2.5.4.17. Manipulare printr-o primă recompensă simbolică împotriva dizidenţei supravieţuitorilor de la Pearl Harbor şi Filipine. Subiectul „Generaţia de Aur Americană”
Manifestul societăţii automatiste
2.5.4.17. Manipulare printr-o primă recompensă simbolică împotriva dizidenţei supravieţuitorilor de la Pearl Harbor şi Filipine. Subiectul „Generaţia de Aur Americană”
Ne aducem aminte de afişele propagandistice cu sloganul „Keep ‘em Firing!” „Beat Your Promise” sau „Back Up Our Battleskies!”, făcute în spiritul unei fictive coeziuni sociale americane în faţa ameninţării invaziei „barbarilor”. Dar, acestea erau de fapt capcane ideologice: ele aveau rolul de instigare a unui război în afara statului, pentru a extirpa în afara teritoriului american tensiunile sociale interne care se prelungeau la peste o decadă de la începerea crizei economice din 1029. Modelul a fost descris explicit de Hegel în celebra sa lucrare „Filosofia dreptului” (Batoche Books 2001, pagina 259), după ce a observat schimbarea radicală a stării naţiunii franceze de la criza violentă a Revoluţiei Franceze la dictatura lui Napoleon Bonaparte.
Aceste afişe prezentau războiul ca pe un fel de aventură de desene animate; ţinta lor era mentalitatea infantilă a tinerilor marginalizaţi timp de 10 ani de criză economică. Întoarcerea la o mentalitate de mercenar era o soluţie cu rezonanţă ancestrală pentru ei, dar care s-a dovedit a fi o mare capcană. Aparatul dezinformaţional al spionajului civil le-a manufacturat naivilor o combinaţie contradictorie de conţinuturi psihice infantile şi militar-clasice în manufacturarea generală a acelui groaznic război, care se prelungea într-o foarte abilă campanie de recrutare a potenţialilor revoltaţi, în scopul eliminării lor după modelul hegelian de mai sus. O a doua capcană dezinformaţională de atragere a naivilor în război a fost manufacturarea infirmierelor capturate de japonezi, care repetă la nivel concret povestea „Albă ca Zăpada”, tipică pentru naivitatea ţintelor agăţate. Sistemul dezinformaţional eugenic i-a atras în mod parşiv în această capcană eugenistă cu poveşti de genul „Albă ca Zăpada” şi desene animate. Rezultatul a fost un număr record de recruţi, cu vârsta în jur de 20 de ani. Ei s-au înrolat masiv în acel război, cu astfel de tehnici de dezinformare şi manipulare, care pot fi echivalate cu reclame la dulciuri otrăvite pentru copii.
Însă realitatea din teren a războiului a fost foarte diferită de ce li se spusese lor „acasă”, aşa cum se întâmplă în general cu escrocheriile. Ei au găsit nişte japonezi aflaţi la polul opus faţă de portretul de laşi care li se făcuse în mas-media. Fenomenul Kamikaze este cel mai bun exemplu pentru aşa ceva. Tema acestei surprize va fi literal exploatată apoi în filmul „Ultimul samurai”; personajul principal, Nathan Algren, (interpretat de actorul Tom Cruise), este un fost militar american de carieră ajuns alcoolic. Algren e angajat pe o sumă considerabilă să intre într-un război de exterminare a samurailor. După cunoaşterea mai bine a acestora, el îşi schimbă radical şi atitudinea faţă de ei, dar şi propria viaţă, şi decide să se alăture lor, şi să lupte împotriva foştilor săi angajatori. Ace
astă poveste este o clonă a exact ce s-a întâmplat la nivel factual cu mulţi militari americani recrutaţi prin minciuni pentru inflamarea războiului din Pacific. Cei mai mulţi dintre ei au aflat la faţa locului adevărul că SUA era în mare parte provocatorul acelui război, nu Japonia, aşa cum fuseseră ei dezinformaţi, şi aşa cum sîntem şi noi încă dezinformaţi, generaţiile născute după acel eveniment. Ei au aflat concret că Japonia nu avea de gând să invadeze SUA continentală. Cei mai mulţi dintre militarii americani crezuseră că SUA ar fi trimis acele infirmiere în Filipine cu scop de ajutor umanitar. Dar la faţa locului se cam convingeau că Filipine era, de fapt, colonie SUA, la fel cum făcuse Japonia cu Manciuria. Poate că unii au aflat pentru prima dată că aceeaşi acţiune colonialistă a fost făcută de ţara lor faţă de nordul Mexicului, ajuns între timp sudul SUA.
Campania ostilă de presă în SUA împotriva Japoniei în 1940, a început din nimic, cam la fel cum a început şi în 1989 împotriva României. Nici Japonia şi nici România nu recurseseră la acţiuni diferite în acei ani, faţă de ce făcuseră timp de cel puţin 10 ani până atunci. Exact aşa s-a întâmplat şi cu ultra-denigrarea regimului socialist din România. În anii 1970-1980 Ceauşescu se plimba în caleaşca Reginei Angliei, şi avea întrevederi cu mai mulţi preşedinţi ai SUA. Din nimic, criticile în presa Occidentală s-au intensificat tocmai după 1983, odată cu lansarea proiectului scutului anti-rachetă de către preşedintele Reagan. În 1989 mai multe ţări occidentale îşi retrăgeau ambasadorii de la Bucureşti (gest tipic de stare de război), deşi nimic special nu se întâmplase între timp. Invazia Manciuriei de către Japonia a fost invocată ca fals argument de către SUA în favoarea fabulaţiei intenţiei invaziei nipone asupra întregii lumi, inclusiv a Americii. Acest eveniment avusese loc în 1931, iar atunci SUA nu a avut vreo reacţie. Reacţia a venit subit abia în 1940, când acest eveniment era înşelător prezentat în presă ca şi cum ar fi fost recent. Însăşi tema „iniţiativei Strategice de Apărare” lansată de Reagan folosea informaţii neactualizate din timpul „crizei rachetelor”, care nu mai erau actuale. În anii 1960 nu s-a gândit nimeni să facă vreun scut anti-rachetă, dar această poveste a apărut în 1983, după ce rachetele sovietice fuseseră de mult retrase…
Unii au aflat că atacul de la Pearl Harbor avea câteva secrete, care, odată aflate, le va schimba mult perspectiva, asemenea lui Nathan Algren din filmul „Ultimul samurai”. Unii dintre militarii americani au aflat şi de protestul amiralului James O. Richardson faţă de mutarea în mai 1940 a flotei de la baza din San Diego (California) la Pearl Harbor, şi de destituirea sa din funcţie, deşi intuise perfect riscul unui potenţial atac japonez. Alţii vor fi auzit şi despre auto-sabotajul alarmei dată de cei doi operatori de la radarul Opana. Între timp, e posibil să fi răsuflat informaţii şi despre focul semi-fratricid de exterminare a prizonierilor americani de război, mutaţi din Filipine de japonezi. Alţii au văzut pe pielea lor cum superiorii ierarhici alegeau cele mai bizare decizii de cucerire a insulelor din Pacific, în aşa fel încât să producă cât mai multe pierderi umane între americani. Justificarea războiului de teren se făcea prin naraţiunea absurdă a „protecţiei populaţiei civile”. Însă această naraţiune nu mai era pusă în practică şi în aruncarea bombelor asupra populaţiei civile în arhipelagul nipon. Aceste inconsistenţe au dat mult de gândit celor care au avut şocul nepotrivirii socotelii de acasă cu cea din târg. Cu aceste informaţii, omul simplu cu simţul dreptăţii se convingea că SUA fusese iniţiatorul acestui război, nu Japonia, aşa cum se spusese în mass-media.
La asta s-a adăugat şi fenomenul Kamikaze, un eroism nemaivăzut de ei, pe care nimeni nu era dispus să-l accepte. Piloţii Kamikaze puteau să decimeze flota navală americană, în ciuda masacrării civililor japonezi în arhipelag. Rezultatul a fost o puternică dizidenţă politică printre militari, ce se manifesta prin refuzul executării unor ordine şi reacţii agresive faţă de superiori. Medicii militari, mai mult sau mai puţin psihiatri, şi mai mult sau mai puţin oneşti, au inclus încă de atunci aceste reacţii ale militarilor în „Tulburarea de stres post-traumatic” (PTSD). Însă ele erau reacţii naturale ale unui om normal pus în faţa înşelăciunii. Cei mai mulţi oameni au astfel de reacţii în faţa minciunii şi imposturii, în ciuda, sau tocmai datorită faptului că erau făcute de proprii şefi sau demagogi de la Washington, cu rol de lideri politici. În acest context, apariţia dizidenţei politice era o reacţie naturală a celor care şi-au dat simplu seama că vor fi fost manipulaţi cu cele mai diabolice tehnici pentru a fi pur şi simplu sacrificaţi. Sfârşitul războiului din Pacific s-a datorat şi curentului de idei dizidente răspândite între militarii americani, cărora mentalitatea neocolonialistă le spune „teorii ale conspiraţiei”. Unele dintre aceste idei dizidente erau într-adevăr fabulatorii, dar altele erau sinteze informaţionale corecte pe care militarii de rang inferior le realizau în urma propriilor experienţe.
Deşi era menit să stopeze sau să înfrâneze dizidenţa politică galopantă a ultimului deceniu, războiul risca să devină un alt izvor de nouă dizidenţa politică. Pentru a preveni răspândirea şi mai intensă a ideilor dizidente, războiul s-a terminat brusc, cu cele două bombe atomice, la fel cum a şi început. La fel s-a întâmplat şi cu războiul din Vietnam, oprit după ce militarii au început să nu-i mai găsească sens. Peste 80 de ani exact acelaşi rol îl va avea şi finalul pandemiei de COVID prin războiul din Ucraina. Putin a speriat iremediabil virusul SARS-COV-2 (sic!)… După ce acesta s-a dovedit a fi a fel de periculos precum o gripă, ştirile panicardiste din mass-media, ce ţineau de 2 ani despre o pandemie devastatoare, au cotit-o la fel de brusc spre naraţiunea războiului. Minciunile despre virusul ucigaş au fost înlocuite cu cele ale intenţiei lui Putin şi Rusiei de a invada Europa, ca Stalin şi URSS în 1944.
Pe lângă stoparea războiului, a urmat apoi o uriaşă campanie de dezinformare publică menită să ascundă acele evenimente, după cum am văzut pe parcursul acestui capitol. În secţiunea „Alterarea probelor umane. Persecuţia mărturiilor vii ale sabotajului de la Pearl Harbor şi Clark Field” am văzut cazuri de persecuţie clasică, fie prin denigrare publică, precum cazul Elsworth F. Hamilton, sau prin accidente bizare în care unii protagonişti şi-au pierdut viaţa, precum cazurile William Edwin Dyess sau Douglas Hein. De fapt, tot ce s-a întâmplat în Filipine din decembrie 1941 şi până la finalul războiului a fost o campanie de eliminare a supravieţuitorilor. Am văzut, de asemenea, pe parcursul acestui capitol metode care mai de care mai diverse de mistificare a adevărului şi de perpetuare a minciunii naraţiunii atacului surpriză. Pe lângă acestea, spionajul civil american a conceput campanii de denigrare şi umilire a supravieţuitorilor după finalul războiului pentru a-i face necredibili în ochii opiniei publice, după cum am arătat în secţiunea „Războiul Mondial 2 este aplicarea tehnicii de dezinformare prin reprimarea traumatică” . În această secţiune voi detalia această campanie de denigrare şi umilire a supravieţuitorilor de la Pearl Harbor şi Clark Field.
Ne aducem aminte de tehnica de dezinformare prin clonare. Aşa ceva este o metodă complexă de dezinformare, specifică spionajului civil. Multe astfel de manufacturări de clone în realitate au fost făcute de spionajul civil american pentru a ascunde opiniei publice instigarea Războiului 2 Mondial, unul dintre cele mai hidoase episoade din istoria zbuciumată a acelui tânăr popor. Dar dizidenţa militarilor va fi ascunsă opiniei publice în special cu această tehnică de dezinformare prin clonare, cu o recompensă simbolică de recunoaştere a unui fictiv eroism exagerat al militarilor americani, cel puţin la fel de mare precum al japonezilor deveniţi Kamikaze.
După cum deja am mai spus pe parcursul acestui capitol, în istoria contemporană, participanţii la Cel De-al Doilea Război Mondial, respectiv cei născuţi între 1905 şi 1924, sînt măguliţi cu titlul de parte din „Generaţia de Aur Americană” (The Greatest Generation). În secţiunea „Alterarea probelor umane..”, amintită mai sus, am descris pe scurt cum sistemul dezinformaţional i-a exclus de la apartenenţa la această generaţie pe dizidenţii politici proveniţi din rândul supravieţuitorilor de la Pearl Harbor şi Filipine. Mai departe în această secţiune voi detalia funcţia de manipulare psihologică pe care a avut-o această discriminare cu rol de marginalizare simbolică pentru ei.
Epitetul de „generaţie de aur” cu care au fost caracterizaţi veteranii americani ai Războiului 2 Mondial pare o recunoaştere onestă a statului pentru acei cetăţeni care s-au sacrificat pentru a apăra naţiunea americană. Sub raportul naraţiunii oficiale, clasico - imperialiste, aşa ceva este o acţiune dreaptă, onestă, de recunoştinţă a uni stat care are grijă de cetăţenii săi. După cum au tot spus demagogii Biroului Oval pe la diverse comemorări, „sacrificiul lor nu a fost în van” Finalul filmului „Salvaţi soldatul Ryan!” (Saving Private Ryan), cu personajul principal înconjurat de familie, cu nepoţi strănepoţi, este semnificativ. El comunică cum naţiunea americană a prosperat ca naţiunea numărul 1 a lumii prin sacrificiul unor astfel de oameni.
Sub raportul strict tehnic aşa ceva este un adevăr: eugenia făcută în întreaga lume prin acel război duce la perpetuarea unei naţiuni mai abile de a supravieţui decât predecesorii ei, atraşi cu acele capcane în exterminare. Problema e că o astfel de abordare nu se deosebeşte de genocid. Din această atitudine se deduce direct că orice alt popor care nu-şi cedează femeile expansiunii „naţiunii numărul 1” spre extindere, şi nu îndeplineşte voia noului Dumnezeu din marele templu al Băncii Federale, e demn de exterminat. Această naraţiune a infestat globul, şi jumătate din planetă vrea să emigreze în SUA pentru a-şi asigura supravieţuirea în următoarele catastrofe umanitare instigate din dorinţa de extindere a „democraţiei” împotriva „barbariei”.
Iată cum idealurile imperialist-clasice se regăsesc în naraţiunea „naţiunii numărul 1”, şi, implicit, în această fantomatică formulă de „generaţie de aur”. Dar, de fapt, naraţiunea „generaţiei de aur” nu are deloc sens în general cu contextul instigării Războiului 2 Mondial pentru ascunde mizeria crizei din decada precedentă. Desigur, povestea asta merge foarte bine la cei tineri, lipsiţi de experienţă socială şi obişnuiţi cu dragostea părintească, sau la cei cu slabă ţinere de minte. Dar, în realitate, cultura nord-americană exclude, fie şi parţial, eroul. O populaţie formată în spiritul pragmatismului şi a succesului extras din escrocherii mai mari sau mai mici, aşa cum este cea nord-americană, nu poate produce dintr-o dată nişte sfinţi dedicaţi comunităţii. Ea poate produce într-adevăr eroi iconici ai culturii de masă precum Superman, Batman, Terminator, Chuck Norris şi alţii. Ea poate crea eroi ai realităţii sociale, aşa cum a fost George Elliott şi restul de dizidenţi, care şi-au păstrat dizidenţa până la finalul vieţii, precum a fost şi el. Aceşti oameni au fost motorul mişcării flower-power, adevărata „generaţie de aur americană”.
Însă acest apelativ nu pentru ei a fost creat, ci tocmai pentru călăii lor şi a apropiaţilor lor, sacrificaţi ca animalele de la abator în acea inginerie socială. Criza economică din 1929 a dus la o explozie a comunismului şi nazismului în SUA timp de o decadă, cea mai neagră perioadă din istoria acestei ţări din secolul al 20-lea, judecată pe întreaga populaţie, şi a doua neagră perioadă, după Războiul Civil American din secolul precedent. Naivii care au participat la acea crimă genocidală nu doar că nu au cum să fie catalogaţi ca parte din vreo „generaţie de aur”, dar ei sînt parte din cea mai hidoasă parte a umanităţii în general, şi a naţiunii nord-americane în special. Ei au extins în secolul 20 în afara SUA genocidul făcut de predecesorii lor asupra nativilor americani secolele trecute.
Profesorul de antropologie la Universitatea California din Los Angeles, Russell Thornton, a estimat că în secolul al 17-lea, populaţia indigenă din cele două Americi era undeva între 8 milioane -100 milioane. În rezervaţiile pentru nativii americani din SUA trăiesc astăzi cam 1 milion de oameni. Desigur că mulţi au fost asimilaţi, după modelul din serialul „Dr Quinn , Medicine Woman”. Dar Thornton estimează că numărul de decese în rândurile nativilor, direct cauzate de invazia europeană, ar fi ajuns undeva la 170 milioane. Războiului 2 Mondial a fost cea mai mare crimă din istorie la nivel de perioadă scurtă de timp, aşa cum am arătat în documentarul cu acelaşi nume .
Cei care au trecut prin aşa ceva nu au cum să fie vreo „generaţie de aur”, ci o generaţie care a scos-o cumva la capăt. Chiar şi eroii de la Pearl Harbor şi Clark Field s-au încurcat în iţele dezinformării şi au eşuat în a comunica grosului societăţii americane ce au văzut. Da, au eşuat şi Robespierre, Danton, Desmoulins şi Marat în a înfăptui Revoluţia Franceză, care s-a instituit abia peste 80 de ani, în 1870, odată cu cea de-a 3-a Republică Franceză. Dar moştenirea lor i-a confirmat ca eroi majori, chiar dacă eşuaţi în timpul vieţii; ei au lăsat lumii „Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului”, care a pus bazele pentru „Carta Drepturilor Omului”, recunoscută oficial la nivel global peste un secol şi jumătate.
La un nivel mai mic, şi fără presiunile tipice ale dictaturii capitaliste, în decembrie 1989, medicul erou român Milan Dressler oferea prima mare lovitură naraţiunii revoluţiei, după ce a recunoscut la TV cadavre pe care el şi echipa sa le prelucraseră cu mult înainte de începerea evenimentelor la Timişoara. Acei oameni au decedat de cauze interne, fără legătură cu mascarada tragică. Dar în acele zile ele erau date de mass-media „liberă” ca dovezi de victime ale regimului. Deşi aveau şi o lună de la deces, şi intraseră într-o stare vizibilă de degradare, aparatul dezinformaţional a justificat asta prin naraţiunea acidului cu care regimul ar fi încercat să scape de ele. La ora 02.46 din documentarul meu „Eroii au murit.1899. CIA” am inserat fotografia cadavrului femeii cu făt pe abdomenul spintecat, ce era manufacturată din astfel de cadavre. Între cele două cadavre nu exista legătură de rudenie. Totuşi, sub forţa dezinformării operate de spionajul civil, această fotografie va înconjura planeta în acele zile ca falsă proba a caracterul diabolic al regimului din România. Ca şef al morgii Timişoara, Milan Dressler a luptat 2 ani pentru recunoaşterea adevărului. Şi el a fost ignorat de posturile de mare audienţă la fel ca supravieţuitorii de la Pearl Harbor şi Filipine; declaraţia lui de dezminţire a fost totuşi publicată într-un colţ din ziarul „Renaşterea bănăţeană”, o publicaţie cu tiraj mic. Însă el şi-a pus la bătaie averea şi statutul social, a chemat medici legişti independenţi din străinătate şi expertize adiacente, care au făcut în cele din urmă ca adevărul să fie recunoscut.
Supravieţuitorii de la Pearl Harbor şi Filipine nu au mai dus asemenea luptă. Ei sînt în continuare eroi pentru că au rezistat uriaşelor presiuni asupra lor, dar nu au dus la nivel individual această moştenire. Niciunul dintre ei nu a devenit liderul vreunei mişcări, deşi influenţa lor se va regăsi în eroii mişcării flower power. Subiectul dizidenţei militarilor va mai fi recunoscut în mass-media şi filme, tot printr-o clonă dezinformaţională, odată cu războiul din Vietnam, ce a urmat peste 20 de ani. Eroii treziţi în foştii recrutaţi cu minciuni în acel război au strigat în gura mare că propria ţară îi alimentează pe vietnamezi şi că au văzut arme americane la inamic. Nici vocile lor nu s-au dus prea departe. Nici ei nu au fost atât de eroi pre cum cele ale celor 4 francezi de la finalul secolului al XVIII-lea. Dar au încercat. Dimpotrivă, eroii de la Pearl Harbor şi Filipine şi-au acceptat resemnaţi umilinţa, şi s-au mulţumit doar să relateze corect ce au văzut. Nu e puţin lucru, într-adevăr, dacă ţinem cont că luptau cu cei mai mari dezinformatori care existaseră vreodată până atunci. Dar George Elliott şi restul au pierdut lupta fără să lase direct o moştenire spirituală umanităţii. Şi cu veteranii războiului din Vietnam s-a întâmplat la fel, doar că la un nivel mult mai vizibil decât în cazul celor din Războiului Mondial 2.
În realitate, vedem că generaţia Celui De-al Doilea Război Mondial a fost cea mai dizidentă generaţie din istoria Americii de Nord moderne, la fel de dizidentă cu cea a părinţilor fondatori ce s-au desprins de Marea Britanie. Mişcarea flower-power din anii 60 îşi are originea în însăşi dizidenţa lor, care, apoi, peste 15-20 de ani inspira tinerii americani în următorul val de dizidenţă. Diferenţa e că mass-media oficială a vorbit destul de puţin despre cea din anii 1941, şi de aceea, cea din anii 1960 este mai mare. Faptul că prima este trecută sub relativă tăcere se datorează faptului că ea intră în totală contradicţie tocmai cu naraţiunea „generaţiei de aur americană”, care este un forate puternic produs de dezinformare publică. Efectul ei în mistificarea realităţilor descris pe parcursul acestui capitol este incredibil. Dacă e „generaţie de aur”, şi a sacrificat totul pentru „apărarea teritoriului sfânt al ţării”, cum se face că acei oameni s-ar fi plâns că ar fi fost sacrificaţi de proprii lideri politici şi militari? Aşa ceva nu are sens ca naraţiune istoricistă şi etică. Însă ea are un sens foarte bine direcţionat ca dezinformare şi manipulare.
Deşi pare fără sens, naraţiunea „generaţiei de aur” are un efect contradictoriu cu tema adevărului despre realitatea războiului; ea este un fel de mită simbolică pe care spionajul civil a dat-o supravieţuitorilor pentru a susţine naraţiunile oficiale şi a uita despre marile diversiuni văzute pe viu. Desigur, cine nu le-a văzut nici nu le susţine. Dar cei care ştiu că doar norocul i-a făcut să supravieţuiască nu pot intra credibil în această retorică fie din cauza traumei trăite, fie datorită lehamitei pentru faţă de un sistem social inechitabil, ce funcţionează pe escrocherie generalizată. Pus în faţa recunoaşterii meritelor de pe front, supravieţuitorul norocos are tendinţa de a intra în această recompensă simbolică a eroului, mai curând decât să se plângă de faptul că a fost manipulat spre a fi sacrificat. Dar acest gen de veteran nu a fost acolo, nu a văzut detalii şi nu a fost traumatizat. Cei care au trăit aşa ceva nu mai pot intra în asemenea retorică, iar naraţiunea „generaţiei de aur” a funcţionat ca un clopot asurzitor de camuflare a propriei poveşti, rămasă nemărturisită, neabreactizată psihoterapeutic.
În această retorică vedem păcatele oligarhiei lărgite care se auto-intitulează „democraţie liberală”. De fapt, numai acel „kratos” din însăşi etimologia termenului „democraţie” îi atestă caracterul literal dictatorial, ca dictatură a majorităţii. Majoritatea supravieţuitorilor din întregul Război 2 Mondial, şi în special cel din Pacific, se va impune prin număr şi atitudine în faţa minorităţii de supravieţuitori de la Pearl Harbor şi Filipine. Bucuria exuberantă a primilor de a fi scăpat cu viaţă era menită să acopere incapacitatea traumatizaţilor şi dizidenţilor de a mai trăi după ce au experimentat faptul că propria naţiune (numărul 1 din lume şi istorie) i-a pus pe „lista de transferuri” la altă echipă, prin acele diversiuni…
Naraţiunea „generaţiei de aur” este o dezinformare cu consecinţe de presiune uriaşă asupra moralului supravieţuitorilor de la Pearl Harbor şi Filipine. Am tot făcut referinţă pe parcursul acestui text la acele afişe propagandistice, prin care generalul Douglas Macarthur era ridicat la nivel de sfânt al militarilor. Celebra sa expresie „Mă voi întoarce!” îl face un fel de „Terminator” al anilor 1940. Dacă americanul de rând (şi omul de rând, în general) este pus în faţa alegerii între eroul cosmic şi sabotorul care împiedică defensiva bazei de la Clark Field, atunci el alege prima variantă. Dacă nu e informat şi nu are judecată critică, atunci, ca orice om de rând, nu crede că Macarthur ar fi putut sabota apărarea propriei baze. Naivitatea lui de om simplu nu poate explica acest sadism specific dictaturii capitaliste. Nu are niciun sens pentru el. Iată ce efect are dezinformarea reprezentată de acel afiş!
Vocile traumatizate ale veteranilor de atâtea experienţe la limita morţii au fost înăbuşite de cele ale „Visului American”. Acestea s-au reflectat într-un soi de realism capitalist, dar identic ca structură cu realismul socialist din cealaltă parte a lumii. Nimeni nu avea nevoie de schilodiţi fizic şi mental, ci de supermani şi sfinţi ai unei noi religii centrate în jurul banului, războiului şi pornografiei. Acestea sînt valorile principale ale divertismentului (entertainment). Sfinţii divertismentului sînt deasupra erorii şi fărădelegii. Ei reprezintă o combinaţie absurdă de putere divină şi crimă colonialistă, care s-au împletit ideal în pragmatismul american. Legile morale şi ale universului aproape că se conformează comportamentului lor, aşa cum va deveni ulterior imaginea lui Chuck Norris.
Exact acesta este ţinta dezinformării aplicată la scară largă de umflarea artificială a eroismului veteranilor americani din Războiul Mondial 2, ca membri ai unei „generaţii de aur”. Prin această inginerie dezinformaţională, următoarele generaţii de naivi, fie americani sau internaţionali în general, primesc nişte ochelari de cal cu aspect de Mit al Peşterii făcut de spionajul civil. Ei nu cred nici despre auto-sabotajul de la Clark Field, nici despre auto-sabotajul de la Pearl Harbor, nici despre focul fratricid deliberat provocat asupra prizonierilor americani de război în Pacific, şi nici a militarilor de teren trimişi să lupte absurd cu japonezii din insulele locuite de ei în Pacific. Iar filme precum „Salvaţi soldatul Ryan” şi multe altele, analizate deja în secţiunea „Filmul folosit ca mijloc de dezinformare şi manipulare publică” , continuă această campanie de dezinformare. Adevărul este pur şi simplu strangulat de o uriaşă peşteră dezinformaţională.
Iată că, deşi pare total inofensivă şi de recunoştinţă pentru „servitorii patriei”, naraţiunea „generaţiei de aur” ascunde de fapt un şir de dezinformări şi manipulări care continuă atacul asupra adevăraţilor eroi americani, supravieţuitorii de la Pearl Harbor şi Clark Field, şi după finalul războiului. Obiectivul este acela de a-i denigra în ochii percepţiei publice. Refuzul lor de a intra în această energie manipulatorie era catalogat drept laşitate de a nu-şi accepta rolul de „carne de tun” în numele propăşirii „naţiunii numărul 1” în faţa „barbarilor”, fie o manifestare a PTSD. Această a doua variantă deschide porţile dezinformării din psihiatria politică. Cei mai mulţi din supravieţuitorii de la Pearl Harbor şi Filipine au avut într-adevăr PTSD. Acesta poate deveni psihoză reactivă tranzitorie, care se remite de la sine după câteva luni. PTSD în general se remite treptat după câţiva ani. Asta nu înseamnă că judecata lor a fost realmente îmbolnăvită, şi necesită vreun tratament, în scop de „reeducare”. Acei oameni nu au putut uita dezgustul de a fi trăit într-o societate bazată pe minciună şi escrocherie. Ei au văzut pe pielea lor cum valorile precum „libertatea” şi „democraţia” sînt nişte năluci cu care jonglează dictatura modernă făcută cu dezinformare şi manipulare. Pentru ei divertismentul nu (mai) are nici un sens. De aceea protagoniştii acelor evenimente se întristau când auzeau despre acest subiect, şi refuzau să vorbească despre el, aşa cum vedem menţionat de apropiaţii lor prin comentariile din video-urile cu teme precum Pearl Harbor şi Filipine.
Iată cum aparent inofensiva şi mărinimoasa naraţiune a „generaţiei de aur” declanşează psihiatria politică făcută cu ajutorul celor dezinformaţi şi imparţiali, cei care nu vor fi participat direct la acele evenimente. În acel context dezinformaţional, reclamarea oricărui fel de diversiune ce a dus la instigarea Celui De-al Doilea Război Mondial, părea pentru omul simplu un delir din partea celor ce susţineau astfel de acuzaţii; dacă „Generaţia de Aur Americană” era formată din sfinţi, atunci aceştia e imposibil să fi luat parte la asemenea orori. Sub raportul psihodinamic, acest apelativ funcţionează pentru aparatul dezinformaţional (la nivel social) exact cum o face contracararea (formaţiunea reacţională) în psihanaliza clasică pentru individ.
În schimb, prin dezinformare, apoliticii obedienţi şi, mai ales, sadicii care au aplicat acel plan diabolic de instigare a unui război nemaivăzut, în frunte cu generalul Douglas Macarthur, au devenit „din pix” eroi. În oglindă, mişcarea Flower-power a fost infiltrată cu diversionişti care i-au manipulat pe adevăraţii eroi să cadă pradă drogurilor şi, implicit, a marginalizării, după modelul arătat în primul episod din documentarul meu „Diversioniştii”. Cei care nu s-au lăsat pradă tehnicilor complexe de manipulare spre instigare în criminalitate, sau măcar de absorbţie în aparatul corporatist, au fost pur şi simplu excluşi din societate, precum George Elliott şi alţi supravieţuitori, care au refuzat să uite ce au văzut. Această fantomatică formulă de „generaţie de aur” a reuşit prin forţa sa dezinformaţională să îi reducă la tăcere, şi să le şteargă mărturiile şi influenţa din istorie. În următoarea secţiune voi descrie mai multe cazuri de împărţire discreţionară a norocului/ghinionului, atât în timpul războiului cât şi după terminarea lui, în scopul ascunderii autosabotajului apărării bazelor de la Pearl Harbor şi Clark Field faţă de opinia publică .
Postări
