Loading...

12 iulie 2008

Originea psihopatologiei. Cele patru stadii al represiunii sociale

Acest articol este inclus proiectul de arta teoretica


Să crezi în continuare că tulburarea psihică îşi are originea în prima copilărie înseamnă a elimina aproape total rolul mediului social în geneza sa. O astfel de poziţie aruncă etiologia psihopatologică într-un spaţiu obscur aflat la limita paranormalului şi destinului ceea ce se înscrie într-un soi de neocartezianism. Există patru niveluri de reprimare la adresa omului care îi încarcă psihopatologic sufletul. Primul este cel al jafului originar, primitiv făcut de comunităţile/triburile rivale. Uciderea rivalului urmat de furtul de bunuri posedate de acesta este specificul culturii represive primitive. Cel de-al doilea stadiu este cel al eficienţei crescânde. În loc să îţi ucizi rivalul îl poţi transforma în sclav şi poate produce pentru tine mai mult decât cantitatea de bunuri furată odată cu uciderea lui.

Iniţial e suficientă armata pentru supravegherea sclavilor însă pentru eficientizarea lor maximă este nevoie şi de cultura clasică centrată în jurul religiei şi metafizicii.
Civilizaţia devine o mare şi gogonată minciună în stare să îl convingă pe sclav să îşi accepte resemnat starea. Promisiuni mincinoase ale unui rai pentru viaţa de apoi, povestiri stăruitore sau imagini trucate cu acest rai sunt parte ale acestei false culturi. Dintr-o dată apar reguli sociale devenite „legi fundamentale”, „imperative categorice” ale comportamentului moral cum ar fi acelea de genul „să nu furi!” sau „să nu ucizi!” care contrazic însele mecanismele cele mai intime ale construirii civilizaţiei clasice. Societatea clasică vinde aceste gogoşi monumentale ale civilizaţiei superioare pentru a-i pretinde sclavului să fie furat sistematic de către senior şi ucis dacă refuză să mai fie productiv. Iată cum două lucruri esenţialmente identice devin două lucruri absolut diferite odată trecute pe sub tutela legislaţiei, a justitiei! Societatea clasică nu fură ci îşi ridică drepturile de la sclavi. Ea nu ucide ci condamnă la moarte. Iată cum semnătura regelui, seniorului, tutorelui, preotului pe o bucată de hârtie poate transforma o ucidere într-un act de dreptate. Cultura şi civilizaţia clasică este cu adevărat fabuloasă!

Ameninţarea armată rămâne condiţia unei astfel de colonialism cultural originar. Funcţionarea ei se face după principiul simplu: „accepţi minciuna şi crezi în ea sau te catalogăm drept vrăjitor şi te ardem pe rug”. Odată cu acest stadiu omul devine un fel de robot forţat să accepte orice găluşcă culturală care trece prin cap autorităţilor politice/religioase/artistice în scopul unei artificiale echilibrări sociale.

Pierderea umanităţii odată cu starea de sclav se regăseşte în supraexcitarea libidinală prin care specia prădată încearcă să supravieţuiască în faţa ameninţărilor; creşterea numărului de urmaşi asigură o contrabalansare naturală faţă de teroarea vânătorii sistematice ce ameninţă specia cu dispariţia.

Reprimarea libidoului este cel de-al treilea stadiu cultural al dezumanizării. Şi aici nu este vorba de simple reprimări naturale ale libidoului cum ar fi refuzul eventualului partener sau răzbunarea perechii sale care implică amânarea satisfacerii. Aici este vorba despre o anatemizare în bloc a activităţii sexuale şi la supraevaluarea culturală a abstinenţei sau atrofierii sexuale. Un astfel de exemplu dat maselor este în măsură să le întunece cu adevărat mintea şi să creeze acea fantasmagorie culturală clasică care se regăseşte ulterior în simptomele nevrotice. Un sclav nevrotic este un sclav foarte uşor de manipulat şi exploatat.

O astfel de normă culturală este posibil să pornească de la constatări seculare şi norme specifice de igienă însă în final sfârşeşte prin a îngloba în sine aceeaşi tendinţă a culturii represive de a subjuga sclavul şi de a-l ţine în întuneric. Un individ care nu îşi înfrânează libidoul, un Casanova al epocii clasice originare este un om curajos în stare să îşi rişte viaţa pentru a obţine ce îşi doreşte. Un astfel de om nu poate fi un sclav bun iar educaţia trebuie să îl piseze încă din fragedă pruncie spre a-l intimida şi nevrotiza prin reprimări culturale.

Costumul femeii clasice superioare făcut din materiale care imită vegetaţia este menit parcă să ateste virginitatea lor princiară şi faptul că cumva se nasc prin seminţe ca plantele dacă nu cumva chiar că D-zeu le-a creat direct. În orice caz costumul feminin clasic arată că clasele superioare au o altfel de sexualitate decât cea a prostimii după cum specia stăpânilor ar fi cu totul alta decât cea a sclavilor. Pretenţia de a fi ontologic deasupra animalului şi sclavului deopotrivă şi de a avea un comportament „manierat” excesiv de preţios şi predispus la a se afla la antipodul celui al sclavului este menită de asemenea să implice o mentalitate nevroticistă a represiunii libidinale cu rezultate dezvăluite în amănunt de psihanaliza tradiţională.

Principalul sens al celebrei „Credo quia absurdum est" (Cred ceea ce este absurd) este următorul: munceşte tu fraier’e pentru mine, eu vin să îţi ridic graţios o parte din produsele tale iar tu te vei simţi în al nouălea cer pentru că ai şansa să te parazitez eu. Cum să nu crezi că există rai de dincolo de viaţă pentru cei ce ascultă de poruncile stăpânului şi nu se revoltă dacă o astfel de idee îţi ţine sclavii în ogradă şi bunăstarea ta creşte? E normal să crezi că există o divinitate căreia omul trebuie să îi aducă jertfe sau că Dumnezeu poate fi şi om sau că omul poate ajunge la dumnezeire dacă tu te identifici cultural cu divinitatea şi astfel sclavul se închină la tine şi acceptă să îi subtilizezi munca. E normal să accepţi că cineva se poate altfel decât prin unirea sexuală a părinţilor (într-o comunitate aproape primitivă) în momentul în care pleci de la premiza că unii fac parte din specia stăpânilor fundamental diferită de specia inferioară a sclavilor.

Ascensiunile economice spectaculoase specifice secolului al 19-lea au adus cu ele ridicarea la un stil de viaţă aristocratoid a mentalităţii represate cultural a sclavilor/ oamenilor de rând. O astfel de ascensiune socială s-a datorat exploziei industriale şi apariţiei burgheziei. Această clasă socială a devenit automat una nevrotică fiind incapabilă să se despartă de vechile represiuni culturale întipărite ereditar în mentalitatea lor. Libertatea politică şi economică datorată acumulărilor de averi s-a lovit de aceste scurtcircuitări ale mentalităţii modeste moştenite. Psihanaliza clasică s-a dezvoltat în interiorul unei astfel de realităţi sociale. Odată cu emanciparea sexuală a anilor 1960 (după ce psihanalza devenise principalul protagonist al unei astfel de mutaţii culturale) nevrozele au început să dispară cedând astfel locul depresiilor. Membrana sexualistă a vechilor deformaţii culturale ale mentalităţi clasice a fost extirpată odată cu experienţa psihanalizei clasice însă au rămas vechile rădăcini ale culturii clasice înfipte profund în mentalitatea sclavului. Exerciţiile de deermetizare hermeneutică a libidoului făcute de psihanaliza clasică se situează doar în zona mediană a psihicului: complexul Oedip, tendinţele excentrice ale libidoului reprimat şi anaclizat în comprtamente sociale respectabile aşa cum le-a descris psihanaliza clasică sunt doar zgâmăiri superficiale în zona mediană a psihicului omenesc. „Omul cu şobolani” se prezintă cu o nevroză obsesională, Freud îi este terapeut şi rezolvă acest nivel psihopatologic libidinal prin celebra metodă. După ani şi ani „omul cu şobolani” va avea un comportament paranoid în toată regula semn că odată cu rezolvarea nevrozei baza ei a rămas aproape intactă. Psihanaliza clasică a reuşit doar să taie „răul” de la coroană mai bine sau mai rău după cum s-a priceput. Psihanaliza clasică este depăşită în cazul „omul cu şobolani” 2. Încercările de rezolvare a unor astfel de simptome paranoide nu se soldează cu acelaşi succes ca şi cel din cazul simptomelor nevrotice. De aici încolo vorbeşte ereditatea profundă cu origine în afara psihopatologiei comportamentului sexual excentric pe care Freud l-a luat ca bază universală pentru tulburările psihice. Sexul „descoperit” de Freud e deja o banalitate pentru explicaţia tulburărilor psihice şi chiar pentru dimensiunea culturală (la nivel de receptare comunitară) a psihanalizei însăşi. Aş spune chiar că concepţia sexualităţii ca etiologie primară a psihopatologiei umane este o diversiune prin care cultura modernă a ascuns adevăratele cauze de urechile noilor sclavi şi să conducă la scăderea eficienţei lor... Freud a căzut pradă ei cu toată ambiţia sa de a se detaşa de prejudecăţi chiar cu preţul exagerării poziţiei opusă prejudecăţilor timpului său. „Inconştientul” i-a luat-o şi lui pe dinainte preferând să vadă sexualitate refulată în acuzele de persecuţie ale paranoicului în loc să facă invers, anume să le vadă pe acestea în explozia nevroticistă a sexualităţii. Dar Freud nu a avut depresii pe mână ci nevroze. Între timp nevrozele au cam dispărut în civilizaţia occidentală şi cu ele şi „secretele” dezvăluite de psihanaliza clasică. Depresiile le-au luat locul şi psihanaliza trebuie să sape dincolo de sexualitate.

Adevăratul coşmar, adevăratele monstruozităţi depozitate în fiinţa umană de sutele de ani de „civilizaţie” abia de acum încolo sunt de văzut. Abia de acum încolo se vede cinismul vopsit în maniere elegante, apoteoza susţinută de un sistem social principial mafiot şi sfinţenia decretată cu focul şi sabia. Civilizaţia occidentală a scăpat de nevrozele superficiale date de al treilea grad de represiune culturală însă dincolo de ele apar depresiile specifice celui de-al patrulea astfel de grad. Depresiile contemporane cu originea în această minciună globală sunt gata să cuprindă cultura occidentală contemporană şi să o macine din interior.

Ingineriile publicitare şi financiare ale marilor corporaţii urmează la scară contemporană marile gogoşi ale marii culturii clasice. O cultură bazată pe minciună, înşelătorie, pe ascunderea realităţilor şi pe manipulare învelită în scepticism religios, ştiinţific şi moral a luat locul rigidităţii metafizice şi religioase ale culturii clasice. Minciunile mai mici au luat locul unora mai gogonate. Pentru autorităţi asta înseamnă libertatea absolută cu care prostesc masele să le joace în strună.

Postmodernismul, cu întoarcerea lui jucăuş-ipocrită faţă tradiţie ignorând struţeşte realităţile sociale concrete reprezintă cel mai nou tip de mercenariat cultural, de prostituare a artistului faţă de interesele seniorului/autorităţilor. Minciuna cu zâmbetul pe buze, empatia învelită în spirit distant şi amuzamentul impasibil la nevoile semenilor au devenit părţi ale unei morale cinice care se şochează ipocrit atunci când turnurile gemene sunt doborâte în atacuri sinucigaşe.
Se plătesc bani grei pentru a menţine tradiţia în viaţă şi pentru a face ca neamul de sclavi să rămână sclavi. Hollywood-ul este substanţial subvenţionat de către stat pentru a produce spectacol în care să se strecoare discret idei favorabile colonialismului cultural american sau să contrazică teoriile conspiraţioniste care fac negocierile economice mondiale ale SUA mult mai dificile. Postmodernismul este tot un fel de astfel de găluşcă aruncată pe piaţă menită să facă uitate zbaterile politice „utopice” ale culturii nesubvenţionate ale începutului de secol al XX-lea.

În momentul în care poţi fi amendat sau chiar trimis la închisoare pentru că vezi teroriştii tot ca pe nişte oameni şi încerci să explici uman actele lor criminale înseamnă că sistemul în frunte cu G. W. Bush te obligă să accepţi că aceste acte teroriste vin cumva de la diavol. Iată cum „necredinţa” în zei poate deveni subiect de blam şi pedeapsă la fel cum se întâmpla în trecut.







Post Comment

0 comentarii:

Postati un comentariu

Nume

E-mail *

Mesaj *

If you want to receive the entries that I write

insert your e-mail address here and then push the button bellow:

Delivered by FeedBurner

Facebook