun acestui fapt. Pot sa accept o influenta a unui libido femeiesc in zgarcenie si sctele psihice de tip paranoid insa cauza principala, esentiala este stilul de viata al robului secolelor/mileniilor trecute si nu particularitatile libidoului infantil care, de fapt, sufera influenta acestora si nu le cauzeaza.

Gabriel Baldovin

Comunismul in Romania. Completare la cele spuse de Traian Ungureanu

Comunismul in Romania. Completare la cele spuse de Traian Ungureanu

sociologie Baldovin   03:19

Romania un spatiu social fragil

Comunismul este strans legat de etapa industriala a evolutiei societatii. El a prins pe plan international acolo unde o experienta industriala nu a existat si a fost rejectat acolo unde aceasta a existat. Daca Cehia, Polonia, Ungaria au protestat si au respins comunismul este penrtu ca cetatenii acestor tari conosteau si beneficiile capitalismului (industrial) pe langa promisiunile nerealizate ale comunismului. Scaderea nivelului de trai s-a resimtit in aceste spatii insa in Romania nu. Practic orice oferea viata urbana comunista in Romania era o crestere a nivelului de trai fata de cel al vietii rurale care gravita in jurul cresterii animalelor si a agriculturii primitive. Comunismul a insemnat in Romania industrializarea, adica o etapa istorica superioara feudalismului sau primitivismului in care se aflau si inca se afla multi cetateni.

Comunismul a adus multora o viata mai buna. El a parut intr-adevar o revolutie si o implinire a promisiunilor facute in programul sau politic pentru multi. Eliminand pe vechii ocupanti ai functiilor cheie din stat ei au ridicat in rang marginalizatii zonelor rurale. Luat in sine un astfel de fapt este unul identic cu discriminarea pozitiva care se practica astazi in tarile cele mai civilizate. El consta in echilibrarea artificiala a claselor sociale, in fluidizarea comunicarii dintre ele, in sprijinul superior pe care statul il face defavorizatilor pentru a accede in functii cheie din stat. Facuta in limite rezonabile, o astfel de masura este binevenita. Dusa la extrem ea poate fi la el de nociva ca insusi ermetismul social pe care incearca sa il combata. Practic o astfel de masura de "inlocuire a cadrelor imperialiste" din stat a condus intr-adevar la discriminarea negativa a celor indreptatiti sa inlocuiasca anumite posturi in stat. Fireste, cumva si in statele civilizate acest lucru se face, insa optiunile sunt mult mai diverse pentru cei defavorizati astfel.

Facuta in masa insa, asa cum s-a realizat in comunism o astfel de discriminare s-a dovedit a fi o crima. Ea este o descendenta directa din fenomenul mai general al "nationalizarii". Din punct de vedere sociologic nationalizarea este o anarhie reorganizata: furtul bunurilor claselor superioare este ambitia tipica a revoltei sclavului. Daca acesti sclavi nu intra in conflict unii cu altii pentru impartirea "prazii" si incep se se organizeze rezultatul nu mai este anarhia ci celebra nationalizare.


Comunismul intre teorie si practica


Judecat in sine argumentul marxist al preluarii bunurilor pe care patronatul le acumuleaza prin "exploatarea muncitorilor" pare corect. Insa el a fost analizat in fir a par si criticat si respins de majoritatea teoreticienilor fenomenului social. Ce uita Marx & co. sa puna in ecuatie era "dreptul de autor" pe care un astfel de patron il avea pentru capacitatea sa de a organiza o firma, de a cauta solutii, de a inova si de a inventa obiecte utilitare. A-i lua totul cu argumentul de a contracara abuzurile sale asupra muncitorilor este o extrema poate chiar mai periculoasa decat cea initiala a sa. De aceea comunismul a plecat de la inceput pe o directie gresita. Pana la urma tocmai esecul aplicarii teoriilor comuniste, lipsa lor de rezultate a condus la prabusirea sistemului comunist.
Un timp in dictatura s-a trait bine pentru majoritatea cetatenilor. Acest lucru este de inteles tinand cont ca pentru un timp politicile de extrema stanga au functionat. Dar, ca orice politica de stanga, ea a dus la stagnare. Paractic bunurile confiscate de la "chiaburi" au inceput sa se termine. Dupa ce s-a refacut in mod artificial clasa careia i s-au acordat rol cheie in institutiile statului, cea care a umplut golul lasat dupa mazilirea "exploatatorilor" practic sistemul a devenit unul ermetic, static, conservator in acord cu insasi puterea de monarh pe care dictatorul o avea. Practic societatii comuniste i-au lipsit tocmai acele conflicte interne care duc la evolutie pe care insusi Marx le recunostea (pe filiera Hegel) ca fiind motorul evolutiei. Cu conducatorul unic care da ordine fixe si de necomentat, care expune idei de necontestat fiecare superior a pretins acelasi lucru de la subordonat la fel cum el insusi facea fata de dictator. Refacerea sistemului social feudal cu subordonatul care nu poate iesi din cuvantul stapanului a fost consecinta urbanizarii fortate a unei structuri sociale esentialmente rurale.


Esecul social al comunismului in Romania


Fara munca patronului concentrat zi si noapte pe strategii de piata si de succes ale produselor sale fabricile preluate de comunisti de la "capitalisti" au intrat in stagnare si imbatrinire. Produsele realizate astfel au inceput sa piarda treptat pietele internationale fiind depasite tehnologic. Acest lucru a condus la devitalizarea monedei si economiei. Mai mult decat atat, intre membrii societatii a aparut o cursa contracronometru pentru ocuparea functiilor in stat, de fapt singurele joburi disponibile. Educatia a devenit instrumentul pe spinarea careia se facea o astfel de triere si repartizare in functii a tinerilor. Pe masura ce sistemul devenea din ce in cemai ermetic si mai conservator. Educatia devenea din ce in ce mai preferentiala cu practicile de ore suplimentare particulare platite profesorilor pentru admiterea la studiile superioare. Cu unele exceptii sistemul de educatie devenise inca de atunci rupt de practicile ulterioare ale profesiei alese, ci un complicat test de inteligenta si perseverenta care sa sorteze un anumit numar de "admisi" in anumite functii in stat. Regimul de educatie inflexibil, efortul solicitant pentru a-i face fata a condus la nemultumitea tinerilor fata de conditiile economice inferioare, fata de produsele comuniste neperformante relativ la cele occidentale fata de care au inceput sa aiba admiratie. A aparut astfel o noua generatie pentru care "comunism" era sinonim cu depresia, imbatranirea, oboseala, griul si saracia in timp ce Occiedntul era sinonim cu entuziasmul, forta, vitalitatea, explozia cromatica si bunastarea. Revolta, respingerea comunismului si tot ce a urmat dupa s-au datorat acestui spirit nou format in ultima parte a dictaturii.


Prezentul deprimant al spatiului social romanesc


Cea mai mare problema a Romaniei este aceea ca aceasta generatie formata in ultimul timp al dictaturii desi vroia mai mult totusi nu putea prelua direct in sistemul occidental de valori. Cei mai capabili au emigrat vazandu-se minoritari intr-un sistem prea refractar la schimbare. Cei mai multi nu au rezistat impactului si competitiei stilului de viata capitalist abandonandu-si treptat idealurile in favoarea vechiului sistem comunist. Altii, desi "s-au descurcat", au devenit la fel de periculosi pentru democratie prin actiunile lor ca si nostalgicii care, plasati in puncte cheie, franau evolutia normala a societatii romanesti postdecembriste. Prin activitatea lor, din pacate in Romania se contureaza premisele unui alt capitalism salbatic de genul celui de dinainte de aparitia comunismului. Ei sunt (pseudo)patronii care se comporta cu angajatii asemenea stapanilor de sclavi sud-americani din secolele trecute. Fireste un astfel de spatiu legislativ care permite astfel de abuzuri este favorabil aparitiei lor. Imbogatirea rapida a unei astfel de minoritate sociala se face cu pretul aparitiei unor foarte periculoase nemultumiri sociale cu consecinte dezasrtuase. Refacerea conditiilor de dinaintea aparitiei comunismului ar trebui sa dea de gandit autoritatilor.
Multi dintre cei coborati din munti spre orase pentru industrializare si-au continuat stilul de viata rural aici improvizand cotete si bodegi unde se discuta politica chiar in inima orasului. Stilul de viata lent chiar tipicar, activitatea identica pentru perioade lungi de timp si obedienta neconditionata fata de superior toate acestea sunte semne ale unei societati rurale patriarhale industrailizate artificial. Acesti oameni isi doresc comunismul de acum 30-40 de ani crezand in mod iluzoriu ca acel gen de semindustrializare se poate reface cumva artificial in defavoarea societatii avansate tehnologic de astazi careia nu i se pot adapta. Nostalgia lor fata de comunism este de fapt o nostalgie fata de acel nivel tehnologic.
Pe langa acestia mai avem shomerii sau angajatii temporar. Majoritatea o duc mai bine decat pe timpul comunismului dar prefera acea perioada din spirit anti (capra vecinului). Majoritatea dintre acestia nu fac eforturi pentru a invata sa faca bine cateva lucruri si sa fie utili societatatii ci prefera sa jinduiasca la ceilalti. Pentru ei toti cei instariti sunt niste hoti. O astfel de afirmatie este menita sa justifice tocmai escapadele lor contraventionale; practic ei sunt gata sa jure ca toti posesorii de masini straine si le-au luat pentru ca le-au furat chiar lor insisi banii din buzunar. Daca ei ii fura pe acesti "bogati" acest fapt nu ar fi decat o incercare de reechilibrare a lucrurilor.
Nostalgicii comunismului mai sunt si pseudointelectualii provinciali ce nu au putut sa tinapasul cu lumea. Tot ce isi doresc acestia este respectul comunitatilor locale la fel cum il aveau inainte de '89. Interesul lor este o noua nationalizare un nou furt. Nu atat furtul in sine ii intereseaza ci doar o viata boema si aristocrata, artificial umflata asa cum fusese in sistemul comunist. Ei isi doresc acel tip de ermetism, de izolare fata de critici, un fel de poeti de curte.


Sperante ...

Exista. La copiii care chiulesc de la o scoala obosita, care nu stiu ce s-a intamplat in '89, care nu stiu sa scrie corect dar a caror inteligenta exersata la jocurile pe computer sclipeste. Si chiar la cei care au reusit in Occident si vor sa se intoarca.

Gabriel Baldovin

liber arbitru- determinism: o disjunctie a mentalitatii religioase

liber arbitru- determinism: o disjunctie a mentalitatii religioase

sociologie Baldovin   03:23

Conceptia destinului lumii este specifica unei religiiactiv razboinice si nu uneia pasiv razboinice sauchiar pasnice asa cum sunt cele moderne care acceptamai degraba "liberul arbitru" decat destinul. Parintiicrestinismului au argumentat fara echivoc impotrivaconceptiei destinului. Insa o comunitate care alege oviata razboinica accepta conceptia destinului tocmaipentru a-si echilibra vinovatia fata de jafulcuceririlor razboinice. Destinul este cel care poatejustifica orice. Si faradelegile infractorului pe timpde pace. De aceea teoria destinului este totalineficienta pentru o comunitate aflata pe timp de paceunde cel care nu accepta legile claselor superioaretrebuie dat ca exemplu negativ.
Nietzsche a avut dreptate considerand liberul arbitruca o expresie a nevoii cuiva de a pedepsi. El a crezutca acesti cineva sunt preotii. De fapt acestia suntjustitiarii. Conceptia determinista exclude orice felde pedeapsa aplicata cu titlu de norma comunitara unuiom care a prous comunitatii o paguba oarecare. Daca inlume exista destin nimeni nu poate fi tras laraspundere pentru faptele sale pentru ca el este doarun agent transmitator al unor impulsuri implacabile.Crestinismul a cunoscut numeroase cazuri de refuz alsfinteniei pe care "trupul" le-a opus "spiritului" asaca toleranta fata de imposibilitatea de opunere la"implacabil" si "irezistibil". Asa ca mila fata de celsupus "implacabilului" a fost atat de mare incatpractic spiritul religiei a fost lovit din plin cuteoria liberului arbitru.
Cu toate acestea introducerea "liberului arbitru" ingandirea filosofico-religioasa a fost momentul desacrificare a divinitatii absolut atotputernice infavoarea unei divinitati ale carei "cai" sun cel putin"incurcate" daca nu chiar ciudate si pline deslabiciuni omenesti. Umanizarea lui D-zeu estedialectica suprema acestei neasteptate impotmoliri. Increstinism Dumnezeu devine om si raportul dedivinitate perena cu cel de umanitate provizorie seamesteca contradictoriu. Daca D-zeu este cauza primaraa lumii, parintele ei, dar totusi nu ii poate controlain totalitate evolutia lasandu-i liber arbitru asteainseamna ca intentiile sale fie nu sunt clare fie canu a facut el insusi lumea. In primul caz "liberularbitru" ar parea a fi o eschivare a sa din fatascopului insusi al acestei constructii careia nu i sepoate da finalitate exacta inca din primul moment. Asacum un mester bun are planurile clare asupra lucrariisale iar cel care are ezitari este un mester maineexperimentat, la fel D-zeul modern in general sicrestin in special incepe sa fie luat peste piciorasemenea unui astfel de mester.
Ambiguitatea destin-liber arbitru se rasfrange directin comportamentul credinciosului modern. Oscilareainterpretarii evenimentelor lumii ca datorateomului/lucrurilor sau ca datorate divinitatii estetipic pentru acesta.Orice fel de actiune religioasa este menita sa atragabunavointa divinitatii, sa-l faca pe D-zeu sa renuntela liberul arbitru acordat omului. Invocarea lui D-zeu si cererea de ajutor de catre credinciosul aflat inexperiente dificile este tocmai o cerinta de anulare ainsusi liberului arbitru care defineste religiile moderne occidentale.

Gabriel Baldovin

Despre anonimatul psihanalizei in Romania

Despre anonimatul psihanalizei in Romania

sociologie Baldovin   07:36

Revista cultura a publicat saptamana trecuta un interesant articol semnat Valentin Protopopescu cu titlul "Anonimatul psihanalistilor romani".
Problema romaneasca a psihanalizei pleaca de la formele fara fond de pe timpul lui Maiorescu. In disperarea noastra provinciala de a prinde civilizatia occidentala de picior am optat pentru formalismul lipsit de substanta. Comunismul a adus in Romania o burghezie cu totul artificiala si toata cultura facuta in aceasta perioada sta sub semnul acestui artificialsm. Prin urmare elitele romanseti sunt lipsite de constiinta pentru a gasi acolo vreun psihanalist. Cunosc destui profesori universitari cu "larga" prestanta inainte de '89 care dupa revolutie si-au facut boutique-uri. Altii si-au facut Universitati particulare destul de profitabile... Vechii "oameni de cultura" si-au "tras" televiziuni, partide si firme fantoma. Polemizeaza intre ei pe la reviste si ziare (patronate tot de fosti tovarasi) pe tema "cine a fost mai serviabil cu sistemul comunist si se amenintza reciproc ca dezvaluie secrete din trecutul fiecaruia cu riscul de a cadea ei insisi in aceeasi captura. Altii o duc la fel de discret ca inainte. La fel cum periodic credeau in principiile comunismului cu intermitente de scepticism revolutionar si astazi sunt periodic nostalgici dupa vechile timpuri punctate de scurte momente de bucurie ca traiesc in libertate. Se cred "adevaratii domni" iar vinul Zaraza cu reclama lui tampa este onorat sa ii aiba principal target. In fapt nu e nimic normal. Ei sunt fiii unei anumite generatii de tzarani si muncitori pe care comunismul i-a declarat oficial spuma societatii. Au avut norocul sa fie acolo. Comunismul i-a facut oameni. E normal "sa se descurce" si ei cumva. Din pacate insa psihanaliza e neportivita pentru ei pentru ca le scoate la lumina trecutul si le zguduie din temelii atitudinea lor de domni.
Problema internationala a psihanalizei este ca ea si-a pierdut suflul clinic. Functioneaza si va functiona in continuare la targetul infantil iar copiii vor fi mereu buni clienti ai psihanalizei. Insa ponderea nevrozelor (obsesionale, isterice, fobice) in randul psihogeniilor s-a redus. Au iesit la suprafata psihogeniile cu pronuntat continut depresiv fata de care psihanaliza are rezultate modeste. Interventiile psihanalitice sporesc factorul depresiv nu il va limita. Sunt sigur ca societatea a luat masuri de echilibrare a tensiunilor din interiorul ei asemenea unui macrosistem psihic in aceeasi masura in care un sistem psihic individual se schimba prin interventia psihanalizei de cabinet. De aceea cred ca viitorul psihanalizei sta nu atat in cabinet cat in presiunile asupra factorilor politici pentru relaxarea tensiunilor sociale.
Se vede de la distanta ca vedetele actuale ale psihanalizei nu mai au impactul pe care un Freud sau Jung le aveau acum aproape 100 de ani. F. Dolto este vazuta ca un superstar doar in lumea destul de restransa a elitelor culturale caci in mase mai are mult pana sa ajunga la rezonanta celor 2 care, prin teoriile lor, au stat la baza unor miscari culturale de amploare ca suprarealismul sau expresionismul abstract american. Acum ca elitele romanesti o "recunosc" asta este si parte din provincialismul lor originar.
Sunt ferm convins ca psihanaliza ar functiona foarte bine in Romania pentru omul de la tzara. Vin din mediu si stiu ca la 2-3 case exista o nevroza obsesionala sau isterica mai mult sau mai putin vizibila. Ii vad cum se duc la tot felul de popi si vrajitoare pentru a le ghici. Altii merg la doctor care nu stie ce sa le spuna pentru ca atunci cand a facut el medicina psihanaliza era prohibita. Din pacate omul de la tzara este aproape total lipsit de resurse financiare si nu isi poate plati cura. El este o mana de lucru foarte ieftina pentru interesele parlamentarilor asa ca acestia nu au nici un interes sa il faca sa se simta demn si sa-si ceara drepturile. Asa ca un statut al psihanalizei si psihoterapiei in general este departe de ceea ce doresc politicienii.
"Elitele" citadine ar fi un bun target. Insa ele incearca (in continuare) sa imite trendul occidental unde psihanaliza isi pierde de vreo cateva decenii din credibilitate. Cu toate acestea capsunarii se vor intoarce si unii dintre ei vor ajunge in cabinetele psihanalistilor si astfel psihanaliza va prospera in Romania. Dar ma indoiesc ca mai devreme de 10 ani...

Gabriel Baldovin

Atentie la cum va cresteti copiii

Atentie la cum va cresteti copiii

psihanaliza Baldovin   06:52

Filmul in cauza nu e o simpla fictiune. Faptul ca expresivitatea gesturilor este atat de clara si realista sprijina realitatea unei astfel de intamplari pastrata in abisurile sufletului de catre autor. Freud a sustinut teoria experientei asistarii la un episod amoros intre parinti ca fiind parte din cauzele nevrozelor. Curiozitatea copiilor primei copilarii poate fi satisfacuta prin cateva sedinte la psihoterapie si prin eficientizarea spatiului de locuit al familiei. Aviz poporului roman!
Nevoia clasica de spatiu a occidentalilor nu e un simplu moft chiar daca ulterior a degenerat in fenomenul "casei pustii" . Mai bine o casa pustie decat una in care se ingramadesc toti in aceeasi camera. Chiar si asa copilul poate vedea/auzi lucruri care ii pot afecta decisiv comportamentul sexual de mai tarziu.

Gabriel Baldovin

Despre problemele actuale ale psihanalizei artei

Despre problemele actuale ale psihanalizei artei

psihanaliza Baldovin   03:10

Psihanaliza aplicata contemporana nu mai pare la fel de vie ca aceea de pe timpul lui Freud. Poate ca si arta s-a schimbat poate ca ea insasi se aplica doar pe arta clasica. Insa in arta moderna si contemporana a dat-o rau in bara. Nici in ceea ce priveste arta clasica nu a dat rezultate satisfacatoare (asa cum da in explicarea simptomelor nevrotice de exemplu) insa parca era mai rezonabila. Psihanaliza basmelor si legendelor este destul de bine argumentata in forma actuala insa arta noua pare inaccesibila ei ceea ce ii cere reforma.

Psihanaliza aplicata pe arta e o opertie foarte spinoasa. Eu zic ca literatura nu difera prea tare de artele vizuale in acest caz. Daca vorbim de literatura si nu de jurnalism. Prima creaza a doua reproduce. E adevarat ca in ultima vreme cu OTV-izarea presei s-a mai atenuat bariera asta. E adevarat ca cei mai multi scriitori sunt si jurnalisti iar multi dintre scriitori sunt de fapt doar jurnalisti.

Un personaj pe care un scriitor se apuca sa-l descrie e deja selectat de "inconstientul colectiv", e mitizat. Practic comunitatea face acelasi lucru cu legenda si in cazul selectarii stilurilor si artistilor. Fiecare generatie preia legenda personajului, adauga ceva la ea, ii da alt sens uneori. Evident ca, asemenea basmelor, acolo ramane fondul psihic comun al omenirii si de aceea in acest caz ea functioneaza foarte bine, este foarte clara si este acceptata. Arta moderna si contemporana a renuntat la subiectele legendare in favoarea unui anumit tip de periferizare a atentiei artistului si temei. Ea se apropie mai mult de jurnalism in acest caz. Nu am citit eu prea multa literatura insa pot vedea ca descrierile contemporane sunt colaje de situatii traite de scriitorii insisi.

De aceea aici trebuie vazut in ce mod INDIVIDUALITATEA artistului se regaseste in continutul lucrarii. Arta moderna si contemporana foloseste by default hazardul si intamplarile traite de artist pe care apoi le amesteca intr-un colaj. Chiar si atunci cand preia personaje si teme legendare arta moderna si contemporana adauga elemente mercantile, cotidiene specifice. Poate aceste povesti le-a luatde prin ziare, poate le-a luat de pe la altii. Poate s-a intalnit intamplator cu astfel de situatii. Iata ca in arta moderna si contemporana factorul HAZARD (exterior) ia locul celui de determinat (interior) psihic. Factorul uman, mercantil, cotidian pe care acest gen de arta il foloseste ar fi o jignire pentru aura legendara a artei clasice, traditionale. Aici factorul abisal, profund al psihicului e inlocuit cu cel periferic. Si prin el transpare cel abisal insa forma sa este data de realitatea careia sistemul cognitiv i se adapreaza perceptiv. Iata trei izvoare de analiza pentru psihanaliza artei fara care nu poate exista:

1. Datele mitologice ale comunitatii;
2. Adaosul personal, abisal al artistului;
3. Hazardul vietii sale cotidiene care ii pot aduce continutului final al lucrarii forme speciale.

Iata prin catre filtre individuale trece geneza unei lucrari de acest gen si de asta tot zic eu ca analiza unei lucrari trebuie sa se extinda in afara "continutului ei manifest". In acest caz psihanaliza artei trebuie sa iasa din nucleul profund si sa dea mana cu estetica stilurilor si curentelor. Eu am incercat ceva si in "Cubismul lui Picasso" si in in "Contradictiile, iluziile si virtutiile postmodernismului". Dar mai e mult pana a fi ceea ce trebuie.

Gabriel Baldovin

Psihanaliza macrosociala: calea catre iesirea din "ghetou"

Psihanaliza macrosociala: calea catre iesirea din "ghetou"

psihanaliza Baldovin   02:24

Ca urmare a unei discutii avute cu Costin Patrascu vin cu noi precizari si pentru el si pentru mine.

Reprele psihanalizei de cabinet regasite in cea macrosociala

Psihanaliza nu a fost inventata de Freud. Ea a existat si exista in diferite grade in orice relatie de comunicare. Pe unde am apucat am scris despre relatarea lui Aristotel facuta in legatura cu psihanalistii sofisti ai epocii sale si despre confesiunea catolica careia nimeni nu i-a putut cunoaste cazurile speciale si gradul de profunzime a realizarii insightului din aceste cazuri.
Psihanaliza inseamna doua lucruri: intalnirea cu Dumnezeu si puterea de recuperare si de impacare cu trecutul. Prima este data de fenomenul transferului care se realizeza prin gasirea unui corp in care sa se incarneze spiritul divinitatii ce misuna nenascut in sufletul omului. Analistul ia locul unui astfel de spatiu de downloadare a acestor religoteme. Poti sa accepti acest lucru si sa-l divinizezi pe analist sau poti sa iti negi tie insuti "pacatul" de a-l diviniza si sa-l vezi ca pe un diavol.

Impacarea cu trecutul, cu instinctele si cu tine insuti este un al 2-lea lucru pe care il face psihanaliza. Continuturile psihice, indiferent de cat de profunde ar fi nu sunt atemporale cum credea Freud. Si ele se uita. Numai ca pe o periada mai mare. Uneori e nevoie de generatii. (Pe de alta parte ceea ce "scoate la lumina" psihanaliza nu se uita neaparat.) Datele memoriei profunde se arhiveaza si se catalizeaza (condenseaza) si mostenesc in ele netraitul si nemarturisitul. Retelele mnezice profunde sunt asemenea drumurilor parasite, invadate de vegetatie. Psihanaliza reface aceste drumuri, readuce la viata ruinele varstelor si generatiilor trecute. In felul acesta energia blocata in aceste ruine si drumuri distruse se elibereaza.
Aceste doua lucruri au fost facute si ianinte de Freud in grade diferite si se vor face si de acum incolo. Dumnezeu si trairea transferului sau nu a fost inventia psihanalizei, e clar. Ba Freud chiar s-a razboit cu relgia-- razboi ce pare sa aiba statut de concurenta decat de incompatibilitate. De asemenea impacarea cu sine/ceilalti s-a tot realizat in istorie iar Psihanaliza se intampla si in afara cabinetului. Intalnirea idolului copilariei, intalnirea cu biserica, intalnirea cu viata, traierea indensa a dragostei adolescentine au rolul de traire a transferului. Mai pot exista si jumatati de astfel de experiente ca autografe de la vedete, strangerea de mana a politicienilor, etc. Pana mai ieri "prostimea" credea ca regele are puteri tamaduitoare si te vindeca doar daca te atinge.

Psihanaliza macrosociala si mana intinsa celeia de cabinet.

Toate astea tin si de educatie. Educatia salbatica este un teren mai fertil pentru psihabaliza de cabinet pentru ca subiectul este raspunde mai bine formei sale clasice. Insa pe masura ce societatea evolueaza psihanaliza trebuie sa tina pasul cu ea si sa i se adapteze. Presiunea asupra societatii, actiunile directe in spatiul public pentru relaxarea conditiilor de formare a noilor generatii poate parea defavorabila psihanalizei clasice de cabinet la prima vedere. Un subiect educat intr-un mediu relaxat si putin inhibant este in masura sa se adapteze mai bine la maturitate si sa poata sa aiba o viziune mai relaxata asupra vietii decat unul educat intr-un mediu social dubios.
Militarea pentru drepturile individuale, militarea pentru schimbarea mediului social, pentru relaxarea mediului social, pentru relaxarea normelor si a legilor menite sa duca omul de rand in stare de subordonare fata de o minoritate ce se autoproclama stapana peste bunurile intregii umanitati conduce exact la atenuarea conflictelor sociale asa cum face insasi psihanaliza la nivel microindividual. Psihanaliza macrosociala este acest militantism simplu menit sa duca la impacarea claselor sociale, la atenuarea conflictelor sociale si la vindecarea societatii la fel cum cea microindividuala de cabinet este in masura sa conduca la impacarea individului cu sine. Fireste un mediu ecologic de educatie nu este de ajuns pentru inlaturarea tulburarilor psihice care au implicatii ereditare de combinare si recombinare. Insa la ora actal spiritul corporatist si cel politicianist are mare nevoie de "prostul" traditional pentru a-si perpetua ele insele interesele burgheze. Din acest punct de vedere psihanaliza este un adevarat dusman al resorturilor minoritare traditional-profitoare ale sistemului actual si vor face orice (asemenea rezistentei analizandului) pentru a-i submina autoritatea. Din pacate, in conservatrismul lor de natura principial mercantila, unii nu inteleg ca oameni mai educati si mai siguri pe ei vor duce la dezvoltarea mai rapida a societatii. Faptul ca in Romania (care exceleaza prin vopsirea moderna a apucaturilor medievale) psihanalizei nu i s-a regasit un loc in stat la 18 ani de la revolutie atesta acest lucru.
Inca odata se poate vedea ca acest tip de emancipare sociala este mult mai vechi si mult mai accesibil la nivel macrosocial decat a fost si va fi psihanaliza de cabinet. Insa asemenea parintelui care isi protejeaza copilul psihanaliza macrosociala poate gasi noi cai de inflorire a celei de cabinet prin institutionalizarea ei in special. Pedopsihanaliza este inca in domeniu putin experimentat inca si pe care eu il vad de mate viitor. Si cea a adultului poate sa isi gaseasca noi infloriri.
Nu se poate face primavara psihopatologica odata cu relaxarea acestor norme sociale insa se poate pregati astfel terenul pentru eliminarea suferintelor generatiilor urmatoare, sau pentru transfigurarea lor.

Gabriel Baldovin

Prejudecata unicauzalitatii si inhibarea stiintifica in psihanaliza

Prejudecata unicauzalitatii si inhibarea stiintifica in psihanaliza

sociologie Baldovin   06:34

 for English scroll down 

Prejudecata unicauzalitatii si inhibarea stiintifica in psihanaliza in psychoanalysis

 


Nu exista unicauzalitate

Principiul unicauzalitatii a stat la baza mentalitatii primitive si s-a prelungit catre gândirea religioasa, filosofica si chiar stiintifica ulterioare. Ideea ca lucrurile evolueaza de la o cauza la un efect, care la rândul sau devine cauza pentru un alt efect, la fel cum generatiile evolueaza, sau la fel cum copilul devine la rândul sau parinte, a condus la principiul asanumitului lant unicauzal.

Daca sunt analizate atent, se poate vedea ca lucrurile au cel putin 2 cauze, inclusiv copiii. Astfel ca respectivul "lant cauzal" pare a fi mai curând a fi un arbore cauzal, unde efectul este reprezentat de trunchiul arborelui, adica cu confluenta dintre radacinile cauzale si ramurile efectelor ce descind din el. Daca luam in calcul multitudinea de lucruri (efecte), lumea ne apare ca o retea extrem de diversa de retele de "copaci cauzali" conectati intre ei. Faptul ca orice are legatura cu orice se poate intelege din lipsa de sisteme izolate in natura. Peisajul cauzal al lumii pare un sistem de comunicare de o complexitate imposibil de imaginat.

Cel mai concludent exemplu al multicauzalitatii in natura este vremea. Vremea se stabileste pe baza faptului ca anumite fronturi atmosferice evolueaza intr-o anumita directie, prin observarea si inregistrarea comportamentului lor pe perioade mai lungi de timp, din sateliti. Desi aceste fronturi atmosferice sunt cam aceleasi, totusi vedem pe pielea noastra ca meteorologia este o stiinta a probabilitatii. Vremea mereu ne surprinde si se actualizeaza de la ora la ora cu noi modificari ale acestor previziuni. Acest lucru se datoreaza tocmai intervenirii unor cauze auxiliare la cauzele principale pe care meteorologii le inregistreaza in bazele lor de date. Ele sunt cauze neimportante, minore si imposibil de prezis, insa au puterea sa schimbe cursul unui eveniment meteorologic intr-o cu totul alta directie decât s-a comportat anterior, când a fost consemnat.

Oricine poate vedea ca un lucru nu poate deveni altceva dintr-o data, fara implicarea unui al treilea element care sa interactioneze cu cauza presupus unica (asa cum lasa sa se inteleaga conceptia lantului cauzal). O cauza poate deveni efect doar daca cel putin o alta cauza coroboreaza cu ea.

Factorii culturali externi care impun prejudecata unicauzalitatii

Exista 2 mari factori psihici care influenteaza mintea omeneasca sa perceapa un lant cauzal mai curând decât un arbore cauzal, asa cum se prezinta el simplu in fata ochilor oricui. Primul este cel al conceptiei matriliniare primitive a procreatiei, celalalt este cel al interpretarii unice a mesajelor religioase, iar cel de-al treilea este cel al aplicarii unilaterale moderne a justitiei. In primul caz este implicata gândirea naiva a primitivului care nu poate intelege ca nasterea este urmata unui eveniment petrecut in urma cu 9 luni. Intr-o astfel de conceptie este implicat in mod decisiv un anumit nivel cognitiv, de evolutie istorica a gândirii umane.

Freud ar spune probabil ca refuzul acceptarii rolului tatalui in nasterea copilului s-ar datora Complexului Oedip asa cum l-a teoretizat el. Personal cred ca o astfel de explicatie este mai potrivita pentru omul modern decât pentru cel primitiv. Oricum, faptul ca din mama se naste copilul este un lucru decisiv pentru intelegerea lucrurilor, in special pentru primitiv dar si pentru omul modern. Gândirea primitiva functioneaza la fel de bine in subsidiarul actiunilor si sentimentelor noastre, alaturi de cea complexa, moderna.

Cel de-al doilea factor al consolidarii mentalitatii unicauzale este interpretarea mesajelor divine. Reducerea lumii la o cauza primara, unica si atotputernica a fost si este inca rezultatul unei mentalitati unicauzale cu influente cruciale in filosofie si religie. Pornind de la acest pattern ideatic, religia a devenit si ea o hermeneutia a naturii, un mod de decodificare a mesajelor trimise de divinitate catre muritori. Intr-o etapa istorica unde informatia era valoroasa si bine ascunsa, omul religios (primitiv in special) interpreta orice intâmplare din natura ca pe un mesaj trimis de divinitate, de obicei o cerinta careia trebuia sa i se dea curs. Analiza acestor mesaje si decodificarea lor devenea o problema de viata si de moarte, de câstigare a bunavointei zeilor sau de stârnire a mâniei lor. Mesajul acesta trebuia sa fie unic, fara echivoc, asemenea poruncii unui stapân. Ideea cauzalitatii multiple ar fi lasat loc de interpretari diferite si de slabire a valorii de adevar al acestui mesaj divin, ceea ce mentalitatea religioasa nu accepta.

Cel de-al treilea imbold psihic este cel al justitiei in societatea postprimitiva. El este implementat prin educatie devenind lege in toata regula. Un conflict intre doi poli politici este interpretat dupa modelul "inocent-vinovat" , "pozitiv-negativ" sau "adevarat-fals". In principiu, invingatorul isi impune respectul si legea sa invinsului. Mai mult decât atât, invingatorul va tinde sa arunce in cârca adversarului sau relele colaterale inerente rezultate din confruntarea lor. Celalat este scos tap ispasitor, cauza unica a relelor realitatii. Unicauzalitatea se poate extinde astfel la intreaga justitie, pornind de la aceasta origine.

Justitia nu are rolul echilibrului social, asa cum considerau curentele filosofice de coloratura clasica. Principiul balansului, ce sta la baza ei, este doar o incercare de cosmetizare a unor actiuni eminamente opresive pe care justitia il are. De obicei, pagubitul, caruia nu i s-a descoperit agresorul sau infractorul, nu primeste de la justitie compensari de echilibrare a pagubei din rezervele comunitatii. Exista situatii in care comunitatea are astfel de rezerve, insa justitia nu merge cu principiul echilibrului pâna la capat tocmai pentru ca el este doar o masca. Chiar daca in unele comunitati o astfel de masura se mai intâmpla, totusi ea nu este universala.

Justitia are principalul rol de a impiedica nesupunerea sociala fata de senior. Ea nu este interesata de a face "dreptate" unei parti vatamate, cât mai curând de a-l impiedica pe presupusul agresor sa ajunga la perfectionarea agresiunii si la canalizarea ei catre centrul autoritatii comunitatii. Acesta este cel mai mare posesor de bunuri al ei, adica monarhul, seniorul sau boierul. A gândi cauza unica, a spune acuzativ "din cauza ta!": acesta este combustibilul ideatic al justitiei moderne. Filosofic vorbind, nici o justitie nu poate pedepsi "vinovatul" daca accepta o alta cauza in corpul crimei, alta decât insasi persoana sau actiunea directa a celui care a comis-o. Daca justitia ar accepta astfel de cauza/cauze secundara/multiple, atunci, pe masura diversificarii a acestora, si pedeapsa ar tinde sa se difuzeze catre ele. In acest caz, pagubitul se poate trezi in situatia de a fi destul de "vinovat" ca si infractorul. Insa acest lucru ar fi inacceptabil pentru superiorul social... Chiar si stabilirea unui top al importantei spectrului cauzal implica un exercitiu axiologic de ierarhizare care, ca orice astfel de demers, este unul subiectiv, personal. Prin urmare, principiul unicauzalitatii in justitie este o lege de care depinde insasi ierarhizarea sociala. Neacceptarea sa inseamna un fel de revolta ideologica impotriva orânduirii.


Psihanaliza este "infestata" din interior si exterior de mentalitatea unicauzalitatii


Prejudecata unicauzalista a atins in cele mai mici si mai intime spatii inclusiv gândirea psihanalitica. Pretentia de universalitate absoluta a interpretarilor simptomelor si viselor a intunecat mintile celor mai activi membri ai miscarii psihanalitice. Desi aveau mai multe lucruri in comun decât diferente, unii dintre ei au ajuns la dispute cu consecinte inclusiv pe plan personal, devenind dusmani unii altora. Acest lucru a condus la scaderea autoritatii si influentei psihanalizei in rândurile cercurilor culturale contemporane. Cea mai importanta si grava acuzatie adusa psihanalizei a fost aceea de sarlatanie, iar sustinatorii ei au adus un argument aproape imbatabil: un pacient a fost plimbat pe la diversi psihanalisti care au oferit explicatii si analize diferite pentru aceleasi acte psihice. Psihanalistii la rândul lor au replicat ca subiectul se schimbase, ca psihanaliza a avut efect asupra sa, iar ceilalti au analizat totusi un alt om. Insa nici analiza consecutiva, cu psihanalisti analizând izolat aceleasi manifestari inregistrate audio sau video, nu a condus la identitate a rezultatelor. Nelamurirea este data insa tocmai de acea prejudecata a unicauzalitatii.

Supravietuirea unei mentalitati religioase brute in câmpul psihanalizei a facut ca acceptarea intelesului multiplu sa nu fie posibila. Fiecare dintre psihanalistii combatanti vedea doar o singura explicatie, cu valabilitate universala, si respingea celorlalte explicatii venite de la colegi. Insa orice act psihic este o rezultanta a intâlnirii si negocierii mai multor pulsiuni. Asa ca el are mai multe cauze, si, prin urmare, mai multe intelesuri care pot fi chiar contradictorii. Daca un psihanalist vede doar o parte a contradictiei, iar celalalt vede pe cealalta, asta nu inseamna ca explicatiile sunt gresite pe baza faptului ca ele sunt contradictorii sau diferite. Pur si simplu cel care o constata are atât o viziune robotica despre psihic dar si o viziune clasica despre stiinta. Epistemologia moderna insa a acceptat ca facând parte din corpul general al stiintei ambele parti aflate intr-o dezbatere aporetica. Experienta istoriei stiintei arata ca, o astfel de aporie s-a soldat de multe ori cu o solutie ce a rezultat din impacarea paradoxala a elementelor conflictuale ale dilemei. Asa ca, chiar daca au parut exclusiviste, fiecare din aceste contradictii isi vor fi dovedit valoarea lor de adevar, clarificata ulterior.

S-a considerat de multe ori ca interpretarea psihanalitica este mai mult o arta decât o stiinta. Daca se ia in calcul siguranta epistemologica a datelor extrase de psihanalist de la analizant, in procesul analizei (si nu de efectele lor asupra acestuia), atunci siguranta stiintifica a acestora nu exista. Ultimul cuvânt in materie de verificare stiintifica a acestor date ar fi pur si simplu un microscop de rezolutie inimaginabila pentru asociatiile si reprezentarile din creier. Pentru tehnologia de astazi, asa ceva este de domeniul SF. Fireste, nu trebuie sa cadem nici in extrema cealalta in care sa acceptam ca valabil orice interpretare. La fel ca si in cazul artei, exista riscul sa nu mai putem deosebi valorosul de nevaloros. Insa valoarea produsului psihanalistului (explicatia si explicitarea actului psihic) este data de autoritatea si experienta (succesele) acestuia. Explicatiile diferite se pot alinia piramidal intr-un top al importantei lor, la fel cum exista arborele cauzal insusi. Desi valabilitatea si topul importantei explicatiilor nu va fi prea curând stabilit cu exactitate, totusi acestea exista pentru ca are rezultate. Iar societatea are nevoie de psihanaliza, in special in educatia primara, astazi mai mult ca oricând. Refacerea autoritatii ei teoretice si eliminarea prejudecatilor carteziene despre autoritatea stiintifica este un prim pas a reinventarii sale.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

The unicausality preconception and scientific inhibition in psychoanalysis

 

There is no unicausality

The unicausality principle was the base for the primitive mentality and continued to through later religious, philosophical and even scientific thought. The idea that things evolves from a cause to an effect, which turns also into a cause for another effect, as generations evolve, or as the child becomes a parent after growth, led to the unicausal chain principle in human thinking.

If pay more attention, we can see that things have at least two causes, including the children. So that the "unicausal chain" rather has a causal tree; the effect is represented the trunk, which is the confluence between the causal roots and the effects branches that develop out from it. If we consider the things diversity (effects), the world is a highly various networks of linked together "causal trees". Everything is connected to everything, and that is why the physics stated that there are no isolated systems in nature. The world causal landscape is such a communication system by an unimaginable complexity.

The clearest example of the multicausality in nature is the weather. The weather is determined by the fact that some fronts evolve in certain directions, through observing and recording their behavior over longer periods of time, from the satellites. Although these fronts are about the same, yet we see everyday that meteorology is a science of probability. The weather is always surprising and keeps updating every hour with new changes of these forecasts. This happens just because the auxiliary causes interfere with the main ones that the meteorologists record in their databases. They are unimportant, minor and impossible to predict causes, but have the power to change the course of a weather event in a completely different direction than previously behaved, when it was recorded.

Anyone can see that a thing can not suddenly become something else without a third element interaction with the presumed unique cause (as the “unicausal chain” mentality suggests). A cause can turn into an effected just if at least another cause corroborates with it.

The external cultural factors which sustained the unicausality preconception

There are 3 big psychological factors that influence the human mind to perceive a unicausal chain in nature rather than a polycausal tree, as anyone can simply see. The first one is the primitive conception of matrilineal procreation, the second one is the unique interpretation of religious messages, and the third one is the unilateral modern using of justice. In the first case there is involved a primitive naive thinking that can not understand that birth is followed by an event that occurred 9 months before. Such a mentality is built upon a specific cognitive level in the historical evolution of human thinking.

Freud would probably say that the refusal to accept the role of the father in child birth is due to the Oedipus Complex, the way he theorized it. I believe that such an explanation is more suitable for modern than the primitive man. However, the fact that the baby is born by the mother is a crucial fact for understanding especially for the primitive mentality but for the modern one alike. The primitive thinking works just as well from the base of our actions and feelings, among the complex, modern thinking.

The second factor for unicausal mentality strengthening is the divine messages interpretation. The world reducing to a primary, unique and omnipotent cause was and still is the result of a unicausal mentality that had crucial influences in philosophy and religion. Starting from this conceptual pattern, the religion has also become a hermeneutics of nature, a message decoding sent by deity to mortals. In a historical stage where the information was valuable and well hidden, the religious man (especially primitive) interpreted any random thing in nature as a message sent by divinity, usually a task which must be pursued. These messages analysis and decoding became a matter of life and death, concerning the earning gods’ goodwill or engender their anger. This message must be unique, unambiguous, just like the master command. The multiple causality idea would have left room for different interpretation and truth value weakening for this divine message, which the religious mentality does not accept.

The third psychical impulse is the justice inside the post-primitive society. It is implemented through education and became a right-down law. A conflict between two political poles is interpreted as in "innocent-guilty", "positive-negative" or "true-false". Basically, the winner imposes its law and its respect to the loser. Moreover, the winner will tend to give the opponent’s head for the washing for the inherent collateral evils from their confrontation. The other one is turned into the scapegoat, the unique cause for the bad reality. The unicausality can thus extend to the entire justice, starting from this origin.

The justice is not fundamentally intended for social balance, as stated by the classical colored philosophical currents. Usually, the prejudiced person, that the aggressor or offender was not found, does not receive balanced compensation by the justice for the suffered damage from the community reserves. There are situations where such community reserves are available, but the justice does not go all the way with the balance principle just because it is only a mask. Although in some communities this thing happens, however it is not universal.

The justice main aim is to prevent social disobedience against senior. It is not so interested in doing "justice" to an injured party, as it is to prevent the abuser from moving on to the aggression perfection and focusing it towards the community authority center. It is the community wealthiest person, the monarch, the lord, or the prince. Thinking after the unique cause and accusatively saying "because of you!”: this is the ideological fuel of the modern justice. Philosophically speaking, no justice can not punish the "guilty one" if there is another cause accepted inside the body crime, other than the person itself who committed it, or its direct action. If justice would accept such a secondary / multiple cause / causes, then, according to their diversification, the punishment would tend to spread towards them. In this case, the prejudiced one could find itself in the position of being almost as "guilty" as the criminal. But this would be unacceptable for the social superior class member... Even the existing of an importance hierarchy for the causal spectrum requires an axiological exercise of ranking that, as every such approach, is limited by the subjectivity. Therefore, the justice unicausality principle is a law that the very social hierarchy depends on. Not accepting it is equivalent to a kind of ideological revolt against authority.


The psychoanalysis is "infested" from inside and from outside by the unicausal mentality


The unicausal preconception is also found in the smallest and the most intimate spaces of psychoanalytical thinking. The claim of absolute universality for the symptom and dreams interpretations has been darkened the minds of the most active psychoanalytic movement members. Although they had more common ideas than differences, some of them were involved in such disputes that implied even personal consequences, becoming each other enemies. This led to decreasing the psychoanalysis authority and influence among contemporary cultural circles. The most important and serious accusation brought to psychoanalysis was that of quackery, as its accusers came with an almost unbeatable proof: a character was seeing different psychoanalysts who offered various explanations and different analyzes for the same mental acts. The psychoanalysts in turn replied that the person had been actually changed, and the psychoanalysis had had an actual effect on that person, and the others ones actually would have been analyzed another mind. But neither the subsequent analysis, with the psychoanalysts that were doing isolated analysis for audio or video recorded material, did not led to the same results. But the dilemma precisely rests within the unicausal preconception.

The religious rough mentality survival inside the psychoanalysis field leads to not acceptance a multiple meanings analysis. Each combatant psychoanalyst had seen only one explanation, gave it a universal validity, and rejected other explanations coming from the other colleagues. But any mental act is a result of several impulses meeting and negotiating. So it has many causes and, therefore, it also has several meanings which may even be contradictory to each other. If a psychoanalyst does see only one side of the contradiction, and another one sees the other, that does not mean that the explanations are wrong on the basis that they are contradictory or different. Simply, the one who reproach such thing to psychoanalysis has both a robotics vision about psychic and on a classical vision over science. The modern epistemology has accepted as part of the general body of science both parties in an aporetic debate. The history of science experience had shown that such an aporia often ended with a solution resulted from a paradoxical reconciliation between the conflicting elements dilemma. So, even if they seemed exclusive, each of these contradictions had been proven their further clarified truth value.

It has been often thought that psychoanalytic interpretation is more an art than a science. Taking into account the epistemological safety data extracted by the psychoanalyst from the client during the analysis process (and not from their effects), then there is no scientific safety. The last word in scientific verification of such data would be simply unimaginable high resolution microscope for the mental associations and representations. For today's technology, this is Science Fiction. Of course, we also must not fall into the other extreme of accepting any interpretation as valid. As in the art’s case, there is a risk of not discerning between the valuable from the worthless. But the psychoanalyst product value (psychical act explanation and description) is given by its authority and experience (success). The different explanations can align after their importance in a pyramidal top, as the causal tree itself. Although the validity and the explanations importance top will not be exactly established in the next period, yet they exist since it has results. And the society needs psychoanalysis, especially in primary education, today more than ever. Its theoretical authority restoring and its Cartesian preconceptions elimination concerning the scientific authority is the first step to this reinvention.

Gabriel Baldovin

Conferinta de psihanaliza de la Universitatea Hyperion

Conferinta de psihanaliza de la Universitatea Hyperion

psihanaliza Baldovin   08:44

Articol publicat initial pe celalalt blog.










Am fost la conferinta de la Hyperion dar am prins doar ultimele 2 expuneri. Cea a lui Cristian Burcos despre moarea universului si cealalta a Ioanei Marculescu numita Istoria muzicii clasice vazuta ca evolutie a unui eu .
In primul caz problemele au fost strict filosofice mai mult asa ca nu o comentez. Cealalta a incercat sa faca o paralela intre Istoria Muzicii si evolutia psihica a omului, in special cu evolutia stadiala infantila. In primul rand pentru mine Stadiile de Evolutie Libidinala infantila teoretizate de Freud sunt neesentiale pentru particularitatile psihicului. Apoi incercarea de a gasi corespondenta evolutiei istoriei muzicii cu evolutia psihica este inoportuna. Eu am facut o astfel de analiza a evolutiei curentelor artistice din artele vizuale. Absolut toate elementele constitutive ale psihicului intra in TOATE curentele artistice. Diferentierea dintre ele este data de:

• evolutia materialelor,
• capacitatea de prezentare catre public,
• principiile metafizico-religioase ale publicului care selecteaza artistul
• educatia artistica a acestuia insusi fata de care artistul se razvrateste la un moment dat.

Toate acestea pot imprumuta elemente particulare, periferice ale psihismului sau. Ele nu pot fi explicate decat prin hazardul particularului si nu prin universalitatea stiintifica a nucleului Psihicului general propus de psihanaliza generala (aici aceste presupuse stadii). Psihanaliza ar putea explica un curent sau altul daca tine cont de aceste particularitati ale mediului social care pot influenta formarea estetica a artistului. Dar, fireste, in acest caz devine mai mult sociologie decat Psihanaliza.
Structura psihopatologica a artistului se poate manifesta in ele insa esenta lor nu este aceasta. De altfel curentele au avut exponenti extrem de diferiti sub raportul temperamental. Sa luam de exemplu explozivitatea lui Picasso si calmul lui Miro care au trecut la un moment dat prin suprarealism.

Gabriel Baldovin