Variante contradictorii de dezinformare publică pentru grupuri sociale diferite şi momente diferite faţă de auto-sabotajul american din Hawaii şi Filipine
Manifestul societăţii automatiste
2.5.4.13. Variante contradictorii de dezinformare publică pentru grupuri sociale diferite şi momente diferite faţă de auto-sabotajul american din Hawaii şi Filipine
Lipsa de date sigure oficiale privind pierderile de vieţi din rândul militarilor este o bizarerie cu un sens foarte odios, printre altele. Personalul militar este de fapt consemnat foarte riguros în registre militare detaliate. Există liste pentru fiecare pluton, şi batalion, pentru stabilirea raţiei de hrană, de îmbrăcăminte şi alte echipamente, a rentei lunare plătite militarilor, etc. Cine a lucrat în domeniu ştie cu câtă minuţiozitate sînt elaborate inventarele sau jurnalele de acţiuni. Celebra formulă „în timpul gărzii nu s-au întâmplat evenimente deosebite” a fost preluată de la militari de către unele instituţii civile. Aşa că pierderile în lupte sînt consemnate în detaliu. Doar că aceste liste sînt preluate de spionajul militar şi rar date publicităţii. O astfel de listă cu supravieţuitorii şi decedaţii din urma exploziei navei USS Arizona există public. Această navă face excepţie de la această regulă; asupra ei au fost lansate suspiciuni precum cele descrise în secţiunea dedicată ei. Aşa că datele minuţioase despre ea au fost declasificate şi folosite ca mod de haos informaţional, cu scopul de a obosi şi plictisi audienţa, în aşa fel încât să-şi piardă interesul faţă de ideile dizidente faţă de acest subiect.
În mod ciudat, nu există liste publice oficiale cu militarii decedaţi la debarcarea aliaţilor în Normandia, pierderile din Filipine sau altele, cu toate că ele trebuie să existe pe undeva. Sursele dau numere diferite, iar diferenţele sînt uneori radicale. În cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” am arătat cum surse diferite oferă liste diferite cu decedaţii în urma invaziei diversionist-militare de atunci sau cu cei cauzaţi de explozia reactorului 4 al centralei atomo-electrice de la Cernobâl din 1986.
Şi exact jonglarea cu numărul morţilor, pentru segmente de populaţie mai credule sau mai lucide, este un prim sens al ascunderii acestor registre de către spionajul militar. Jonglarea cu numărul victimelor este o mega-operaţiune de marketing dezinformaţional. Dacă un comis-voiajor nu vede semne de interes dinspre potenţial client pentru un produs atunci îl înlocuieşte imediat cu altul, în speranţa unei atenţii mai mari şi a unei mai mari şanse de vânzare. Ca descendent direct din marketing, departamentele de dezinformare profesionistă a agenţiilor de spionaj civil şi militar fac la fel cu anumite informaţii. Uneori e oăportună reducerea numărului, alteori dă bine exagerarea sa, în funcţie de naraţiunea dezinformaţională lansată.
Ce s-a întâmplat atât în Filipine dar şi în Hawaii la final de 1941 se explică tocmai astfel. Iniţial s-a dorit exagerarea numărului de victime pentru a provoca indignare publică în special în SUA, a-i face pe cât mai mulţi să se înroleze pentru „apărarea ţării, şi a inflama astfel un război mondial cât mai mare. Auto-sabotajul şi sacrificarea tinerilor recruţi a avut scopul convingerii opiniei publice americane să accepte în masă intrarea SUA în război. Lor li s-au adăugat şi cei care au dezertat de la Clark Field, împreună cu aproape întregul personal militar american din Filipine.
Am arătat anterior că argumentele deplasării unor portavioane în mijlocul Pacificului de către Japonia pentru a ataca la Pearl Harbor sînt puerile. În realitate embargoul american asupra Japoniei nu avea consecinţe negative decât pentru magnaţii din Zaibatsu, cărora le-au scăzut profiturile. Ele sînt susţinute mai curând de dezinformatorii americani decât de japonezii înşişi. Japonia invadase Manchuria cu aproape o decadă înainte şi lua de acolo suficient petrol pentru ca economia lor locală să funcţioneze. Doar magnaţii japonezi voiau mai mult petrol pentru a produce mai mult şi a exporta. Iar cea mai mare parte a acestor exporturi erau tocmai în SUA. La cum decurseseră relaţiile economice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, nu exista nici un motiv de conflict între cele două ţări. Rockefeller încă avea monopol pe câmpurile petroliere prin interpuşi, chiar dacă compania sa „Standard Oil” fusese dizolvată de o hotărâre judecătorească în 1911. Dara aşa ceva a fost de fapt o extracţie instituţională, menită să dezinformeze omul simplu că acest gigant ar fi fost şi falimentat. În realitate Standrad Oil a fost spartă într-o altă companie gigant, Exxon Mobil, şi alte companii mai mici, iar dinastia Rockefeller pare să fi dispărut din conducerea ei. Doar cine e naiv poate crede că SUA ar fi practicat o astfel de naţionalizare precum se întâmpla în dictaturile socialiste. În realitate SUA era nucleul unuia dintre cele mai feroce sisteme de capitalism sălbatic şi atunci, ca şi acum. Nepoţii infamului său fondator din secolul al 19-lea s-au ocupat oficial cu politica sau afacerile bancare în anii 1970. Însă tot ei au rămas la conducerea şi acestei noi companii, din culise, prin intermediari. Unii dintre strănepoţi şi-au schimbat numele, astfel că legătura nu mai există oficial, la fel ca însăşi dinastia. Însă încrengăturile acestei mafii de lux duc acum către industria de armament, fapt început odată cu instigarea atacurilor din decembrie 1941.
Chiar dacă Zaibatsu din Japonia nu s-ar fi înţeles cu Rockefeller şi restul de magnaţi americani pe schimburile comerciale, resurse de petrol se găseau şi în alte locaţii de pe glob. Am detaliat anterior faptul că Japonia nu avea nevoie de petrol american. Însă magnaţii japonezi au vrut un război cu SUA cu interes principal de a-l pierde, la fel cum în zilele noastre face administraţia Rusiei prin invazia din Ucraina. La fel ca şi magnaţii americani în frunte cu Rockefeller în timpul crizei din 1929, şi cei japonezi au acceptat acest sacrificiu în perspectiva unui profit ulterior mult mai important decât sacrificiul. Primii îşi doreau în primul rând refacerea timpului de lucru de peste 8 ore pentru muncitori, aşa cum fusese înainte de grevele de la Chicago din 1886; apoi ei au urmărit dirijarea urii faţă de bogaţi către un pericol extern după modelul hegelian descris mai sus. Dimpotrivă, magnaţii japonezi îşi doreau eliminarea ultra-naţionaliştilor şi atragerea ţăranilor în fabricile lor. Toate aceste obiective însă foloseau tuturor magnaţilor, fie japonezi fie americani, şi de aceea s-a declanşat acel groaznic război.
Într-unul din documentarele pe care l-am văzut am citit un comentariu cu multe aprecieri ce parafraza celebra memă cu „cheamă o ambulanţă, dar nu pentru mine!”, în care bătrânul cu pistolul era SUA iar tânărul cu cuţitul era Japonia. Această memă redă destul de bine pe scurt ce s-a întâmplat atunci, exceptând atacul cuţitarului în scop de tâlhărie. Japonezul de rând nu ar fi ales niciodată un război împotriva SUA fără o propagandă eficientă făcută de sabotorii lor din spionajul civil şi militar, aflaţi în slujba marilor industriaşi din Zaibatsu.
Clark Field este pentru americanii de rând cam ce este Pearl Harbor pentru japonezii de rând. Câţiva americani informaţi îl numesc Pearl Harbor 2, însă cei mai mulţi nu ştiu ce s-a întâmplat acolo, chiar dacă în mare ştiu totuşi despre invazia japoneză din Filipine. Jocul cu butoanele pulsării şi retragerii acestei informaţii din piaţa media americană şi internaţională este absolut fabulos. În primele săptămâni atacul de la Clark Field a fost ascuns total de mass-media americană, supramediatizând pe cel de la Pearl Harbor. Invazia japoneză din Filipine a fost supramediatizată în 1942 şi a convins pe şi mai mulţi să se înroleze şi să acţioneze rapid de teama unei invazii şi în continent.
Remarcăm aici asemănarea uluitoare cu propaganda invaziei ruseşti asupra Europei aşa cum se face în mass-media de la începutul războiului din Ucraina. Argumentele pentru acest război variază în funcţie de „ţinta” dezinformaţională căreia i se adresează. Pentru ruşii de rând, Putin a venit cu retorica apărării minorităţii ruse de acolo, dar pe care mai curând a distrus-o invazia rusească decât să o protejeze. În paralel cu dezinformarea rusească, cea occidentală susţine falsa naraţiune a intenţiei lui Putin de recreare a „Uniunii Sovietice”, prin re-anexarea ţărilor care şi-au declarat independenţa la începutul anilor 1990. Ameninţarea invaziei ruseşti a găsit traume nevindecate încă din timpul contra-invaziei sovietice de la finalul Războiului Mondial 2, în special în ţările est-europene. În acelaşi fel, propaganda despre o falsă ameninţare japoneză cu invazia asupra SUA continentală se dovedea foarte probabilă odată cu atacul din Hawaii, invazia din Filipine sau chiar falsul atac asupra oraşului Los Angeles din 24 Februarie 1942, cunoscut de atunci sub denumirea de război radio-electronic. Acesta a fost orchestrat de însuşi spionajul militar american şi reluat în contexte diferite precum în decembrie 1989 din România sau în războaiele iugoslave ce au urmat peste aproape 50 de ani.
Dar iată că aşa ceva nu s-a întâmplat prima dată în România, ci chiar acolo în SUA. Acolo se află de fapt originea tragediei româneşti din decembrie 1989 şi originea majorităţii tragediilor din ultimii 100 de ani. Tema invaziei a fost experimentată anterior printr-un spectacol de radio din 1938 susţinut de actorul şi regizorul Orson Welles, care a citit un fragment din romanul „Războiul lumilor” scris de H.G Wells, despre o invazie extraterestră pe pământ. Această emisiune a provocat panică, şi unii ascultători s-au refugiat de teama fictivilor invadatori cosmici. 2 actori foarte cunoscuţi în România, Sergiu Nicolaescu şi Ion Caramitru, au apărut şi în timpul dezinformărilor despre terorişti şi altele, lansate în decembrie 1989 la televiziunea publică (TVR), singura cu acoperire naţională. Atunci s-a folosit exact aceeaşi campanie de panică şi dezinformare publică precum la final de 1941 şi început de 1942. Evenimentele din Europa de Est au fost orchestrate pentru a destabiliza ţările din zonă şi de a atrage forţa de muncă ieftină în economia occidentală. Cei mai mulţi dintre cei ucişi în decembrie 1989 au fost apolitici, vânaţi în casele lor sau pe străzi lăturalnice de lunetişti, şi crimele puse în cârca regimului Ceauşescu. Protestatarii antiregim (in jur de 80 în Bucuresti) au fost ucişi în cea mai mare parte pe 23 si 24 decembrie, după ce Ceauşescu pierduse puterea. În acest timp radio „Europa Liberă” oferea cifre mincinoase de 60 000 de victime şi apoi genocid, după cum am arătat în secţiunea „Dezinformările alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă despre evenimentele din decembrie 1989” cartea mea mai sus amintită.
În acelaşi fel diversiunile de la finalul lui 1941 şi început de 1942 au fost doar propagandă dezinformaţională pentru a convinge opinia publică americană să ia măsuri împotriva „barbariei japoneze”. Naivii s-au înrolat în acest război pentru a-l inflama cât mai mult posibil. În capitalism cu cât o catastrofă umanitară e mai mare cu atât profitul magnaţilor e mai mare. Am descris anterior auto-sabotajul de la Clark Field din Filipine, operat prin ordinele date de generalul Douglas Macarthur ca piloţii să nu ridice avioanele de la sol, în special puternicele bombardiere B-17, fără concurenţă atunci. Deşi iniţial au fost concepute cu scop defensiv, ele puteau fi folosite şi ca atac. Şi ele au fost folosite ulterior, din 1943, odată cu adăugarea aşa-numitelor „rezervoare Tokyo”, alături de bombardierele B-29 sau B-52. Dar B-17-urille puteau fi folosite chiar atunci în 1941 dacă erau lăsate de Macarthur să se ridice de la Clark Field şi să atace diverse obiective japoneze, în special baza de la Formosa (actualul Taiwan). Odată cucerită această locaţie, de acolo se puteau lansa atacuri asupra arhipelagului nipon iar războiul s-ar fi terminat chiar în câteva luni. Dar spionii lui Rockefeller infiltraţi în administraţia de la Washington au blocat această simplă şi naturală reacţie militară în faţa unui atac, la fel cum au oprit şi alarma la Pearl Harbor.
Când ditamai generalul, apoi declarat şi erou pe deasupra, interzice cel mai elementar lucru în armată, respectiv întărirea apărării şi chiar atacul, asta nu poate fi pus pe seama unei subite incompetenţe. Nimeni nu poate fi atât de incompetent. Asemenea locotenentului Tyler la Pearl Harbor, şi Macarthur era ultimul nivel al unei ierarhii de auto-sabotaj orchestrat de spionajul militar, infiltrat în ierarhia militară de comandă. Auto-sabotajul asupra personalului militar american din Filipine a continuat după cel de la Clark Field. Prizonierii de război americani şi au fost pur şi simplu ignoraţi total de administraţia americană, şi căile de comunicare tăiate efectiv. Doar câţiva militari norocoşi, în afara sabotorilor, au ieşit vii atunci din arhipelag. Nimeni nu a trimis fie şi cel mai mic ajutor celor care nu căzuseră încă prizonieri la japonezi. Nu au fost trimise nici măcar banale mijloace de transport maritim pentru a scoate de acolo oamenii. Vom vedea că, dimpotrivă, prizonierii americani au fost ţintiţi chiar de atacuri americane în timp ce erau transportaţi de japonezi în arhipelagul nipon, după începerea contraofensivei americane de la finalul lui 1942. Dar în la final de 1941 şi început de 1942, bâlbâielile de la Pearl Harbor a continuat într-o formă constantă, când cei mai mulţi militari americani din Filipine au căzut prizonieri invaziei japoneze, exact după modelul memei de mai sus.
Administraţia SUA s-a purtat atunci ca o clacă de reduşi mintal. Însă sub această înşelătoare inconsecvenţă se ascundea planul odios de a justifica apoi folosirea bombelor testate în 1945 pe civili la Hiroşima şi Nagasachi. Rolul acestor bizarerii era aceea de a speria opinia americană de iminenţa invaziei japoneze. Fără restul de informaţii privind auto-sabotajul asupra USS Arizona sau a alarmei de la radarul de la Opana, nava Ward şi Clark Field, atacul de la Pearl Harbor părea un act genuin de invazie, ce punea pe jar americanul de rând de pe continent. Diversiunea falsului atac japonez asupra SUA continentală din Februarie 1942 a condus la întărirea acestei angoase.
Mass-media internaţională a preluat titlurile bombastice ale propagandei americane, inclusiv în Germania şi Italia. Treptat însă subiectul Pearl Harbor a fost înlocuit cu înfrângerile din Filipine, întâi în media americană şi apoi în cea internaţională. Însă Clark Field a rămas în continuare un subiect nedetaliat. Înfrângerile auto-provocate din Filipine au fost date uitării aproape în mod natural, odată cu victoriile SUA începute la finalul anului 1942 şi în special în 1943. Mass-media internaţională şi cea americană în special a scos în evidenţă mai mult invazia japoneză decât auto-sabotajul militar propriu.
Dar, odată cu folosirea noilor bombe nucleare, subiectul Pearl Harbor a fost din nou adus în atenţia publică pentru justificarea acestor orori fără precedent. Apoi, la finalul războiului subiectul a fost din nou înfundat de unul optimist; în acel moment Pearl Harbor şi Filipine au ajuns să fie văzute ca o ruşine pentru SUA, în comparaţie cu aceste victorii şi, mai ales cu încrederea oferită de noua armă nucleară. Nu mai erau urechi să asculte despre ce s-a întâmplat la Pearl Harbor şi Clark Field. Majoritatea alegea cartea victorioasă, conform predecesorilor lor mercenari, ce se angajau în armata câştigătoare pentru a avea şanse mai mari de supravieţuire. Logica şi filosofia invaziei nu conta, ci doar rezultatul profitabil. De fapt acelaşi ţel l-au avut şi cei care au început războiul în Europa, în frunte cu Hitler.
Supravieţuitorii de la Pearl Harbor au mai putut fi aburiţi cu minciuni precum falsul zbor al avioanelor B-17 în decembrie 1941, cu care locotenentul Tyler le-ar fi confundat. Pentru cei care nu au crezut varianta asta s-a creat o altă za dezinformaţională, respectiv un fals auto-sabotaj înfăptuit de preşedintele F.D. Roosevelt. Dacă am fi trăit în zilele noastre s-ar fi spus că Roosevelt ar fi fost agent sovietic, care ar fi avut ca scop distrugerea SUA şi facilitarea unei noi minciuni cu aceeaşi temă a invaziei, respectiv cea sovietică de după 1945. Cititorul atent pune în legătură această nouă minciună cu tehnica de dezinformare prin externalizare. În acelaşi fel s-a procedat şi în România, prin responsabilizarea preşedintelui Iliescu pentru campania ucigaşă care a avut loc după arestarea lui Ceauşescu. Spionajul a încercat să dea o oarecare aparenţă de realitate minciunilor despre 60 000 de morţi la Timişoara. Iată că la fel s-a încercat şi cu Roosevelt, pentru cei informaţi. Şi astfel s-a mai eliminat o parte din cei care puteau afla adevărul despre ce s-a întâmplat atunci, cei care au crezut această nouă minciună.
Atacurile de la 11 septembrie au reluat tema din 1941, iar locula fost luat de fundamentaliştii arabi. Manufacturarea acestor atacuri, aşa cum se vede detaliat în cartea lui David Ray Griffin „The New Pearl Harbor” , după care s-a făcut şi un documentar , atestă reluarea aproape identică a diversiunilor de atunci. Pentru moment ele i-au convins pe mulţi, în special pe cei care uitaseră sau nu se informaseră despre ce s-a întâmplat în 1941. Însă, cei informaţi au reuşit să întoarcă situaţia, aşa că în câţiva ani şeful statului american G. Bush a ajuns la sub 10 % încredere populară.
Postări
