Baldovin Concept censured on Facebook

(ro- for English scroll down) Baldovin Concept a fost pentru o perioada in imposibilitate de a fi publicat pe Facebook. Probabil ca unii dusmani ai sigurantei femeilor au fost deranjati de articolele scrse aici in ultimul an, si l-au raportat masiv ca spam, desi continutul sau nu contine reclame si nu vinde nimic. La rugamintile mele, dvs. cititorii ati contraraportat ca spatiu sigur care nu incalca standarderele comunitatii, pentru care va multumesc.

Eng- Baldovin Concept was for some time banned to be published on Facebook. Probably some women's security enemies were disturbed by the last year's articles I wrote here and received multiple negative spam reports to Facebook, although its content doesn’t contain advertising or any kind of commerce. But due to my asking for help, you the readers counter-reported this space as safe, not going against the Facebook Community Standards, so I thank you for that.

30 septembrie 2024

2.5.4.8.1. Diferenţa dintre obligaţie, rugăminte, manipulare şi dezinformare

Manifestul societăţii automatiste  


2.5.4.8. Manipularea



Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon




Manipularea este scopul dezinformării, care se manifestă fie concomitent cu aceasta, direct, fie ulterior, indirect. În acest subcapitol voi descrie cele mai mari manipulări ale istoriei. Însă, înainte de aceasta voi face diferenţa între acestea şi altele după cum se poate vedea în prima secţiune a acestui capitol, în cele ce urmează.

2.5.4.8.1. Diferenţa dintre obligaţie, rugăminte, manipulare şi dezinformare


Obligaţia este un comportament cerut unei persoane sau grup social de către o parte secundară. Ea poate fi impusă prin forţă politică şi militară, precum în sclavia clasică, sau poate fi negociată în urma unui contract. În acest ultim caz obligaţia se cumpără, are aspect de liber schimb. De exemplu, angajarea într-o companie sau în armată presupune efectuarea unor cerinţe ale superiorilor ierarhici (ordine) în schimbul unor avantaje, în cea mai mare parte de natură salarială. Remarcăm aici tema din primul capitol cu diferenţa dintre sclavia clasică şi cea salarială, modernă, care de asemenea are aspect de liber schimb. Obligaţia impusă cu forţa este tipică societăţii clasice, în timp ce cea contractuală este una specifică celei industriale.

O formă de obligaţie, care se apropie de la caz la caz mai mult sau mai puţin de manipulare, este rugămintea. Rugămintea este cererea unui favor, adică un fel de jumătate de ordin dat unei persoane sau grup social pentru un anumit comportament, care de obicei aduce un anumit avantaj emiţătorului. Spre deosebire de obligaţie, ţinta rugăminţii are opţiunea de a refuza cerinţa. Însă ea este acceptată în virtutea răspunsului cu un avantaj de acoperire, de achitare în viitor. Ea seamănă cu obligaţia contractuală pentru că se referă la serviciu plătit cu un contra-serviciu. Se deosebeşte de acesta pentru că o obligaţie nu poate fi extrasă de aici şi urmărită juridic, fiind o simplă înţelegere amicală între două părţi.

O formă cutumiară, neoficială, de contract este promisiunea. Ea este o rugăminte ceva mai serioasă, şi se face şi între oameni care nu se cunosc atât de bine dar şi între cunoscuţi. Promisiunea implică o anumită doză de obligaţie de a aduce un avantaj unei părţi în viitor, în schimbul unui avantaj cerut în prezent. De exemplu împrumutarea de bani de la un cunoscut vine şi cu promisiunea returnării acestor bani în viitor. Pe aşa ceva s-a creat de fapt sistemul bancar, însă acest gen de promisiune a fost dublat de întărirea ei prin obligaţii contractuale. De aceea, spre deosebire de rugăminte, promisiunea are un aspect mai contractual fiind chiar stipulată în legislaţie uneori. De exemplu logodna este definită de Codul Civil ca fiind promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria, cu toate obligaţiile ce decurg de aici. De asemenea, pre-contractul semnat cu o altă parte este promisiunea de a încheia un contract în viitor, care din diferite motive nu se poate semna pe loc.



Înainte de a face diferenţa dintre manipulare şi obligaţie trebuie să facem diferenţa dintre manipularea ca inginerie socială şi manipularea în sens de manevrare a unei maşini sau a unui dispozitiv. Dexonline oferă în mod corect cele două sensuri ale acestui cuvânt, respectiv

„ Influențare a opiniei publice printr-un ansamblu de mijloace (presă, radio etc.) prin care, fără a se apela la constrângeri, se impun acesteia anumite comportamente.”


sau

„Manevra, mania, mânui.”


Cele două sensuri sînt diametral opuse sub aspectul moral, deoarece manipularea maşinilor reflectă o relaţie de la om la instrument, iar manipularea ca inginerie socială se prezintă ca o relaţie inter-umană de egalitate. Desigur, aşa ceva este doar un joc de teatru, o simulare, pentru că, în realitate inginerii sociali văd societatea ca pe un instrument, care poate fi mânuit prin anumite deprinderi. Imoralitatea unei asemenea viziuni reiese direct din imoralitatea principială a sclaviei. Însă am văzut în primul capitol în ce măsură sclavia clasică s-a perpetuat în perioada contemporană sub un alt ambalaj.

Faptul că manipularea ca inginerie socială este net diferenţiată de constrângere este o foarte importantă distincţie realizată atât de lingviştii români cât şi de cei ale altor limbi. Manipularea, într-adevăr, nu are aspect de obligaţie, nu se face în urma unui contract asumat şi înţeles de ambele părţi semnatare. Manipularea este influenţarea comportamentului unei persoane fără ca aceasta să ştie că este influenţată, cu sentimentul că ia decizia în urma liberului arbitru.

Dezinformarea şi manipularea sînt două tehnici de inginerie socială care se suprapun la fel ca instinctele sexual şi matern. Există între acestea o zonă în care cele două se identifică unul cu celălalt, după cum există o zonă în care cele două sînt total diferite şi se exclud unul pe celălalt. De exemplu, menstruaţia este o manifestare a instinctului sexual, exclusă temporar de cel matern, odată cu naşterea. Dar aceste două instincte converg ambele spre acelaşi obiectiv, reproducerea. Aceeaşi relaţie există şi în cazul manipulării şi dezinformării. Manipularea este acea dezinformare care duce la convingerea unei persoane sau unui grup social să facă ceva anume, ce n-ar fi făcut în condiţii sociale naturale. Nu toată dezinformarea este manipulare, deşi ea conduce indirect la manipulare. De exemplu, realizarea centrului Rockefeller din New York este o reacţie de contracarare a articolelor jurnalistei Ida Tarbell împotriva practicilor dubioase ale companiei Stadard Oil (proprietate lui John Davison Rockefeller) în revista McClure's, devenită apoi celebra carte „Istoria Companiei Standard Oil”.



Scopul creării centrului Rockefeller a fost unul strict dezinformaţional, pentru a justifica în mod fals practicile inumane asupra „unora”, prin ajutorul dat şi stimularea evoluţiei sociale a altora. Acesta este sensul societăţii omeneşti; unii sînt sacrificaţi pentru bunăstarea altora. Aşa s-a întâmplat de la începutul epocii clasice prin cultura războiului şi asta continuă şi în perioada modernă: construcţiile marilor edificii, de care se foloseşte un grup social mai mare sau mai mic, duc la numeroase accidente de muncă. Ingineria de aviaţie este una dintre cele mai periculoase munci şi mulţi pier în testarea avioanelor. Justificarea sacrificării acestor oameni stă în confortul şi siguranţa sutelor de milioane de alţi oameni care călătoresc cu avionul, după ce acestea au devenit foarte sigure. Vom vedea mai jos cum câţiva ani de filantropie au schimbat percepţia publică asupra dinastiei Rockefeller.

Însă actele filantropice şi construcţia centrului Rockefeller nu au venit în paralel cu sacrificiul tatălui scriitoarei Ida Tarbell, aşa cum sacrificiul natural se întâmplă. Urcarea somonilor din ocean pe râurile de apă dulce nu are scopul îngrăşării populaţiei de urşi care se pregătesc pentru hibernarea de iarnă, ci pentru a-şi depune icrele. Sacrificiul multora dintre ei vine concomitent cu îndeplinirea misiunii celorlalţi. Centrul Rockefeller a fost construit abia după ce articolele semnate de ea au ajuns la urechile majorităţii americanilor şi împotriva acestuia se dezvoltase o ură tipic comunistă faţă de burghezi. Dacă J.D. Rockefeller ar fi construit acest complex cultural şi comercial în timpul ruinării tatălui jurnalistei, atunci acţiunea sa s-ar fi înscris perfect în realitatea sacrificiului precum în celelalte cazuri. Dar centrul Rockefeller a fost construit în mod expres pentru spălarea imaginii dinastiei Rockefeller, o mită dată unor figuri importante din comerţ, jurnalism şi cultură pentru a contracara imaginea de rechini capitalişti în cea de mecena culturali, sponsori ai artelor. Ingineria socială a desfiinţării companiei „Standard Oil”, care este practic o redenumire în ExxonMobil, alături de evenimente mult mai dramatice precum criza economică din 1929 sau Cel De-al Doilea Război Mondial a dus la banalizarea faptului că o mână de industriaşi au fost ruinaţi de practicile inumane ale lui J.D. Rockefeller în finalul secolului al XIX-lea. Opinia publică a uitat, iar noua generaţie vede mai curând „partea pozitivă” a acestei poveşti, respectiv patriotismul grobian al superiorităţii americane faţă de restul lumii, aşa cum se reflectă în măreţia acestui complex cultural şi comercial.

Am descris ceva mai detaliat asemănările şi deosebirile dintre în subcapitolul „Dezinformarea prin inginerii sociale făcute în jurul ţintei dezinformaţionale” din capitolul 4 al cărţii mele „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei”. Am descris acolo în special modul în care anumiţi martori ai evenimentelor invaziei CIA din 1989 din România au fost manipulaţi să susţină anumite minciuni care converg către minciuna generală că Ceauşescu ar fi fost răsturnat de la putere de către cetăţenii simpli, revoltaţi. Ingineria din decembrie 1989 a fost făcută cu piloni locali recrutaţi recent, fără experienţa cu piaţa manipulării media. De aceea foarte multe crăpături informaţionale ale naraţiunii mincinoase a revoluţiei (populare) au apărut chiar atunci în decembrie. Cea mai importantă dintre ele mi se pare a fi recunoaşterea de către medicul şef al morgii din Timişoara a cadavrelor dezgropate din „Cimitirul Săracilor”, dezgropate de spionajul civil şi manufacturate ca victime ale represiunii ceauşiste. Eroismul acestui medic în a admite că acele cadavre datau cu mult înaintea începerii mascaradei a făcut ca minciuna de la postul de radio „Europa Liberă” (finanţat de CIA) despre cele 60 000 de victime, să îşi piardă în scurt timp credibilitatea. Secţiunea „Dezinformările alarmiste lansate de CIA prin radio Europa Liberă despre evenimentele din decembrie 1989” din cartea mea sus-menţionată, a arătat în detaliu dimensiunea acestor minciuni. Ele au manipulat opinia publică şi au condus la ieşirea în masă la protest a cetăţenilor împotriva regimului. Aşa ceva a fost un caz în care dezinformarea a funcţionat în paralel cu manipularea de masă. Abia după ce această inginerie socială a fost descusută şi după ce s-au aflat şi altele similare, dintre care cele mai tragice au fost masacrul de la Otopeni şi cel al grupului Trosca de la MApN, românii mai iuţi la minte şi dizidenţii politici* din întreaga lume au înţeles că în decembrie 1989 a fost o regie post făcută, dar tragică.

Dimpotrivă, dacă comparăm această manipulare, care este şi în acelaşi timp dezinformare, cu cea a construcţiei centrului Rockefeller observăm că, în sine, această acţiune nu manipulează pe nimeni. Ea este menită să spele imaginea răvăşită a lui J.D. Rockefeller. Niciunul dintre aceştia nu sunt manipulaţi să intre într-o fabrică şi să se angajeze acolo ca muncitori. Scriitorii şi artiştii vizuali care au primit ajutor de la acest centru pentru a-şi realiza proiectele. Ei pur şi simplu transmit mai departe „bunătatea” acestui rechin social pentru ajutorul primit, asemenea unor avocaţi care apără nişte criminali. Numeroasele acte de caritate pentru persoane nevoiaşe i-au schimbat acestui rechin social imaginea în percepţia publică în câţiva ani. Cei ce au beneficiat de ajutorul lui au fost mult mai numeroşi decât Ida Tarbell. Articolele ei au fost realmente uitate în faţa evidenţei concrete a filantropiei subite care l-a apucat la finalul vieţii. Dimpotrivă, realitatea concretă a acestor acte caritabile a părut majorităţii ca fiind adevărata faţă a lui J.D. Rockefeller, nu poveştile acestei scriitoare, deşi ea trăise pe viu drama ruinării tatălui său de către practicile neloiale ale primului. Dimpotrivă, scriitorii se ştie că mai exagerează sau spun lucruri neconforme cu realitatea. Aşa că dinastia Rockefeller a reuşit să-şi spele imaginea iar majoritatea americanilor se mândresc astăzi cu acest personaj.

Dar toate acestea nu sînt total diferite de manipulare, chiar dacă ea nu se poate întrezări pe moment. Pe termen lung o astfel de inginerie socială a dus la refacerea imaginii marilor industriaşi şi bancheri, care la rândul ei a dus la manipularea muncitorilor să stea mai mult în fabrică, după 50 de ani de greve reprimate cu gloanţe, începând din 1886. Ura de clasă a lor faţă de patronii bogaţi a fost convertită în xenofobie de stat împotriva nemţilor şi japonezilor, odată cu Cel De-al doilea Război Mondial. În acest fel ura de clasă descrisă de Marx a fost exteriorizată către alte popoare, conform cu principiul eliminării tensiunilor sociale din propriul stat, enunţat firav de Machiavelli şi consemnat coerent de Hegel în celebra sa lucrare „Filosofia dreptului” (Batoche Books 2001, pagina 259). Tragedia de la Pearl Harbor este parte din acest plan. De acolo SUA a intrat în război, iar acesta a devenit cea mai mare crimă din istorie, conform cu cele arătate la un nivel mai mare de detaliu în documentarul meu cu acelaşi nume .

* De exemplu, în numărul din 14 ianuarie 1990 al ziarului „Washington Post” se infirmă prima dată amploarea numărului de 60 000 de morţi al mascaradei din decembrie 1989. Apoi, articolul apărut în ziarul „Chicago Tribune” în data de în din data de 13 martie 1990, “Coroner: Romanian Massacre Never Happened” (tradus din engleză „Masacrul din România nu s-a întâmplat”), semnat de Joseph A. Reaves. Tot în martie 1990 apărea în revista franceză „Actuel”, nr. 29 un articolul despre manufacturarea cadavrelor din „Cimitirul Săracilor” din Timişoara (reprodus de numărul 3 al revistei româneşti „Zigzag Magazin” la pagina 7). Şi, tot în 1990 apărea şi cartea ziaristului Michel Castex „Un mensonge gros comme le siècle. Roumanie, histoire d’une manipulation” (tradus din franceză „O minciună mare cât un secol. România, povestea unei manipulări”).

17 august 2024

2.5.4.7.4.6. Dezinformare complexă practicată în zilele noastre pe tema COVID-19 şi războiul din Ucraina

Manifestul societăţii automatiste  




Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon



2.5.4.7.4.6. Dezinformare complexă practicată în zilele noastre pe tema COVID-19 şi războiul din Ucraina




Proiecţia şi reparaţia în psihologia socială

Cu ceva timp în urmă, timp de câteva zile a circulat o ştire pe toate canalele despre un politician român care şi-a bătut soţia. Culmea ipocriziei, bătăuşul făcea parte şi dintr-o comisie parlamentară de stopare a abuzurilor. Şi, după ce ştirea a ţinut capetele de afiş câteva zile, chiar el se autopropunea a fi un şef al unei alte comisii menită să investigheze violenţa domestică. Pentru o astfel de nesimţire noi românii avem două zicale, respectiv „râde ciob de oală spartă” şi „scoate bârna din ochiul tău înainte de a scoate paiul din ochiul altuia!”. În toate limbile pământului există ceva similar. De exemplu în limba engleză există expresia „The pot calls the kettle black”, care literal se traduce prin „Oala critică ibricul că e afumat”. Pentru cealaltă în engleză există expresia „be the change you want to see in the world!”, care literal se traduce prin „fii schimbarea pe care o vrei în lume!”.

Aceste expresii sunt menite să demaşte ipocrizia dublă, cea a judecătorului corupt, nu în sens de magistrat, ci de evaluator al unor fapte şi situaţii. Un moralist se presupune nu doar că judecă situaţii ci şi că pune în fapte principiile sale morale, şi încearcă să îşi adapteze critica lumii în funcţie de propriile percepte morale. Desigur, există multe abateri de la asta, iar proverbul „fă ce spune popa, nu ce face popa!”, e o replică simetrică a primelor două. Majoritatea preoţilor sînt nişte „cioburi” mai mari sau mai mici, care „râd” fie de cioburi şi mai mici, fie de oale sparte. Cumva, ca multe proverbe şi ziceri, acesta susţine ideea contrară, după care e posibil să fi şi un pic ipocrit în a concretiza vorbele şi faptele.

Marele filosof al moralei Immanuel Kant spunea că oricine are spirit moral (raţiune practică), şi oricine poate judeca faptele rele, indiferent dacă sînt ale altuia sau ale lui însuşi. În mare parte sînt de acord cu ce spune Kant, deşi sînt unele situaţii în care teoria lui pică. El nu ştia ce ştiu eu despre sadismul ucigaş, pe care l-am descris în documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” . Asemenea majorităţii tulburărilor libidinale ireversibile, şi sadismul ucigaş are o variantă de neconcordanţă, adică de jenă şi învinovăţire pentru aceste porniri sexuale maladive. Însă el are şi forma concordantă, unde subiectul îşi pune în act pulsiunea fără nici un fel de restricţii morale şi ocolind cu abilitate pe cele legislative. Aceeaşi situaţie există şi în cazul sadismului social, din care derivă cel sexual. Or avea ei pilonii acestei lumi vreo pâlpâire de imperativ categoric în mintea lor, însă puterea libidoului deformat şi a lăcomiei economice surclasează cu mult această palidă forţă morală în vectorul lor general emoţional şi comportamental. Că e un firicel de imperativ moral în aceste cazuri, pot accepta, dar nu că ar fi şi categoric. Aşa că, o fi profesorul Kant moral, dar cei mai mulţi dintre puternicii zilei aproape că nici nu simt această presiune morală, toate acţiunile lor fiind ghidate de interese guvernate de profit.

Actualii conducători ai lumii civilizate sînt urmaşii criminalilor de lux din urmă cu câteva milenii, care, prin forţa superioară armelor, au ucis şi violat, după cum am tot spus-o în această carte şi alte materiale, inclusiv în formă artistică în melodia mea „Statul e mafia” . Criminalii şi urmaşii lor au creat legi, menite să stopeze crimele; asta e culmea fraudei sociale. Din păcate, civilizaţia însăşi e construită pe aceste crime. Capitalismul este croit după promovarea între ei în funcţii de conducere şi de putere în general a celor care au astfel de „hobby-uri” sadice. În mod normal urmaşii nu trebuie blamaţi pentru crimele predecesorilor. Dar ei urmează fidel acel trend, cu unele schimbări minore, şi asta arată că puţine s-au schimbat totuşi din perioada armatelor migratoare ce jefuiau cetăţile. Capitalismul liberal e dependent de război precum armatele clasice arau dependente de jaf. Singura diferenţă rezidă în faptul că în perioada modernă sistemul social actual găseşte o justificare dezinformaţională pentru aceste crime şi războaie, pe când în trecut ele erau considerate activităţi normale.

Dincolo de absurdul situaţiei, este şi mai absurd că, printr-un amplu proces de dezinformare ce ţine de secole, noi am ajuns să fim convinşi că această fraudă socială este normală; nu putem imagina că ar putea exista o altă entitate deasupra statului care să facă ordine în societate şi să ne apere de criminali. Însă însăşi criminalitatea este un fenomen atent produs şi controlat de aceşti infractori de lux care deţin pârghiile societăţii, aşa cum am spus-o intuitiv în melodia mea „Polizia assasina”



Alternativa la imperativul categoric este conceptul psihanalitic de „proiecţie”, teoretizat de Sigmund Freud la peste un secol de la aserţiunile lui Kant. Mecanismul e asemănător, însă forma celor două concepte este diametral opusă. Imperativul categoric este o expresie a divinităţii care se luptă fie cu răul diavolesc în fiinţa umană, fie cu imperfecţiunile sale materialiste, aşa cum au fost susţinute anterior de Platon sau Descartes. Dimpotrivă, proiecţia a fost gândită de Freud ca o zbatere a fiinţei omeneşti de a scăpa de predispoziţiile psihopatologice mai mult sau mai puţin maladive. Freud credea că psihopatologia este starea umană naturală cu toate ororile ei, iar normalitatea este un echilibru emoţional fragil şi provizoriu, prin care legile comunitare şi morale în general reuşesc să suprime această stare iniţială. El şi alţii după el, precum Melanie Klein, ar interpreta gestul politicianului bătăuş de a înfiinţa o comisie parlamentară pentru monitorizarea şi controlul violenţei domestice ca o încercare de reparaţie faţă de gestul său josnic de a-şi lovi soţia; pe de o parte, o astfel de comisie e în măsură să îi promită acesteia că el nu va mai comite această greşeală; însă, pe de alta, el şi-a lăsat o variantă de auto-scuzare printr-o potenţială acuză la adresa soţiei, cum că ea ar i-ar fi provocat reacţia fie prin acţiuni şi cuvinte supărătoare, poate chiar prin violenţă. În ultima variantă gestul lui josnic de lovire a soţiei nu mai pare atât de josnic, ci chiar justificat parţial sau total ca legitimă apărare.

Şi de aici încolo se trece la o acţiune de forţă asupra soţiei; ea poate fi realmente „convinsă” să recunoască faptul că ar fi început acest conflict, inclusiv că s-a dedat la violenţă împotriva soţului politician, care ar fi răspuns şi el în legitimă apărare. La mijloc e imaginea parlamentului, şi aşa cocoloşită în percepţia publică. Presiunile asupra soţiei pentru a-şi modifica declaraţia sau a accepta această manufacturare de probe pot fi justificate prin raţiuni de siguranţă naţională. Supradimensionarea acestei „provocări” din partea soţiei pentru justificarea gestului brutal al politicianului este un act de proiecţie dezinformaţională complexă. Când a teoretizat-o, Freud a inclus acest oncept în grupa aşa-numitelor „mecanisme de apărare a Eului”. Această proiecţie extinsă poate duce la strategia de auto-scuzare prin „blamare a victimei”, odată ce cel ce a încălcat normele sociale este pus în faţa unei pedepse sau oprobriu public.

Remarcăm că imperativul categoric este o acţiune morală generată de o entitate superioară, supraumană, care sălăşuieşte în om, în timp ce proiecţia nevroticistă este o reacţie de supravieţuire sau de implorare a clemenţei din partea unor judecători sociali. Ce-i drept, de aici se pot deschide speculaţii filosofice complexe care apropie cele două viziuni, însă nu e cazul pentru a le descrie aici.

„Whatabaout-ismul” este şi o constantă a judecăţii critice şi echilibrate

Am arătat în secţiunea numită „Tehnici de dezinformare indirectă asupra realităţii” că ceea ce psihanaliza clasică numea (mecanismele de apărare al Eului în formă de) „deplasare” „refulare”, „formaţiune reacţională” (contracarare) sau, „identificarea cu agresorul” sînt nişte strategii personale de dezinformare de tip nevroticist este făcute intuitiv. Freud le declara inconştiente. „Proiecţia”, aşa cum a descris-o el, este în aceeaşi situaţie. Dimpotrivă, atunci când aceste tehnici individuale se fac metodic, sistematic şi conştient asumat, utilizând datele psihologiei şi statisticii, şi cu echipe specializate din cadrul spionajului civil, ele se cheamă tehnici de dezinformare.

O astfel de fraudă ideologică realizată prin proiecţie asupra unui adversar ideologic a atins un nivel nemaivăzut de dezinformare odată cu conceptul contemporan de „Da’despre’-ul” (whatabaout), ieşit pe piaţa media recent, în urma invaziei ruseşti din Ucraina. „Da’despre’-ul” poate fi un argument de blamare a victimei, precum justificarea comportamentului violent al soţului faţă de anumite cuvinte jignitoare aduse de soţie. Dar răspunsul cu „dar despre…” poate fi perfect justificat în faţa unor alegaţii asupra unor oameni fără putere politică sau a unei pedepse prea aspre. Isus a folosit o astfel de apărare prin „whatabaout-ism” atunci când nişte justiţiari extremişti voiau să ucidă cu pietre o femeie adulteră. Literal cuvintele sale au fost: „să arunce cu piatra primul care este fără de păcat!”. Tradusă în retorica „da’despre’-istă”, această replică ar suna astfel: „dar despre păcatele celor care vor să ucidă această femeie pentru adulter ce zicem?”. Sau, într-o formulare mai simplă: „dacă această femeie trebuie ucisă pentru crima de a fi comis adulter, atunci ce pedeapsă să aplicăm celor care fac crime similare?”. Remarcăm aici că judecata lui Isus este una cumpătată; femeia a greşit încălcând normele căsătoriei, însă eroarea ei nu este atât de mare încât să fie lovită violent cu pietre sau chiar ucisă.

„Whatabaout-ismul” poate fi şi o reacţie naturală de apărare în faţa denigrării. Michael Jackson foloseşte literal cuvintele „what abaout (sunshine, rain…)” în versurile celebrei sale melodii „Earth Song”. De asemenea, în piesa „Why you wanna trip on me?”, el foloseşte retorica contra-atacului de tip whatabaout, după reproşurile presei de scandal faţă de anumite excentricităţi pe care el le avea până în 1990, continuate ulterior în alegaţiile fără nici un fel de dovadă că ar fi molestat copiii. Şi, într-adevăr, atunci când o întreagă presă ignoră problemele grave ale societăţii, lipsa de locuinţe, şomajul, corupţia, războaiele, poluarea şi multe altele, şi îl denigra pe el pentru că şi-a albit pielea sau că şi-a schimbat tunsoarea sau alte extravaganţe tipice artiştilor, atunci e justificată o astfel de apărare prin „whatabaout-ism”.

Iată că „whatabaout-ismul” nu este o tehnică de dezinformare sau un semn al erorii. Acesta poate fi o invitaţie la viziune complexă, din mai multe unghiri, asupra unei situaţii. Faptul că acest tip de judecată este prezentat de mass-media, şi marii mincinoşi de prin universităţi, ca o tehnică de dezinformare, este el însuşi o dezinformare. După cum vom vedea mai jos, spionajul civil nu doreşte o viziune mai detaliată a supuşilor asupra războiului din Ucraina, descris ca intenţie a lui Putin de a reface URSS şi de a invada cât mai mult din Europa. Dar retorica de tip „whatabaout-ism” e mai veche. Ea a fost observată încă din anii 1970 folosit în contexte similare celei a războiului din Ucraina de cei care nu acceptau o viziune unilaterală, de obicei oficială, asupra unor evenimente asemănătoare. De aici spionajul civil a creat o naraţiune de condamnare a celor care refuză viziunea oficială, prin imaginea de tehnică de dezinformare pe care ei ar practica-o, prin retorica „da’despre’-istă”

Denigrarea în bloc a analizei de tip „whatabaout-ist” ca instigare la suspendare a judecăţii critice

Retorica de denigrare în bloc a răspunsului de tip „whatabaout-ism” poate fi ea însăşi un „whatabaout-ism” de tipul blamării victimei. Ea reia cu o mult mai abilă forţă de justificare spirala violenţei descrisă de mai sus între cei doi soţi; bărbatul îşi justifică acţiunea prin reacţia la provocările soţiei. De aici spirala poate continua în sens descendent sau ascendent. Soţia se poate răzbuna pe soţul agresiv cu o pedeapsă disproporţionată precum asasinatul. Observăm cum trecerea pe o nouă treaptă a spiralei violenţei de la insultă la agresiune şi apoi asasinat se face cu o anumită justificare din partea celor implicaţi în ea. Însă motivele indicate sînt cu mult sub acoperirea reacţiei disproporţionate de ripostă. Bărbatul furios îşi justifică acţiunea brutală şi se apără împotriva acuzaţiei de violenţă domestică prin acţiunile provocatoare ale acesteia. În acelaşi fel şi soţia ucigaşă îşi justifică parţial crima. Justificarea tinde să ia aspect de legitimă apărare, ca în cazul unui potenţial jefuitor ucis de proprietar în timpul unui atac. Observăm că glisorul între legitimă apărare şi blamare a victimei este foarte mobil, şi fiecare oscilează între limitele sale în funcţie de configuraţia emoţională personală.

În ceea ce priveşte invazia rusească, atât retorica oficială occidentală cât şi cea a lui Putin folosesc în tandem dezinformarea, coordonată de aceleaşi forţe. Dezinformarea rusească justifică invazia prin interesul declarat al Rusiei de a proteja etnicii ruşi din Ucraina, aflaţi în conflict cu etnicii locali. Însă această justificare este una mult disproporţionată, exact asemenea soţului agresiv care răspunde cu violenţă la cuvinte jignitoare spuse de soţie din exemplul de mai sus. În primul rând relaţiile dintre cele două etnii s-au ameliorat faţă de la marele conflict din 2013. Şi atunci armata rusă a pătruns pentru o scurtă perioadă pe teritoriul ucrainean şi a purtat o confruntare cu cea ucraineană. Intervenţia tardivă, la aproape o decadă de la acel conflict, tocmai atunci când tensiunile etnice se vor mai fi atenuat, este o absurditate. De fapt, după cum putem întrevedea, interesul ascuns al pilaştrilor oficiali ai Rusiei a fost acela de a redeschide acel conflict. Capitalismul e dependent de conflicte şi războaie ulterioare.

Adaptată la exemplul cu soţul bătăuş, această justificare ar aduce o eroare/provocare făcută de soţie cu mult înainte, căreia el i-a dat riposta mai târziu. Apoi, dacă imaginile cu oraşele distruse din estul Ucrainei sunt adevărate şi nu trucate, observăm că această „operaţiune militară specială” i-a lovit atât pe combatanţii ucraineni dar şi pe proprii conaţionali, lăsându-i fără locuinţe. Cu alte cuvinte, războiul justificat prin ajutorul etnicilor ruşi din Ucraina mai mult i-a nenorocit pe aceştia decât să îi ajute. Nu în ultimul rând, cu costurile acestui război administraţia Putin mai bine crea locuinţe în interiorul uriaşei Rusii pentru ruşii persecutaţi în Ucraina. Iată că justificarea acestei invazii are mai multe bile negre decât bile albe.

În contrapartidă, dezinformarea occidentală minte despre planul Rusiei de a recrea URSS şi a invada cât mai mult din Europa. Ea ignoră în primul rând acel procent minor de justificare oferită de Putin, indiferent de cât de mic ar fi acesta. Dar, în loc să spună adevărul despre dependenţa de război a întregului capitalism, inclusiv a Rusiei, ea creează o falsă „teorie conspiraţionistă” menită să ascundă acest adevăr pentru opinia publică. Dezinformarea occidentală deduce din absolut nimic o intenţie a Rusiei de invazie a Europei, de genul celor descrise atunci când am descris tehnica de dezinformare prin contracarare în documente, în formă de denigrare . În primul rând Putin şi alţi oficiali ruşi nu au vorbit de refacerea URSS; teoria occidentală a invaziei este una a superstiţiilor, nebazată pe dovezi, date istorice sau deducţii logice valide. Europa Occidentală nu a fost vreodată parte a URSS. Aşa că, chiar dacă Putin ar avea această intenţie, Occidentul nu este ameninţat de invazia în sine. Putin a ameninţat cu riposte în cazul în care Ucraina ar fi ajutată în acest război, dar nu s-a ţinut de ameninţare deoarece războiul său nu a depăşit graniţele Ucrainei. În general mass-media oficială detestă „teoriile conspiraţioniste” ale dizidenţilor, unele dintre ele justificate faptic şi istoric, însă funcţionează cu propriile „teorii conspiraţioniste”, lansate în formă de ipoteze cu reverberaţie specială pentru grupuri sociale diverse, care sunt menite să aducă dezinformare în rândul publicului larg.

Invazia rusească de după 1945 este un eveniment traumatic cu reverberaţii transgeneraţionale pentru Europe Centrală şi de Est. Această experienţă a fost groaznică pentru popoarele central şi est-europene, în ciuda creşterii economice şi a nivelului de trai de după război. Violurile şi scandalurile provocate de militarii ruşi în România timp de peste un deceniu de ocupaţie au rămas întipărite în mintea colectivă. Lava psihopatologică care e zgândărită de aceste noi evenimente tulbură judecata limpede, raţională despre amploarea şi riscurile războiului din Ucraina. Deşi majoritatea comentatorilor afirmă literal că nu există risc de extindere a sa în restul ţărilor, totuşi supraexpunerea acestui război în mass-media induce sugestiv contrariul. Luni de zile s-a vorbit la ştiri doar despre acest război, tocmai pentru a comunica şi întreţine panica iminenţei invaziei ruseşti. La doi ani şi jumătate de la începerea invaziei tema războiului încă face ştiri de prime-time şi breaking-news.

Apoi nici măcar Stalin nu a invadat acest spaţiu din justificare imperialistă, ci din intenţia de a dezarma şi controla Germania pentru a nu mai începe vreodată un alt război. Justificarea sa pentru acest scop a fost foarte întemeiată. În urma acestui război au murit în jur de 27 milioane de ruşi, cel mai mare număr de pierderi în funcţie de naţionalitate. Desigur, nu popoarele ocupate au cauzat această crimă, dar ele au fost prinse în vâltoarea vremurilor ca aliate ale Germaniei naziste. Aşa că soldaţilor ruşi, predispuşi la astfel de crime, le-a venit ca o minge la fileu justificarea lor, ca ripostă pentru cei 27 de milioane de ruşi ucişi în Al Doilea Război Mondial.

Spionajul civil a reuşit să folosească dezinformaţional această traumă istorică atât pentru cetăţenii ruşi cât şi pentru cei occidentali. Ruşilor de rând li s-a prezentat minciuna cum că Ucraina ar fi o ţară nazistă, retrezind din amorţeală traumele ruşilor prilejuite de ocupaţia germană de la începutul anilor 1940. Putin a vorbit în nenumeroase rânduri despre acest război ca „operaţiune specială de denazificare”. Alte zvonuri au fost răspândite despre această intenţia Ucrainei de a-şi reface arsenalul nuclear, ceea ce ar creşte riscul unui atac împotriva Rusiei. Traumele Celui De-al Doilea Război Mondial au fost astfel reactivate transgeneraţional, iar majoritatea ruşilor au ajuns să susţină războiul din Ucraina de teama repetării scenariului tragic din urmă cu peste 80 de ani.

Pe de altă parte, dezinformarea cu ţintă occidentală ignoră argumentele spuse prin Putin, care au rezonanţă pentru naţiunea rusă. Ea insistă pe totala lipsă de validitate a argumentului denazificării, fără a-i recunoaşte rezonanţa naţională cu specific rusesc. Ea susţine minciuna Putin= Stalin, dar fără să se spună şi despre invazia germană iniţială a Rusiei şi cei 27 milioane de ruşi morţi din urma ei. Desigur, dezinformarea u vrea să dea idei dizidenţilor începători spre a afla ce am aflat eu despre cum Al Doilea Război Mondial a fost instigat de dinastiile Rockefeller şi Rothschild, după cum am arătat în detaliu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . Dacă „prostimea” află despre aceste dedesubturi urâte ale capitalismului, s-ar putea să creadă că şi războiul din Ucraina ar fi făcut după aceeaşi reţetă, dar fără crăpăturile dezinformaţionale din care s-au scurs informaţii pe baza cărora am creat acest sub-capitol.

Dezinformarea cu ţintă occidentală ignoră realitatea că Rusia e cea mai întinsă ţară din lume, cu desfăşurare pe 2 continente, ceea ce nu se potriveşte cu cea a invaziei. Imaginea lui Putin este manufacturată în cea de invadator medieval care vrea să cucerească Europa, eveniment cu reverberaţii transgenersţionale pentru europeni. În felul acesta lor li se stimulează angoasele ancestrale ale invaziilor în special din ultimele 3-4 000 de ani. COVID-19 se va fi dovedit a fi o frică nejustificată, însă invazia este mult mai periculoasă decât o pandemie. Spionajul civil creează astfel pentru occidentali falsa impresie cum că Rusia ar fi diavolul pe pământ iar Occidentul ar fi îngerul pe pământ deoarece luptă împotriva ei şi a lui Putin. Observăm cum atât occidentalii de rând cât şi ruşii de rând au uitat de măsurile aberante luate în ţările lor între 2020-2022 de teama exploziei unei catastrofe umanitare. Ruşii de rând sînt speriaţi de „naziştii” occidentali în general şi cei ucraineni în particular. Occidentalii de rând sînt speriaţi de posibilitatea unui război nuclear declanşat de nebunul de Putin. Astfel, şi unii şi alţii s-au decis să se alieze cu autorităţile în susţinerea/stoparea războiului din Ucraina. Iată cum, prin dezinformări adaptate specificului naţional, spionajul civil a reuşit să resudeze relaţiile dintre popor şi asupritorii represivi atât în Rusia cât şi în Occident, prin aceeaşi reţetă folosită de secole a declanşării unui război! Singura diferenţă este că Occidentul joacă acum mascarada opririi acestui război prin alimentarea cu arme a Ucrainei. Aşa ceva este următorul nivel expresiei absurde din anii 2000 a „războiului împotriva terorismului” rostită de preşedintele american G. Bush.

Forma justificabilă de reproş a atitudinii „whatabaout-istă” faţă de invazia rusească în Ucraina

Acestei manipulări în masă i-au scăpat dizidenţii politici, care nu au vrut să înghită această găluşcă dezinformaţională şi au rămas sceptici faţă de autorităţi. Cine are demnitate nu mai poate fi aliat cu nişte politicieni care au susţinut închisoarea sănătoşilor în propria casă, purtarea obligatorie a măştii, şi constrângeri pentru vaccinare faţă de un virus care s-a dovedit a avea periculozitatea gripei, cu nişte substanţe care nu aveau cum să apară atât de repede ca vaccin autentic. Pentru ei spionajul civil a venit cu o campanie de denigrare, între care primează acuzaţia de putinism. Orice fel de punere sub semnul întrebării onestităţii „adversarilor” de rang înalt ai invaziei ruseşti a ajuns să fie astfel etichetată drept putinism, împachetată în naraţiunea „whatabaout-ismului”. Orice fel de critică la adresa lui Zelensky şi sistemului social ucrainean (care e doar cu doar puţin mai democratic decât cel rusesc) e denigrat ca sprijin pentru invazie, în urma acestei campanii. În 2022 au circulat în social-media mai multe materiale care susţineau că oricine punea sub îndoială sistemul social ucrainean sau coaliţiei occidentale împotriva Rusiei, şi a figurilor sale centrale, era declarat whatabaout-ist şi, implicit, putinist.

Retorica denigrării în bloc a judecăţii „whatabaoutiste (care poate fi şi judecată critică) pe tema invaziei ruseşti din Ucraina are 3 niveluri de dezinformare. Primul dintre ele vizează caricaturizarea unei raţionări sănătoase de condamnare morală a acestei acţiuni imorale sau ilegale de invazie armată, iniţiată de Rusia. Dizidenţii începători, frustraţi pe politicile oficiale, zise de protecţie împotriva COVID, au avut pe bună dreptate scepticism faţă de condamnarea oficialilor occidentali a invaziei. Însă mulţi dintre aceşti dizidenţi au căzut în plasa susţinerii unei poziţii opuse oficialilor, doar în virtutea inerţiei dizidente, pentru că îi detestau pentru măsurile aberante din timpul pandemiei. Aşa că unii dintre ei au ajuns să justifice 100% această crimă în masă. Dizidenţii mai vechi au fost manipulaţi spre a crede asta de către anumiţi spioni infiltraţi în anturajul lor. Principalul argument pentru această susţinere este faptul că americanii au făcut la fel în diferite contexte internaţionale din ultimul secol, în special în problema Kosovo, cel mai recent eveniment istoric similar, întâmplat în 1999.

E plin internetul de astfel de poziţii de susţinere a Rusiei, deşi la un moment dat nu mă aşteptam ca vreun dizident autentic să accepte o astfel de narativă . Mulţi dintre cei care susţin aşa ceva sînt ei înşişi agenţi dezinformatori ai spionajului civil , care prin câteva sofisme au reuşit să prindă în plasa lor câţiva dizidenţi autentici. La acest prim nivel „Da’despre”-smul, arată eroarea politică a susţinătorilor războiului lui Putin; el e menit să-i critice pe cei care găsesc scuze invaziei ruseşti pe baza faptului că actuala coaliţie anti-putinistă n-a zis nimic atunci când SUA (via NATO) a rupt Kosovo din Serbia pentru exact aceleaşi motive pentru care acum Putin a intrat în Ucraina. Însă o astfel de atitudine politică e nefirească pentru un dizident adevărat ; acesta trebuie să critice în aceeaşi măsură şi invaziile americane din ultimul secol şi pe cele sovietice împreună cu cea recentă a Rusiei, dar şi orice fel de război în general. A deplânge intervenţia SUA în Serbia, în special Kosovo, dar a susţine-o pe cea a Rusiei în Ucraina este o contradicţie de idei. Aşa ceva este un produs complex de dezinformare gândit în laboratoarele spionajului civil, cu interesul de a stopa informaţia completă şi accesul la o altă viziune decât cea oficială faţă de invazia rusească. La acest uriaş proces de manipulare lucrează o armată de psihologi, toţi doxă de psihologie experimentală de masă şi psihanaliză, ajungând la produse de dezinformare care conţin întreaga societate, aşa cum am arătat la începutul acestui subcapitol faţă de descrierea atacului de la Pearl Harbor.

Susţinerea invaziei ruseşti e inoportună atât în context local cât şi internaţional, indiferent cât de rezonabilă ar fi într-un anumit sistem de referinţă. În primul caz ea aduce argumentul cum că Kievul a fost odată capitala Rusiei, şi astfel invazia ar fi un fel de restauraţie istorică, respectiv readucerea sa în graniţele Rusiei. Însă un asemenea argument are consecinţe grave atât în context local-naţional, cât şi internaţional. Aplicat la istoria României el duce la deschiderea unei portiţe pentru enclavizarea Harghitei şi Covasnei sau chiar alipirea întregii Transilvanii la Ungaria, conform cu vechile hărţi. Apoi, în toată lumea există conflicte interetnice mocnite care, conform acestei viziuni politice, riscă să erupă în catastrofe umanitare; sînt puţine ţări în Europa occidentală unde nu există aşa ceva. A susţine invazia lui Putin (deşi invazia asta a fost plănuită în altă parte) însemnă a susţine apariţia de astfel de conflicte în aceste zone.

Folosirea tendenţioasă a noţiunii de „whatabaout-ism” în sensul denigrării dizidenţilor politici occidentali în percepţia publică

Dar, după cum întrevedem, retorica de condamnare a „whatabaout-ismului” sare calul şi faţă de tema invaziei ruse din Ucraina. Dacă ea s-ar opri la criticarea celor care justifică invazia, n-ar fi vreo problemă. Ne putem da seama că o astfel de critică nici nu s-ar fi numit „whatabaout-ism” de la început, ci pur şi simplu „putinism”, „imperialism” sau „colonialism”. Dar el nu se opreşte la această poziţie naturală. În cel de-al doilea nivel de dezinformare, acest concept tinde să ascundă în spatele chestiunii Kosovo crimele făcute în ultimul secol de marii industriaşi şi bancheri în frunte cu dinastia Rockefeller, iniţial prin FBI şi ulterior CIA. Reducerea „whatabaout-ismului” doar la tema Kosovo, arată la nivel pur teoretic doar partea justificabilă a instigărilor şi intervenţiilor militare ale SUA în conflicte regionale în diferite zone de pe glob, sau instigarea lor. Cel mai tragic dintre ele este însuşi războiul din Pacific, uneltit de dinastia Rockefeller împreună cu partenerii lor japonezi din Zaibatsu (care înseamnă „clica bogaţilor” în limba japoneză), după cum am arătat în detaliu mediu în documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie”, şi în detaliu crescut la începutul acestui subcapitol dedicat dezinformării de masă .

Am arătat în primul capitol în ce mod capitalismul este dependent de război , care duce profit celor bogaţi. Am detaliat ceastă idee în documentarul tocmai menţionat cât şi în „Sadismul în politica internaţională”, de asemenea amintit mai sus. Dar, deşi nu pare, inclusiv acest război din estul Ucrainei a fost creat după interesele de exteriorizare a tensiunilor sociale în afara statului, descrise de Hegel în „Filosofia Dreptului” (Georg W. F. Hegel "Philosophy of Right", Batoche Books 2001, p. 259). Această observaţie a marelui filosof german a fost şi încă este secretul controlului dizidenţilor în capitalism. Războiul din Ucraina are exact acest rol de a tempera dizidenţa din perioada 2020-2022 faţă de măsurile aberante luate de autorităţi în sensul protecţiei faţă de virusul SARS-COV-2.



În primăvara anului 2020 virusul SARS-COV-2 a monopolizat ştirile din mass-media coruptă, fiind prezentat ca o altă pandemie de genul gripei spaniole sau marile pandemii de ciumă şi holeră din secolele trecute. Astăzi datele oficiale arată că mortalitatea acestui virus nu a depăşit pe cea a banalei gripe. Însă oficialităţile au luat măsuri aberante în raport cu gradul său de periculozitate, precum închisoarea la domiciliu sau obligativitatea purtării măştilor. Ele au fost sprijinite de persoanele cu constituţie psihopatologică de tip nevroticist în formă ipohondriacă, ce iau din proprie iniţiativă astfel de măsuri cu propria lor viaţă, după cum am descris în detaliu în articolul meu intitulat „Masurile anti- COVID au fost copiate cuvânt cu cuvânt din psihopatologia ipohondriei” . Însă majoritatea nu le-au acceptat. La mijlocul anului 2021 şi în primăvara anului 2022 au avut proteste masive în Europa şi Canada. Protestul camionagiilor (truck occupy) a ajuns inspiraţie pentru viitoarele proteste anti-guvernamentale, care anunţa o revoluţie populară globală. Toate acestea s-au stins însă ca un foc de paie după ce a erupt o altă temă, care a transformat pe cea a pandemiei într-una tabu pentru presa oficială: războiul din Ucraina.

Majoritatea dizidenţilor politici, printre care Russel Brand sau Robert Kennedy jr., l-au văzut ca o diversiune pentru a abate atenţia de la minciunile despre severitatea pandemiei de COVID-19. Şi eu am scris câteva articole, dintre care cel numit „Conflictul dintre puternicii Rusiei şi cei Occidentali este o cacealma” arată legăturile dintre cei mai bogaţi oligarhi ruşi şi cei occidentali.

Eu unul aş putea să cred că unii oficiali din aparatul guvernamental al USA chiar judecă moral invazia rusească din Ucraina, în virtutea normelor internaţionale şi a legilor moralităţii. Ei îşi pot exprima părerea ca simpli cetăţeni, dar nu ca oficiali ai SUA. Înainte de a se bate cu pumnul în piept pentru „moralitatea” lor, aceştia ar trebui mai întâi să-şi ceară scuze pentru toate crimele pe care le-au făcut în lume în secolul 20 şi inclusiv astăzi, dintre care cea mai mare este aruncarea bombelor atomice peste civili în oraşele Hiroşima şi Nagasachi. Pe lângă acestea, tehnica creării artificiale de războaie pentru a externaliza conflictele politice interne cu dizidenţii s-a folosit în mod constant de dinastia Rockefeller, după modelul descris de Hegel. Câinii lor din FBI & CIA au instigat războaiele din Coreea, Vietnam, Afganistan & Irak, împreună cu derivarea lor în războiul civil Sirian, ruperea statului Panama din corpul Columbiei la începutul secolului al XX-lea, pentru construcţia canalului Panama, alături de notoriile intervenţii în toată America Latină. Indiferent de ce ne manipulează retorica denigrării „Whatabaout-ismul” să credem, pe lângă aceste uriaşe tragedii cu bilanţ de zeci şi chiar sute de milioane de morţi, invazia rusească din estul Ucrainei pare într-adevăr o joacă de copii. Din acest punct de vedere, „Whatabaout-ismul” redus la tema Kosovo este un produs dezinformaţional de ascundere a acestor uriaşe crime în masă săvârşite în principal de CIA după 1947, şi exclusiv de FBI înainte.

Apoi, preşedintele SUA mai trebuie şi să promită că acest stat nu mai face în viitor aşa ceva. Preşedintele Biden a cerut recent scuze pentru bombardarea Serbiei în 1999, însă probabil că nu ştie despre instigarea CIA via (BND şi alte agenţii europene de spionaj) a războaielor iugoslave. În amintitul meu documentar „Sadismul în politica internaţională” am oferit două exemple de semne ale implicării spionajului occidental în războaiele iugoslave. Primul poate fi văzut la minutul 0:57:11 cu agentul BND Christoph von Bezold care a fost prins ducând muniţie în Bosnia. Celălalt este doborârea unei drone americane (operată de CIA) de către armata Iugoslavă la ora 01:16:39 (minutul 66:39).

Pe lângă acestea, am mai oferit şi exemplul cu bombardarea a unui convoi de civili etnici albanezi în Kosovo, la ora 01:02:36 (minutul 62:36), cu intenţia eşuată de a fi pusă în cârca armatei Iugoslave. Aşadar, aceste războaie, la fel ca şi cele două războaie mondiale, nu se puteau realiza fără larga implicare a CIA şi agenţiile naţionale subordonate acesteia, câinii dinastiilor Rockefeller şi Rothschild. Da, au existat extremişti şi în fosta Iugoslavie, aşa cum există peste tot în Europa, însă ei au fost sprijiniţi în mod hidos de CIA pentru a distruge această ţară şi a-i întoarce la hămălit în Occident, după cei ei şi-au construit case frumoase în urma banilor făcuţi acolo prin muncă asiduă. Iată că, deşi la nivel teoretic, intervenţia NATO pare să fi fost justificată prin protecţia unei minorităţi de persecuţiile majorităţi, totuşi la nivel practic această persecuţie a fost realizată de CIA. Scuzele lui Biden pot fi un început, însă e mult până departe. Atâta timp cât jumătatea din economia SUA vizează industria de armament, iar războiul este combustibilul său direct, eu unul mă îndoiesc că această ţară ar dori pace în lume.



Tactica poliţistului bun versus poliţistul rău, pentru spălarea imaginii capitalismului, după testarea dictaturii pandemiste

Retorica de condamnare a „whatabaout-ismului” ţinteşte mai mult decât să ascundă aceste crime, deşi chiar şi acest obiectiv este foarte îndrăzneţ. Obiectivul său ultim este atragerea în agenţi dezinformatori involuntari a celor ce se împotrivesc invaziei în Ucraina, ca aliaţi într-un război cu Rusia. Acesta este cel de-al treilea nivel de dezinformare faţă de reacţia de tip „whatabaout-ist”. La începutul anilor 2000, preşedintele SUA G. Bush (manipulat de CIA) lansa false acuzaţii asupra Irakului lui Saddam Hussein de deţinere a unor arme chimice care, chipurile, ar fi ameninţat întreaga lume occidentală. În urma acestor acuzaţii fictive, el afirma rudimentar că cine nu susţine invazia Irakului e împotriva SUA şi a întregului Occident. Iată că, de data asta „whatabaout-ismul” face acelaşi lucru faţă de Putin într-un mod mult mai abil. Şi Bush te forţa să alegi o tabără, prin acuzaţia manipulatoare cum că că ai susţine adversarul dacă rămâi neutru.







În această treaptă „whatabaout-ismul” tinde să ducă la spălarea imaginii capitalismului însuşi, care funcţionează pe bază de minciună şi război. Asemenea proiecţiei nevroticiste practicată intuitiv, spionajul civil „proiectează” sistematic deziformaţional aceste „calităţi” spre entităţi fals prezentate în ultimii ani ca externe, respectiv Putin şi Rusia. După tentativa eşuată a spionajului civil de a instaura dictatura justificată prin protecţie medicală faţă de un exagerat pericol asupra speciei umane, e timpul ca gunoiul să fie aruncat cât mai departe, prin uneltirea din umbră a acestui război. Rolul spionajului civil, inclusiv al celui rusesc, în frunte cu FSB, este acela de a da o falsă imagine comunistă Rusiei, către care publicul occidental să proiecteze frustrările anilor 2020-2022. Dar Putin şi Rusia sînt de fapt realităţi capitaliste. Existenţa numeroşilor oligarhi multimiliardari, şi legăturile lor de afaceri cu omologii lor occidentali îi dau de gol pe toţi că această refacere a războiului rece practicată subit în ultimii ani este o cacialma, după cum am arătat în detaliu în articolul meu intitulat „Conflictul dintre puternicii Rusiei şi cei Occidentali este o cacealma” , publicat pe Opinius.

Falsa opoziţie a capitalismului occidental faţă de dictatorul Putin are rolul de a-şi spăla imaginea publică după scurt-circuitările din anii 2020-2022, invers proporţional cu gradul de negativitate a imaginii lui Putin printr-o foarte abilă manipulare publică bazată pe proiecţie. Dictatorul rus devine acel canal colector al tuturor mizeriilor dictaturii capitaliste , precum cenzura, dezinformarea , manipularea şi, cea mai rea dintre toate, războiul. O astfel de inginerie dezinformaţională vine după ce aproape toate acestea, s-au folosit pe larg de către toate statele „civilizate” timp de 2 ani, cât a durat mascarada COVID. Singura caracteristică dictatorială ce nu s-a folosit în acei 2 ani de beznă a minţii a fost războiul (deşi armata a fost la un moment dat scoasă pe străzi să împuşte virusul roind…). Această metodă se foloseşte la nivel înalt în publicitate şi politică, prin produsele complexe de dezinformare, precum denigrarea. Războiul din Ucraina are exact acest rol de spălare a imaginii Occidentului, după ce mascarada COVID din ultimii 2 ani le-a dat de gol pilonilor administrativi occidentali apetitul pentru dictatură. Simulând lupta cu diabolicul Putin, autorităţile occidentale determină revizuirea imaginii lor negative în percepţia publică.

Am descris în detaliu ingineria denigrării dizidenţilor faţă de măsurile aberante de falsă protecţie împotriva virusului SARS-COV-2 în susţinători ai invaziei ruseşti, încă din 2022, în articolul „Absurdităţile ipohondriace ale plandemiei convertite în absurdităţile acuzaţiilor de putinism pentru dizidenţii politici” deşi aşa ceva încă nu se realizase. Majoritatea dizidenţilor politici (inclusiv eu) nu credea în începerea acestui război. Eu îl vedeam ca o a doua diversiune menită spre a abate atenţia de la mişcarea de rezistenţă ce se înfiripase la nivel internaţional împotriva minciunilor guvernelor şi a soluţiilor lor aberante. Faptul că dizidenţii politici au fost acuzaţi de putinism înainte ca invazia propriuzisă să aibă loc atestă că această inginerie dezinformaţională a fost concepută dinspre aceleaşi resorturi care au stat şi la baza invaziei. Această denigrare a lor este un produs complex de dezinformare, plămădit ani de zile în laboratoarele spionajului civil.

Odată cu scepticismul opiniei publice şi pierderea încrederii în politicieni şi sistem, după 2 ani de mascaradă sanitară, spionajul civil a venit cu imaginea unui rău comun, împotriva căruia să re-aglutineze credulitatea majorităţii. Tema COVID-19 a dispărut subit, şi în locul ei a fost repusă pe tapet vechea formulă a ameninţării războiului, prin care poporul este ameninţat să uite de revoluţie sau de tragerea la răspundere a celor ce au guvernat între 2020 şi 2022. Majoritatea apolitică a uitat de temele mincinoase din acea perioadă şi a înghiţit noua momeală cum că Putin ar fi un Stalin al secolului 21, cu intenţia de a cuceri Europa.

Aşadar al 3-lea mare obiectiv de manipulare al manipulării „whatabaout-ismului” este denigrarea ca putinist nu doar a dizidenţilor faţă de măsurile dictatoriale impuse cetăţenilor şi justificate prin falsa protecţie împotriva SARS-COV2, ci şi a oricărei poziţii dizidente faţă de sistemul capitalist în general. Se foloseşte astfel acelaşi model clasic al recrutării la război şi obedienţa totală faţă de ordinele şefului armatei. Deşi dizidenţii anti-dictatura capitalistă sînt în mare măsură împotriva şi a celei clasice, impuse atât în Rusia cât şi Ucraina, naraţiunea condamnării în bloc a ideologiei „whatabaout-iste” face dizidenţilor politici falsă imagine de susţinători ai acestora.





Instigare la suspendare a judecăţii critice

Immanuel Kant înseamnă sfârşitul filosofiei medievale, unilaterale, deşi a trăit în secolul al 18-lea. El a arătat că unele dintre ideile noastre intime despre lume, care ni se par absolut adevărate, au erori precum şi ale adversarilor noştri ideologici, pe care le criticăm şi le dăm ca absolut false. Asta a rămas în istoria culturii ca „gândire critică”, adică puterea de a accepta atât gradul de eroare în propriul sistem ideologic, dar şi gradul de adevăr existent în mentalitatea adversarului. Pornind de la Kant, în filosofia ştiinţei (epistemologie) s-a renunţat la ideea de adevăr absolut, iar prin filosoful Karl Popper s-a ajuns la formula de probabilitate a adevărului. Gradul de probabilitate al unui enunţ ştiinţific e cu atât mai mare cu cât e susţinut de căi diferite de argumentare sau metode de cercetare. În plus, dacă nu există decât o cale de cercetare (precum cazul planetei/lunii Pluto din sistemul solar, faţă de care astro-fizica s-a sucit deja de câteva ori până acum) , acest grad de probabilitate creşte într-atât cu cât enunţul supravieţuieşte unor teste de falsificare. Aceste teste sunt teorii opuse pe care tu, ca emitent, eşti în stare să le dezvolţi în paralel cu propria teorie, ce ţi se pare coerentă. Ele sînt pe termen scurt ceea ce însăşi istoria ştiinţei este pe termen lung; dacă la un moment dat vom fi siguri că Pluto este planetă sau lună, istoria ştiinţei va consemna şi părerea falsă, cu argumentele ei. Aşadar, în interiorul adevărului există invariabil istoria sa, asemenea unui oraş la baza căruia există ruinele variantei sale din urmă cu câteva secole.

Ei bine, pentru a fi capabil să dezvolţi aceste teste de falsificare care să întărească enunţul ştiinţific, tu ca savant trebuie să ai şi puterea de a susţine şi varianta opusă. Este exact ceea ce vrea acum să demoleze ideologia prekantiană a condamnării în bloc a whatabaout-ismului, adică a însăşi dezbaterii pe tema legitimităţii morale sau politice a unui grup social de a emite noi „bule papale” în politica internaţională. Aşa ceva s-a încercat în timpul plandemiei, când dizidenţii erau acuzaţi de primitivism pentru că nu ar crede în ştiinţă, tocmai de pe poziţiile aceste încrederi dogmatice într-o presupusă ştiinţă, manipulată de şefii de spital care ameninţau medicii să nu vorbească despre neregulile care au dus la o percepţie panicardistă despre SARS-COV-2. Cea mai mare dintre ele a fost transformarea discretă a diagnosticului secundar de COVID în diagnostic primar, în locul bolilor terminale precum cancerul, bolile cardio-vasculare, diabetul, obezitatea şi altele, factor principal al deceselor.



Deşi ştiinţa însăşi s-a desprins de filosofie şi din dogmele religioase, tocmai ca act de dizidenţă faţă de acestea, vedem cum imaginea ei a fost impusă în mod dogmatic prin astfel de măsuri de constrângere precum cea de mai sus, faţă de care am făcut şi eu următorul desen, dintr-o postare pe platforma Arte, numită „Medicina ca nouă religie” :





Din fericire pentru noi, cei mai mari virusologi ai lumii, respectiv Didier Raoult sau defunctul Luc Montagnier (odihnească-se în pace!), împreună cu specialişti de mai mică anvergură din fiecare ţară, cu adevărat medici eroi, şi s-au opus acestei barbarii dogmatiste. Prin ea, spionajul civil în frunte cu CIA a încercat impunerea unei dictaturi clasice populaţiei occidentale în sensul profitului marilor dinastii occidentale după modelul chinez, sub justificarea siguranţei sanitare în faţa unui pericol exagerat în mod sistematic.

Cei care au folosesc acest nou cuvânt „whatabaout-ism” habar-n’au de gândirea critică, despre metoda testului falsificabilităţii adevărului în ştiinţă, şi însuşi principiul drepturilor minorităţilor cu care „democraţia” se bate tare în piept. Alţii, precum Pleşu şi, mai ales Liiceanu, care chiar vorbea despre teoria lui Popper în diverse conferinţe pe care le-a ţinut, şi la Facultatea de Filosofie unde era profesor, au uitat de aplicarea lor în vremurile moderne. Măcar Pleşu, cel ultra-critic faţă de piţipoancele de la emisiunile mondene (halal preocupare!), şi-a scuzat tăcerea în aceşti 2 ani printr-un episod depresiv major. Dar Liiceanu a făcut pe prostul în văzul lumii ca să nu supere anumiţi prieteni cu rol de şefi ideologici.

O astfel de manevră dezinformaţională funcţionează bine pe o mentalitate infantil-primitivă, care împarte lumea în „bine” şi „rău”, fără să sesizeze nuanţele. Conform ei, desfăşurarea lumii este un război constant şi nedecis între bine şi rău. Prin urmare, cel ce se luptă cu „răul” devine invariabil „bun”, conform acestei mentalităţi. Psihanaliza clasică, în special cea focalizată pe zona infantilă a Melaniei Klein, a descris în detaliu această realitate psihică. Pe baza acestei imature proiecţii a binelui şi răului în lumea exterioară se poate crea manipularea. Am observat asta la modul în care golanii de stradă agăţau fetele, când eram adolescent; metoda se făcea între doi băieţi înţeleşi în prealabil: unul dintre ei o aborda cu o metodă agresivă. Apoi, din senin apărea celălalt, îl alunga pe primul şi folosea o metodă mai blândă de agăţare, iar fata ceda avansurilor acestuia din urmă, de frica unei agresiuni fizice.

Exact acelaşi lucru face spionajul civil, blocând accesul poporului la informaţie în particular prin aceste tehnici de dezinformare, şi la emancipare în general. Asemenea unui ţarc cu animale de fermă, poporul este cultivat într-o mentalitate medievală, bazată pe convingeri iraţionale şi superstiţii. Ipohondria, prezentă foarte puternic la 2-3 % din populaţie, şi ceva mai voalată la vreo 20%, a fost o astfel de superstiţie psihopatologică pe baza căreia s-au instituit acele măsuri aberante, de medicină primitivă. Denigrarea celor care au pus la îndoială deciziile dictatoriale este instigare la superstiţie şi suspendare a judecăţii critice. Prin astfel de măsuri spionajul civil iroseşte potenţialul uman, închizându-l în ţarcul superstiţiei şi, implicit, al sclavagismului.

Noua mentalitate anti-„da’despre-istă” nu doar că se suprapune peste un anumit tip de medievalism ideologic, conform căruia lumea este împărţită în bine şi rău. Ea impune şi medievalism politic, respectiv obedienţa faţă de autoritate. Ea obturează gândirea critică, viziunea deschisă despre lume şi promovează obedienţa absolută faţă de autorităţi şi naraţiunile oficiale. Tonul încadrării în cele două categorii se dă de la guvern, via TV/număr de like-uri pe social media, toate controlate de departamentul de media a CIA. Conform atitudinii „da’despre-iste”, proverbele tradiţionale „râde ciob de oală spartă” sau „scoate bârna din ochiul tău înainte de a scoate paiul din ochiul altuia!”, îşi pierd calităţile morale într-un soi de dictatură digitală, susţinută de promovări pe reţelele de socializare nu prin forţa epistemologică a argumentelor, ci prin numărul şi prestanţa susţinătorilor.

După cum am arătat în acel articol de mai sus despre încrengăturile de afaceri între oligarhii ruşi şi cei occidentali, opoziţia aceasta naturală a invaziei ne costă; Rusia nu mai vinde petrol/gaz la preţ bun, sau anumite ţări refuză să mai cumpere. Rezultatul este creşterea preţului la energie care apoi se difuzează în scumpiri generalizate, toate deja prevăzute încă din timpul mascaradei COVID. După ce în ţările occidentale potenţialul focar de dizidenţă împotriva dictaturii medicale a fost plătit printr-o adevărată mită a tăcerii, marii escroci le iau banii înapoi naivilor care au căzut în această capcană prin politica creşterii preţurilor, justificate de război.



Cam acesta a fost sub-subcapitolul dedicat dezinformării. Am să revin la marile dezinformări ale istoriei recente pe mai departe în această carte. Deocamdată însă pe mai departe o sa descriu în detaliu finalitatea imediată a dezinformării, care este manipularea, ca putere de a influenţa comportamentul unei persoane sau grup social din umbră, fără ca acestea să ştie că sînt influenţate. Următorul sub-subcapitol va fi dedicat acestei analize.

26 iulie 2024

2.5.4.7.4.5. Dezinformare complexă faţă de subiectul Pearl Harbor în educaţie şi cultura de masă

Manifestul societăţii automatiste  




Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon



2.5.4.7.4.5. Dezinformare complexă faţă de subiectul Pearl Harbor în educaţie şi cultura de masă



Temele Pearl Harbor şi Cel De-al Doilea Război Mondial sunt tratate diferit de lumea Occidentală şi Japonia. În Japonia nu se predă în şcoli evenimentul din 7 decembrie 1941. Despre dezinformarea Occidentală faţă de acest subiect am tot văzut în acest subcapitol. Voi continua şi în această secţiune să dezleg iţele dezinformării practicată de peste o jumătate de secol în Occident faţă de tema Pearl Harbor prin descrierea tehnicii de dezinformare de tip contracarare în formă de denigrare faţă de cultura japoneză.

Dezinformare prin contracarare în formă de denigrare a culturii japoneze şi un caz de alterare de probe în perioada post-belică occidentală

În luna mai 1940 flota americană din Pacific a fost relocată de la baza din San Diego, California ( aflată pe coasta vestică a SUA) la Pearl Harbor, Hawaii. Această manevră a stârnit protestul comandantului bazei, amiralul James O. Richardson. El a văzut în această decizie pe drept cuvânt o invitaţie de atac din partea Japoniei, cu care SUA se afla în conflict diplomatic major, ce anunţa iminenţa războiului. În loc să i se dea dreptate şi să fie promovat, Richardson a fost destituit din funcţie şi înlocuit cu amiralul Husband Edward Kimmel. Această întâmplare este unul dintre indiciile planificării atacului din 7 decembrie 1941, aşa cum l-am descris în secţiunea numită „4 indicii care denotă că atacul de la Pearl Harbor a fost cunoscut în prealabil de factorii de decizie din SUA” . Asemenea lui George Elliot, eroul care a surprins avioanele japoneze în osciloscopul radarului de la Opana, nici Richardson nu a fost recompensat pentru atitudinea sa, deşi prevederea sa nu era greu de întrevăzut de către un profesionist militar.

Acest atac a fost menit să-i încurajeze pe japonezii naţionalişti nu doar să accepte înrolarea la război, dar şi să şi lupte cât mai înfieraţi în el. Imaginea de barbari făcută astfel japonezilor a fost astfel folosită pentru a supradimensiona amploarea războiului prin manipularea americanilor naivi să se înroleze în acest război contrafăcut. Eroismul războinic al japonezilor a fost apoi folosit pentru ademenirea a cât mai mulţi americani să se înroleze şi ei pentru „a-şi apăra ţara”, şi astfel războiul să aibă o amplitudine cât mai mare. Cu cât mai mare teroarea internaţională, cu atât profitul metaoligarhilor era mai mare. Datorită acestei campanii furibunde de instigare a celor două popoare unul împotriva altuia s-a înregistrat un număr record de voluntari americani în acest război. Eroismul războinic japonez a fost cultivat în Japonia de spionii locali din jurul Zaibatsu şi denigrat apoi de spionii civili americani. Există destule argumente pentru a detesta eroismul războinic şi cultura războiului în general. Personal mi-am făcut din asta o temă în activitatea mea artistică, iar civilizaţia contemporană dă semne clare de dezavuare sinceră a acestor valori. Însă spionajul civil încearcă încă de pe atunci să folosească acest reper moral în scop de susţinere a contrariului a ceea ce afirmă, adică un fel de Jiu Jitsu dezinformaţional. Apogeul acestui trend a fost dat de campania „războiului împotriva terorismului” susţinută de George Bush jr. după atacurile de la 11 septembrie 2001.

O astfel de bizarerie se explică prin faptul că atitudinea omului simplu faţă de război e contradictorie; pe de o parte, după cum am spus, îl dezavuează, însă pe de cealaltă parte rădăcinile primitive şi clasice ale istoriei umanităţii pot prelua frâiele mentalităţii şi contrabalansa pacifismul. O bună campanie de dezinformare în masă poate înclina balanţa într-o parte sau alta. Spionajul civil apelează spiritul războinic când are nevoie de carne de tun pentru începerea războaielor de care economia americană e dependentă de peste un secol. Dar, în anii 40 eroismul războinic japonez a ajuns să fie interpretat ca radicalism şi fanatism sub aparatul dezinformativ. Modul în care s-a ajuns la aşa ceva atestă o campanie foarte bine gândită de manipulare în masă. Întreaga cultură japoneză de dinainte de 1941 era descrisă de versiunea americană oficială drept fanatică. Iar opinia publică a crezut această mistificare deşi se ştie şi se ştia că dintre popoarele civilizate, cel japonez este cel mai gentil, exceptând desigur latura războinică a samurailor; orice războinic are o povară imorală, indiferent de cum îşi justifică el activitatea. Dar campania de denigrare a culturii japoneze în SUA a extins cultura samurailor la întreaga societate japoneză, eroare de generalizare pripită tipică omului simplu, şi atent speculată de campania de manipulare în masă a poporului american prin denigrarea celui japonez. Dar ţăranii japonezi erau nişte oameni foarte decenţi şi cumpătaţi. Aristocraţia japoneză era foarte elegantă şi onorabilă. Campania de denigrare a culturii japoneze pentru a instiga războiul a călcat în picioare aceste realităţi.

Casta samurailor era una foarte puternică în arhipelagul nipon, însă era minoritară faţă de întregul popor japonez. După cum am spus, nu sînt deloc fanul războiului sau eroilor din războaie, dar clasa războinicilor este indispensabilă pentru o societate clasică, aşa cum era imperiul japonez atunci. Faptul că imperiul japonez a avut aşa ceva nu este un lucru nou pentru o societate clasică, fiind specific tuturor imperiilor. Dar spionajul civil capitalist atât din SUA cât şi din Japonia (Zaibatsu) dorea conversiunea samurailor, şi războinicilor în general, în muncitori de fabrică, pentru că astfel era mai profitabil. Războiul din Pacific a realizat asta.

Acuzaţia asupra samurailor de luptători fanatici a fost o foarte abilă temă de dezinformare în masă, menită să scuze apoi dezastrul umanitar pe care poporul (civilii) japonez(i) l-a(u) suferit. Eroismul american a fost mult sub cel japonez în al doilea război mondial. De aceea aparatul dezinformator, condus la acea dată de FBI, a reuşit să facă din asta un avantaj, în scopul motivării soldaţilor americani să lupte pentru a distruge „diavolul” japonez. Acest argument e încă activ şi astăzi pentru justificarea celor două bombe nucleare aruncate asupra civililor din oraşele Hiroşima şi Nagasaki. Dar, în contextul războiului, a deplânge eroismul japonez a fost contradictoriu cu însăşi campania americană de a motiva eroic propriul personal militar. Dar dacă are sens de manipulare în masă, nu mai contează contradicţia logică a discursului. Aceasta este prima factură logică a acestei campanii de dezinformare. Vom vedea un pic mai jos că există şi o a doua.

Deşi atacaseră la Pearl Harbor, militarii japonezi îşi apărau ţara de invazia americană ulterioară cum face orice armată. Probabil că armata SUA se obişnuise ca popoarele invadate să aibă un răspuns mai moale. Iată că japonezii au fost mai dârzi, fapt natural într-un război! Dar, în contextul oferirii pe tavă a flotei la Pearl Harbor şi a atacului ce a urmat, această dârzenie a fost denigrată eronat ca fanatism. Ce-i drept, această uriaşă campanie (de manipulare) a funcţionat pentru poporul american, care s-a înrolat în număr record pentru a scăpa lumea de „diavolii” nemţi şi de urmaşii samurailor din armata japoneză.

Am arătat în cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei”  cum principalele defecte ale societăţii capitaliste, împreună cu planul de destabilizare a ţărilor est-europene au fost proiectate asupra sistemelor comuniste, cărora li s-a făcut o imagine mult mai întunecată decât a fost în realitate. Acelaşi model s-a folosit o jumătate de secol înainte pentru cultura japoneză spre popularizarea războiului. Fanatismul şi a militarilor japonezi (urmaşi ai castei samurailor) a fost prezentat mult mai în negru decât a fost în realitate. Apoi, violurile şi crimele armatei japoneze din Manciuria şi China au existat, dar nu la amploarea prezentată de propaganda denigratoare occidentală. Acestea nu au fost mai mari decât cele ale altor armate invadatoare în situaţii similare. Exagerarea crimelor japonezilor a avut de asemenea rol de justificare a celei mai mari crime din istorie, practicată de armata SUA pe civilii japonezi, după cum am precizat în documentarul cu acelaşi nume .

Pentru ca efectul de manipulare în masă să fie maxim, spionajul civil american a adus o a doua campanie de denigrare, cumva în acelaşi sens cu prima dar total contradictorie cu prima sub raportul logic. Naţiunea japoneză a fost descrisă ca una laşă, după cum se vede în unele afişe propagandistice precum acestea.







Aceste afişe aveau rolul de a-i portretiza pe japonezi drept nişte oameni lipsiţi de caracter şi laşi, asemenea unor infractori mărunţi din SUA. Această imagine nu a avut nicio corespondenţă cu realitatea japoneză, nici cea războinică şi nici cea civilă. Însă ea a avut un impact decisiv în masele de americani pentru înrolare. Mulţi americani s-au oferit voluntari să lupte în acest război nu neapărat pentru a da o lecţie japonezilor, ci celor care i-au tâlhărit sau umilit anterior în viaţă, conform acestei false imagini. O astfel de campanie de denigrare s-a făcut pe baza a ceea ce psihanaliza clasică numeşte „proiecţie”, act psihic descris ca „mecanism de apărare al Eului” prin excluderea către exterior a afectelor, pulsiunilor, ideilor etc. neplăcute, dureroase, umilitoare faţă de percepţia de sine a cuiva (Eu). Laşitatea şi teama sînt nişte emoţii dureroase pentru omul simplu occidental, american în special, „proiectate” apoi sistematic prin acea campanie de dezinformare către omul japonez.

Însă astăzi ştim că nicio altă castă războinică n-a fost vreodată mai dârză şi mai eroică decât cea japoneză. Doar spartanii antici se apropie oarecum de eroismul samurailor. Superioritatea războinică occidentală s-a datorat nu eroismului, ci tehnologiei armelor. De aceea, cu arme egale, americanii care s-au prins în aceste cârlige dezinformaţionale au avut o mare surpriză la faţa locului observând rezistenţa japoneză. Până şi civilii japonezi mai curând se sinucideau decât să casă prizonieri. Însă o minte atentă ar fi putut observa fractura logică între această imagine şi cea de fanatici descrisă mai sus. Aceasta este a doua mare fractură logică a campaniei de denigrare orchestrată de spionajul civil american pentru instigarea Celui De-al Doilea Război Mondial. Nimic din ce arată acele afişe nu era specific culturii japoneze, nici măcar faimosul eroism japonez, specific doar castei samurailor. Din păcate, dominaţi de propria proiecţie a propriei laşităţi şi frici în cea japoneză, americanii care s-au înrolat în acel război nu au lăsat logica să-şi de-a verdictul.

După cum am spus în documentarul „Cea mai mare crimă din istorie”, războiul din Pacific a fost o strategie pusă la cap de marii industriaşi japonezi (Zaibatsu) şi americani de a face populaţia Japoniei mai productivă, prin atragerea ţăranilor şi samurailor în fabrici, mai curând decât să facă activităţi puţin profitabile pentru economia globală. Amplitudinea războiului ce va fi urmat era menită să elimine cât mai mulţi civili naţionalişti şi tradiţionalişti în Japonia, pentru ca această ţară să devină una eminamente industrială, şi mai puţin agrară sau militară.

Distrugerea castei samurailor s-a făcut cu arme mult mai solide, precum bomba atomică şi o vastă reţea de spioni FBI cu tentacule până la împăratul nipon. De fapt asta înseamnă laşitatea în mentalitatea clasică, injectată ulterior în cultura niponă după invazia capitalistă. Ce a făcut spionajul civil cu samuraii este exact a-ţi ucide rivalul în somn, temă devenită leitmotiv de evitat pentru însăşi cultura samurailor. Planul spionajul civil din capitalism este acela ca războinicii să fie convertiţi în producători. Ei puteau fi readuşi periodic în armată, atunci când dădeau semne de răzvrătire faţă de ierarhia capitalistă. Şi atunci ei erau chemaţi nu pentru a rămâne în sistemul militar, ci pentru a fi schilodiţi prin războaie şi exterminaţi, exact după principiul externalizării conflictului, aşa cum a fost enunţat de Hegel în celebra sa lucrare „Filosofia dreptului” (Batoche Books 2001, pagina 259) . Şi, da, invadatorii capitalişti au reuşit acest lucru foarte bine în Japonia, în sensul că întreaga armată japoneză a fost desfiinţată şi urmaşii samurailor au fost convertiţi în muncitori cu toţii. Avantaj Zaibatsu, care avea tot interesul să colaboreze cu spionajul civil american pentru instigarea acelei catastrofe umanitare. Avantajul Zaibatsu a condus şi la avantajul dinastiilor Rockefeller, Rothschild şi a celor din eşaloanele inferioare ale acestora.

Schilodirea celor cu predispoziţii războinice se întâmplă şi în SUA, cu diferenţa că acolo există o instituţie militară constantă, formată din ofiţeri de rang înalt, cu o întreagă industrie în spate. Cultura americană a războiului e cosmetizată ca apărare naţională în faţa unor pericole inexistente. Această dezinformare ţine chiar de la începutul Celui De-al Doilea război Mondial, după cum am arătat în detaliu în acest subcapitol. Lectura cărţii lui David Ray Griffin „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” (după care s-a făcut documentarul cu acelaşi nume ) arată faptul că şi atacurile de la 11 septembrie 2001 au fost orchestrate dinspre pilonii administrativi americani înşişi, aşa cum spuneau membrii mişcării „Adevăr pentru 9/11” (Truth for 9/11), constituită imediat după aceea. Informaţiile despre Pearl Harbor întăresc ideea că la fel s-a întâmplat şi în 2001; putem intui că spionajul civil în frunte cu CIA a organizat aceste atacuri şi pentru a oferi o manufacturare a probei că SUA este o ţintă pentru o viitoare invazie, sau a unor inamici care vor doar să se răzbune pe americani. Exact acelaşi lucru s-a întâmplat şi în anii 1940, cu diferenţa că manipulatorii din spatele cortinei erau agenţi FBI.

Dizolvarea armatei japoneze şi, implicit, a vechii caste a samurailor s-a făcut prin această complexă campanie de instigare a americanilor împotriva spiritului nipon. Această dialectică dezinformaţională odioasă între japonezul şi laş şi fanatic a funcţionat atunci şi încă e activă şi astăzi. Deşi e absurdă, ea funcţionează pentru a manipula opinia publică internaţională, după cum funcţionează pentru opinia publică românească absurditatea cum că în 1989 a comuniştii de rangul 2 ar fi făcut o revoluţie împotriva rangului 1. Scopul acestei campanii de dezinformare a fost de a justifica cea mai mari crimă săvârşite vreodată în istoria umanităţii, respectiv exterminarea săracilor şi ţăranilor japonezi. Acestea se regăsesc şi astăzi în spiritul japonez, în ciuda acestei traume care a încercat să le elimine, şi a intenţiei capitalismului de a schimba radical cultura japoneză. La fel s-a încercat şi cu Europa, încercată spre a deveni un fel de Marea Britanie prin teroarea războiului. Dar planul a eşuat.

Ingineria eugenică socială a războiului a exterminat ţăranii japonezi şi a redus numărul samurailor. Japonia a devenit o ţară eminamente industrială, cu o economie ce a ocupat numărul 1 în lume timp de mai bine de jumătate de secol. Dar sentimentele antioccidentale şi anticapitaliste s-au accentuat. Deşi comunismul este un capitalism primitiv, în perioada postbelică acesta a apărut şi în Japonia, ca reacţie la ingineria socială oribilă practicată pe poporul japonez prin acest război. Pentru a-şi ascunde urmele dar şi pentru a apăsa pe butoanele denigrării ce trebuiau să continue prin colaborare internaţională, spionajul civil american a venit cu un cadou reparatoriu pentru imaginea samurailor, oferit de tentaculele sale de la Hollywood; filmul „Ultimul samurai” („The last samurai”), cu Tom Cruise, este un fals tribut pentru casta samurailor pe care tocmai cel de-al doilea război mondial o distrusese. Povestea filmului repetă la scară redusă şi în alt context pe cea a războiului din 1941-1945: un mercenar occidental cinic şi alcoolic este trimis cu o armată în subordine să-i extermine pe samurai, dar în cele din urmă este cucerit de cultura acestora, abandonează misiunea şi recompensele, şi luptă în favoarea lor. Tema nu a avut nici un fel de relevanţă pentru mentalitatea americană şi occidentală în general. Dimpotrivă, ea era menită să restaureze imaginea japoneză în lume, atât pentru a-şi ascunde propria campanie de denigrare de dinaintea războiului cât şi pentru a restaura relaţiile inter-statale.

Filmul „Ultimul samurai” a fost creat şi pentru a linguşi ostilitatea antiamericană şi anticapitalistă a multor japonezi după cel de-al doilea război mondial. Această comandă dezinformaţională a spionajului civil american a fost un buchet de flori trimis urmaşilor samurailor, care au devenit şi mai anti-americani şi anti-occidentali după 1945 decât au fost înainte. Ea comunica la nivel subliminal o foarte abilă minciună: „am greşit că v-am atacat şi denigrat în ochii opiniei publice, n-am ştiut cine sînteţi, dar acum că am aflat sîntem unul de-al vostru. A naibii coincidenţă, în 1963 preşedintele american John F. Kennedy avea să ofere acelaşi gen de buchete de flori spre împăcare poporului german prin celebra expresie rostită în limba germană „Ich bin ein Berliner“ („Sunt berlinez”). Cu aproape 30 de ani înainte acelaşi lucru îl spunea despre New York unul dintre marii industriaşi şi bancheri germani Hjalmar Schacht, care l-au finanţat pe Hitler şi l-au ridicat la putere prin jocuri de culise, după cum am arătat la minutul 46 din documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie”.

Ca majoritatea filmelor cu Tom Cruise, „Ultimul samurai” este o greţoasă poveste despre falsă onoare şi spirit de dreptate. Asemenea împăratului Constantin cel prigonitor de creştini, convertit la Creştinism parcă în intenţia de a-l submina din interior, în acelaşi fel un occidental alcoolic devine etalonul samurailor japonezi: asta înseamnă impostura în era capitalistă. Nu mai conta faptul că un samurai se forma pe zeci de generaţii. Soldatul american poate orice şi oricând. Deşi e menit să restaureze imaginea samurailor, acest film nu face decât să o compromită, portretizând ultimul samurai, care invariabil atrage şi contrariul „cel dintâi”, în virtutea dialecticii percepţiei, în persoana unui şomer alcoolic/drogat, detestat de însăşi cultura occidentală. Poliţia americană vânează pe aceşti oameni ori de câte ori are ocazia în mod constant în zilele noastre. Dar nici aceşti 400-500 de oameni vânaţi anual aproape că nu mai contează pe lângă zecile de milioane de nativi americani exterminaţi în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea (unele voci susţin că ar fi depăşit chiar 100 de milioane). Noroc că, după decenii întregi de Western-uri în care şi ei au fost diabolizaţi în lupta cu cowoboy-i cei buni, şi lor li s-a „reparat” imaginea prin filmul „Dansând cu lupii” („Dances with wolves”).

Războiul între pilaştrii administrativi şi asupritori ai ţărilor nu are conotaţia percepută de omul simplu, care poate fi dominat de ură pe mai multe generaţii. Nu. Pentru marii industriaşi şi bancheri el este o afacere ca oricare alta. Atâta timp cât produce bani sau denigrarea inamicilor, el este susţinut. După ce nu mai produce aşa ceva, „duşmanii de moarte” devin parteneri de afaceri, amabili şi eleganţi. Bine spune celebra expresie din limba engleză „nimic personal, sînt doar afaceri”. Pentru a le cumpăra iertarea, dinastia Rockefeller a injectat fonduri Marshall atât în Germania cât şi în Japonia, după cum a făcut-o începând din anii 1960 în însăşi mişcarea flower-power a hoppioţilor, care aflaseră despre auto-sabotajul de la Pearl Harbor. Japonia a ajuns la un moment dat cea mai dezvoltată economie a lumii datorată acestui flux monetar injectat masiv în această ţară . Dar asta a fost o cârpeală cosmetizantă, menită să acopere recordurile negative ale ratei depresiei pe care Japonia le-a deţinut timp de mai multe decade. Cultura Emo din anii 1990 încă e activă şi astăzi, când accesul la droguri s-a uşurat şi consumul lor are funcţie terapeutică pentru depresivi.

De aceea în 2003 dinastia Rockefeller a plusat cu „cadourile” şi a finanţat acest film „Ultimul samurai”, ca un maxim tribut oferit culturii japoneze. Dar, desigur, pentru americani acest film putea fi folosit spre a cultiva obedienţa poporului american, tocmai când era mai mare nevoie de ea, odată cu marea invazie din Afganistan şi Irak, ale cărei consecinţe umanitare tragice se resimt şi astăzi. Mişcarea „Adevăr pentru 11 septembrie” risca să conducă la un nou flower-power al începutului secolului 21. Iată că, prin acest film, câinii dinastiei Rockefeller puteau folosi restaurarea imaginii japoneze şi pentru manipularea americanilor să susţină acea campanie de destabilizare a Orientului Mijlociu, sub falsa justificare a securităţii propriului teritoriu. Cultivarea simbolică a mentalităţii samurailor din Japonia şi în SUA putea fi folosită intact în războaie diverse de pe mapamond pentru a fi convertită economic, aşa cum s-a făcut în Japonia postbelică.

Cenzură şi dezinformare în cultura de masă japoneză postbelică faţă de tema Pearl Harbor/ Clark Field

Şi totuşi, pentru majoritatea celor implicaţi în aracul de la Pearl Harbor acesta a fost o surpriză. Doar câţiva spioni cu rang înalt au ştiut de iminenţa sa. Varianta japoneză asupra poveştii insistă pe faptul că s-a transmis în prealabil o declaraţie de război către SUA, dar care ar fi întârziat să ajungă la preşedintele SUA. Alte surse spun că declaraţia ar fi ajuns mai târziu de la japonezii înşişi. Nu vreau să insist pe această poveste deoarece e foarte probabil să fi fost cârpită ulterior, asemenea filmului „Ultimul samurai”. O declaraţie de război nu e urmată la câteva ore de un atac; ea este menită să dea inamicului timp să se pregătească de răspuns.

Iar acel atac din 7 decembrie 1941 nu este specific mentalităţii samurailor japonezi. Trezirea adversarului din somn şi lupta dreaptă a fost principiul samurailor, nu atacul surpriză. Dar cel de la Pearl Harbor a încălcat acest principiu sacru. Şi totuşi succesul operaţiunii de la Pearl Harbor şi Clark Field a stins multe din critici venite chiar dinspre onoarea samurailor japonezi, convertiţi modern în militari, faţă de un astfel de atac mişelesc. Văzând cum au distrus în 2 ore flota americană, şi justificând economic expansiunea naturală a Japoniei pentru a găsi materii prime necesare industriei lor naţionale supusă embargoului american, eventualii critici au tăcut. Între timp colonialiştii japonezi au primit vânt spre a deveni şi mai vocali în privinţa politicii de expansiune. În vâltoare disputelor dintre pacifişti şi războinici nu mai era timp pentru a salva ceea ce era cel mai important pentru samurai: onoarea, codul lor de bază. Principiul avertizării adversarului nu avea importanţă pentru pacifişti iar războinicii au fost orbiţi de dorinţa de afirmare şi de reparaţie a orgoliului naţional supus sistematic acelei campanii americane de denigrare.

Aşa se face că unii piloţi japonezi care au atacat la Pearl Harbor, au declarat ulterior că nu ştiau pentru ce se antrenează şi nu au ştiut ce atacă. Un astfel de caz este pilotul japonez Zenji Abe. Dar povestea lui pare o cârpire ulterioară, pentru a salva coerenţa atacului cu onoarea japoneză; se ştia că insulele Hawaii sînt pământ american şi că există tensiuni între cele două ţări; numai un pilot neghiob nu putea întrevedea că se îndreaptă spre sud-est, adică direcţia America. Războiul de până atunci se purtase către Vest.

Pe de altă parte, atacul de la Pearl Harbor a fost treptat scos din memoria colectivă japoneză despre Cel De-al Doilea război Mondial. Zeci de ani japonezilor nu li s-a spus în şcoli despre acest eveniment. Cei mai tineri japonezi sînt astăzi şocaţi să afle din discuţii cu tinerii occidentali că armata japoneză a început de fapt acel război din Pacific cu SUA, nu invers, aşa cum li se spune lor în şcolile nipone. Aparatul dezinformaţional din spionajul civil japonez a încercat să falsifice istoria în alt sens decât cel occidental, respectiv prin ascunderea maximă din atenţia publică a acestui eveniment. Dar în acea zi de 8 decembrie (7 încă, în SUA), atacul şi distrugerea bazei de la Pearl Harbor a fost prilej de sărbătoare naţională în Japonia, o confirmare locală a faptului că poporul japonez ar fi fost poporul numărul unu în lume iar armata japoneză cea mai puternică din lume. Aşa ceva este confirmat de Hiroyuki Agawa la pagina 261 din celebra sa carte „The reluctant admiral Yamamoto and the Imperial Navy”.

Istoria predată în şcoli în Japonia este în aşa fel cenzurată şi cosmetizată de către spionajul civil local, coordonat de interesele Zaibatsu, încât se prezintă doar perioada de embargo impusă de SUA înainte de decembrie 1941. Pentru japonezul simplu războiul a început atunci în perioada de embargo. În oglindă, pentru manualele occidentale de istorie, în special cele americane, episodul cu embargoul e evitat deoarece spionajul civil occidental cultivă naraţiunea atacului surpriză, pornit din nimic. Observăm că adevărul e undeva la mijloc iar ambele variante sînt de fapt nişte extreme dezinformaţionale. Faptul că SUA a refuzat exportul de petrol în Japonia nu este o declaraţie de război după rigorile dreptului internaţional. Pe de altă parte, tensiunile dintre cele două ţări şi articolele de presă ostile Japoniei, publicate în SUA în ziare de mare audienţă confirmă iminenţa unui război şi măsuri de prevedere, nu mutarea flotei din pacific de la San Diego în Hawai.

Observăm cum spionii civili din ambele ţări s-au ocupat cu ştergerea urmelor după ce au instigat popoarele lor la război unul împotriva altuia. În SUA şi întreg spaţiul occidental s-a încercat şi s-a şi reuşit până acum scoaterea din memoria colectivă a celor 4 mari indicii despre cunoaşterea în prealabil şi chiar organizarea în tandem cu Zaibatsu a atacului de la Pearl Harbor. Am tot arătat în ultimele secţiuni cum cultura occidentală evită cele 4 indicii care atestă cunoaşterea în prealabil al iminenţei atacului şi neinformarea subalternilor. Am tot văzut până acum şi voi mai arăta şi de acum încolo în această carte în ce constă campania de dezinformare în masă cu privire la aceste indicii. Pe de altă parte, dacă japonezul de rând ar fi aflat sistematic din şcoală despre acest atac, atunci ar fi căutat răspunsuri ce ar fi trimis la deconspirarea unor piloni ai instigării acelui război devastator, care ulterior au devenit piloni ai societăţii japoneze postbelice.

Intenţia de a scoate acest eveniment din memoria colectivă a japonezilor de rând a fost menită de a-i manipula spre a nu căuta în propria istorie detalii despre cine l-a conceput, cine a fost implicat în el şi cine a instigat războiul. Probabil că multe „surprize” ar fi găsite în propriul lor trecut, în special printre marii criminali de război care ulterior au fost reabilitaţi de spionajul american şi puşi în poziţii cheie în statul japonez, despre care am relatat la minutul 66 din documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . Nu e exclus să se fi găsit noi probe despre orchestrarea din culise a acelui eveniment, de data asta dinspre filiera japoneză. Scoaterea evenimentului Pearl Harbor din şcolile japoneze este echivalent cu lipirea crăpăturilor acestei odioase inginerii sociale, venite dinspre Japonia.

S-a spus în mod mincinos că oricum americanii ar fi pierdut şi dacă ar fi ştiut de acel atac. Aşa ceva este o dezinformare. Putem să credem că ar fi avut oarecare pierderi, cu siguranţă mai mici decât cele de atunci. Dar ce pierderi ar fi avut japonezii nu ni se mai spune. Dacă acel bombardier B-17 pe care l-am văzut într-o secţiune anterioară distrus de o bombă s-ar fi ridicat de la sol asta ar fi însemnat pierderi de 100% pentru japonezi. El ar fi putut urmări de sus întoarcerea pe portavioane a formaţiunii de avioane japoneze şi bombarda până când le-ar fi scufundat. La fel s-ar fi întâmplat şi în cazul prevenirii atacului aspra Clark Field (Pearl Harbor 2) dacă celebrul general Douglas Macarthur şi-ar fi lăsat oamenii să urce în aceste bombardiere şi să atace baza japoneză de la Formosa (astăzi Taiwan).



Pearl Harbor a ajuns să fie scos din istoria japoneză, pentru că acest eveniment nu este specific mentalităţii japoneze, fiind orchestrat în laboratoarele diversioniste ale spionilor slujitori la Rockefeller & Morgan şi apoi preluat de partenerii lor de afaceri din Zaibatsu. Rezultatul a fost ce mai mare crimă din istorie. În următoarea secţiune voi descrie un caz de dezinformare complexă practicată în perioada contemporană .

Popular Posts

Etichete