Manifestul societăţii automatiste
2.5.4.7.4.5. Dezinformare complexă faţă de subiectul Pearl Harbor în educaţie şi cultura de masă
Temele Pearl Harbor şi Cel De-al Doilea Război Mondial sunt tratate diferit de lumea Occidentală şi Japonia. În Japonia nu se predă în şcoli evenimentul din 7 decembrie 1941. Despre dezinformarea Occidentală faţă de acest subiect am tot văzut în acest subcapitol. Voi continua şi în această secţiune să dezleg iţele dezinformării practicată de peste o jumătate de secol în Occident faţă de tema Pearl Harbor prin descrierea tehnicii de dezinformare de tip contracarare în formă de denigrare faţă de cultura japoneză.
Dezinformare prin contracarare în formă de denigrare a culturii japoneze şi un caz de alterare de probe în perioada post-belică occidentală
În luna mai 1940 flota americană din Pacific a fost relocată de la baza din San Diego, California ( aflată pe coasta vestică a SUA) la Pearl Harbor, Hawaii. Această manevră a stârnit protestul comandantului bazei, amiralul James O. Richardson. El a văzut în această decizie pe drept cuvânt o invitaţie de atac din partea Japoniei, cu care SUA se afla în conflict diplomatic major, ce anunţa iminenţa războiului. În loc să i se dea dreptate şi să fie promovat, Richardson a fost destituit din funcţie şi înlocuit cu amiralul Husband Edward Kimmel. Această întâmplare este unul dintre indiciile planificării atacului din 7 decembrie 1941, aşa cum l-am descris în secţiunea numită „4 indicii care denotă că atacul de la Pearl Harbor a fost cunoscut în prealabil de factorii de decizie din SUA” . Asemenea lui George Elliot, eroul care a surprins avioanele japoneze în osciloscopul radarului de la Opana, nici Richardson nu a fost recompensat pentru atitudinea sa, deşi prevederea sa nu era greu de întrevăzut de către un profesionist militar.
Acest atac a fost menit să-i încurajeze pe japonezii naţionalişti nu doar să accepte înrolarea la război, dar şi să şi lupte cât mai înfieraţi în el. Imaginea de barbari făcută astfel japonezilor a fost astfel folosită pentru a supradimensiona amploarea războiului prin manipularea americanilor naivi să se înroleze în acest război contrafăcut. Eroismul războinic al japonezilor a fost apoi folosit pentru ademenirea a cât mai mulţi americani să se înroleze şi ei pentru „a-şi apăra ţara”, şi astfel războiul să aibă o amplitudine cât mai mare. Cu cât mai mare teroarea internaţională, cu atât profitul metaoligarhilor era mai mare. Datorită acestei campanii furibunde de instigare a celor două popoare unul împotriva altuia s-a înregistrat un număr record de voluntari americani în acest război. Eroismul războinic japonez a fost cultivat în Japonia de spionii locali din jurul Zaibatsu şi denigrat apoi de spionii civili americani. Există destule argumente pentru a detesta eroismul războinic şi cultura războiului în general. Personal mi-am făcut din asta o temă în activitatea mea artistică, iar civilizaţia contemporană dă semne clare de dezavuare sinceră a acestor valori. Însă spionajul civil încearcă încă de pe atunci să folosească acest reper moral în scop de susţinere a contrariului a ceea ce afirmă, adică un fel de Jiu Jitsu dezinformaţional. Apogeul acestui trend a fost dat de campania „războiului împotriva terorismului” susţinută de George Bush jr. după atacurile de la 11 septembrie 2001.
O astfel de bizarerie se explică prin faptul că atitudinea omului simplu faţă de război e contradictorie; pe de o parte, după cum am spus, îl dezavuează, însă pe de cealaltă parte rădăcinile primitive şi clasice ale istoriei umanităţii pot prelua frâiele mentalităţii şi contrabalansa pacifismul. O bună campanie de dezinformare în masă poate înclina balanţa într-o parte sau alta. Spionajul civil apelează spiritul războinic când are nevoie de carne de tun pentru începerea războaielor de care economia americană e dependentă de peste un secol. Dar, în anii 40 eroismul războinic japonez a ajuns să fie interpretat ca radicalism şi fanatism sub aparatul dezinformativ. Modul în care s-a ajuns la aşa ceva atestă o campanie foarte bine gândită de manipulare în masă. Întreaga cultură japoneză de dinainte de 1941 era descrisă de versiunea americană oficială drept fanatică. Iar opinia publică a crezut această mistificare deşi se ştie şi se ştia că dintre popoarele civilizate, cel japonez este cel mai gentil, exceptând desigur latura războinică a samurailor; orice războinic are o povară imorală, indiferent de cum îşi justifică el activitatea. Dar campania de denigrare a culturii japoneze în SUA a extins cultura samurailor la întreaga societate japoneză, eroare de generalizare pripită tipică omului simplu, şi atent speculată de campania de manipulare în masă a poporului american prin denigrarea celui japonez. Dar ţăranii japonezi erau nişte oameni foarte decenţi şi cumpătaţi. Aristocraţia japoneză era foarte elegantă şi onorabilă. Campania de denigrare a culturii japoneze pentru a instiga războiul a călcat în picioare aceste realităţi.
Casta samurailor era una foarte puternică în arhipelagul nipon, însă era minoritară faţă de întregul popor japonez. După cum am spus, nu sînt deloc fanul războiului sau eroilor din războaie, dar clasa războinicilor este indispensabilă pentru o societate clasică, aşa cum era imperiul japonez atunci. Faptul că imperiul japonez a avut aşa ceva nu este un lucru nou pentru o societate clasică, fiind specific tuturor imperiilor. Dar spionajul civil capitalist atât din SUA cât şi din Japonia (Zaibatsu) dorea conversiunea samurailor, şi războinicilor în general, în muncitori de fabrică, pentru că astfel era mai profitabil. Războiul din Pacific a realizat asta.
Acuzaţia asupra samurailor de luptători fanatici a fost o foarte abilă temă de dezinformare în masă, menită să scuze apoi dezastrul umanitar pe care poporul (civilii) japonez(i) l-a(u) suferit. Eroismul american a fost mult sub cel japonez în al doilea război mondial. De aceea aparatul dezinformator, condus la acea dată de FBI, a reuşit să facă din asta un avantaj, în scopul motivării soldaţilor americani să lupte pentru a distruge „diavolul” japonez. Acest argument e încă activ şi astăzi pentru justificarea celor două bombe nucleare aruncate asupra civililor din oraşele Hiroşima şi Nagasaki. Dar, în contextul războiului, a deplânge eroismul japonez a fost contradictoriu cu însăşi campania americană de a motiva eroic propriul personal militar. Dar dacă are sens de manipulare în masă, nu mai contează contradicţia logică a discursului. Aceasta este prima factură logică a acestei campanii de dezinformare. Vom vedea un pic mai jos că există şi o a doua.
Deşi atacaseră la Pearl Harbor, militarii japonezi îşi apărau ţara de invazia americană ulterioară cum face orice armată. Probabil că armata SUA se obişnuise ca popoarele invadate să aibă un răspuns mai moale. Iată că japonezii au fost mai dârzi, fapt natural într-un război! Dar, în contextul oferirii pe tavă a flotei la Pearl Harbor şi a atacului ce a urmat, această dârzenie a fost denigrată eronat ca fanatism. Ce-i drept, această uriaşă campanie (de manipulare) a funcţionat pentru poporul american, care s-a înrolat în număr record pentru a scăpa lumea de „diavolii” nemţi şi de urmaşii samurailor din armata japoneză.
Am arătat în cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei” cum principalele defecte ale societăţii capitaliste, împreună cu planul de destabilizare a ţărilor est-europene au fost proiectate asupra sistemelor comuniste, cărora li s-a făcut o imagine mult mai întunecată decât a fost în realitate. Acelaşi model s-a folosit o jumătate de secol înainte pentru cultura japoneză spre popularizarea războiului. Fanatismul şi a militarilor japonezi (urmaşi ai castei samurailor) a fost prezentat mult mai în negru decât a fost în realitate. Apoi, violurile şi crimele armatei japoneze din Manciuria şi China au existat, dar nu la amploarea prezentată de propaganda denigratoare occidentală. Acestea nu au fost mai mari decât cele ale altor armate invadatoare în situaţii similare. Exagerarea crimelor japonezilor a avut de asemenea rol de justificare a celei mai mari crime din istorie, practicată de armata SUA pe civilii japonezi, după cum am precizat în documentarul cu acelaşi nume .
Pentru ca efectul de manipulare în masă să fie maxim, spionajul civil american a adus o a doua campanie de denigrare, cumva în acelaşi sens cu prima dar total contradictorie cu prima sub raportul logic. Naţiunea japoneză a fost descrisă ca una laşă, după cum se vede în unele afişe propagandistice precum acestea.
Aceste afişe aveau rolul de a-i portretiza pe japonezi drept nişte oameni lipsiţi de caracter şi laşi, asemenea unor infractori mărunţi din SUA. Această imagine nu a avut nicio corespondenţă cu realitatea japoneză, nici cea războinică şi nici cea civilă. Însă ea a avut un impact decisiv în masele de americani pentru înrolare. Mulţi americani s-au oferit voluntari să lupte în acest război nu neapărat pentru a da o lecţie japonezilor, ci celor care i-au tâlhărit sau umilit anterior în viaţă, conform acestei false imagini. O astfel de campanie de denigrare s-a făcut pe baza a ceea ce psihanaliza clasică numeşte „proiecţie”, act psihic descris ca „mecanism de apărare al Eului” prin excluderea către exterior a afectelor, pulsiunilor, ideilor etc. neplăcute, dureroase, umilitoare faţă de percepţia de sine a cuiva (Eu). Laşitatea şi teama sînt nişte emoţii dureroase pentru omul simplu occidental, american în special, „proiectate” apoi sistematic prin acea campanie de dezinformare către omul japonez.
Însă astăzi ştim că nicio altă castă războinică n-a fost vreodată mai dârză şi mai eroică decât cea japoneză. Doar spartanii antici se apropie oarecum de eroismul samurailor. Superioritatea războinică occidentală s-a datorat nu eroismului, ci tehnologiei armelor. De aceea, cu arme egale, americanii care s-au prins în aceste cârlige dezinformaţionale au avut o mare surpriză la faţa locului observând rezistenţa japoneză. Până şi civilii japonezi mai curând se sinucideau decât să casă prizonieri. Însă o minte atentă ar fi putut observa fractura logică între această imagine şi cea de fanatici descrisă mai sus. Aceasta este a doua mare fractură logică a campaniei de denigrare orchestrată de spionajul civil american pentru instigarea Celui De-al Doilea Război Mondial. Nimic din ce arată acele afişe nu era specific culturii japoneze, nici măcar faimosul eroism japonez, specific doar castei samurailor. Din păcate, dominaţi de propria proiecţie a propriei laşităţi şi frici în cea japoneză, americanii care s-au înrolat în acel război nu au lăsat logica să-şi de-a verdictul.
După cum am spus în documentarul „Cea mai mare crimă din istorie”, războiul din Pacific a fost o strategie pusă la cap de marii industriaşi japonezi (Zaibatsu) şi americani de a face populaţia Japoniei mai productivă, prin atragerea ţăranilor şi samurailor în fabrici, mai curând decât să facă activităţi puţin profitabile pentru economia globală. Amplitudinea războiului ce va fi urmat era menită să elimine cât mai mulţi civili naţionalişti şi tradiţionalişti în Japonia, pentru ca această ţară să devină una eminamente industrială, şi mai puţin agrară sau militară.
Distrugerea castei samurailor s-a făcut cu arme mult mai solide, precum bomba atomică şi o vastă reţea de spioni FBI cu tentacule până la împăratul nipon. De fapt asta înseamnă laşitatea în mentalitatea clasică, injectată ulterior în cultura niponă după invazia capitalistă. Ce a făcut spionajul civil cu samuraii este exact a-ţi ucide rivalul în somn, temă devenită leitmotiv de evitat pentru însăşi cultura samurailor. Planul spionajul civil din capitalism este acela ca războinicii să fie convertiţi în producători. Ei puteau fi readuşi periodic în armată, atunci când dădeau semne de răzvrătire faţă de ierarhia capitalistă. Şi atunci ei erau chemaţi nu pentru a rămâne în sistemul militar, ci pentru a fi schilodiţi prin războaie şi exterminaţi, exact după principiul externalizării conflictului, aşa cum a fost enunţat de Hegel în celebra sa lucrare „Filosofia dreptului” (Batoche Books 2001, pagina 259) . Şi, da, invadatorii capitalişti au reuşit acest lucru foarte bine în Japonia, în sensul că întreaga armată japoneză a fost desfiinţată şi urmaşii samurailor au fost convertiţi în muncitori cu toţii. Avantaj Zaibatsu, care avea tot interesul să colaboreze cu spionajul civil american pentru instigarea acelei catastrofe umanitare. Avantajul Zaibatsu a condus şi la avantajul dinastiilor Rockefeller, Rothschild şi a celor din eşaloanele inferioare ale acestora.
Schilodirea celor cu predispoziţii războinice se întâmplă şi în SUA, cu diferenţa că acolo există o instituţie militară constantă, formată din ofiţeri de rang înalt, cu o întreagă industrie în spate. Cultura americană a războiului e cosmetizată ca apărare naţională în faţa unor pericole inexistente. Această dezinformare ţine chiar de la începutul Celui De-al Doilea război Mondial, după cum am arătat în detaliu în acest subcapitol. Lectura cărţii lui David Ray Griffin „The New Pearl Harbor: Disturbing Questions About the Bush Administration and 9/11” (după care s-a făcut documentarul cu acelaşi nume ) arată faptul că şi atacurile de la 11 septembrie 2001 au fost orchestrate dinspre pilonii administrativi americani înşişi, aşa cum spuneau membrii mişcării „Adevăr pentru 9/11” (Truth for 9/11), constituită imediat după aceea. Informaţiile despre Pearl Harbor întăresc ideea că la fel s-a întâmplat şi în 2001; putem intui că spionajul civil în frunte cu CIA a organizat aceste atacuri şi pentru a oferi o manufacturare a probei că SUA este o ţintă pentru o viitoare invazie, sau a unor inamici care vor doar să se răzbune pe americani. Exact acelaşi lucru s-a întâmplat şi în anii 1940, cu diferenţa că manipulatorii din spatele cortinei erau agenţi FBI.
Dizolvarea armatei japoneze şi, implicit, a vechii caste a samurailor s-a făcut prin această complexă campanie de instigare a americanilor împotriva spiritului nipon. Această dialectică dezinformaţională odioasă între japonezul şi laş şi fanatic a funcţionat atunci şi încă e activă şi astăzi. Deşi e absurdă, ea funcţionează pentru a manipula opinia publică internaţională, după cum funcţionează pentru opinia publică românească absurditatea cum că în 1989 a comuniştii de rangul 2 ar fi făcut o revoluţie împotriva rangului 1. Scopul acestei campanii de dezinformare a fost de a justifica cea mai mari crimă săvârşite vreodată în istoria umanităţii, respectiv exterminarea săracilor şi ţăranilor japonezi. Acestea se regăsesc şi astăzi în spiritul japonez, în ciuda acestei traume care a încercat să le elimine, şi a intenţiei capitalismului de a schimba radical cultura japoneză. La fel s-a încercat şi cu Europa, încercată spre a deveni un fel de Marea Britanie prin teroarea războiului. Dar planul a eşuat.
Ingineria eugenică socială a războiului a exterminat ţăranii japonezi şi a redus numărul samurailor. Japonia a devenit o ţară eminamente industrială, cu o economie ce a ocupat numărul 1 în lume timp de mai bine de jumătate de secol. Dar sentimentele antioccidentale şi anticapitaliste s-au accentuat. Deşi comunismul este un capitalism primitiv, în perioada postbelică acesta a apărut şi în Japonia, ca reacţie la ingineria socială oribilă practicată pe poporul japonez prin acest război. Pentru a-şi ascunde urmele dar şi pentru a apăsa pe butoanele denigrării ce trebuiau să continue prin colaborare internaţională, spionajul civil american a venit cu un cadou reparatoriu pentru imaginea samurailor, oferit de tentaculele sale de la Hollywood; filmul „Ultimul samurai” („The last samurai”), cu Tom Cruise, este un fals tribut pentru casta samurailor pe care tocmai cel de-al doilea război mondial o distrusese. Povestea filmului repetă la scară redusă şi în alt context pe cea a războiului din 1941-1945: un mercenar occidental cinic şi alcoolic este trimis cu o armată în subordine să-i extermine pe samurai, dar în cele din urmă este cucerit de cultura acestora, abandonează misiunea şi recompensele, şi luptă în favoarea lor. Tema nu a avut nici un fel de relevanţă pentru mentalitatea americană şi occidentală în general. Dimpotrivă, ea era menită să restaureze imaginea japoneză în lume, atât pentru a-şi ascunde propria campanie de denigrare de dinaintea războiului cât şi pentru a restaura relaţiile inter-statale.
Filmul „Ultimul samurai” a fost creat şi pentru a linguşi ostilitatea antiamericană şi anticapitalistă a multor japonezi după cel de-al doilea război mondial. Această comandă dezinformaţională a spionajului civil american a fost un buchet de flori trimis urmaşilor samurailor, care au devenit şi mai anti-americani şi anti-occidentali după 1945 decât au fost înainte. Ea comunica la nivel subliminal o foarte abilă minciună: „am greşit că v-am atacat şi denigrat în ochii opiniei publice, n-am ştiut cine sînteţi, dar acum că am aflat sîntem unul de-al vostru. A naibii coincidenţă, în 1963 preşedintele american John F. Kennedy avea să ofere acelaşi gen de buchete de flori spre împăcare poporului german prin celebra expresie rostită în limba germană „Ich bin ein Berliner“ („Sunt berlinez”). Cu aproape 30 de ani înainte acelaşi lucru îl spunea despre New York unul dintre marii industriaşi şi bancheri germani Hjalmar Schacht, care l-au finanţat pe Hitler şi l-au ridicat la putere prin jocuri de culise, după cum am arătat la minutul 46 din documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie”.
Ca majoritatea filmelor cu Tom Cruise, „Ultimul samurai” este o greţoasă poveste despre falsă onoare şi spirit de dreptate. Asemenea împăratului Constantin cel prigonitor de creştini, convertit la Creştinism parcă în intenţia de a-l submina din interior, în acelaşi fel un occidental alcoolic devine etalonul samurailor japonezi: asta înseamnă impostura în era capitalistă. Nu mai conta faptul că un samurai se forma pe zeci de generaţii. Soldatul american poate orice şi oricând. Deşi e menit să restaureze imaginea samurailor, acest film nu face decât să o compromită, portretizând ultimul samurai, care invariabil atrage şi contrariul „cel dintâi”, în virtutea dialecticii percepţiei, în persoana unui şomer alcoolic/drogat, detestat de însăşi cultura occidentală. Poliţia americană vânează pe aceşti oameni ori de câte ori are ocazia în mod constant în zilele noastre. Dar nici aceşti 400-500 de oameni vânaţi anual aproape că nu mai contează pe lângă zecile de milioane de nativi americani exterminaţi în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea (unele voci susţin că ar fi depăşit chiar 100 de milioane). Noroc că, după decenii întregi de Western-uri în care şi ei au fost diabolizaţi în lupta cu cowoboy-i cei buni, şi lor li s-a „reparat” imaginea prin filmul „Dansând cu lupii” („Dances with wolves”).
Războiul între pilaştrii administrativi şi asupritori ai ţărilor nu are conotaţia percepută de omul simplu, care poate fi dominat de ură pe mai multe generaţii. Nu. Pentru marii industriaşi şi bancheri el este o afacere ca oricare alta. Atâta timp cât produce bani sau denigrarea inamicilor, el este susţinut. După ce nu mai produce aşa ceva, „duşmanii de moarte” devin parteneri de afaceri, amabili şi eleganţi. Bine spune celebra expresie din limba engleză „nimic personal, sînt doar afaceri”. Pentru a le cumpăra iertarea, dinastia Rockefeller a injectat fonduri Marshall atât în Germania cât şi în Japonia, după cum a făcut-o începând din anii 1960 în însăşi mişcarea flower-power a hoppioţilor, care aflaseră despre auto-sabotajul de la Pearl Harbor. Japonia a ajuns la un moment dat cea mai dezvoltată economie a lumii datorată acestui flux monetar injectat masiv în această ţară . Dar asta a fost o cârpeală cosmetizantă, menită să acopere recordurile negative ale ratei depresiei pe care Japonia le-a deţinut timp de mai multe decade. Cultura Emo din anii 1990 încă e activă şi astăzi, când accesul la droguri s-a uşurat şi consumul lor are funcţie terapeutică pentru depresivi.
De aceea în 2003 dinastia Rockefeller a plusat cu „cadourile” şi a finanţat acest film „Ultimul samurai”, ca un maxim tribut oferit culturii japoneze. Dar, desigur, pentru americani acest film putea fi folosit spre a cultiva obedienţa poporului american, tocmai când era mai mare nevoie de ea, odată cu marea invazie din Afganistan şi Irak, ale cărei consecinţe umanitare tragice se resimt şi astăzi. Mişcarea „Adevăr pentru 11 septembrie” risca să conducă la un nou flower-power al începutului secolului 21. Iată că, prin acest film, câinii dinastiei Rockefeller puteau folosi restaurarea imaginii japoneze şi pentru manipularea americanilor să susţină acea campanie de destabilizare a Orientului Mijlociu, sub falsa justificare a securităţii propriului teritoriu. Cultivarea simbolică a mentalităţii samurailor din Japonia şi în SUA putea fi folosită intact în războaie diverse de pe mapamond pentru a fi convertită economic, aşa cum s-a făcut în Japonia postbelică.
Cenzură şi dezinformare în cultura de masă japoneză postbelică faţă de tema Pearl Harbor/ Clark Field
Şi totuşi, pentru majoritatea celor implicaţi în aracul de la Pearl Harbor acesta a fost o surpriză. Doar câţiva spioni cu rang înalt au ştiut de iminenţa sa. Varianta japoneză asupra poveştii insistă pe faptul că s-a transmis în prealabil o declaraţie de război către SUA, dar care ar fi întârziat să ajungă la preşedintele SUA. Alte surse spun că declaraţia ar fi ajuns mai târziu de la japonezii înşişi. Nu vreau să insist pe această poveste deoarece e foarte probabil să fi fost cârpită ulterior, asemenea filmului „Ultimul samurai”. O declaraţie de război nu e urmată la câteva ore de un atac; ea este menită să dea inamicului timp să se pregătească de răspuns.
Iar acel atac din 7 decembrie 1941 nu este specific mentalităţii samurailor japonezi. Trezirea adversarului din somn şi lupta dreaptă a fost principiul samurailor, nu atacul surpriză. Dar cel de la Pearl Harbor a încălcat acest principiu sacru. Şi totuşi succesul operaţiunii de la Pearl Harbor şi Clark Field a stins multe din critici venite chiar dinspre onoarea samurailor japonezi, convertiţi modern în militari, faţă de un astfel de atac mişelesc. Văzând cum au distrus în 2 ore flota americană, şi justificând economic expansiunea naturală a Japoniei pentru a găsi materii prime necesare industriei lor naţionale supusă embargoului american, eventualii critici au tăcut. Între timp colonialiştii japonezi au primit vânt spre a deveni şi mai vocali în privinţa politicii de expansiune. În vâltoare disputelor dintre pacifişti şi războinici nu mai era timp pentru a salva ceea ce era cel mai important pentru samurai: onoarea, codul lor de bază. Principiul avertizării adversarului nu avea importanţă pentru pacifişti iar războinicii au fost orbiţi de dorinţa de afirmare şi de reparaţie a orgoliului naţional supus sistematic acelei campanii americane de denigrare.
Aşa se face că unii piloţi japonezi care au atacat la Pearl Harbor, au declarat ulterior că nu ştiau pentru ce se antrenează şi nu au ştiut ce atacă. Un astfel de caz este pilotul japonez Zenji Abe. Dar povestea lui pare o cârpire ulterioară, pentru a salva coerenţa atacului cu onoarea japoneză; se ştia că insulele Hawaii sînt pământ american şi că există tensiuni între cele două ţări; numai un pilot neghiob nu putea întrevedea că se îndreaptă spre sud-est, adică direcţia America. Războiul de până atunci se purtase către Vest.
Pe de altă parte, atacul de la Pearl Harbor a fost treptat scos din memoria colectivă japoneză despre Cel De-al Doilea război Mondial. Zeci de ani japonezilor nu li s-a spus în şcoli despre acest eveniment. Cei mai tineri japonezi sînt astăzi şocaţi să afle din discuţii cu tinerii occidentali că armata japoneză a început de fapt acel război din Pacific cu SUA, nu invers, aşa cum li se spune lor în şcolile nipone. Aparatul dezinformaţional din spionajul civil japonez a încercat să falsifice istoria în alt sens decât cel occidental, respectiv prin ascunderea maximă din atenţia publică a acestui eveniment. Dar în acea zi de 8 decembrie (7 încă, în SUA), atacul şi distrugerea bazei de la Pearl Harbor a fost prilej de sărbătoare naţională în Japonia, o confirmare locală a faptului că poporul japonez ar fi fost poporul numărul unu în lume iar armata japoneză cea mai puternică din lume. Aşa ceva este confirmat de Hiroyuki Agawa la pagina 261 din celebra sa carte „The reluctant admiral Yamamoto and the Imperial Navy”.
Istoria predată în şcoli în Japonia este în aşa fel cenzurată şi cosmetizată de către spionajul civil local, coordonat de interesele Zaibatsu, încât se prezintă doar perioada de embargo impusă de SUA înainte de decembrie 1941. Pentru japonezul simplu războiul a început atunci în perioada de embargo. În oglindă, pentru manualele occidentale de istorie, în special cele americane, episodul cu embargoul e evitat deoarece spionajul civil occidental cultivă naraţiunea atacului surpriză, pornit din nimic. Observăm că adevărul e undeva la mijloc iar ambele variante sînt de fapt nişte extreme dezinformaţionale. Faptul că SUA a refuzat exportul de petrol în Japonia nu este o declaraţie de război după rigorile dreptului internaţional. Pe de altă parte, tensiunile dintre cele două ţări şi articolele de presă ostile Japoniei, publicate în SUA în ziare de mare audienţă confirmă iminenţa unui război şi măsuri de prevedere, nu mutarea flotei din pacific de la San Diego în Hawai.
Observăm cum spionii civili din ambele ţări s-au ocupat cu ştergerea urmelor după ce au instigat popoarele lor la război unul împotriva altuia. În SUA şi întreg spaţiul occidental s-a încercat şi s-a şi reuşit până acum scoaterea din memoria colectivă a celor 4 mari indicii despre cunoaşterea în prealabil şi chiar organizarea în tandem cu Zaibatsu a atacului de la Pearl Harbor. Am tot arătat în ultimele secţiuni cum cultura occidentală evită cele 4 indicii care atestă cunoaşterea în prealabil al iminenţei atacului şi neinformarea subalternilor. Am tot văzut până acum şi voi mai arăta şi de acum încolo în această carte în ce constă campania de dezinformare în masă cu privire la aceste indicii. Pe de altă parte, dacă japonezul de rând ar fi aflat sistematic din şcoală despre acest atac, atunci ar fi căutat răspunsuri ce ar fi trimis la deconspirarea unor piloni ai instigării acelui război devastator, care ulterior au devenit piloni ai societăţii japoneze postbelice.
Intenţia de a scoate acest eveniment din memoria colectivă a japonezilor de rând a fost menită de a-i manipula spre a nu căuta în propria istorie detalii despre cine l-a conceput, cine a fost implicat în el şi cine a instigat războiul. Probabil că multe „surprize” ar fi găsite în propriul lor trecut, în special printre marii criminali de război care ulterior au fost reabilitaţi de spionajul american şi puşi în poziţii cheie în statul japonez, despre care am relatat la minutul 66 din documentarul meu „Cea mai mare crimă din istorie” . Nu e exclus să se fi găsit noi probe despre orchestrarea din culise a acelui eveniment, de data asta dinspre filiera japoneză. Scoaterea evenimentului Pearl Harbor din şcolile japoneze este echivalent cu lipirea crăpăturilor acestei odioase inginerii sociale, venite dinspre Japonia.
S-a spus în mod mincinos că oricum americanii ar fi pierdut şi dacă ar fi ştiut de acel atac. Aşa ceva este o dezinformare. Putem să credem că ar fi avut oarecare pierderi, cu siguranţă mai mici decât cele de atunci. Dar ce pierderi ar fi avut japonezii nu ni se mai spune. Dacă acel bombardier B-17 pe care l-am văzut într-o secţiune anterioară distrus de o bombă s-ar fi ridicat de la sol asta ar fi însemnat pierderi de 100% pentru japonezi. El ar fi putut urmări de sus întoarcerea pe portavioane a formaţiunii de avioane japoneze şi bombarda până când le-ar fi scufundat. La fel s-ar fi întâmplat şi în cazul prevenirii atacului aspra Clark Field (Pearl Harbor 2) dacă celebrul general Douglas Macarthur şi-ar fi lăsat oamenii să urce în aceste bombardiere şi să atace baza japoneză de la Formosa (astăzi Taiwan).
Pearl Harbor a ajuns să fie scos din istoria japoneză, pentru că acest eveniment nu este specific mentalităţii japoneze, fiind orchestrat în laboratoarele diversioniste ale spionilor slujitori la Rockefeller & Morgan şi apoi preluat de partenerii lor de afaceri din Zaibatsu. Rezultatul a fost ce mai mare crimă din istorie. În următoarea secţiune voi descrie un caz de dezinformare complexă practicată în perioada contemporană .
Postări
Niciun comentariu:
Write comments