2.5.4.6. Descrierea celei mai mari dezinformări factuale din istorie: tragedia de la Pearl Harbor din decembrie 1941

2.5.4.6. Descrierea celei mai mari dezinformări factuale din istorie: tragedia de la Pearl Harbor din decembrie 1941

sociologie Baldovin   10:09

Manifestul societăţii automatiste  

2.5.4.6. Descrierea celei mai mari dezinformări factuale din istorie; tragedia de la Pearl Harbor din decembrie 1941

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

Cea mai mare dezinformare din istorie, ca proces de manipulare este aşanumita abolire a sclaviei. Am arătat în capitolul anterior faptul că ea doar s-a modificat conform cu cerinţele epocii industriale . Diferenţele dintre sclavul clasic şi muncitorul industrial sînt mult mai mici decât asemănările . Dar acest proces este unul de lungă durată şi vizează o întreagă ideologie socială. În acest subcapitol voi descrie cea mai mare dezinformare din istorie a unui eveniment istoric cu durată relativ scurtă. Acest eveniment este atacul de la Pearl Harbor din data de 7 decembrie 1941, care a durat aproximativ 2 ore. La acesta poate fi adăugat şi fratele său geamăn dar mai puţin celebru, atacul asupra bazei americane de la Clark Field, Filipine. Am abordat tema Pearl Harbor şi a Celui De-al Doilea Război Mondial la un nivel mediu de detaliu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . În acest subcapitol voi intra într-un nivel superior de detaliu. Voi arăta cu date istorice despre cum spionajul civil a schimbat radical percepţia generală a unui eveniment istoric, prin mecanisme generale de manipulare şi falsificare efectivă a istoriei. Dar, pentru început, voi descrie crăpăturile uriaşe din ideologia oficială privind acest eveniment.

2.5.4.6.1. 4 indicii care denotă că atacul de la Pearl Harbor a fost cunoscut în prealabil de factorii de decizie din SUA

Atacul de la Pearl Harbor este probabil cel mai notoriu eveniment al celui de-al doilea război mondial, şi pe bună dreptate. Acesta a fost trăit pe viu de cei 2000 de supravieţuitori ai acestei tragedii, dintre care aproximativ 700 de răniţi. Mulţi au pierdut fraţi acolo, alţii au pierdut prieteni. Am să descriu în următoarele secţiuni modul în care ei au fost sacrificaţi pentru a doua oară, în perioada de după război, printr-un mecanism odios de cenzură şi persecuţii. Cert este că acest eveniment în particular, şi al doilea război mondial în general, au ajuns la peste 80 de ani de la întâmplare să fie sintetizate de ideologia oficială pentru omul simplu în câteva fraze înşelătoare. Ele conţin ceva adevăr, dar în general comunică o minciună. Despre Pearl Harbor ni se spune cum că japonezii ar fi fost nişte piraţi care au atacat pe la spate SUA, fără declaraţie prealabilă de război. „Noroc” cu războiul, care ar fi transformat Japonia dintr-o ţară de „barbari” într-o ţară civilizată, cu oameni oneşti, respectabili şi calzi, aşa cum îi ştim astăzi (sic!) …

Pentru a înţelege dimensiunea dezinformării făcute de spionajul civil timp de 80 de ani faţă de acest eveniment am să mă opresc la patru indicii edificatoare despre izbucnirea războiului din Pacific în particular şi a celui de-al doilea război mondial, în general.

Primul indiciu al minciunii oficiale faţă de acest eveniment, deja amintit mai sus, a fost atât de similar cu atacul de la Pearl Harbor încât se mai numeşte şi Pearl Harbor 2. La 9 ore distanţă de la atacul din Hawaii, a avut loc al doilea atac japonez făcut aproape la indigo cu primul, dar de data asta în Filipine, asupra bazei americane de la Clark Field. Militarii de rând auziseră deja de atacul de la Pearl Harbor şi se aşteptau ca un atac să aibă loc şi la baza lor. Cu toate acestea comandantul Forţelor Americane din Orientul Îndepărtat (inclusiv a bazei de la Clark Field), celebrul general Douglas Macarthur, s-a opus luării unei măsuri defensive şi ofensive, cerându-le subalternilor să aştepte.

La pagina 133 din ediţia din 2001 a cărţii sale, „Reminiscences” (Naval Institute Press), Macarthur a spus că a primit un telefon de la Washington la ora 3.40 dimineaţa care îl anunţa despre atacul de la Pearl Harbor. Dar că în mod bizar ar fi rămas cu impresia că japonezii fuseseră nimiciţi la Pearl Harbor, de parcă ei fuseseră atacaţi, nu invers. O astfel impresie a fost folosită ca justificare pentru faptul că n-a luat nicio măsură de contracarare a unui astfel de potenţial atac japonez, care era iminent în contextul existenţei celui din Hawaii. Astfel de justificări sînt asemenea poveştilor despre barză spuse copiilor, precum vom vedea mai jos repetate şi în cazul celelaltor indicii despre mistificarea acestui eveniment. Faptul că japonezii ar fi fost învinşi la Pearl Harbor nu i-ar fi învins automat şi la Clark Field, dacă nu pregăteşti de baza de răspuns şi nu le permiţi celor din subordine să se apere.

La ora 9.30 dimineaţa radarul local l-a anunţat pe Macarthur despre formaţiunea de avioane japoneze care venea să bombardeze Clark Field dinspre baza japoneză din Taiwan (numit atunci Formosa). Încă era timp pentru reacţie. Dar, în 3 ore de atunci şi până când atacul japonez a început (în jurul orei 12:35) generalul Macarthur a împiedicat sistematic organizarea unei minime defensive aeriene a bazei. Se puteau trimite avioane spre a ataca pe japonezi la Taiwan sau pregăti pe cele de la sol pentru un posibil atac. Dar, nu doar că el nu s-a deranjat să acţioneze, ci a evitat cu obstinaţie contactul cu subordonaţii care auziseră la radio despre atacul din Hawaii, şi voiau ei înşişi să acţioneze pentru propria protecţie. Cele mai multe avioane au fost lăsate la sol, iar cele care decolaseră au plecat fără muniţie, în aşa fel încât nu au putut ataca. De aceea doar 8 avioane japoneze au fost doborâte în cursul a 2 ore de atac.

La pagina 134 din cartea sa citată mai sus el spune că avioanele nu s-ar fi putut ridica timp de 3 ore şi nu au putut lupta cu cele japoneze din cauza faptului că ar fi fost prea încărcate şi grele. Iată altă poveste de adormit copiii! Cele mai grele avioane urcau la aproximativ 8 000 de metri între 35 minute (B-17) şi 45 minute (B-25). Voi reveni cu detalii în următoarea secţiune despre această temă. Celelalte avioane cu capacităţi similare trebuie să se fi încadrat în timpi similari. În 3 ore toate se puteau ridica de la sol, gata de acţiune. Pe lângă asta, nu era nevoie să ajungă atât de sus pentru apărarea bazei. Altitudinea ridicată era utilă doar pentru atac, spre a evita contraatacul din partea artileriei antiaeriene inamice, care nu le putea ajunge la asemenea altitudine. Apoi de ce ar fi fost toate încărcate la fel? De ce unele n-au fost încărcate mai puţin, mai ales că era şi o presiune de timp?

Generalul Douglas Macarthur este unul dintre cele mai ridicate în slăvi figuri ale celui de-al doilea război mondial. Victoriile lui în război l-au adus personaj de afiş propagandistic, după cum vedem în cel de mai jos. Capacitatea lui strategică a fost una excepţională. De asemenea, aroganţa şi cinismul său tipic, confundat în bună măsură cu eroismul, exclude posibilitatea unei posibile empatii faţă de inamic. El a fost primul care a rostit celebra replică „Mă voi întoarce!” (literal „I shall return”) la retragerea din Filipine, înainte de a fi rostită de Arnold în „Terminator” în anii 1990, diferită ca terminologie dar la fel ca mesaj (literal „I’ll be back” - „Voi reveni”) . Macarthur putea foarte bine interpreta acest rol, dacă filmul se făcea în anii 1940. Spre deosebire de Arnold, el chiar s-a întors şi a făcut prăpăd printre japonezi, când armata pe care o conducea a recucerit Filipinele. În 1923, pe când era Șef al Statului Major al Armatei Statelor Unite, a dispersat la Washington protestul veteranilor din primul război mondial, care cereau un bonus promis spre a trece mai uşor prin criza economică din 1929, speriindu-i cu tancurile armatei. Se poate spune că, astfel, şi-a ameninţat cu moartea foştii colegi. Credeţi că ar fi putut fi atât de imbecil încât să nu ia cele mai elementare decizii pentru apărarea bazei, dacă nu era ordin de mai sus să se prefacă idiot şi să se comporte mai curând ca un inamic?

Dacă primul indiciu minciunii oficiale despre Pearl Harbor se referă la un alt loc decât acesta, următoarele se referă exclusiv la el. Al doilea indiciu constă în depistarea şi scufundarea unui submarin japonez spionând în zonă în jurul orei 6:30 (după alte surse ar fi fost 6.40), cu o oră şi 25 minute înainte de atacul japonez (după alte surse acesta ar fi început la 7.50, iar în altele l-am văzut dat chiar la 8 fix). Atacul a fost ordonat de locotenentul navei Ward, William Woodward Outerbridge. Acest submarin a fost regăsit în august 2002 la o adâncime de 400 m, după cum vedem în imaginea de mai jos. (La 8. 30 a urmat un altul, scufundat de altă navă americană.) Aici a început de fapt războiul din Pacific. Outerbridge ştia despre relaţiile ostile din ultimul an dintre SUA şi Japonia şi a acţionat ca atare. El a raportat incidentul la ora 6:35 (în filmul „Tora Tora Tora” ora este 6.55). Nu se ştie cine a primit raportarea, dar nimeni nu a alertat baza şi nimeni nu a fost tras la răspundere pentru asta. Cineva a scurt-circuitat alertarea, conform cu starea generală de ameninţare a războiului care plutea în aer. Dacă n-ar fi fost un ordin expres dat spre a nu fi alertată baza, cel care a primit această alertă nu doar că era cunoscut, dar şi pedepsit pentru faptul că nu a trimis-o mai departe. Altfel, evenimentul a fost şi el muşamalizat precum s-a încercat şi cu următorul indiciu.

O a doua scurt-circuitare a alertării bazei de la Pearl Harbor (altă coincidenţă!!!) constituie al treilea indiciu asupra anticipării şi tăinuirii atacului dinspre pilonii administrativi ai SUA. Radarul de la Opana din insula Oahu al arhipeleagului Hawaii (în care este situat Pearl Harbor), a interceptat avioanele japoneze venind spre Pearl Harbor cu aproximativ o oră înainte de atac. Operatorii Joseph Lockard și George Elliott erau în tură de 4/8 la această staţie în acea dimineaţă de 7 decembrie 1941. Ei au văzut în osciloscopul radarului uriaşa formaţiune de avioane japoneze venind dinspre Japonia. Ele fuseseră transportate de portavioane până undeva la 136 de mile, conform declaraţiei de după război a lui Elliott , cam când începea radarul să le detecteze. De aici ele au decolat, pentru a scurta maxim durata în care puteau fi reperate.

Cei doi au transmis informaţia despre acele avioane spre locotenentul (ajuns locotenent colonel ulterior într-un timp record) Kermit Tyler. Dar, în mod bizar faţă de starea generală a bazei şi a personalului militar în general, acesta le-ar fi spus celor doi să nu se impacienteze, pentru că acele avioane ar fi fost americane, respectiv B-17-uri. Tyler a susţinut această naraţiune a avioanelor B-17 într-un interviu dat în 2006 şi apoi în altul dat în jur de 2008, cu câţiva ani înainte de a muri .

Prin această „confuzie” Tyler a oprit la rândul lui alertarea bazei. Observăm similitudinile cu cele din cazul ignorării submarinului japonez scufundat la ora 6.30, şi cel al generalului Macarthur la Clark Field, care a blocat ridicarea avioanelor de la sol pentru a se apăra de atacul japonez, 9 ore mai târziu faţă de cel din Hawaii. Putem de aici intui că la celălalt cap al comunicării cu Outerbridge era tot un fel de Kermit Tyler/ Macarthur. Nefiind alertată baza de la Pearl Harbor, primul val al atacului japonez a făcut mult mai mari victime şi distrugeri materiale decât cel de-al doilea, când personalul militar deja se repliase în apărarea sa.

De fapt această poveste cu aşteptarea onor avioane B-17 este una falsă, menită să acopere această prezumtivă naivitate a lui Tyler de a nu alerta baza. Ea a fost creată de FBI în anii ce au urmat atacului (iar după 1947 şi de CIA) spre a justifica această pasivitate a lui Tyler în faţa celor 2000 de supravieţuitori ai atacului care cereau explicaţii superiorilor pentru lipsa de reacţie în sensul în care fuseseră antrenaţi. Pe parcursul următoarei secţiuni voi demantela în detaliu şi această minciună a avioanelor B-17. Probabil că şi poveştile de adormit copiii scrise de Macarthur în cartea sus-menţionată au fost coapte tot de FBI.

Al 4-lea indiciu semnificativ al atacului din 7 decembrie 1941 este faptul că flota navală americană de la baza din San Diego, California ( aflată pe coasta vestică a SUA) a fost mutată în mai 1940 la Pearl Harbor. Comandantul bazei de atunci, amiralul James O. Richardson, a protestat vehement faţă de această mutare, invocând tocmai riscul ca flota din Pacific să fie expusă şi anihilată de un potenţial atac japonez, în contextul tensiunilor dintre cele două ţări din acea perioadă. O astfel de idee nu era cine ştie ce mare exerciţiu de deducţie, ci o precauţie elementară, după cum au şi demonstrat evenimentele ulterioare. Dar, în loc să fie promovat pentru circumspecţia şi abilitatea sa de a prevedea un potenţial dezastru (semnul distinctiv al inteligenţei), Richardson a fost destituit din funcţie şi înlocuit la comanda bazei cu amiralul Husband Edward Kimmel.

O să revin şi la această temă în următoarele secţiuni. Deocamdată mă limitez să subliniez modul absolut bizar în care Richardson a fost destituit din funcţie pentru că şi-a făcut treaba, în raport cu Tyler care a fost promovat într-un timp record în funcţie (a ajuns locotenent colonel în mai puţin de un an), deşi făcuse o „eroare” gravă, care a dus la creşterea numărului de victime ale atacului japonez. Pe de altă parte amiralul Richardson a fost destituit deşi , dacă era ascultat de factorii de decizie sau lăsat în funcţie, putea reduce mult amploarea dezastrului. În acest caz capitalismul şi-a pierdut orice fel de urmă de meritocraţie, imbecilii fiind recompensaţi iar cei cu judecată dreaptă eliminaţi. Pare că sistemul s-ar fi întors cu susul în jos, recompensându-i pe incompetenţi şi schimbându-i din funcţie pe cei competenţi. Capitalismul face şi el aşa ceva, precum toate sistemele politice de până acum au făcut-o. Însă el este cel mai meritocrat sistem politic dintre toate, geniile în ştiinţă, tehnologie sau artă fiind timpuriu găsite şi recompensate. Însă faţă de acea zi de 7/8 decembrie din Pacific, acest sistem pare că s-a comportat într-un mod feudal cu cei implicaţi în acele evenimente.

Există multe mărturii ale unor înalţi oficiali implicaţi în cel de-al doilea război mondial care lasă să se întrevadă faptul că războiul cu Japonia era iminent. La pagina 129 din cartea sus menţionată, „Reminiscences”, comandantul bazei Clark Field din Filipine, generalul Douglas Macarthur, spune că:

„Ordinele mele de la Washington erau să nu inițiez ostilități împotriva japonezilor sub nicio circumstanță.”

Se poate deduce de aici faptul că Washingtonul aştepta un atac japonez dar nu doar că nu a acţionat, dar a şi tras sforile pentru ca oamenii din teren să nu se poată apăra. Pe lângă aceste 4 indicii mai există încă 3, pe care le voi detalia într-o secţiune ulterioară . Ele sînt ordinul de stopare a patrulării regulate a avioanelor de vânătoare din jurul insulei Oahu, ordinul de oprire a aparatelor radar la ora 7 dimineaţa şi ordinul de stopare a tuturor staţiilor radar de pe insulă. Mai mult decât atât, voi arăta indicii chiar şi de despre auto-sabotaj asupra flotei navale americane începând cu 1940 până la finalul lui 1941 .

Cum e posibil aşa ceva? Am oferit un răspuns la această întrebare în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” precum şi în „Sadismul în politica internaţională” . O explicaţie raţională pentru aceste bizarerii este faptul că pilonii decizionali au ştiut de iminenţa acestor atacuri dar au evitat pe cât posibil alertarea celor două baze, pentru că sistemul capitalist este dependent de război. După cum am arătat în cele două documentare linkate mai sus, războaiele aduc nenorocire celor săraci şi profit şi mai mare pentru cei bogaţi. În acest subcapitol voi aduce noi argumente şi detalii în favoarea celor spuse acolo.

Marea majoritate a celor care află de aceste indicii încep să aibă dubii că varianta oficială despre Pearl Harbor ar fi şi cea adevărată. În special al doilea „atac surpriză” de la Clark Field este cel mai puţin credibil că ar fi putut fi la fel de „surpriză” precum cel de la Pearl Harbor. Această similitudine diminuează mult posibilitatea ca şi acesta să fi fost tot un atac surpriză, a doua oară. Ştiu, capitalismul se bazează mult pe memoria scurtă a supuşilor, dar între cele două atacuri nu e timp de uitare. Surpriza îşi pierde din putere dacă e repetată…

Sistemul dezinformaţional s-a concentrat pe credibilizarea indiciului numărul 3, cel cu avioanele B-17 şi vom vedea în următoarea secţiune cum. Restul de bizarerii au fost discret scoase din istoria predată marelui public până la cenzură clasică . Nici cea cu radarul n-a fost tocmai lăsat să ajungă la marele public pentru a nu alimenta speculaţiile dizidenţilor. Dar celelalte 3 au fost cenzurate într-un mod specific capitalismului, tocmai pentru că, fiind împreună, scad credibilitatea lanţului dezinformaţional creat în jurul avioanelor B-17 din al treilea indiciu. Noroc cu apariţia internetului, când astfel de date au scăpat în spaţiul public şi cu greu mai pot fi controlate pentru cine are timp şi răbdare spre a le cerceta.

De aceea aceste evenimente nu sînt prezentate niciodată împreună în materialele ce susţin varianta oficială. În unele materiale există ambele teme cu radarul de la Opana şi submarinul japonez scufundat, dar separate printr-un noian de detalii, care îl determină pe omul obişnuit să nu facă legătura între ele şi să observe coincidenţa. La minutul 84 din filmul „Pearl Harbor” (2001) se prezintă foarte sumar povestea radarului şi submarinului. Momentul e strategic ales, chiar înainte de atacul propriuzis, cel mai spectaculos din tot filmul, plin de efecte speciale şi scene lacrimogene. Acestea sînt special puse acolo ca să împiedice întrebările despre cum e posibil o coincidenţă aşa de mare. Un alte exemplu este filmul „TORA TORA TORA” (1970) unde submarinul japonez scufundat este prezentat la minutul 86 iar radarul de la Opana la 93, şi acestea izolate dezinformaţional de numeroase detalii şi urmate de spectaculozitatea exploziilor care le iau faţa celorlalte şi rămân în mintea spectatorului comun. Voi scrie o secţiune special dedicată acestor dezinformări prin mijloacele culturii de masă.

Din această cauză, povestea submarinului japonez scufundat, a atacului de la Clark Field, a radarului de la Opana şi a mutării flotei de la San Diego la Pearl Harbor au fost scoase din istorie prin haos informaţional în jurul atacului propriuzis, spre a nu da de gândit majorităţii. Rezultatul este că opinia publică nu le cunoaşte. În aceeaşi situaţie se află o bună parte dintre profesorii de istorie. Ele au fost şi încă sînt cunoscute de o minoritate de „specialişti” şi supravieţuitori care în ultimii ani s-au tot împuţinat datorită bătrâneţii. „Specialiştii” sunt de multe ori aleşi pe sprânceană, cu rol de avocaţi ai minciunii oficiale. Unul dintre produsele lor dezinformaţionale este această minciună cu avioanele B-17 menţionată mai sus, menită să cârpească pasivitatea lui Kermit Tyler faţă de raportul operatorilor radar de la Opana. În următoarea secţiune voi demantela în detaliu această minciună.

Gabriel Baldovin

Manifestul societăţii automatiste

Manifestul societăţii automatiste

sociologie Baldovin   02:59

English version soon

În 2015 am început o serie de articole pe tema sclavagismului , cu modificările sale contemporane. Până la urmă mi-am dat seama că această serie va deveni o carte, la fel ca şi precedenta, „Să desadizăm lumea!” , care a pornit tot de la o serie de articole pe tema feminismului şi a abuzurilor/crimelor dintre sexe, în special de la cel bărbătesc pentru cel femeiesc.

Aceasta urmează unui efort de 14 ani de intense şi chinuitoare căutări pentru un model social mai bun. Atunci propuneam eliminarea politicienilor şi democraţia directă. Între timp mi-am dat seama că în civilizaţia occidentală politicienii sunt deja eliminaţi de pe la sfârşitul secolului al 19-lea, când marile dinastii de industriaşi şi bancheri i-au manipulat pentru a adopta politici favorabile lor. Dictaturile clasice şi primatul politicienilor mai există în ţările lumii a 3-a.

Astăzi instituţia electorală şi clasa politică au ajuns un mecanism de subminare politică a dizidenţilor . Când mă gândesc la ce a putut ajunge activistul civic american Bernie Sanders, absorbit şi ofilit în Partidul Democrat din SUA, îmi vine în minte domesticirea lupului pentru a fi transformat din fiară în javră docilă. Şi la noi s-a încercat ceva similar cu activistul de mediu Mihai Goţiu, cooptat de USR în Parlament şi vânat sistematic de camerele de luat vederi pentru a fi apoi denigrat de opinia publică, ce va fi uitat de lupta lui pentru salvarea Roşiei Montane .

Cei mai mulţi dintre politicieni sunt chemaţi în Parlament cu aceeaşi funcţie pe care aplaudacii o aveau în „Marea adunare Naţională”, pe timpul dictaturii comuniste. Spionajul civil local îi păpuşează prin instrumentele lor specifice să facă ce a decis CIA pentru o anumită zonă geografică. Avantajul acestei dictaturi a spionajului informaţional este acela că elimină posibilitatea alegerii unui dictator. Dar povestea asta e şi ea una inexactă, deoarece, aşa cum am arătat la minutul 29 din documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” , Hitler nu a câştigat majoritatea, ci a fost sprijinit să ajungă acolo. Dictatorii nu sunt aleşi ci se impun prin forţă. Unii dictatori au fost şi aleşi, în special în ţările din lumea a 3-a, unde populaţia nu are experienţă cu democraţia. Doar în ţările nordice, unde sistemele sociale sunt mai echitabile, o democraţie directă poate funcţiona nealterat. Apoi, printr-o campanie intensă de manipulare, inclusiv votul direct de proiecte poate fi viciat.

Astfel că la un moment dat, am ajung să găsesc scuze pentru actuala mascaradă democratică , în sensul că evită dictatura clasică şi se adaptează pe furia populară, generatoare de conflicte sociale majore, încercând să o evite pe cât posibil. Mulţi dizidenţi politici şi activişti civici precum Bernie Sanders ajung să renunţe în a mai lupta pentru o lume mai bună, văzând că nu se poate mai bună. La noi în România fostul politician Crin Antonescu a declarat într-un interviu că s-a retras din politică exact pentru acest motiv.

Totuşi, o asemenea perspectivă este una terifiantă, pentru că societatea actuală este o fraudă cum n-a mai fost vreodată în istorie. Pe lângă criminalitatea moştenită de la modelele sociale anterioare, democraţia actuală e încurajată în a comite crime mai mari decât cele din trecut printr-un aparat hidos de dezinformare care îi şterge urmele. Minciuna şi manipularea sunt motorul democraţiei. Şi, dacă ar rămâne doar în zona profitului pe care le generează nu ar fi grav. Dar, din păcate, acestea sunt acompaniate de criminalitate şi războaie. Secolul 20 s-a numit secolul vitezei, dar pe măsură ce vitezele vor creşte, această caracterizare va părea puerilă. În schimb, eu sper ca el să rămână în istoria umanităţii ca secolul terorii, în raport cu restul de perioade istorice ce urmează să vină. Sper asta nu pentru că aşa îl caracterizez eu, ci pentru ca în viitor să nu mai fie catastrofe precum cele două războaie mondiale, Coreea Vietnam, Iugoslavia, Rwanda şi altele, specifice acestei perioade oribile.

Rezultatul pentru o lume mai bună a venit în mine precum adevărul descris de Descartes. Încă din 2008 am creat o etichetă pentru „baldovin opinius” care se cheamă „technology will set us free”, convins fiind că tehnologia este calea pentru eliberarea de sclavia modificată modern, cea mai stringentă problemă atât a societăţii clasice cât şi a celei contemporane. Tehnologia a fost unul dintre factorii pentru care sclavia clasică s-a transformat în cea salarială, modernă . Pe măsură ce tehnologia va evolua, multe dintre joburile umilitoare de astăzi, vor dispărea. Şi, odată cu acestea va dispărea însuşi aparatul de convingere a unei minorităţi dezavantajate să accepte aceste joburi.

Tehnologia are resursele de a mai atenua din această problemă prin eliminarea acelor joburi umilitoare, precum cele de gunoier sau agricultor, şi a celor periculoase, precum cele de constructor de clădiri sau tăietori de lemne. Cei care fac aceste joburi sunt puţini. Restul îşi dau seama că aceşti oameni sunt sub-privilegiaţi, dar cineva trebuie să le facă. Ei justifică inechitatea sclavagismului cam în acelaşi fel în care Aristotel justifica sclavia, respectiv prin sporirea „libertăţilor” celorlalţi. Ei acceptă însăşi starea lor de sclavie tocmai prin prisma „necesităţii” celorlalte. Dacă tehnologia ar înlocui aceste joburi rutinante şi dezumanizante, atunci o doză importantă de libertate s-ar infuza în întreaga umanitate.

Societatea automatistă este societatea viitorului unde roboţii vor face majoritatea muncilor, iar umanitatea se va concentra pe inovaţii tehnologice şi realizarea de noi roboţi pentru automatizare superioară. Oamenii nu o să-şi mai irosească potenţialul creator în activităţi plictisitoare şi repetitive precum cele agricole, comerciale sau financiar-bancare. Deocamdată tehnologia are o imagine proastă în percepţia publică, ambivalent cu interesul majorităţii de a poseda cele mai noi gadgeturi sau aparate. Pentru cei de la baza piramidei sociale, deocamdată tehnologia avenit cu şomaj şi marginalizare, locurile lor de muncă fiind înlocuite de roboţi. Filmele cu tema roboţilor care supun apoi umanitatea şi o parazitează au devenit block-bustere în toată lumea, precum seria Terminator sau Matrix.

Şi totuşi această temere este similară cu cea a zguduielii pasagerilor odată cu creşterea vitezei caleştilor devenite automobile. Strada asfaltată neted a înlocuit pe cea din piatră cubică, aşa că soluţia a venit concomitent cu evoluţia tehnologică. În acelaşi fel există posibilitatea de rezolvare a problemei şomajului şi marginalizării cu instrumente noi, specifice societăţii automatiste. În spaţiul public s-a lansat de ceva vreme ideea venitului minim garantat, pe care trebuie să îl acorde ţările civilizate oricărui cetăţean, indiferent dacă este angajat sau nu. Elon Musk e unul dintre susţinătorii acestei idei, deşi în ţările sărace nu prea are cum să fie pusă în practică. Pentru aşa ceva e nevoie de infrastructură industrială, cu roboţi care să producă bunurile pe care apoi statul să le dea cetăţenilor, aşa cum există în ţările bogate. Dacă nu există această infrastructură, atunci anumiţi cetăţeni ar trebui să le producă pentru ceilalţi, ceea ce întăreşte şi mai mult sclavagismul.

Societatea automatistă nu este o utopie, ci o realitate palpabilă care poate fi văzută şi astăzi. Ajutorul de şomaj practicat de peste o jumătate de secol în civilizaţia occidentală este o formă de venit minim garantat. Putem găsi semnele sale la însăşi masa caldă oferită gratis şomerilor în timpul crizei din 1929 şi mai de mai târziu. Sistemul de pensii funcţionează de câteva secole; şi el reprezintă o formă incipientă de venit minim garantat. Când astăzi un om este aruncat în stradă ca un gunoi pentru că nu-şi poate găsi de lucru, societatea pare că se întoarce câteva secole în urmă. În ciuda evoluţiei tehnologice a civilizaţiei, aşa ceva pare să fie o retrogradare arbitrară a unor oameni în trecutul întunecat. Personal am păţit-o pe pielea mea şi ştiu exact ce înseamnă. Nimeni nu trebuie să mai treacă prin aşa ceva. Această experienţă m-a dus înspre activismul civic în ultimii 15 ani.

Venitul minim garantat este un pas înainte spre civilizaţie, însă nu elimină total sclavia salarială. Totuşi ea este calea pentru aşa ceva într-un viitor ceva mai îndepărtat. Chiar şi în acest moment sclavia salarială se manifestă mai puţin între săraci şi mai mult între angajaţi; aceştia deja câştigă mult mai mult decât un venit minim garantat. Şi totuşi stresul şi sentimentul de alienare îi acompaniază în viaţa de zi cu zi. Ei ar putea oricând să se întoarcă spre un stil de viaţă mai puţin agitat, însă se află sub influenţa presei oficiale şi a anturajului care pun presiune pe ei să continue. Personal am trecut prin aşa ceva în perioada în care am lucrat ca graphic designer şi am putut observa aceste chingi nevăzute ale manipulării, prin care cineva este atras în ierarhia de comandă a sclaviei. Chiar dacă luciditatea mea de atunci era destul de apropiată de cea de azi, totuşi ea nu a fost de ajuns pentru a-mi salva timpul şi a ieşi din malaxorul capitalist al sclaviei.

Nu cred că în viitorul apropiat vom putea elimina propaganda sclavagistă, în sensul de a lăsa lumea să lucreze cât doreşte şi cum doreşte, aşa cum ar fi normal într-o societate cu adevărat liberă şi echitabilă. Putem însă crea o contraofensivă deconstructivistă a spectrului dezinformaţional din mass-media, în special asupra celui din divertisment, în aşa fel încât societatea să funcţioneze mai echitabil. Oricum, aşa ceva poate fi oricând contracarat cu campanii media şi mai puternice. Dar măcar putem elimina această oribilă practică a ameninţării cu aruncatul în stradă şi a excluziunii sociale, aşa cum am păţit-o eu.

Stratificarea socială trebuie făcută prin evaluări corecte a rezultatului fiecăruia în a contribui la viaţa publică, nu pe experienţa familială de a căpuşi societatea, aşa cum au făcut şi încă fac dinastiile Rockefeller şi Rothschild. Toate aceste joburi umilitoare, degradante şi dezumanizante pot fi făcute cu ajutorul roboţilor sau a maşinilor, însă nu există voinţă politică de a investi în această tehnologie. Spionajul civil pune frână dezvoltării sociale pentru a-şi păstra privilegiile croite cu constituţia lor libidinală sadică, după cum am arătat în detaliu în documentarul meu “Sadismul în politica internaţională” .

Din păcate aceşti sadici din vârful spionajului civil nu doresc ca aceste joburi umilitoare să dispară, vor să atragă câţi mai mulţi imigranţi spre ele, dintre care ulterior se vor alege următorii boschetari, pe care să-i vâneze ei spre satisfacerea plăcerilor lor maladive care pun în pericol însăşi specia umană . Asemenea comunismului, şi capitalismul se dovedeşte a fi o frână în calea evoluţiei sociale, pentru că o mână de infractori de lux căpuşează specia umană. La fel ca şi comuniştii, care persecutau vârfurile culturale şi politice, şi capitaliştii trag umanitatea în jos, înspre secolul al 18-lea, respectiv visul lor de aur. Această adunătură de infractori de lux din care sunt compuse armatele, spionajul civil şi poliţia se află din punct de vedere intelectual în acest secol.

O educaţie echitabilă, fără frustrări şi abuzuri din partea familiei sau anturajului, va rezolva şi problema criminalităţii, aşa cum deja se întâmplă în ţările Europei nordice, unde închisorile se închid ele însele şi devin destinaţii diferite. Din păcate clică degenerată nu doreşte nici echitate socială nici prosperitate. Aşa că societatea automatistă este principalul duşman al acestei clici degenerate, care parazitează periculos specia umană de peste 2 secole. Potenţialul creator uman şi al însăşi speciei e irosit în numeroase calcule matematice şi alte diversiuni instituţionale în viaţa de zi cu zi tocmai pentru a le camufla acestor criminali de lux plăcerile maladive de a fi un fel de Dumnezeu pe pământ şi a produce o selecţie naturală în umanitate conform statutului lor odios.

Ca nişte „porci satisfăcuţi” (vezi John Stuart Mill ) ei nu pot vedea că societatea civilă i-a depăşit cu mult; diversiunile pe care ei le creează sunt imediat demantelate , deşi la ele lucrează o armată de idioţi timp de ani de zile. Singurul motiv pentru care societatea le înghite este acela că alternativa la capitalism este un rău şi mai mare, respectiv dictatura. Dar eu nu vreau să închid ochii la asemenea orori care duc la pierderi de vieţi, doar pentru a acoperi aceste pulsiuni maladive a acestor dezaxaţi sexual. De aceea pe parcursul acestei cărţi am să dezvălui toate minciunile şi ororile civilizaţiei capitaliste, ca frână pentru civilizaţia automatistă.

Gabriel Baldovin

Gradul de probabilitate al informaţiilor din cel mai recent documentar al meu, „Cea mai mare crimă din istorie”

Gradul de probabilitate al informaţiilor din cel mai recent documentar al meu, „Cea mai mare crimă din istorie”

sociologie Baldovin   05:44

Întrerup seria de articole pe tema dezinformării pentru un subiect foarte apropiat, respectiv cel mai recent documentar al meu, „Cea mai mare crimă din istorie” , o detaliere a aproximativ 10-15 minute dedicate celui de-al doilea război mondial, din documentarul meu publicat în 2020, „Sadismul în politica internaţională” .

Nivelurile de probabilitate al informaţiilor din acest documentar

Există 3 niveluri de probabilitate în datele acestui nou documentar:

- foarte mare
- mediu
- aproximativ

În prima categorie pot fi incluse majoritatea datelor din el, susţinute de imagini şi interviuri. Probabil cea mai importantă dintre ele despre ele este legată de însuşi leit-motivul acestui documentar, respectiv dezinformarea locotenentului de informaţii Kermit Tyler cum că avioanele japoneze surprinse de radarul Opana care urmau să atace Pearl Harbor, ar fi fost avioane americane. Tyler a recunoscut într-un astfel de interviu că a cerut operatorilor de la radar să nu se impacienteze despre acele avioane, după peste jumătate de secol a fost băgat la cutie şi ascuns de spionajul civil american. Dar, între timp, informaţia asta împreună cu altele, la care voi reveni mai jos, au ajuns prin viu grad la o mare parte din populaţia SUA. Şi acestea ar fi putut fi trucate, însă gradul lor de probabilitate rămâne mare deoarece sunt susţinute şi de texte istorice. Informaţia că generalul NATO Wesley Clark a încercat să mintă despre bombardarea convoiului de civili albanezi la Korisa (pe care în vorbe era menit să-i protejeze), e foarte probabilă, pentru că exact asta spune el într-un interviu din care am preluat şi eu. Informaţia că uriaşa companie americană IBM a sprijinit Germania nazistă e foarte probabilă din moment ce există fotografie cu fondatorul IBM Thomas J. Watson împreună cu Hitler.

Menţionarea lui Henry Ford „în termeni buni” în cartea celebră a lui Hitler „Mein Kampf”, apare doar în primele ediţii, la paginile 929 şi 930. Nu se ştie exact de ce a dispărut după aceea, poate pentru faptul că Ford nu a susţinut moral sau financiar nazismul. Sau poate că falsificatorii istoriei au făcut-o ei, pentru a păstra imaginea bună a unuia dintre cei mai iluştrii americani din istorie. Eu am găsit iniţial o ediţie ulterioară, dar după aceea am dat şi de una anterioară, aşa că am indicat-o exact cu pagina aferentă din documentar. Oricum, mi s-a părut din start foarte firesc ca el să fie menţionat Hitler, pentru textele sale antisemite. Am mers pe probabilitatea că, undeva, această referinţă la Ford a fost cenzurată/modificată, sau ceva s-a întâmplat. Aşadar, dacă veţi merge să căutaţi în „Mein Kampf”, aveţi grijă să nimeriţi o astfel de variantă!

În principiu, cam tot ce e imagine ce detaliază cele narate de voce sunt astfel de informaţii foarte probabile. Pe lângă acestea există informaţii de probabilitate medie, pe care le-am găsit în cărţi. Ce-i drept, faptul că e scris într-o carte nu e deloc un indiciu de siguranţă a adevărului, mai ales în domeniul istoriei. Însă detaliile date de anumiţi autori au o anumită autenticitate şi coerenţă faptică, pe care doar scriitorii le pot crea. De exemplu nararea lui Hiroyuki Agawa despre arestarea acelui ultranaţionalist care voia să arunce în aer casa lui Yamamoto, pare coerentă cu conflictul dintre ultranaţionaliştii japonezi şi comunitatea Zaibatsu din anii 30, dar şi cu atitudinea pro-occidentală a celebrului amiral japonez. Apoi, unii istorici au o anumită notorietate şi respect pentru această meserie. Desigur, nici asta nu e un criteriu 100% sigur. Însă eu am pus în documentar referinţele cu pagină şi chiar citat din cărţile lor, trimiţând acolo atenţia critică.

Alte informaţii de probabilitate medie sunt concluzii pe care eu le-am tras în urma faptelor. Mie mi se par foarte probabile, dar nu pot estima cât de probabile sunt în realitate, din moment ce nu am acces la toate datele de analiză. Prin urmare, au mai mic grad de probabilitate decât celelalte. Ele sunt în documentar dublate de imagini sugestive, uneori fără legătură literală cu subiectul, dar cu asocieri mentale edificatoare. Acest motiv împreună cu editarea video şi cu coloana sonoră, pe care am făcut-o , au fost motivele pentru care am postat acest documentar pe baldovin arte şi nu aici, conform temei sale ce ţine de cele mai scrupuloase detalii ştiinţifice.

Informaţii cu grad mediu spre mare de probabilitate sunt cele despre dinastia Rothschild şi primul război mondial. Dat fiind faptul că de un secol ei au făcut un pas înapoi din prim-planul vieţii publice (pentru a evita eventualele răzbunări ale victimelor sistemului), nu avem decât date scrise despre ei. Dar presa şi cărţile nu erau atât de controlate până acum 100 de ani, aşa că gradul de probabilitate a informaţiilor scrise este mai mare decât cel de azi. După cum am arătat în secţiunea aceasta din cartea mea recentă , rolul magnaţilor în urzirea politicilor comunitare, naţionale şi chiar internaţionale a fost scos la iveală concret, cu date palpabile, de jurnalista Ida Tarbell, care a dezvăluit practicile dubioase ale companiei Stadard Oil, a lui Rockefeller. În urma acestor date, Rockefeller a trebuit să cumpere susţinerea publică prin acte caritabile şi construcţia celebrului centru comercial din New York. Cu toate astea, dinastia Rockefeller a ieşit şi ea preventiv din viaţa publică, după anii 60. Între timp a apărut o pătură dezinformativă de miliardari precum Soroş sau Bill Gates, şi lobby-şti de duzină, toţi meniţi să atragă ura publică spre ei, la fel ca şi politicienii. Dar, marile politici sunt făcute tot de aceste mari dinastii, deşi numele lor nu mai sunt Rothschild şi Rockefeller. Aşa că, chiar dacă datele despre dinastia Rothschild au fost treptat retrase din istorie, în special în Marea Britanie, totuşi rolul lor poate fi dedus logic din însăşi rolul general al lobbyştilor în capitalism.

În sfârşit, există şi câteva informaţii cu un grad mic de probabilitate. Acestea nu sunt multe, le pot enumera pe degetele de la o mână. Am stat mult pe gânduri dacă să scot acele pasaje sau să le las. Am scos câteva, oricum. Ele nu sunt decisive pentru firul naraţiunii, însă îl îmbogăţesc în detalii. Dar nu acesta a fost principalul motive pentru care le-am inclus în documentar, ci faptul că ar putea fi produsul a unei strategii a spionajului civil de epurare informaţională a istoriei. Vreau ca lumea să nu le uite şi să le transmită mai departe noilor generaţii, în speranţa că la un moment dat vor scăpa controlului alte informaţii găsite accidental, precum cele pe baza cărora am creat acest documentar.

Probabil că cea mai nesigură informaţie din documentar este „Union Banking Corporation” şi Prescott Bush. Nu îmi dau seama sigur dacă această bancă a existat cu adevărat, din ce am găsit în spaţiul public, deşi, perioada în care ar fi fost activă a fost foarte scurtă, până la începutul războiului (sau sfârşitul său, după alte surse). Referinţele la ea sunt câteva ziare, după cum se vede şi în documentar. Nimic oficial, nici un act clar sau vreo declaraţie a celor avizaţi, în special de la familia Bush. Din datele pe care le am acum , mai probabil mi se pare să nu fi existat decât să fi existat. Ştiu că al doilea război mondial a fost făcut de marii industriaşi şi bancheri americani în frunte cu Rockefeller şi Morgan. Nu văd ce nevoie mai era ca Fritz Thyssen să-şi facă bancă în SUA, din moment ce banii veneau grămadă de la Rockefeller în SUA şi Rothchild aici în Europa. Cred că, deşi era foarte bogat, totuşi el a îndeplinit rolul pe care Soros şi Bil Gates l-au îndeplinit pentru a acoperi aceste două dinastii de mega- infractori de lux în zilele noastre, anume deturnarea atenţiei dinspre membrii lor. Şi, pentru a duce vina şi mai jos, către politicieni, în ecuaţie a fost introdus şi Prescott Bush, fapt ce este un indiciu de dezinformare, pentru că acesta este rolul politicienilor. Totuşi, având în vedere că însăşi familia Bush deja are aspect de dinastie, trebuie văzut dacă vor apărea informaţii concludente despre acest subiect în viitor şi de asta am decis să las tema aceasta în documentar.

Apoi, n-am putut găsi nume de jurnalişti evrei concediaţi de “Associated Press”, deci şi această informaţie e puţin probabilă. Dar în acele timpuri nu erau asigurări sociale şi legislaţie a muncii, aşa că oricând se putea întrerupe un contract de muncă. Prin urmare, odată cu suportul pentru nazişti al acestei companii de ştiri, observabil din infiltrarea lui Louis Lochner între ei, orice evreu nu mai colabora cu aceasta. De ce-ai colabora cu o instituţie care susţine segregarea ta ca etnie? Însă, la fel ca şi cu Ford, care a angajat şi evrei la fabricile lui în ciuda antisemitismului său, şi aici se putea întâmpla la fel.

O altă informaţie de probabilitate mică este legată de Louis Nathaniel von Rothschild şi banca Creditanstalt. Am găsit câteva articole din ziare despre prinderea lui de către nazişti la invadarea Austriei. Dar în timpul acela presa era deja manipulată la greu. În ceea ce priveşte suma de cumpărare, unele ziare zic c-a fost 21 de milioane de dolari, altele c-ar fi fost 20, iar altele chiar mai mult. Însă, e destul de clar că ziarele nu prea aveau cum să afle, decât dacă intenţionat ar fi fost trimise către ele ori de nazişti, ori de Rothschild. Dar cum se face atunci că există neconcordanţe între sumele raportate? Faptul că există aceste neconcordanţe măreşte suspiciunea privind această temă. Faptul că un eventual disident va oscila între aceste sume, îl va face neverosimil pentru anturaj, ceea ce e un indiciu că această informaţie e dezinformativă. Apoi, n-am văzut imagini şi documente oficiale cu tema asta, deşi după un secol de critici, dinastia Rothschild a ştiut să stea ascunsă de ochii publicului. Oricum, pare cam neverosimil că ar fi finanţat astfel pe nazişti când îl aveau pe Thyssen sau Schacht şi o puteau face prin aceştia, fără să-şi mai rişte Louis Nathaniel viaţa. Dar e posibil ca astfel dinastia Rothschild să se fi dat şi ea lovită de propria creaţie, şi din acest motiv am păstrat şi tema Creditanstalt în acest documentar.

Cea mai importantă informaţie cu grad mic de probabilitate este cea a destinului lui Yamamoto. Dar probabilitatea ca sfârşitul său să fie altul decât cel declarat de istoria oficială este foarte mare. Din start povestea cu interceptarea mesajelor japoneze în Pacific şi „Operațiunea Răzbunarea” din 18 aprilie 1943 este o petardă, în condiţiile în care mari criminali de război japonezi au fost daţi pe după cireş, şi achitaţi de Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Îndepărtat, înfiinţat în 1945. Aşa ceva e similar ca probabilitate cu însuşi „planul său” de a ataca la Pearl Harbor, în condiţiile în care înainte de război fusese acuzat de partizanat occidentalist. Păi ce faci tu, ca şi combatant într-un război atât de sângeros cum nu se mai văzuse în istorie? Îţi omori propriul aliat? N-are nici un sens. Plus că aşa ceva s-a repetat peste o jumătate de secol mai târziu , cu Osama Bin Laden, cel prins în Pakistan dar… aruncat în mare… Mi-am exprimat dubiile faţă de naraţiunea Bin Laden şi Al Quaida într-o serie de articole publicate pe baldovin opinius . La fel ca şi Yamamoto, familia Bin Laden a avut strânse legături cu SUA. Aşa că n-am să cred că americanii l-au doborât pe celebrul amiral după nu cred nici că, din palatul lui de multi-milionar, dintr-o dată lui Osama i-a venit dor de stat prin peşteri şi a început să organizeze atacuri împotriva SUA.

Gradul mic de probabilitate al informaţiei despre Yamamoto vine la cele două scenarii pe care eu le-am emis, şi care sunt sub 50%. Există şi alte posibile scenarii, unul dintre ele destul de probabil, şi anume că el ar fi putut fi fost scos din luptă pentru a demoraliza rezistenţa japoneză. N-am mai spus şi de acesta în documentar pentru că textele istorice admite ele însele faptul că „Operațiunea Răzbunarea” ar fi avut scop demoralizarea. Însă aşa ceva nu s-a întâmplat deloc, şi, peste doi ani, s-a lansat primul atac Kamikaze din războiul din Pacific.

Cazul Kermit Tyler, cea mai mare crăpătură în procesul de instigare al celui de-al doilea război mondial

Astfel că, împletirea acestor 3 tipuri de informaţii duc la această nouă perspectivă nu doar asupra celui de-al doilea război mondial, ci asupra istoriei în general. Faptul că locotenentul Kermit Tyler a oprit alerta venită dinspre soldaţii Joseph Lockard şi George Elliot de la staţia radar de la Opana, Oahu, privind formaţiunea de avioane care se îndrepta spre Pearl Harbor, a fost în cele din urmă recunoscută de el însuşi în interviul din care eu am redat încă de la începutul documentarului. Există o posibilitate minoră ca Tyler ( ofiţer de informaţii) să fi urmat un ordin de dezinformare, şi să fi creat această poveste tocmai pentru a-i pune pe piste greşite pe dizidenţii politici. Da, există o oarecare posibilitate ca povestea interceptării prin radar a acelor avioane să fie complet falsă, creată de departamentele de dezinformare ale spionajului civil, ce l-a subordonat pe cel militar, pentru a-i convinge pe americani să accepte intrarea ţării lor în război. Numai că însăşi contracararea ei prin textele şi terminalele media oficiale, cum că, ba radarul ar fi fost primitiv la acea vreme, sau că lui Tyler i s-ar fi părut că ar fi avioane americane B-17, care, - vezi Doamne! - veneau ele aşa neanunţate, arată că această informaţie e foarte probabil adevărată.

O posibilă obiecţie la discursul din documentar ar putea fi faptul că, pe de o parte contest caracterul surprinzător al atacului de la Pearl Harbor, iar în alte momente îl accept ca surprinzător; da, este surprinzător pentru omul simplu neimplicat în acele evenimente, dar nu a fost surprinzător pentru profesioniştii din armată precum locotenentul Tyler, şi, probabil, nici pentru cei din politică. Păi cum crezi că ajungi la Pearl Harbor ca locotenent de informaţii? Vrea ţara să te trimită în vacanţă în Hawai, sau cum? Moşul minţea cu neruşinare chiar şi la 90 de ani, tipic pentru spioni. Dimpotrivă, faptul că soldaţii Joseph Lockard şi G. Elliot au preferat să meargă în acea dimineaţă de duminică la staţia radar, deşi primiseră liber, probabil că s-a datorat temerii că japonezii ar putea ataca, fapt ce plutea în aer. Deşi au primit liber, ei nu au vrut să-şi asume incompetenţa şi vina de a lăsa staţia nesupravegheată, observând că nimeni nu fusese însărcinat să-i înlocuiască. E puţin probabil că vreodată acest punct de observaţie ar fi rămas nesupravegheat, chiar şi pe timp de pace.

O posibilă obiecţie la discursul din documentar ar putea fi faptul că, pe de o parte contest caracterul surprinzător al atacului de la Pearl Harbor, iar în alte momente îl accept ca surprinzător; da, este surprinzător pentru omul simplu neimplicat în acele evenimente, dar nu a fost surprinzător pentru profesioniştii din armată precum locotenentul Tyler, şi, probabil, nici pentru cei din politică. Păi cum crezi că ajungi la Pearl Harbor ca locotenent de informaţii? Vrea ţara să te trimită în vacanţă în Hawai, sau cum? Moşul minţea cu neruşinare chiar şi la 90 de ani, tipic pentru spioni. O minciună la fel de gogonată este şi cea spusă în interviul cu pricina , din care am luat şi eu în documentar, cum că nu se aştepta ca avioanele japoneze să poată zbura tocmai până în Hawaii, de parcă nu auzise de portavioane ce transportă avioanele militare. La fel a pretins mincinos că el, locotenent de informaţii, nu citea ştirile sau că n-ar fi ştiut de conflictele dintre armata americană şi cea japoneză din China şi Indochina cu câţiva ani înainte.

Planul iniţial a fost ca şi operatorii radar Joseph Lockard şi G. Elliot să fie sacrificaţi ca ţapi ispăşitori pentru că ar fi lăsat staţia radar nesupravegheată. Din cauza asta li s-a şi dat liber în acea dimineaţă de duminică. Dimpotrivă, faptul că ei au preferat să meargă la lucru, foarte probabil că s-a datorat tocmai temerii că japonezii ar putea ataca, fapt ce plutea în aer. Ei nu au vrut să-şi asume incompetenţa şi vina de a lăsa staţia nesupravegheată, observând că nimeni nu fusese însărcinat să-i înlocuiască. E puţin probabil că vreodată acest punct de observaţie ar fi rămas nesupravegheat, chiar şi pe timp de pace. Aşa că cei doi au privit cu suspiciune faptul că au primit liber şi s-au dus totuşi la muncă. Numai superiorul lor, locotenentul de informaţii Kermit Tyler, tocmai căzuse din lună şi nu bănuia nimic, nu? Oare un copil de 5 ani crede povestea asta?

Din nefericire, activitatea lor tot a fost sabotată, însă măcar s-au putut salva pe ei de eventuale acuzaţii de neglijenţă în serviciu, anunţând pe linie ierarhică de formaţiunea de avioane japoneze care se apropie. Probabil că era mai uşor pentru spionii din armată să-i elimine direct, şi tema radarului de la Pearl Harbor să fie scoasă din istorie. Însă ei s-au apărat în faţa colegilor, declarând adevărul despre raportarea informaţiei către Tyler. Spionajul civil capitalist ştie foarte bine că o astfel de potenţială crimă, sau orice fel de persecuţie împotriva celor doi operatori, ar fi fost percepută de opinia publică asemenea unei strategii mafiote de duzină, şi ar fi atras şi mai mult atenţia către acest subiect. Măgăreaţa s-a mutat astfel pe Tyler şi, pentru a fi protejat de o eventuală răzbunare a prietenilor şi familiilor celor ucişi în acel atac, el a fost avansat în grad ca locotenent colonel şi apoi extras din mijlocul lor. Apoi serviciul de dezinformare a venit cu ideea că radarul ar fi fost primitiv, sau că lui i s-au părut că avioanele japoneze ar fi fost avioane americane B-17. Ce-i drept, dezinformarea a mers, în sensul că tema radarului de la Pearl Harbor a fost cu succes până acum scoasă din istorie, aşa cum a fost introdusă minciuna declaraţiei de război a Germaniei împotriva SUA, sau a oricărei alte ţări în cel de-al doilea război mondial. Rămâne acum de văzut cum vom putea noi dizidenţii să o menţinem vie pentru următoarele generaţii.

În al doilea rând, Armata Imperială Japoneză a mai bombardat vasul USS Panay, în 12 Decembrie 1937, plus alte incidente în cu armata americană în timpul invaziei din China şi Indochina. În al treilea rând, înainte de atacul de la Pearl Harbor a mai existat un indiciu în observarea unui submarin japonez care spiona în zonă. Această informaţie a fost de asemenea blocată spre a ajunge la militarii bazei, asemenea celei cu avioanele. În sfârşit, „surpriza” de la Pearl Harbor s-a repetat identic la o a doua bază americană, Clark Field din Filipine. Ea a fost atacată la fel de „surprinzător” la 10 ore după ce Pearl Harbor a fost bombardat. La fel ca şi la Pearl Harbor, nici acolo militarii nu au fost avertizaţi de un posibil atac. Din fericire pentru ei, unii au ascultat ştirile şi au auzit despre drama din Hawai, aşa că s-au alertat între ei şi au părăsit pur şi simplu baza, salvându-se. Spionajul civil de asemenea încearcă să scoată această informaţie din vizorul opiniei publice şi din istorie în general, pentru că subminează ideea de surpriză la fel cum căderea clădirii 7 la WTC subminează ideea că acele turnuri au căzut în urma zdrobirii avioanelor în ele. Nimic nu se spune despre Clark Field şi submarinul detectat în documentarele simple despre Pearl Harbor găsite de mine în mediul online. Nici eu n-am mai pus în documentar şi aceste detalii, pentru că deja s-ar fi lungit prea mult, şi lucrurile sunt oricum clare. Doar cine ştie exact despre ce e vorba poate găsi informaţii despre acest subiect, pe Google.

După ce am vizionat cam 100 de astfel de documentare în care aceste teme au fost ascunse, YouTube mi-a scos în sugestie ce trebuia să-mi scoată de la început, respectiv o serie de documentare cu un nivel de detaliu nemaivăzut despre al 2-lea război mondial, începând (coincidenţă!) chiar cu Pearl Harbor şi continuând cu întreg parcursul războiului până la capitularea Japoniei , ( peste 120 de episoade). În primul rând, o astfel de descriere exhaustivă a desfăşurării războiului nu e pentru publicul larg. Puţini sunt atât de pasionaţi de istorie încât să piardă atâtea sute de ore urmărind această serie. Tocmai de aceea ea este sugerată de YouTube abia după ce această platformă îţi serveşte o dulcegărie de film, marca Hollywood , intitulat chiar Pearl Harbor, în care e introdusă cu totul artificial şi o poveste de dragoste , deşi această temă nu are niciun fel de legătură cu evenimentul istoric. Observăm însă intenţia de a deturna atenţia opiniei publice dinspre povestea cu radarul de la Oahu, către lacrimogenia romanţată a despărţirii unui cuplu, care înseamnă undeva sub 0,001% din tragedia sacrificării acelor oameni la Pearl Harbor.

Cam la fel s-a întâmplat şi cu filmul „Titanic”, care ascunde faptul că erau 2 vase identice… Cam la fel cu tot genul istoric de la Hollywood, unde ficţiunea e amestecată cu realitatea pentru a cârpi anumite evenimente prin ale căror crăpături se întrevăd diversiuni ale spionajului civil. Şi, filmul cu pricina e repus de mai multe ori pe profiluri diferite. Apoi, sunt trailerele şi capturile din film pe care Youtube nu doar că le lasă, dar le şi scoate în faţă ca sugestii (mie mi-a blocat sunetul sau accesul pentru „Corruption Story” în anumite ţări, deşi proiectul era făcut din colaje, iar sensul poveştii era total diferit de filmele din care fuseseră capturate). Toate acestea sunt special făcute pentru a stopa cât mai mult informaţia despre Kermit Tyler şi radarul de la Oahu înspre opinia publică. YouTube aduce în sugestii această serie detaliată abia după ce cineva petrece sute de ore pe subiect, aşa cum sunt eu, pentru a contracara ideea că această poveste ar fi ascunsă publicului. Şi, dacă cineva e atât de maniac ca mine în atenţia tubulară faţă de un subiect, hai să-i sufocăm memoria cu detalii, aşa cum se văd în această serie! Dar, mai cu grijă aşa, într-un episod se spune de submarinul detectat înainte de atac, într-altul despre Kermit Tyler şi în altul despre „surpriza” Clark Field, doar doar utilizatorul n-o face legătura dintre cele 3 evenimente, bombardat despre detalii cu explozii, fum, morţi, răniţi şi altele.

Apoi, dacă tot vrei să faci un fel de „Al Doilea Război Mondial minut cu minut”, ar fi trebuit să începi cu hărţuirea flotei germane de către Marina SUA (US Navy) în Atlantic în 1939 şi 1940 (redată la minutul 61.28 în documentarul meu), cu mult înainte de atacul de la Pearl Harbor şi de ulterioara declaraţie de război a SUA împotriva Germaniei. Pe lângă faptul că această temă a scăpat „minutei” (sic!), la episodul 3 al acestei serii se aduce o nouă cârpire a poveştii lui Tyler, şi anume că nişte avioane B-17 urmau să ajungă la Pearl Harbor peste câteva zile. Şi noi ar trebui să credem că o astfel de schimbare de plan nu ar fi fost anunţată în armata SUA, şi că un locotenent a luat el de capul lui decizia că acele avioane sînt americane? La fel şi cu submarinul detectat înainte de atac? Şi la fel şi la Clark Field? Mă, da’ proşti mai ne cred aceşti spioni civili pe noi. De fapt cam atât de proşti sînt tocmai cei care cred ce văd la TV.

Dizidenţa în armata SUA şi restul societăţii occidentale privind Pearl Harbor şi apetenţa magnaţilor pentru război

Cazul Clark Field a fost momentul răspândirii în armata americană a „teoriilor conspiraţiei” despre Pearl Harbor, împreună cu povestea radarului de la Oahu, şi dezinformarea lui Kermit Tylor. Şi aici se deschide explicaţia pentru cele două bombe şi oprirea războiului, care este deja o altă temă de dezbatere, pentru viitor. Temerea soldaţilor simpli că ceva foarte urât s-a întâmplat cu sistemul militar american, în tandem cu cel civil, care şi-a bătut joc de nişte oameni, sacrificându-i ca pe nişte animale de abator pentru nevoia lor maladivă de război , a marilor bogaţi, a condus la scepticism din partea americanilor de rând de a se mai înrola. Uriaşa propagandă media pro-război, cu sute de afişe, dintre care am postat şi eu câteva în documentar, a fost menită să contracareze acest val dizident. Am văzut în multe comentarii, lăsate de privitori la documentarele pe tema Pearl Harbor, mărturii despre taţi, unchi sau bunici care nu vorbeau despre asta deşi au participat direct. Tăcerea multora dintre ei nu era de durere, ci de ruşine…

Răspândirea în masă a „conspiraţiei” cum că acei 1500 de oameni au fost sacrificaţi pentru interesul marilor magnaţi de război şi profit risca să ducă la ceea ce s-a întâmplat în apoi Vietnam. Deja spaima războiului le-a creat multor soldaţi americani idei paranoide, precum aceea că un anumit tratament împotriva ţânţarilor şi malariei aduce impotenţă. Vietnamezii nu au avut nici dârzenia şi nici maşina de război japoneză, şi totuşi i-au înfrânt pe americani, deşi pierderile lor au fost de multe ori mai mari. Strategia Kamikaze a Japoniei şi refuzul de recrutare dinspre americani a dus la lansarea celor două bombe nucleare şi capitularea finală. Cu câteva mii de Kamikaze, Japonia putea distruge flota americană complet. Pentru Kamikaze nu exista antidot. Americanii aveau o singură alternativă, respectiv bombardarea totală a Japoniei, pe lângă retragerea de genul celei din Vietnam. Dar asta ar fi însemnat o pată mult prea grea în ochii opiniei publice internaţionale. Aşa că, putem să speculăm că în 1945 instigatorii războiului împotriva SUA din jurul anului 1940 au schimbat şi ei macazul precum Thyssen şi Yamamoto, cerând capitularea tocmai pentru a scoate SUA dintr-o posibilă ruşine majoră. Dar, fireşte, pilonii războiului au anticipat acest potenţial deznodământ şi s-au pregătit cu acele odioase bombe nucleare.

Iată că se creează o imagine coerentă destul de greu de a fi inventată post factum, ca dezinformare. Da, dezinformatorii pot crea scenarii, dar nu pot anticipa total şi reacţia opiniei publice, împreună cu toate etapele de contracarare ale acestor date. Aşanumita decorare a supravieţuitorilor de la atacul de la Pearl Harbor, a fost de fapt o cumpărare a tăcerii lor, şi de contracarare a acestor „idei conspiraţioniste” care au plecat de la cei doi soldaţi de la radarul din Oahu. Aceştia au vrut doar să-şi susţină nevinovăţia, şi colegii lor i-au crezut pentru că acesta este adevărul. Dar, mergând pe această idee, ei au rămas simpli soldaţi, spre deosebire de restul decoraţilor, care au preferat să înghită găluşca oficială, în timp ce ceilalţi, care puteau susţine varianta oficială, au fost decoraţi. Lockard şi Elliot nu prea aveau ce face; dacă şi-ar fi schimbat discursul atunci riscau să fie ei cei sacrificaţi, ca trădători. Sînt absolut convins că spionajul civil i-ar fi sacrificat ca şi pe cei 1500 de morţi ai atacului, pentru a păstra aparenţa de coerenţă a evenimentului. Însă ei au ţinut sus şi tare pe-a lor, şi probabil că asta i-a salvat. Sistemul dezinformator capitalist nu i-a pedepsit aşa cum ar fi făcut sistemul feudal. Dar a investit în adversarii lor indirecţi, cei care dispuşi să îndrepte atenţia spre „laşitatea” atacului de la Pearl Harbor şi nu pe trădarea lui Tyler.

Asta e o idee pe care am s-o folosesc în următoarele secţiuni din cartea deja pe care o scriu, „Manifestul societăţii automatiste” în acest spaţiu, pe seama sclavagismului şi dezinformării. Asemenea celei „Să desadizăm lumea!” , şi cea de acum a pornit de la o serie de articole începută încă 2015 . Despre rolul spionajului civil în politică deja începusem să intuiesc încă din 2012, când Băsescu a rămas în funcţie cu sub 10% încredere populară, deşi noi eram convinşi că în 1989 Ceauşecu ar fi picat tocmai din cauza asta, deşi încrederea în el era mult mai mare. În 3 ani de zile de atunci deja reuşeam să schiţez o explicaţie pentru aşa ceva într-unul dintre cele mai populare articole scrise în acest spaţiu. Prin documentarul „Diversioniştii” , am adus dovezi clare de implicare a spionajului civil în deturnarea şi anihilarea mediatică a protestelor de stradă, fapt ce a pregătit terenul pentru următoarele 2 şi pentru cele la care voi lucra în continuare.

Măsuri de contracarare a dezinformării operate de spionajul civil

În aceşti ultimi 3 ani în care am lucrat la ele mi-am ascuţit simţurile de detectare şi evitare a dezinformărilor. Ca să ajung la aceste date a trebuit să fac ordine într-un noian uriaş de informaţii eronate. Am găsit şi am evitat o mulţime de minciuni acuzatoare asupra politicienilor sau unor instituţii în mod bizar. După experienţa relatată în „Diversioniştii”, mi-am dat seama că unele dintre aceste erori sunt special create de departamentele de dezinformare a spionajului civil pentru a-i ameţi pe cei dispuşi să vadă adevăruri dureroase ale istoriei, în scopul denigrării lor ulteriore în ochii opiniei publice. Această activitate trebuie deosebită de erorile inerente ale istoriei, precum povestea cu căderea Partenonului în urma războiului greco-turc, despre care am relatat în celălalt blog al meu, aici . Şi acolo a existat o umbră de dezinformare, în justificarea ruinelor Partenonului printr-un prezumtiv eveniment istoric, în scopul de a fi comparate cu piramidele şi alte construcţii din Egipt. Dar, o bună parte din istoricii artei au confundat pur şi simplu războiul greco-turc cu cel turco-veneţian, care a dus la ruinarea încă odată a Partenonului, după ce fusese anterior restaurat. Când sunt supăraţi unul pe altul, oamenii îşi aruncă unul altuia acuzaţii nefondate de acest gen. Însă acest tip de invenţie, care atestă şi date adevărate, este improbabil; dacă ai disponibilittea să cauţi detalii istorice, de ce nu le redai aşa cum le regăseşti în sursele istorice? Iar aceste surse nu sunt cele de istoria artei, cu mentalitatea tipic boemă a acestor istorici, ci în istoria ca atare, în care nu există asemenea deformări precum cele dezinformatoare. Între timp am văzut cu ochii mei cum o mulţime de dezinformări sunt lansate în spaţiul public cu rol de „teorie a conspiraţiei”, care par fie foarte improbabile, fie fanteziste.

Unele din aceste informaţii greşite s-ar putea să fie născociri a unor oameni plictisiţi. Dar multe altele sunt produse de haos informaţional special create de departamentele de dezinformare ale agenţiilor de spionaj civil. Acestea sunt aruncate în faţa celor adevărate şi edificatoare (bună e expresia românească „scos la înaintare”!) pentru a le ascunde de atenţia opiniei publice şi a le scoate treptat din istorie, pe măsură ce controlul asupra profesioniştilor din domeniu devine din ce în ce mai acut, prin privilegii şi denigrări. Între timp mintea omului simplu e sufocată de divertisment, şi astfel că e nepregătită să înţeleagă şi altceva decât ce se spune la TV şi în reţelele de socializare.

Am fost şi eu păcălit de câteva dezinformări şi am învăţat din aceste greşeli câteva trucuri pe care le voi publica în textele mele viitoare. Am explicitat una dintre ele în acest nou documentar la minutul 31.42. Ea se referă la celebra companie a dinastiei Rockefeller „Standard Oil”, care l-ar fi ajutat pe Hitler să extragă benzină sintetică din cărbune . Am găsit această informaţie în câteva surse în timp ce mă documentam pentru documentarul din 2020, şi am prezentat-o astfel acolo. Când am căutat detalii acum am văzut că Standard Oil a fost desfiinţată în 1911 de o decizie a Curții Supreme a SUA; deci nu putea face acest lucru pentru că Hitler a venit la putere mai târziu cu peste două decenii. Pentru un cunoscător mediu al istoriei, aşa cum sunt majoritatea oamenilor, un astfel de potenţial contra-argument are rol de denigrare pentru un disident ce ar susţine o astfel de idee. Şi iată că dezinformarea îşi va fi atins scopul. Însă, cunoscând deja strategia prin care vina e comutată către un strat de putere inferior, dacă nu ar fi ceva adevăr în această informaţie cu privire la Rockefeller, atunci nu s-ar folosi nici această dezinformare a „Standard Oil” şi benzina sintetică. Aşa că e posibil ca undeva să fie nişte dovezi incriminatoare pentru Exxon Mobil, cea mai mare companie din lume, care a fost moştenitoarea a „Standard Oil”, după acea dizolvare din 1911. De aceea am venit cu această precizare, pentru care am făcut şi o animaţie concludentă.

Am putut întrevedea şi regula concentrării pe nivelurile inferioare ale piramidei sociale a vinovăţiei catastrofelor umanitare din care se hrănesc aceste dinastii morbide, din căutarea de detalii despre sprijinul bancherului Hjalmar Schacht pentru aducerea lui Hitler la putere în Germania, deşi pierduse alegerile. În 2020 el mi se părea bogatul numărul 1 care l-a sprijinit. Dar, în timp ce căutam informaţii mai detaliate despre el pentru acest nou documentar, după câteva săptămâni am găsit un gangster mult mai mare, respectiv Fritz Thyssen, probabil cel mai bogat neamţ de atunci, cu avere care supravieţuieşte şi astăzi la urmaşii săi. Tipul a scris senin chiar şi o carte autobiografică, numită „L-am plătit pe Hitler”. Şi cu toate astea Google mi l-a ascuns strategic, tocmai sub influenţa acestor spioni civili angajaţi la ei, precum sunt împânziţi în orice instituţie. Pe lângă Thyssen, Hjalmar Schacht e un fel de Soros pe lângă Rockefeller. Exact acelaşi rol îl are şi acesta, în timp ce dinastiile Rockefeller şi Rothschild sunt dibaci ascunse din atenţia opiniei publice , precum se doreşte falsificarea treptată a istoriei.

O altă dezinformare care mă prinsese vreo două luni, este cea a faptului că Yamamoto ar fi fost trimis singur , fără avioane escortă în acel presupus ultim zbor. Această informaţie mi-a ieşit prima în faţă prin primele pagini de Google. Eu am luat-o ca atare, plasând-o în ciornele iniţiale. Apoi, când am dezvoltat subiectul, am văzut că Yamamoto fusese de fapt escortat, cel puţin asta susţineau piloţii americani trimişi să-l doboare. Aşa ceva este o dezinformare tipică; nu ai cum să inventezi această informaţie pentru că detaliile istorice arată clar că a fost însoţit de alte avioane. Ea este menită să-l transforme pe cel care e interesat de subiect într-un fel de amator, plin de informaţii false. Numai o cercetare amănunţită poate contracara o astfel de dezinformare, şi , desigur, cei mai mulţi nu o fac. Iniţial nu mai voiam să introduc şi secţiunea despre Yamamoto în documentar, neavând un verdict clar. Dar tocmai o astfel de dezinformare iniţială m-a convins să îl includ în cele din urmă. Ea m-a dus cu gândul la faptul că mulţi şi-au pus întrebări faţă de coerenţa poveştii oficiale privind destinul lui Yamamoto, la fel cum s-a întâmplat şi cu cel al lui Bin Laden. Aşa că, chiar dacă nu am putut găsi o soluţie privind această temă, totuşi sper ca acest subiect să devină obiect de dezbatere între istorici şi să apară informaţii noi, care să clarifice situaţia. Pe măsură ce voi găsi şi altele, voi aduce actualizări a acest text. Cu siguranţă că voi scrie o secţiune despre principalele dezinformări ale istoriei la cartea „Manifestul societăţii automatiste” la care lucrez.

Gabriel Baldovin

2.5.4.5. Diferenţa dintre dezinformare, minciună, mentalitate şi eroare ideologică

2.5.4.5. Diferenţa dintre dezinformare, minciună, mentalitate şi eroare ideologică

sociologie Baldovin   03:55

Manifestul societăţii automatiste  

2.5.4.5. Diferenţa dintre dezinformare, minciună, mentalitate şi eroare ideologică

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

Mentalitatea, sau „ideologia de grup” este ansamblu de credinţe şi idei despre lume şi viaţă manifestate de un anumit grup social. Din acest punct de vedere, mentalităţii i se mai spune şi filosofie (e foarte folosită sintagma „filosofia mea” sau „filosofia noastră”) . Cei care folosesc acest termen vizează o filosofie nativă, sau, popular „filosofie de baltă”, pentru că ea vine natural ca experienţă de viaţă, odată cu înaintarea în vârstă şi învăţarea folosirii cât mai eficiente a pârghiilor sociale. Filosofia de aici a început la originea sa. Însă între timp a devenit un uriaş stufăriş de argumente şi contra argumente, sau chiar autism logic (ca în cazul fenomenologiei). Adevărata filosofie este un proces de asimilare şi elaborare a tuturor teoriilor, sau a foarte multora dintre ele, care s-au emis în câteva milenii a istoriei sale.

Mentalitatea, care este o filosofie nativă nu este interesată în asimilarea, armonizarea şi validarea unei sinteze a acestor teorii din istoria filosofiei, ci un ansamblu de cunoştinţe pragmatice care este menit să păstreze sau să îmbunătăţească statutul social al celui ce o afirmă. Din acest punct de vedere, mentalitatea este net diferită de filosofia autentică, ce caută adevărul (ştiinţific), nu eficienţa acestuia. Între adevărul ştiinţific şi succesul pragmatic al unui ansamblu de idei nu poate exista nici ruptură radicală, însă există diferenţe majore, care se referă în principal la cunoaşterea sau necunoaşterea istoriei filosofiei. Adepţii formulei „filosofia mea” de regulă nu o cunosc. De aceea consider că folosirea unui termen precum „mentalitate” sau „ideologie” este mai potrivit pentru acest gen de ansambluri teoretice rudimentare.

Dacă filosofia caută în înţelegere holistică şi exhaustivă a lumii, mentalitatea este ansamblul de idei al unui grup social specific. Filosofia caută dezbaterea, preluarea, modificarea şi adaptarea permanentă la idei anterioare relatate de alţi filosofi. Curentul raţionalist are în el pe cel empirist, şi invers; înainte de a porni filosofia de la 0, Descartes a criticat empirismul şi însăşi filosofia de până la el, în câteva fraze, arătând erorile pe care analizatorii noştri senzoriali ni le oferă. Empiriştii fac la fel. Iată cum curentele din filosofie comunică unele cu altele şi se susţin unele pe altele deşi par într-un conflict ireconciliabil. Kant a venit apoi la sfârşitul secolului al 18-le cu lămuriri în acest sens arătând care sunt avantajele şi limitele ambelor teorii, astfel că vechea dispută a trecut la un cu totul alt nivel.

Spre deosebire de acest tip de comunicare între polii dezbaterii, „mentalitatea” (ideologia de grup) nu caută decât foarte puţin comunicarea cu ideologia altui grup. Nietzsche a descris asta prin două sintagme foarte sugestive: „morale de stăpâni” şi „morale de sclavi”. La momentul elaborării lor se refereau exclusiv la morala în sine; cele două sintagme erau o replică la teoria „imperativului categoric” al lui Kant, care vedea morala ca unică. Dimpotrivă, Nietzsche a descris foarte sugestiv cum mentalitatea stăpânilor ignoră acel presupus universal „imperativ categoric”, pentru că interesul ei este păstrarea privilegiilor sociale. „Morala de stăpâni” creează războaie menite să destabilizeze şi să dezbine o posibilă revoluţie a sclavilor. „Morala de stăpâni” afirmă simplu şi sec că sclavia e bună pentru că duce la sporirea libertăţilor proprii ale omului liber, după cum am amintit în secţiunea anterioară.

Observăm în această teorie justificativă a lui Aristotel acelaşi tip de autism teoretic specific fenomenologiei moderne; fenomenologii cred că gândirea umană este cel mai înalt produs al spiritului, şi, dacă apare, e suficient să primească crezare. În această idee transpare teoria lui Descartes, cu rădăcini la maestrul din tinereţe al lui Aristotel, cum că divinitatea sădeşte adevărul în sufletul omului. Pe fondul ateismului modern, şi a marginalizării filosofiei, filosofii au devenit din ce în ce mai narcisici, conform cu conversia complexului de inferioritate în cel de superioritate, despre care vorbea a treia importantă figură a începuturilor asociaţiei internaţionale de psihanaliză, Alfred Adler. Dacă credinţa în Dumnezeu a apus, totuşi ea se regăseşte încă în însăşi fenomenologia care divinizează propria gândire umană, iar cireaşa de pe tort ar fi însăşi gândirea fenomenologică ce emite afirmaţii nejustificate şi netemătoare de contradicţie precum un cercetător care analizează subiecţii dar nu intră în contact cu ei. Remarcăm evoluţia narcisismului în filosofie, pornind de la modestia filosofilor antici care se considerau nu înţelepţi – înţelepciunea era un titlu prea mare pentru ei – ci iubitori de înţelepciune (Philos Sophia – φιλοσοφία ) , către filosofi ce în perioada clasică erau sinonimi cu înţelepţi, şi apoi către fenomenologi, care se cred atât de înţelepţi încât nu mai au nevoie să-şi justifice ideile, pentru că oricum „plebea” nu le poate înţelege.

În acelaşi fel poate fi înţeles şi autismul teoretic al argumentului pro-sclavie a lui Aristotel. Nici lui nu-i pasă că sclavia duce la anularea libertăţilor sclavului; el vede în ea doar sporirea libertăţilor „omului liber”,adică sie însuşi, ca proprietar de sclavi. Remarcăm aici acelaşi tip de beneficiu terţiar precum scăderea preţului carburanţilor în SUA, prin care populaţia a fost mituită să susţină invazia Irakului din 2003, deşi nu era nimic care să ateste vreo implicarea acestei ţări în tragedia din 2001 de la New York. În acelaşi fel, păstrarea privilegiilor de castă l-a făcut pe Aristotel să susţină sclavia cu acest argument nefilosofic, dar politic.

Aşadar, mentalitatea se referă exclusiv la interesul propriu al grupului, şi îşi manifestă propria structură informaţională. Dimpotrivă, dezinformarea este o infiltrare informaţională, un virus informaţional, asemenea infiltrării spionilor în armata adversă, pentru crearea de confuzie şi incoerenţă teoretică. Dezinformarea trebuie astfel deosebită de ideea contradictorie sau contrară dintr-o dezbatere, care îşi manifestă propria structură informaţională. În lume au existat, există şi vor exista curente ştiinţifice, politice, religioase etc. diferite. De obicei dezbaterile nu duc la schimbări majore decât atunci când apare o ideologie nouă, care îmbunătăţeşte pe cea veche şi comunitatea aderă în majoritate la ea. Dar dezbaterile istorice sunt aproape interminabile. De exemplu, în istoria filosofiei nu s-a ajuns la un numitor comun în celebra dezbatere medievală cunoscută sub formula „cearta universalelor”. Atunci când cineva susţine unul dintre cele două coarne ale dezbaterii, acea persoană se referă şi la cealaltă opinie, pe care o citează corect sau aproximativ corect.

Dimpotrivă, dezinformarea întâi cenzurează ideile adverse, iar apoi, după ce acestea ajung la urechile opiniei publice, le caricaturizează extrem, simulând proasta înţelegere a lor. Deşi dezinformatorii dau dovadă de iscusinţă în înţelegerea majorităţii conceptelor filosofice sau a unor concepte ştiinţifice complexe, în ceea ce priveşte conceptele ideologiei adverse îi apucă subit cecitatea intelectuală. Se întâmplă deseori în dezbateri ca oponenţii să interpreteze greşit sau să caricaturizeze moderat ideile adversarilor. Dar, într-o dezbatere faţă în faţă, ei acceptă corectarea acestor percepţii greşite, deşi nu neapărat şi aderarea la ideile opuse. Dacă istoria filosofiei este o adaptare continuă a curentelor la argumentele curentelor rivale, dimpotrivă, dezinformatorii fac titlu de onoare în a nu-şi corecta ideile deformatoare despre adversarii ideologici şi vor să le răspândească cât mai mult în masa socială.

Dezinformarea mai trebuie diferenţiată şi de minciună, deşi deseori minciuna este o parte a dezinformării. Sub raportul strict etimologic, cele două noţiuni sunt identice. Însă între ele există diferenţă de eficienţă pragmatică, în sensul că o minciună poate fi verificată prin cercetări suplimentare, şi oricine o poate observa în urma unei investigaţii, în timp ce dezinformarea trebuie demonstrată. După cum vom vedea în următorul subcapitol, eu am făcut diferenţierea netă între comunicarea de informaţii false prin viu grai (cuvinte) şi cea prin fapte, gesturi şi documente. La o primă vedere şi una şi cealaltă e tot minciună. Însă diferenţa dintre ele este absolut colosală după cum vom vedea în următorul subcapitol. Minciuna spusă de omul simplu e spontană sau construită simplu în acord cu restul de afirmaţii. Uneori ea poate fi deconspirată prin cercetări asupra subiectului invocat. Minciunile spuse de spionajul civil sunt elaborate de adevărate laboratoare de dezinformare publică şi nu se referă doar la comunicarea de informaţii false prin viu grai ci şi la modificarea realităţii însăşi pentru a se suprapune peste aceste minciuni iniţiale.

De aceea nivelul de dezinformare se face în registre superioare de comunicare precum documentele, înregistrările foto-video a unor fapte concrete şi însele probele de dosar juridic. Observăm evoluţia mijloacelor de comunicare dinspre simpla mărturie prin viu grai şi izolarea realităţii în a fi analizată. Această evoluţie reflectă planul ideatic şi cel obiectual, o temă de dezbatere încă neterminată în epistemologie şi filosofie în general. La un prim nivel diferenţa între aceste mijloace e minimă. Însă ea este totuşi una foarte mare. comunicarea prin viu grai este supusă uitării şi unor complexe fenomene psihice de distorsionare. Comunicarea prin documente este mai precisă, însă îi lipsesc unele detalii ce pot fi semnificative. Comunicarea prin înregistrări foto-video, faptele concrete şi probele de dosar juridic oferă şi aceste detalii, iar precizia comunicării şi a datelor comunicate este la un nivel foarte înalt.

De aceea foarte rar se întâmplă ca dezinformarea să fie demantelată prin investigarea subiectului, deoarece realitatea lui este manufacturată anterior. Aceste întâmplări sînt produsul unor întâmplări fericite, precum este manualul tehnic al variantelor din 1941 ale avionului B-17 despre care am detaliat în următorul subcapitol . Scurgerea în spaţiul public a acestui manual tehnic al atestă reţeaua de minciuni menite să justifice nealertarea bazei Pearl Harbor în urma interceptării prin semnal radar a avioanelor japoneze venind.

Lingvistica nu face diferenţa între comunicarea de informaţii false prin cuvinte şi cea prin fapte, gesturi şi documente. Vedem asta în definiţia cuvântului „minciună” din DEX ,

„1. Afirmaţie prin care se denaturează în mod deliberat adevărul. sinonime: neadevăr antonime: adevăr diminutive: minciunea
1.1. Deprindere de a minţi.
1.2. Vicleşug, înşelăciune.
sinonime: vicleşug înşelăciune
1.3. Ficţiune, invenţie, născocire, plăsmuire, scornitură, închipuire.
sinonime: ficţiune invenţie născocire plăsmuire scornitură închipuire”

Observăm că în definirea iniţială minciuna se referă la afirmaţie, adică la mărturie prin viu grai. Dar sensul 1.2 se referă nu la vreo afirmaţie, ci la fapte. Specialiştii în găsirea sensurilor cuvintelor nu cunosc nici ei ingineria dezinformării, iar spionajul civil o ţine secretă, ca instrument propriu de control al maselor; de aici şi denumirea de „servicii secrete” date eufemistic agenţiilor de spionaj. Prin urmare sensul şi limitele termenului „minciună” dinspre comunicare prin viu grai şi edificare prin fapte trebuie cumva supus unei dezbateri între specialişti, desigur după ce studiază mecanismele dezinformării.

În ceea ce mă priveşte, eu unul am ales să-i restrâng cuvântului „minciună” sensul de comunicare exclusiv prin viu grai cu discernământ de informaţii false, ştiute că sînt false. Desigur, minciuna poate fi înregistrată cu mijloace precise pentru a fi ulterior dovedită ca minciună. Dar eu o folosesc cu sensul de afirmaţie comunicată exclusiv prin viu grai, nu la fapte sau probe, care pot deveni tehnici de dezinformare. Acestea pot fi numite metaforic minciuni, ca parte din produsul finit al ingineriei minciunii. Dar ele nu se referă doar la comunicarea de informaţii false, ci la modificarea însăşi a realităţii sau a documentelor care o atestă pentru a susţine factual aceste informaţii false.

Minciuna are patru forme: cea pragmatică (minciuna comună), cea cultural-mitologică, cea de simplificare şi de cea fizio-patologică (uitarea şi mitomania). Minciuna pragmatică are ca scop un anumit profit; primul exemplu pe care îl am în minte este cea din publicitate (advertising), care sugerează clientului că produsul vândut are calităţi mai mari decât le are de fapt. Publicitatea este primul nivel al dezinformării, după cum am arătat în 2 articole mai vechi , ce vor fi absorbite în acest text mai amplu. Spre deosebire de minciuna pragmatică, mitomania nu caută un profit direct (în termenii de specialitate „beneficiu secundar”), ci doar simpla satisfacţie de a convinge interlocutorul despre anumite naraţiuni fanteziste.

Spre deosebire de minciuna comună, dezinformarea produce însă un profit maxim, fiind unul dintre pilonii claselor sociale superioare. Asemenea publicităţii, dezinformarea poate pleca şi de la un adevăr, dar pe care îl exagerează, şi rezultatul final este de fapt o minciună; de exemplu atunci când o loterie sau o companie de jocuri de noroc transmite un interviu cu un câştigător, rezultatul este din start o minciună. Publicului ţintă nu i se prezintă miile, sutele de mii sau chiar milioanele de pierzători, ci doar un câştigător. De asemenea, deja celebra afirmaţie adevărată cum că „secretul câştigului la loto este jocul” este un adevăr care are rol de minciună; într-adevăr, cine nu joacă la loto nu are nicio şansă de câştig, dar şansele celor ce joacă sunt mult mai aproape de nu decât de da. Prin urmare diferenţa între a juca şi a nu juca nu este aceea dintre a câştiga şi a pierde, aşa cum afirmaţia de mai sus prezintă dezinformativ, ci între 0 % şi 0,0000…1%, adică foarte aproape de 0.

O astfel de afirmaţie este dezinformativă pentru că dă un sfat dezinformaţional grupului pierzător, prin care grupul profitor al companiei ce se ocupă de jocurile de noroc îşi menţine statutul social, privilegiat. Dacă era o simplă minciună, compania în cauză spunea că toţi jucătorii vor câştiga ceva, ceea ce realitatea infirmă; aşa ceva se întâmplă totuşi în cazul tombolei, unde într-adevăr, cei care joacă vor câştiga ceva, chiar dacă schimbul are aspect de suprapreţ. Dar, faţă de loto, tombola are câştiguri maxime mult mai mici. Propoziţia dezinformatoare din paragraful anterior, are însă o doză de adevăr în ea, spre deosebire de cea de mai sus.

În mass-media termenul „dezinformare” este special folosit cu sensul de „minciună” tocmai cu scop dezinformaţional, pentru ca omul simplu să nu înţeleagă amploare manipulării în societatea capitalistă. Identificarea celor două sensuri în acelaşi termen spală un pic imaginea dezinformării, ca mecanism primordial al funcţionării noului sclavagism; toată lumea minte, minciuna nu e un lucru onest, dar nu-i nici atât de incriminabil încât să fie aspru pedepsită. Dar, spre deosebire de minciună, care aduce beneficii minore, dezinformarea este o profesie care determină păstrarea privilegiilor sociale a unei clase sociale de lux.

Aşadar, dezinformarea este o minciună de lux, sau o minciună dublă, realizată prin contrafacerea datelor statistice şi plantarea de probe menite să convingă opinia publică de adevărul ei. Ea este dublată de o instituţie specializată în contrafacerea acestor probe într-un mod extrem de realist, după cum am arătat în documentarul meu „Diversioniştii” . Astfel că, la confruntarea cu realitatea, majoritatea rămâne cu impresia că această realitate contrafăcută ar fi de fapt însăşi realitatea. Aşadar, spre deosebire de minciuna comună, dezinformarea este aproape imposibil de dovedit ca minciună.

De exemplu, teoria cum că radarul de pe insula Oahu din Hawaii n-ar fi avut performanţa celui de astăzi, sau că locotenentul de informaţii Kermit Tyler a greşit, confundând formaţia de avioane japoneze (0) ce se îndreptau către Pearl Harbor, cu avioane americane (B-17), pe lângă faptul că au incoerenţa specifică minciunii, are totuşi o anumită doză de realism în ea. Nimeni nu mai atacase SUA înainte, aşa că părea într-un fel improbabil ca un astfel de tac să se întâmple, deşi în presa americană apăruseră de peste un an articole despre ostilitatea Japoniei şi Germaniei faţă de SUA. Într-un interviu dat înainte de a muri, Kermit Tyler spunea că el nu citea presa, şi acest fapt are o anumită doză de realism. Sunt mulţi oameni care nu urmăresc ştirile. Dar afirmaţia cum că un ofiţer de informaţii nu ar citi tocmai …presa, e cam puerilă.

Un alt exemplu vizează tragedia de la 11 septembrie 2001. Unora ni se pare implauzibil faptul că turnurile gemene de la complexul World Trade Center ar fi putut fi cauzate exclusiv de impactul avioanelor care s-au zdrobit de ele. Au existat şi profesionişti precum arhitecţi care au adus dovezi despre imposibilitatea fizică a acestei naraţiuni. Ei şi-au făcut şi organizaţia „Architects & Engineers for 9/11 Truth” . Pe lângă ei, o mulţime de alte ciudăţenii precum căderea în acelaşi fel şi a clădirii 7 din acest complex (neatinsă de vreun avion), şi multe altele relatate sistematic de cartea citată în secţiunea anterioară „The New Pearl Harbor” scrisă de David Ray Griffin, şi de documentarul făcut după ea .

Dar cei mai mulţi oameni au văzut în direct la TV cum cele două turnuri au căzut, şi cum avioanele s-au zdrobit în ele anterior aşa că, conform erorii consecutivităţii descrise de filosoful David Hume, presupun în masă că între cele două evenimente există cauzalitate, exact pe baza acestei consecutivităţi. Procesarea unor astfel de informaţii vizează pe de o parte apetit multidisciplinar pentru a înţelege date ştiinţifice; pe de altă parte ea necesită spirit dizident de a pune sub semnul întrebării informaţiile venite dinspre presa oficială şi instituţiile conexe ei. Mulţi oameni care au primul punct nu-l au pe cel de-al doilea, în sensul că înţeleg că dictatura spionajului civil (numită pompos „democraţie”) este cea mai bună variantă de organizare socială dintre tot ce s-a experimentat până acum; alternativele la ea sunt fie dictatura clasică (comunism şi fascism) sau întoarcerea la societatea agrară medievală, care e tot cam aşa.

Observăm că, spre deosebire de minciuna comună, care vizează o relatare falsă asupra realităţii palpabile, dimpotrivă, dezinformarea vizează o realitate ce nu poate fi judecată exclusiv cu ajutorul simţurilor ci cu un bagaj ştiinţific solid. Ea arată destul de realist. Realitatea atacurilor de la Pearl Harbor sau World Trade Center nu a fost deloc distorsionată; au existat supravieţuitori şi filmări la Pearl Harbor, după cum au existat transmiteri în direct a atacurilor din 2001. Problema este la autenticitatea evenimentelor în sine; acestea au fost contrafăcute. Un astfel de eveniment transcende minciuna în amplitudine.

Dar, la fel ca şi minciuna comună, dezinformarea pune în avantaj un anumit grup social; în ambele cazuri relatate mai sus profită bogaţii, ca urmare a războaielor instigate de aceste evenimente. În urma tragediei de la World Trade Center, SUA a invadat Afganistanul şi apoi Irakul, punând astfel bazele tragicului război civil sirian, care a alimentat el singur economia europeană cu peste 13 milioane de refugiaţi, pe post de mână de lucru ieftină. Pe lângă aceştia, terorizarea zonei de iminenţa războaielor a dus la alte multe milioane de deportaţi economic în grosul populaţiei occidentale îmbătrânite şi depresive, fără dorinţă de căsătorie şi copii. În acelaşi fel tragedia de la Pearl Harbor a convins majoritatea populaţiei să accepte intrarea SUA în război, atât în Europa cât şi în Pacific, după ce au existat proteste de stradă împotriva campaniei de presă ce se ducea în acest sens.

Am arătat în secţiunea aceasta care este rolul războiului în generarea profitului pentru bogaţi. Am exprimat această idee cu mult înainte în acest articol şi apoi acesta . Apoi, când am elaborat documentarul meu “Sadismul în politica internaţională” am găsit date concrete despre cum Produsul intern brut al SUA a crescut în timpul războiului. Deşi noi toţi oamenii occidentali suntem urmaşii mercenarilor antici şi medievali, totuşi am ajuns să detestam în profunzime războiul, fiind gata să pornim război împotriva iniţiatorilor războiului. De aceea, pentru a nu-şi risca vieţile, dezinformatorii din umbră ai guvernării popoarelor construiesc diversiuni cu scopul dezinformaţional de a convinge majoritatea să susţină aceste războaie. După cum voi arăta detaliat în următorul meu documentar, şi după cum s-a mai spus, atacul de la Pearl Harbor este o astfel de diversiune la care au conlucrat marii industriaşi americani împreună cu cei japonezi pentru a-şi terifia popoarele şi a obţine profit maxim, îmreună cu eugenie socială.

Dezinformarea este adaptarea societăţii clasice (dictatoriale) pentru a convinge cetăţeanul simplu să se supună executării ordinelor. Societatea clasică folosea forţa brută pentru a convinge sclavii, sau supuşii în general, să execute ordinele stăpânilor. Dezavantajul acestui modela fost răscoala sau revoluţia, care este o răscoală imposibil de învins. Aşadar, la un moment dat, supuşii se unesc şi pornesc o răzvrătire împotriva bogaţilor.

Dezinformarea mai trebuie deosebită de eroarea ideologică, ce nu duce în general la profit. Dimpotrivă dezinformarea duce la aşa ceva. Ansamblul de idei dezinformatoare nu sunt nişte simple erori, ci idei defensive ale privilegiilor de castă , pe care membrii ei cultivă pentru a le folosi într-o viitoare eventuală dezbatere teoretică. Acest fapt este perfect normal pentru păstrarea şi chiar perpetuarea acestor privilegii în interiorul castei. Însă atunci când aceste idei sunt adoptate de către cei cărora au de pierdut anumite drepturi din cauza lor, cauza este una dezinformatorie. Succesul sclaviei salariale depinde direct de modul în care aceste idei favorabile privilegiaţilor social sunt implantate potenţialilor lor servitori.

Gabriel Baldovin

2.5.4.4.2. Reacţia opiniei publice în procesul dezinformaţional

2.5.4.4.2. Reacţia opiniei publice în procesul dezinformaţional

sociologie Baldovin   01:48

Manifestul societăţii automatiste  

2.5.4. Dezinformarea, un instrument specific al noului sclavagism

Acest articol este continuarea celui precedent

English version soon

2.5.4.4.2. Reacţia opiniei publice în procesul dezinformaţional

În secţiunea aceasta am detaliat modul în care au fost sufocate informaţional adevărurile documentate de jurnalista Ida Tarbell la începutul secolului al 20-lea, despre practicile dubioase ale companiei Stadard Oil. Proprietarul său, John D. Rockefeller, a construit centrul Rockefeller, care a devenit perla New York-ului, sau recurs la câteva acte de caritate pentru săraci şi sponsorizare pentru savanţi şi sportivi. În felul acesta el şi-a construit pe de o parte imagine de vârf al evoluţiei sociale, şi pe de alta de filantropist. Toate acestea au fost propagate informaţional prin presă. Ajutarea unui număr infim de persoane, în raport cu păcălirea sau chiar escrocarea majorităţii, poate fi transformat în proporţia inversă cu ajutorul presei şi a timpului.

Filantropia de faţadă a fost practicată cu succes în perioada medievală; regi, principi, papi şi tot felul de păcătoşi de lux, şi-au spălat tacticos „păcatele” printr-o donaţie pentru o minoritate clericală, care şi-a arogat puterea de a le ierta în numele divinităţii. Iniţial gestul a avut funcţie de ritual obsesional, prin care supraeul era cumva domolit de remuşcări prin facerea a unor fapte bune, minoritare în faţa crimelor. Ulterior, a devenit o practică de spălare a imaginii publice. Oricât de mult ne-ar plăcea Renaşterea, substratul ei a fost constituit pe baza ideii că Papa ar avea supra-sfinţenie de vândut criminalilor de lux ai Europei. Acest produs s-a numit „indulgenţă” şi a adus Vaticanului bogăţii imense.

Ulterior, spălarea imaginii publice s-a făcut metodic prin campaniile de PR şi publicitate în general, aşa cum vedem în acest model de spălare a imaginii a dinastiei Rockefeller, prin picătura de acte caritabile în oceanul de fapte reprobabile, specifice capitalismului de secol 19. Susţinerea angajaţilor unui aparat dezinformaţional precum presa sau agenţiile de PR şi publicitate, pentru a lucra la aceste proiecte de spălare a imaginii în percepţia publică, este un proces de mituire a opiniei publice spre a „ierta” acţiunile reprobabile făcute anterior.

La acest proces poate participa însăşi majoritatea populaţiei, neafectată de aceste ilegalităţi sau chiar crime săvârşite anterior. Dacă aceste practici inechitabile, cu angajaţii şi cu însăşi comunitatea sau ţara, sunt dublate şi de o uşoară creştere a nivelului de trai pentru majoritatea populaţiei, sau pentru cei potenţial afectaţi de aceste dezvăluiri, atunci aceste fapte imorale pot fi trecute cu vederea de majoritate. Sclavagismul a fost şi încă este acceptat în formele sale modificate, dacă cel ce îl apreciază are un oarecare profit din asta. În timpul antichităţii avem retorica justificativă a lui Aristotel prin sporirea libertăţilor proprii ale omului liber, pe care sclavagismul clasic o aduce. Puse faţă în faţă, cele două clase, respectiv ce a sclavagiştilor şi cea a sclavilor, dau câştig de cauză primilor. Atunci când numărul sclavilor s-a apropiat de cel al oamenilor liberi, adică majoritatea îşi pierde consistenţa, rezultatul a fost revolta sclavilor şi căderea sistemului sclavagist clasic.

Uşoara ridicare a nivelului de trai a comunităţii în urma răspândirii în comunitate a informaţiilor despre aceste practici dubioase este soluţia pentru potolirea revoltei. Cel mai clar exemplu faţă de datele pe care le avem astăzi este scăderea preţului carburanţilor în SUA, în timpul invaziei Irakului din 2003. Destui americani au fost iniţial împotriva acestei acţiuni militare, în ciuda campaniei dezinformatoare de presă despre cum „rebelii” din lumea arabă atacă securitatea naţională a SUA, despre care am amintit în secţiunea aceasta . Această campanie de dezinformare asupra diversiunii de la World Trade Center din 2001 era menită să convingă populaţia SUA să susţină un război de lungă durată pentru purificarea Orientului mijlociu de dizidenţi, fie ei fundamentalişti religioşi, fie anti-capitalişti în general. Faptul că Irakul nu avea nicio implicare în evenimentele de la 11/09 era clar pentru majoritatea iar acuzaţiile de posedare a armelor chimice, menite să ameninţe în plus populaţia SUA cu o altă tragedie, erau puerile, după cum s-a şi demonstrat ulterior.

Cu toate acestea, majoritatea populaţiei SUA au susţinut iniţial războiul din Irak, mizând pe buna credinţă a presei şi politicienilor în apărarea teritoriului naţional. Într-un scenariu demn de film propagandistic, preşedintelui SUA George.W. Bush i s-a ridicat la fileu propoziţia „Nu vă auzim!”, în timp ce ţinea un discurs pe ruinele turnurilor gemene, tocmai căzute. La aceasta el a răspuns eroic prin celebra frază: „Da, dar vă aud eu. Iar cei care au făcut asta vor auzi de noi în curând”. Aşa ceva este o scenetă de dezinformare epică.



La această iluzie a contribuit şi „împărţirea profitului” prin scăderea imediată preţului carburanţilor. O astfel de decizie a fost menită să îngroape dezinformaţional mişcarea „09/11 truth”, care a văzut crăpături în retorica oficială despre reflectarea acestei tragedii în presă. Au fost americani care au înţeles încă de la început faptul că ciudăţeniile tragediei de la 11 septembrie 2001, au fost parte dintr-un plan care viza exact această invazie: căderea Clădirii 7 aproape identic ca şi turnurile gemene, deşi nu a fost lovită de un al 3-lea avion, a fost pentru mulţi un semnal că acele turnuri nu au căzut datorită impactului cu acele avioane, ci a altor cauze, rămase încă învăluite în mister, după cum am detaliat într-un articol mai vechi . Între timp au apărut mărturii ale celor aflaţi în proximitatea evenimentelor, care s-au concretizat în nenumărate materiale legate de subiect, dintre care cel mai complet mi se pare cartea „The New Pearl Harbor” scrisă de David Ray Griffin, şi apoi de documentarul făcut după ea . Toate acestea au condus la faptul că o bună parte dintre americani consideră acum că tragedia de la 11 septembrie a fost fabricată în interiorul SUA, iar scopul a fost invazia Irakului pe falsul pretext că acolo ar exista arme chimice.

Dar scăderea preţului carburanţilor a reuşit să sufoce informaţional aceste date. Dincolo de ilegitimitatea invaziei Irakului, scăderea preţului carburanţilor a fost practic o mită acordată cetăţenilor americani să accepte şi sacrificarea propriilor compatrioţi la 11 septembrie 2001, care a fost unul dintre pretextele invaziei zonei în general. Această măsură a declanşat în majoritatea populaţiei SUA predispoziţia milenară de mercenari care există în majoritatea dintre noi, oamenii occidentali. Mercenarii sunt strămoşii noştri ai tuturor. Ei s-au impus în faţa ţăranilor pe care îi cotropeau prin forţa armelor. A alege viaţa de soldat mercenar în locul celei de ţăran agricultor aducea pe de o parte şi riscul de a fi ucis dar şi avantajele acumulării unor bunuri mai multe prin jaf, pe de altă parte. Este exact ceea ce s-a întâmplat cu ieftinirea carburanţilor în timpul invaziei Irakului: practic, cu banii rămaşi, americanii de rând şi-au permis acumularea de mai multe bunuri decât puteau achiziţiona înainte. Astfel că populaţia a fost mituită să accepte naraţiunea războiului asumată de administraţia Bush, şi implicit accesul la zăcămintele de petrol irakian, în perioada post invazie.

Crimele săvârşite la adresa executanţilor de ordine în scop de profit pentru pilonii capitalismului par nişte mici sacrificii pentru ridicarea întregii comunităţi, asemenea războiului de cucerire în care mercenarii se angajau, cu riscul de a pierde sau de a câştiga ca grup. Dezbaterile în favoarea criminalilor profitori au mari sorţi de izbândă atâta timp cât numărul victimelor este mai mic decât cel al celor care profită de pe urma crimelor. În ceea ce priveşte exemplul de mai sus, americanii de rând , ca orice popor, au acceptat mita cu scăderea preţului carburanţilor, până când numărul soldaţilor morţi în războiul din Irak a depăşit pe cel al civililor morţi în atacul de la 11 septembrie 2001. Continuarea războiului a dus la erodarea imaginii lui G.W. Bush, mult sub nivelul unei democraţii, care pretinde că politicienii sunt aleşi de o majoritate pentru a fi reprezentată de aceştia în forurile decizionale superioare ale statului.

Însă, dacă un astfel de sacrificiu al câtorva duce la creşterea nivelului de trai al majorităţii, atunci rezultatul este perfect justificat la nivel general; astfel se justifică genocidul practicat de imigranţii din Europa şi Asia împotriva nativilor americani. În acelaşi fel aparatul dezinformaţional a spălat imaginea capitalismului sălbatic al secolului al 19-lea, şi implicit a celor 2 celor mai bogate familii care l-au construit, respectiv Rothschild şi Rockefeller. Ei au produs cele mai mari crime din istorie, dar în acelaşi timp au fondat însuşi capitalismul care a permis revoluţia industrială, de care toţi profităm. Faptul că răul vine şi cu o doză mai mică sau mai mare de bine, îi atenuează aspectul negativ. Cei care profită direct de pe urma sa, îl văd exclusiv ca pozitiv, după cum a făcut Aristotel cu sclavia clasică. Exemplul cel mai clar în acest sens este genocidul practicat de însuşi homo sapiens, din care toţi facem parte, împotriva lui homo erectus, deşi exterminare acestei specii umane primitive s-a făcut în timp mai lung decât genocidurile moderne. Prezenţa noastră însăşi pe pământ în acest moment, justifică acest genocid; orice fel de condamnare sau corectare a sa ar duce implicit la propria sinucidere. Acelaşi efect îl are pe termen lung orice crimă ce a fost acceptată de majoritate, iar susţinătorii dreptăţii pot ajunge să fie priviţi ca duşmani şi atentatori asupra majorităţii în câteva generaţii.

În toate aceste acţiuni observăm aceeaşi strategie pragmatică a indulgenţelor de la sfârşit de Ev Mediu, practicată pe larg de Biserica Catolică. De fapt, întregul creştinism a permis acest ritual obsesional de înduplecare a conştiinţei încărcate prin construcţia de biserici sau alte acte de milostivenie către clerici şi alţi săraci. Aceste gesturi conţin în ele la nivel potenţial însuşi capitalismul; ele pot fi reduse la principiul capitalismului de a fura de la cei mai mulţi prin acţiuni specifice, şi apoi a da exemplu de sprijin pentru cei puţini, pe care apoi presa aservită îi dă ca exemplu general pentru opinia publică. Instituţia indulgenţelor nu au fost făcută profesionist, prin instituţii special făcute pentru spălarea imaginii publice ai marilor criminali ai istoriei, ci în mod inconştient, după modelul „mecanismelor de apărare a Eului” aşa cum le-a descris de psihanaliza clasică, în special cel denumit „anulare retroactivă”.

În acelaşi fel reducerea procentului profitului cămătăriei sub 5%, şi transformarea sa în dobândă onorabilă, a fost soluţia amânării unei revolte sociale din partea celor abuzaţi de aceste practici neosclavagiste. Dinastia Rothschild ar fi fost dispusă să-şi reducă profitul în aşa fel încât debitorii (clienţii împrumuturilor) ar fi acceptat-o fără să se revolte. Fiind fondatorii sistemului bancar capitalist, membrii dinastiei Rothschild (alături de cei din dinastia Rockefeller) sunt acum la cârma băncilor naţionale din ţările bogate, şi nu numai.

Spre deosebire de cămătarii medievali, dinastia Rothschild a avut grijă ca revoltaţii să fie mereu în minoritate, iar spionii lor le-au oferit constant date despre starea de nemulţumire a clienţilor. Aceste decizii sunt acte de spionaj informaţional în toată autenticitatea sa, aşa cum există în zilele noastre. Aceşti membrii secundari ai dinastiei au ajuns să fie împânziţi prin toate centrele de putere în Europa sfârşitului de secol 19 începutul celui de-al 20-lea. Prin stabilirea acestor relaţii cu cei mai importanţi oameni de stat din Europa, dinastia Rothschild şi-a făcut aliaţi foarte puternici în instituţiile publice, prin care au fost apăraţi împotriva revoltaţilor faţă de practicile incorecte privind dobânda. Ca răsplată, în situaţii speciale, dinastia Rothschild a împrumutat guvernele Europene şi chiar a susţinut financiar anumite proiecte iniţiate de ele. Din aceste funcţii ei au instigat factorii de decizie în începerea primului război mondial şi au lucrat îndeaproape cu Rockefeller din SUA pentru instigarea celui de-al doilea război mondial, după cum voi arăta în documentarul meu „The biggest crime in history”.

Apoi, pentru a rupe legăturile cu practicile capitalist-sălbatice şi a scăpa de renumele prost pe care şi l-a făcut în secolele trecute, această dinastie a recurs şi la schimbarea numelui. Deşi bătrânul Rockefeller s-a chinuit să facă un centru comercial şi cultural la New York, pentru a-şi spăla propria imagine întru măreţie, şi a invita şi zecile de milioane de persoane fără adăpost să se scalde în ea, totuşi şi numele acesta e în curs de dispariţie. Pentru a-şi asigura siguranţa copiilor în faţa răzbunării victimelor capitalismului, în cele din urmă membrii acestor dinastii le-au dat alte nume.

Ştergerea imaginii acestor crime, spălarea lor, se face în timp, peste generaţii. Pentru un tânăr imparţial, care n-a trecut prin maşina de dezumanizare sclavagistă, poziţia lui Rockefeller este în avantaj net faţă de cea a Idei Tarbell. De ce ai alege să iei partea celui slab într-un astfel de conflict? Doar o mentalitate obosită, erodată prin malaxoarele exploatării capitaliste poate face asta. Un tânăr echilibrat va lua decizia de a-l sprijini pe cel puternic, conform cu mercenarului antic, care alegea să-şi vândă serviciile militare unui jefuitor militar profesionist. Dacă nu-şi alegea bine comandantul, mercenarul putea pieri într-un astfel de asediu eşuat. Conform aceleiaşi inspiraţie în alegere, un tânăr îşi alege mentalitatea celui mai puternic, sperând că va ajunge la un moment dat ca acesta.

Aşadar, alegerea în acest conflict ideologic şi politic pentru un tânăr naiv este cea a lui Rockefeller, care întruchipează oastea mai puternică, societatea mai prosperă. Cel neutru în acest conflict, sau cel care a decis să lupte pentru Rockefeller şi capitalism în general, îşi va schimba optica abia atunci când va realiza că această falsă prosperitate este făcută în schimbul unei exploatări sociale draconice, care conduce la depresie şi consum de substanţe psihoactive. Mă pot da ca exemplu, în acest sens. Exact acelaşi lucru s-a întâmplat cu mine, după ce am început să resimt pe pielea mea nedreptăţile sclavagismului . În acel moment aveam încă încredere în capitalism, iar experienţele neplăcute cu companiile la care am lucrat până atunci le-am pus pe seama unor accidente locale, naţionale. Ulterior, mi-am dat seama că întreg capitalismul este esenţialmente corupt, o fraudă făcută la nivel oficial.

Acelaşi lucru se întâmplă cu majoritatea; iniţial, în situaţia de neutralitate, tânărul naiv alege ceea ce pare cea mai optimă alegere, respectiv o mentalitate şi un domeniu de activitate care facilitează prosperitatea şi chiar îmbogăţirea. Dacă acest lucru se realizează călcând peste câteva cadavre, aşa cum s-a auzit despre Rockefeller şi cei ca el, tânărul naiv e dispus să le accepte, ca sacrificiu. Însă, după 10 sau 20 de ani de susţinere, când va înţelege că nu el va călca peste cadavre, ci el este chiar cadavrul, lucrurile se schimbă radical în viziunea sa. În următoarea secţiune voi descrie sistemul monetar ca sistem de recompense care conving opinia publică să susţină anumite proiecte sociale

Gabriel Baldovin