Manifestul societăţii automatiste
2.5.4.8.10. (continuare) Metodele tehnicilor de manipulare prin discreditarea şi denigrarea dizidenţilor politici
b. Metodele de manipulare prin manufacturarea unor false probe medical-psihiatrice
Articolul 206 din Codul Penal românesc (Legea nr. 286 din 17.07.2009) echivalează ameninţarea de tip penal cu „săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare” împotriva sa. Codul Penal românesc nu diferă de cele ale altor ţări. Toate îşi au originea în dreptul roman. Însă trebuie făcută diferenţa între săvârşirea de facto a unei fapte păgubitoare, şi doar intenţia de a o săvârşi împotriva unei anumite ţinte, chiar dacă sub raportul fizic ea nu se întâmplă. De cele mai multe ori ameninţarea nu produce suferinţă fizică, ci doar psihică. În cele mai multe cazuri suferinţa psihică e mai mare decât cea fizică; uciderea unei persoane în zilele noastre se face cu instrumente letale care nu aduc suferinţă fizică victimei datorită eficienţei lor mari. Suferinţa psihică în urma unei ameninţări cu moartea poate dura câţiva ani, şi eu pot confirma asta pe propria piele, după ce am primit aşa ceva în timp ce scriam cartea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei”.
Aşadar, ameninţarea de tip penal este anunţarea intenţiei ameninţătoare către ţinta ameninţată. După cum ştim fiecare din propria experienţă socială, în special din viaţa infantilă, scopul ameninţării are rolul de convingere a unei alte persoane să facă ceva favorabil ameninţătorului, sau să nu facă ceva nefavorabil acestuia. Dacă ameninţarea este un comportament natural în lumea animalelor, ea a ajuns pedepsibilă în contextul existenţei justiţiei civilizate tocmai pentru a opri o potenţială spirală a violenţei prin escaladarea justiţie sălbatice, aşa cum am descris-o la punctul „a”. Cel ameninţat poate replica la rândul lui cu o ameninţare şi mai mare sau chiar poate săvârşi de facto un act de agresiune fizică împotriva celuilalt. Astfel se poate declanşa spirala violenţei.
Chiar şi pentru nespecialiştii în drept e foarte vizibil faptul că ameninţarea se află în vecinătatea legitimei apărări. Ea poate fi o formă autentică de legitimă apărare dar poate fi şi o intenţie de atac din partea unei persoane/grup social mai puternic/e. În acest ultim caz legitima apărare este doar simulată; atacul asupra Irakului din 2003 a simulat foarte necredibil o legitimă apărare pe care acea ţară ar fi adus-o nu împotriva SUA, ci a „prietenilor din zonă”, cu „arme chimice” care niciodată n-au fost găsite, şi nici vreo urmă a fabricării lor. În acest moment putem întrevedea legătura ameninţării cu dezinformarea şi manipularea. Dacă recitim primul capitol, înţelegem că industria americană avea nevoie de un imbold, iar războiul este principalul instrument al creşterii sale.
Însă ameninţarea în formă autentică de legitimă apărare este o reacţie la un atac anterior. Ameninţarea poate anunţa ceva mai mult decât un contra-atac. Când cineva este atacat verbal sau fizic, el poate răspunde prin legitimă apărare, dând o replică cu aceleaşi instrumente. Dacă replica foloseşte instrumente superioare ca distructivitate, atunci ameninţarea devine răspuns disproporţionat. Aşa ceva este o formă de abuz, adică justiţie sălbatică. Dacă răspunsul disproporţionat este doar anunţat, nu şi pus încă în practică, atunci el devine ameninţare direcţionată. Cel mai clar exemplu de ameninţare direcţionată este al animalelor care îşi etalează armele atunci când au interesul de a elimina un competitor în accesul la resurse, sau când simt un pericol.
Am văzut că în cazul ameninţării în masă justiţia nu poate acţiona, deoarece aparatul judiciar nu are control asupra originii ameninţării. O declaraţie beligerantă, din partea unui stat diferit nu poate fi controlată de aparatul judiciar pentru a o pedepsi conform cu această prevedere legală. Pentru a ajunge în acest punct este necesară o armată care să îi facă posibil accesul, printr-un război. După terminarea războiului de obicei se înfiinţează şi un tribunal de război care îi pedepseşte pe cei învinşi.
Însă un caz de ameninţare individuală când de asemenea justiţia nu poate acţiona. Acest caz se întâmplă atunci când ameninţarea este percepută doar de ţintă şi nu de ceilalţi. Ea are aspect de declaraţie dubioasă, echivocă de ostilitate, dar nu univoc beligerantă. În acest caz ea devine ameninţarea ambiguă direcţionată, şi este cea mai frecventă metodă de manipulare prin creare artificială de frustrări.
În acelaşi fel ca şi cea de masă, ameninţarea ambiguă trebuie diferenţiată de cea literală de tip penal, aşa cum se întâlneşte în legislaţia penală. Ameninţarea ambiguă este o formă evoluată de evitare a acestor prevederi ale justiţiei civilizate în sensul stopării spiralei violenţei. După cum vedem într-o ameninţare de formă ambiguă la adresa mea (posterioară temporar faţă de ce de mai sus), sub raportul strict juridic ea nu anunţă săvârşirea unei fapte păgubitoare la adresa mea, ci doar faptul că autorul ei promite că mă va găsi. Găsirea cuiva nu înseamnă automat şi anunţarea intenţiei de săvârşire a unei fapte păgubitoare. Asta poate însemna şi că mă găseşte interesant. Sau poate fi invocată atutocorecţia dispozitivului din care autorul a scris acel mesaj: el poate invoca faptul că a vrut să scrie că va găsi respectivele dovezi, nu neapărat că mă va găsi pe mine. Însă, cum eu am primit alte 3 ameninţări anterioare, dintre care şi cea de mai sus, voi interpreta şi pe aceasta tot ca ameninţare. Imediat cum am primit-o am şi scris acel articol în care am deplâns acest lucru.
Profilul de platformă de socializare media din care a fost emisă prima ameninţare cu moartea la adresa mea a dispărut între timp, deci sub raportul juridic originea ameninţării nu există. În acelaşi fel, în cazul celei din urmă nici obiectul ei nu este clar. Pe lângă asta, în ambele cazuri autorii de facto ai acelor profile de socializare media pot invoca faptul că diverşi hackeri le-au spart conturile şi că nu ei au trimis acele mesaje. Aşadar, fie originea ameninţării ambigue, fie obiectul ei nu îndeplinesc toate criteriile pentru a deveni probă concludentă într-un proces. Însă dacă aceasta vine după o ameninţare univocă, asta e un semn al implicării unor profesionişti în drept în generarea ei, care ştiu cum să ocolească prevederile legale.
Ameninţarea ambiguă este o formă evoluată de justiţie sălbatică ce ocoleşte pe cea civilizată. Frustrările ameninţării nu sînt emise de către cel care are interesul intimidării ţintei ameninţate, ci de colegi de serviciu, vecini, membri ai anturajului sau chiar necunoscuţi. Aceştia sînt fie recrutaţi temporar de o agenţie de spionaj să aibă un anumit comportament ameninţător faţă de ţintă, fie sînt manipulaţi la rândul lor spre a se comporta aşa de propriul lor anturaj.
De asemenea, ameninţările pot părea nişte evenimente naturale celor care nu sînt implicaţi în activităţile ţintei. Principala caracteristică a ameninţării ambigue este faptul că are efect doar asupra ţintei, nu şi a altor oameni din alte grupuri. Profesioniştii din justiţia civilizată pot să nu o perceapă ca atare şi să nu sesizeze faptele. Acuzaţia de comunism pentru cei din „Lista neagră de la Hollywood” a avut rol şi de ameninţare ad litteram pentru alţi comunişti americani, dar şi de ameninţare ambiguă pentru cei ce voiau să popularizeze informaţiile despre radarul de la Opana sau sabotajul de la Clarck Field. Filmele cu poliţişti care agresau diverşi oameni pe stradă pentru că nu purtau măşti în timpul pandemiei de COVID arătau efectul asupra celorlalţi, care le puneau repede de teama pedepsei. Imaginea transmisă la TV cu un jandarm lovind brutal un protestatar în seara de 10 august 2018 a convins pe cei care erau dispuşi să vină şi ei la protest să renunţe la acest plan.
În ceea ce mă priveşte, eu am mai experimentat ameninţarea ambiguă şi în diferite contexte ale vieţii mele, nu doar recent. La câteva zile de la acţiunea mea „Armata e gunoi”, patronul companiei la care lucram mi-a cerut să-i redactez şi să-i semnez un act de demisie, ca să poată justifica faptul că nu am legătură cu el în cazul în care vor veni nişte controale „de sus”. Însă cu siguranţă că au fost şi altele pe care însă nu le-am reţinut sau nu le-am dat importanţă. Abia recent, când am văzut experienţa altora am văzut că unele întâmplări din viaţa mea e posibil să fie operaţiuni ale spionajului civil menite să mă intimideze în a mă opri de a spune adevărul despre aceste minciuni din istoria modernă. În timpul în care lucram la cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” directorul şcolii la care predau m-a chemat în cabinet să îmi reproşeze diverse lucruri, având grijă să-mi sugereze să nu-mi pierd timpul pentru că istoria e făcută de cei puternici.
Ameninţări ambigue este posibil să fi fost şi alte câteva situaţii bizare prin care am trecut în aceşti ani. În 2023 mergeam pe trotuarul unei străzi lăturalnice şi foarte puţin circulate. La un moment dat de lângă mine a ţâşnit cu scârţâit de roţi un automobil care se apropiase silenţios, şi nu-l auzisem anterior. Tot în 2023, spre final, a explodat lângă mine o petardă mult mai puternică decât cele obişnuite care m-a speriat foarte tare. În martie 2025 am demantelat o diversiune menită să mă scoată de la clasă tocmai când inspectorul de arie curiculară făcea o … inspecţie neanunţată. Am descris detaliat această întâmplare în articolul „De la ameninţări cu moartea la ameninţări cu concedierea” . La o zi după această experienţă, tot pe o stradă necirculată un biciclist m-a speriat în timp ce mă aflam pe la jumătatea ei în traversare, deşi putea foarte uşor să mă ocolească sau să rămână pe partea lui dreaptă. Câteva ore mai târziu am fost speriat de nişte paşi zgomotoşi de alergare ale unui individ care fugea după nimic; nu am văzut să treacă vreun mijloc de transport prin zonă pentru care să se grăbească.
Poate că unele dintre acestea au fost nişte întâmplări, aşa cum le-am experimentat fiecare la un moment dat în viaţă. Dar coincidenţa ca ele să se fi întâmplat în aceeaşi zi e cam mare. De aceea cred că e posibil ca ele să fi fost manufacturări ale spionajului pentru a-mi comunica ameninţări ambigue şi a mă distrage emoţional de la continuarea cercetărilor. Au mai fost şi altele, însă acelea par mai curând întâmplări naturale. În orice caz, aceste evenimente nu au produs nicio probă judiciară concretă care să poată fi invocată într-un proces. Singura urmă lăsată a fost spaima mea. Desigur că cei mai mulţi abandonează munca mea dacă ar fi în locul meu. Alţii pot face atacuri de cord într-o astfel de serie de ameninţări mai mult sau mai puţin ambigue.
Astfel de metode de manipulare au rolul de provocare artificială de crime, accidente sau chiar probleme de sănătate. După o serie mai lungă sau mai scurtă de astfel de evenimente manufacturate menite să ameninţe ţinta, un om normal îşi pierde cumpătul şi reacţionează agresiv. Dacă comite fapte penale, atunci rezultatul este o manufacturare de probe penale împotriva ţintei, adică un stalinism ceva mai realist făcut în dictatura capitalistă. Dacă ţinta astfel agresată reacţionează violent doar verbal, sau printr-un comportament temător, atunci metoda se numeşte psihiatrie politică.
Psihiatria politică este o tendinţă abuzivă tradiţională a omului simplu sau puternic de a-şi elimina adversarii politici/ideologici sub acuzaţia că aceştia ar fi „nebuni”. Feminismul a descris o formă ceva mai uşoară de psihiatrie politică, numită „gaslighting” (după filmul „Gaslight”), practicată în sânul familiei de către soţii abuzivi care încearcă să îşi convingă partenerele că suferă de probleme psihotice grave. O formă extremă de gaslighting se poate vedea în filmul „Ghid pentru bărbaţii însuraţi” (orig. Eng.„A guide for the married men”), când are loc următorul dialog între soţul infidel şi soţia, care-l surprinde asupra faptului:
– Charlie ce faci ?
– Unde?
– Aici cu ea.
– Care?
– Cu ea. Cum ai putut?
– Ce?
– Să faci aşa ceva…
– Când?
– Când am intrat, se vedea.
– Cine?
– Știi foarte bine cine.
Gaslighting-ul devine psihiatrie politică atunci când ajunge să interneze dizidenţii politici în aziluri psihiatrice sau când îi denigrează ca bolnavi. Michel Foucault a descris în cartea sa „Istoria nebuniei în epoca clasică” numeroase cazuri de persecutaţi politic sau marginali instituţionalizaţi în aziluri psihiatrice care semănau mai mult a închisori. Mai toţi adepţii lui Foucault au cerut la un moment dat desfiinţarea spitalelor de psihiatrie. În anii 1970 a apărut curentul anti-psihiatric, care a cuprins şi câţiva psihiatri. Însă aşa ceva este totuşi o exagerare a extremei opuse. Tulburările psihice şi neurologice severe există, şi tratamentul psihiatric poate aduce clare îmbunătăţiri ale vieţilor acestor pacienţi. S-a găsit timp de câteva decenii un compromis între libertatea şi consimţământul individului şi nevoile societăţii însăşi de a se proteja de unele agresiuni ale celor ce suferă de tulburări psihice şi neurologice severe. Cazurile de agresiuni ale oamenilor care suferă de tulburări psihice sînt rare, şi de aceea în ultima jumătate de secol s-a preferat tratamentul ambulatoriu, nu cel instituţionalizat.
Cu toate astea, autorităţile încă au reflexul psihiatriei politice clasice, aşa cum a descris-o Foucault. În cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” am descris în detaliu mediu modul în care psihiatria politică este practicată chiar şi în zilele noastre. Tema merită o investigaţie mai detaliată, continuând demersul lui Foucault în lumea contemporană. Am în plan ca la un moment dat să scriu o astfel de carte cu acest subiect. Deocamdată însă mă limitez a face un rezumat al nivelului mediu de detaliu al acelei secţiuni. Dădeam acolo exemplul psihiatriei politice practicată în anii 1960 de către „campioana democraţiei”, SUA, odată cu internarea fără voia lor la secţia de psihiatrie din spitalul din Ionia, Michigan, a unor activişti pentru drepturile afro-americanilor. De partea cealaltă, activistul politic şi dizidentul sovietic Vladimir Bukovsky a fost internat la psihiatrie în URSS. La noi în România timişoreanul Daniel Gaşpar a fost închis fără voia lui la spitalul de psihiatrie după ce l-a ameninţat cu moartea pe un oficial în timpul pandemiei de COVID. Da, uneori unii pacienţi psihiatrici mai bine sînt internaţi în ospicii sau chiar arestaţi preventiv pentru a nu risca viaţa anturajului. Dar acel oficial nu făcea parte din anturajul acelui om, şi avea cine să-l păzească. În timpul în care eram sechestrat de armata română pentru „serviciul militar”, pentru că am acuzat încă de atunci că armata a provocat cele mai multe victime ale tragediei din decembrie 1989, eu însumi am fost internat abuziv timp de 2 luni la secţia de psihiatrie a Spitalului Militar din Craiova.
Din păcate astfel de abuzuri se fac cu aprobarea unor specialişti în psihiatrie de la un nivel foarte înalt. Formula „delir sistematizat”, prin care este descrisă ideaţia paranoică, este un oximoron. Psihiatrii din Asociaţia Americană de Psihiatrie şi cei de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii au elaborat în aşa fel criteriile pentru forma persecutorie a paranoiei (redenumită recent „Tulburarea de iluzie” – orig. Eng „Delusional Disorder”, cod 297.1, în DSM 4) încât nu se deosebeşte de activismul politic, inclusiv cel al liderilor politici aflaţi în exerciţiul mandatului. Atât DSM (abreviere de la „Diagnostic and Statistical Manual of mental disorders”, în traducere - „Manual pentru statistica si diagnosticul tulburărilor mentale”) cât şi ICD („International Classification of Diseases”, în traducere „Clasificarea Internaţională a bolilor”) oferă criterii foarte detaliate de diagnostic diferenţial pentru celelalte tulburări psihice. Dar, tocmai în cazul paranoiei nu se face deliberat diferenţa faţă de activismul politic. Putem întrevedea aici scopul acestei subite inabilităţi teoretice, respectiv acela de a forţa psihopatologia în spiritul psihiatriei politice. Paranoicul nu este un dizident politic autentic. El nu are în plan construcţia unor sisteme politice noi şi nu cunoaşte istoria curentelor politice. El doar se crede persecutat de oameni celebri, nu pentru că ar dori schimbarea orânduirii, ci în general pentru că ar fi inventat dispozitive sau ar fi creat noi domenii de cunoaştere, pe care aceştia le-ar dori.
Unul dintre simptomele formei persecutorie a paranoiei este dat de cele mai multe tratate de psihopatologie ca fiind însăşi teoria spionilor, care vedem că este una cât se poate de reală. Colaboratorii fostei securităţi din vechiul regim, sau informatorii infiltraţi în grupurile „de risc”, precum galeriile de fotbal sau protestele de stradă, sînt realităţi ale muncii operative a spionajului civil contemporan, pe care eu le-am descris în detaliu în documentarul meu „Diversioniştii” şi în celelalte de după el. Tot subcapitolul dedicat dezinformării relevă o muncă secretă a unei noi clase sociale, specializată în controlul modern al mulţimilor, adică însuşi spionajul militar şi civil. Acesta îşi acoperă astfel activitatea operativă spre a nu deveni cunoscută opiniei publice tocmai prin incriminarea ca simptom psihopatologic a orice fel de naraţiune privind agenţii de spionaj civil care dezinformează şi manipulează anturajul dizidenţilor politici prin metodele deja descrise mai sus. Am văzut cum mulţi medici au acceptat să schimbe diagnosticul 1 cu diagnosticul 2, în timpul pandemiei de COVID, în schimbul unor stimulente salariale. Astfel ei au susţinut campania de panică din mass-media. Cu un medic psihiatru precum aceştia, un dizident politic poate fi internat la psihiatrie fără voia lui, aşa cum s-a întâmplat cu Bukovsky, Daniel Gaşpar sau cu mine.
În timp ce un dizident politic riscă închisoarea mascată pe motive medicale, dezinformatorii militari Emil Străinu şi Pavel Coruţ susţin idei cu conţinut psihopatologic psihotic şi nu sînt deranjaţi de nimeni. După cum am arătat în secţiunea „Psihiatria politică în cărţile dezinformatorilor militari Teodor Filip, Emil Străinu şi Pavel Coruţ, cu scop de denigrare a dizidenţilor politici” din cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei”, paragrafe întregi din cărţile lor sînt copiate ad litteram din tratatele de psihopatologie. Mai mult decât atât, ei au prosperat: Emil Străinu a fost general de armată iar Pavel Coruţ a fost şef al biroului de contrainformaţii din DIA/DGIA.
Prosperitatea lor vine din faptul că ei aplică la nivel concret forma de denigrare a tehnicii de dezinformare prin contracarare, aşa cum am descris-o mai sus în secţiunea cu acelaşi nume. Rolul lor şi a altora este să denigreze ca „deliruri” adevărurile unice pe care dizidenţii politici autentici le spun despre lume în general. Am arătat asta detaliat în secţiunea „Adevăruri unice despre invazia din decembrie 1989 în cărţile lui Pavel Coruţ” din cartea amintită mai sus . Printr-o astfel de operaţiune de dezinformare, aceste adevăruri unice sînt contracarate fie prin asocierea lor cu erori grosolane intenţionate, idei contradictorii sau cu adevărat psihotice, delirante. Un dizident politic autentic, dar fără experienţă cu dezinformarea, poate adopta astfel involuntar şi nenatural astfel de idei delirante, şi pierde astfel credibilitatea în anturaj ca „dus cu pluta”. Aici constă punctul forte al psihiatriei politice în dictatura capitalistă: cei mai mulţi dintre dizidenţii politici nu sînt internaţi în spitalele de psihiatrie, însă sînt denigraţi ca „nebuni” prin infiltrarea de astfel de idei în mintea lor, afirmate în acest gen de cărţi. Acesta este sensul formei de denigrare a tehnicii de dezinformare prin contracarare, despre care am detaliat anterior.
Postări
Niciun comentariu:
Write comments