2.5.3. Metodele de convingere de supunere in era capitalistă

Manifestul societăţii automatiste  

2.5. Evolutia metodelor de convingere a supusilor sa execute ordinele

Acest articol este continuarea celui precedent

English version here

2.5.3. Metodele de convingere de supunere in era capitalistă

Revolta sclavilor şi retragerea lor în rugăciune (religioasă) sunt principalele reacţii sociale care au dus la suspendarea sau ameliorarea sclaviei clasice. Practica colectării taxelor de către feudal de la „ţăranii liberi”, care trăiau pe pământurile sale, a fost o strategie foarte dibace a sistemului feudal de a diversifica şi ameliora sclavia greco-romană. În loc să-l terorizeze pe executantul de ordine cu ameninţări directe pentru o muncă mai eficientă, feudalul îi dădea libertatea de alegere. Aici îşi are nucleul pragmatic teoria liberului arbitru din Creştinism. Această teorie abstractă a avut o aplicare foarte pragmatică. Ţăranul care muncea mai mult sau mai puţin eficient, putea totuşi să păstreze o parte mai mare de bunuri produse, după ce o parte era plătită în formă de taxă pentru feudal, şi astfel averea lui era mai însemnată. Cel care producea mai puţin, se alegea cu mai puţin, şi era mai sărac. Spre deosebire de ameninţările sclaviei clasice în scopul producerii de mai mult, feudalismul a folosit o altă strategie de profit: a încurajat munca suplimentară, dar a forţat-o, aşa că servitorul a avut o oarecare iluzie de libertate. Deşi feudalismul şi capitalismul sunt văzute ca sisteme absolut diferite, totuşi putem vedea în primul rădăcinile capitalismului însuşi.

Deşi Creştinismul originar a propovăduit valorile sărăciei, treptat banii şi bogăţia au început să devină valori fundamentale ale variantelor ulterioare, precum catolicismul şi, ulterior, protestantismul. Această schimbare de macaz a fost recunoscută direct, fie la nivel colocvial, fie la nivel ştiinţific de celebrul sociolog Max Weber, în special prin cartea sa „Etica protestanta si spiritul capitalismului”. De aceea „creştinii” americani de secol 18 sau 19, în special cei protestanţi, n-au avut vreo problemă în a restaura sclavia clasică, cu toate criticile asupra ei aduse de Isus şi părinţii bisericii. Recent inclusiv Ortodoxia a făcut rabatul către valorile mercantile, deşi aici încă sunt figuri importante care dezavuează cultura profitului.

Dar în teoria liberului arbitru a Creştinismului îşi are originea de fapt capitalismul. Aceasta a permis libertatea ţăranului liber de a lucra mai mult sau mai puţin, sau de a nu lucra deloc şi a trăi în sărăcie, rugându-se, spre deosebire de sclavia clasică ce nu tolera nesupunerea şi inactivitatea. Diferenţa dintre feudalism şi capitalism este aceea că locul de muncă specific celui din urmă este mult mai restrâns decât cel specific primului. Teritoriul pe care stă fabrica patronului este mult mai mic decât cel pe care se află moşia feudalului. Şi patronul capitalist dar şi feudalul îşi reclamă proprietatea asupra acelui spaţiu de producţie. Diferenţa dintre cei doi este aceea că feudalul se declară proprietar pe resursele naturale (de prelucrare) şi mai puţin pe instrumentele de producţie, în timp ce patronul e proprietar doar pe instrumentele de producţie şi nu şi pe resursele naturale pe care fabrica sa le prelucrează.

Ulterior, prin lobby-uri sau prin diferite stratageme, marii industriaşi au cumpărat resursele naturale, sau le-au cesionat dinspre o autoritate oarecare. Dar iniţial ei cumpărau produsele brute, pe care ulterior le prelucrau în fabricile lor. Restrângerea spaţiului de producţie a părut o oarecare egalizare între stăpân şi supus, ceea ce a sedus ţăranul feudal. Stăpânirea feudală a unor suprafeţe uriaşe de teren, în numele unui mincinos „drept divin”, nu mai părea credibilă pentru mulţi dintre supuşii medievali. Pentru faptul că nu a folosit teoria „dreptului divin” pe care feudalul şi-l aroga de la sine putere, patronul a părut mai echitabil. De aceea şi mulţi ţărani au şi preferat să plece de pe moşia feudalilor, riscând o viaţă de nomad până când se angajau în fabricile industriaşilor. Având o viaţă mai apropiată de a lor, patronul industriaş părea mai uman decât feudalul, retras în castelul lui şi izolat de comunitate. Dar, de fapt, în timp capitalismul a creat cea mai radicală segregare socială, iar bogăţia industriaşilor a dus la o prăpastie între stăpâni şi supuşi cum n-a mai fost vreodată în istorie.

Ţăranii medievali, care s-au transformat în muncitori în fabrică, au fost ademeniţi cu bunăstarea însă pierdut treptat libertatea. Acesta este principiul capitalismului pe care nu se sfiieşte să-l exprime (deşi ultima parte e o minciună gogonată): „munceşti din greu şi trăieşti bine”. Această predispoziţie de ascensiune socială s-a concretizat în secolul al XX-lea în mentalitatea „Visului american”, conform căreia, dacă eşti muncitor şi nu ai activitate de dizidenţă, sistemul te va răsplăti, şi te vei îmbogăţi. O astfel de afirmaţie are adevăr, după criteriile bogăţiei din secolele anterioare, unde aceasta era similară cu hrana şi vestimentaţia diversificată, plus alte comodităţi specifice locuinţei precum baie conectată la apă caldă şi canalizare. Însă, dacă pentru aceste comodităţi îţi pierzi dreptul de a socializa sau a te plimba în spaţiul natural, din lipsă de timp, atunci bogăţia este doar aparentă. Dar dacă creşterea nivelului de trai sau de acces la tehnologie aduce cu sine scăderea libertăţilor personale fundamentale, atunci o astfel de practică este una inechitabilă. Ea se află în dezacord cu însuşi principiul sporirii libertăţilor pe care evoluţia tehnologică şi, implicit, a nivelului de trai al individului trebuie să îl aducă.

Creştinismul le-a adus supuşilor eliberarea din ograda aristocraţilor greco-romani, însă, cumva şi sub influenţa compulsiei la repetiţie , ei s-au întors în ograda noilor stăpâni, industriaşii capitalişti. Într-un fel se poate spune că nici pe timpul feudalismului eliberarea n-a fost una reală, deoarece virusul sclaviei i-a urmărit, ca într-o pandemie, prin extinderea proprietăţii stăpânului către locurile unde aceştia s-au stabilit. Însă faptul că „Cezarul” era în cea mai mare parte a timpului departe, plus ideologia creştină a speranţei, le putea crea iluzia că sunt liberi. Dimpotrivă, capitaliştii au refăcut această sclavie, păstrând iluzia libertăţii medievale. Spaţiul de odihnă diferit de cel de lucru, şi evitarea pedepsei corporale în caz de nesupunere, au fost realităţi care au dat raportului de muncă liber consimţită aspect de libertate, nu de sclavie clasică. De fapt această diferenţă este mai mult aparentă, după cum am arătat în această secţiune . Dar diferenţa între cele douăs sistemede extracţie a profitului există în fapt; industriaşul era chiar fericit dacă vreun muncitor îşi dădea demisia, spre deosebire de aristocratul greco-roman sau de feudal. La poarta fabricii aşteptau şomeri pentru a se angaja, iniţial plecaţi de bună voie de pe moşiile feudalilor, iar apoi de nevoie, după ce aceştia au falimentat sau s-au convertit ei înşişi în industriaşi.

La acestea se adaugă şi antrenarea superioară a executanţilor de ordine pentru a mânui tehnologia capitalistă , ceea ce se făcea cu o mentalitate neoliberală, nu cu una conservator-fatalistă precum a sclavului clasic. Simularea ostentativă a moralei , despre care am descris în secţiunea anterioară, a fost o adevărată strategie de PR prin care noii stăpâni au dorit să cucerească simpatia publică, promiţându-le potenţialilor supuşi că vor fi nişte stăpâni buni, milostivi. Experienţa burgheză a confirmat că subordonatul salarial este mult mai profitabil cu entuziasmul lui la locul de muncă, urmărindu-şi „Visul american”, decât sclavul clasic cu fatalismul său, ce-şi acceptă resemnat destinul. Economia industrială funcţionează cu entuziasmul supuşilor. Executantul modern de ordine are nevoie de mai multe libertăţi decât cele oferite de era feudală, pentru a se reentuziasma, după ce a fost stors de vlagă în timpul programului de muncă.

Experienţa libertăţilor medievale acordate sclavului clasic a fost păstrată mai departe în era industrială până în perioada contemporană. Astfel, sistemul nu mai face acele presiuni brutale asupra lui ca în trecut, cum sunt ameninţarea directă cu moartea sau bătaia. În schimb, capitalismul creează o bulă dezinformaţională în jurul potenţialului executant de ordine, un fel de Matrix. Prin acest mecanism dezinformaţional omul simplu e atras într-un joc parşiv al renunţării la propria libertate în favoarea supunerii, a recrutării şi executării de ordine într-o ierarhie de comandă. Reclamele sunt în mare parte mincinoase, după cum am arătat în acest articol .

Paradoxul e că funcţia mitomaniac-dezinformaţională a reclamelor se păstrează inclusiv atunci când acestea ar spune adevărul. Repetiţia aproape obsesională a beneficiilor pe care le aduce un produs, devine o minciună tocmai pentru că împiedică fiinţa umană să se gândească la propria condiţie metafizică şi religioasă, dar chiar să se odihnească, în cel mai mercantil sens al termenului. Reclamele hărţuiesc liniştea afectivă şi echilibrul psihodinamic al individului . Acest aflux dezinformaţional conduce la accentuarea nevoilor de orice fel, în special cele sexuale şi alimentare, ceea ce implică supraconsumul şi risipa. Poveştile despre ecologie şi stoparea încălzirii globale pe care le spun demagogii sunt parte din aceeaşi bulă dezinformaţională, în contextul în care întregul sistem capitalist funcţionează pe supraconsum, risipă, şi abuzarea constantă a mediului înconjurător.

Observând această predispoziţie a omului simplu de a se „trata” prin lăcomie, societatea modernă a dezvoltat în timp un megasistem de creare artificială de pofte. Publicitatea are exact acest rol de a inocula subliminal „ţintei” faptul că trăieşte o viaţă anostă, neinteresantă şi demnă de dispreţ, şi că acest lucru s-ar putea schimba dacă achiziţionează diferite produse. Observăm aici un atentat subliminal la libertatea umană, care face din aparenţa de liber schimb o subordonare abuzivă.

Crearea artificială de pofte omului, aşa cum face consumerismul publicitar, practic manipulează valoarea cererii din celebra lege economică a cererii şi ofertei. O astfel de practică distruge orice idee de piaţă liberă. Scopul stimulării acestor pofte artificiale, prin emiterea de mesaje publicitariste specifice, este tocmai aducerea lui într-o relaţie de aparent liber schimb muncă-salariu, despre care am detaliat în această secţiune .

Odată cu era industrială, iluziile au devenit mult mai reale, mai pragmatice, legate de o realitate imediată care produce o oarecare satisfacţie, chiar dacă doar una trecătoare. Reveria medievală la o viaţă fericită într-o lume de apoi a fost înlocuită de reveria capitalistă la o viaţă fericită în lumea concretă, precum aveau înşişi privilegiaţii sociali. Noul executant de ordine a vrut ca această iluzie să aibă mai mare corespondenţă faptică cu realitatea. Exagerarea acestei satisfacţii, suradimensionarea ei la stadiu de nirvana, de rai mercantil, este caracteristica principală a acestui nou schimb economic dintre sclav şi stăpân. Ea pare chiar echitabilă, însă, după cum am arătat în secţiunea linkată mai sus, ea nu se deosebeşte principial de cea a sclavagismului clasic.

Dar aceste iluzii concrete rămân tot nişte iluzii, la fel cum au fost şi cele ale feudalismului cu retorica creştină. Industria divertismentului este o industrie a profitului menită să creeze în mod artificial optimism în sufletul obosit şi deprimat al executantului modern de ordine. Asemenea mitului Peşterii de care vorbea Platon, capitalismul creează o peşteră a entuziasmului gratuit, a fericirii maniacale alimentate cu filme de „happy end” a la Hollywood şi cu substanţe psihoactive.

Momirea cu un stil de viaţă ridicat şi apartenenţa la elita socială este o strategie făcută atât la nivel macrosocial, prin manipularea masei monetare care circulă pe piaţă , cât şi la nivel microsocial, prin strategiile corporaţiilor de recrutare şi modelare a comportamentului angajatului. Acest lucru se realizează în două etape, respectiv:

1. dezrădăcinarea angajatului faţă de stilul de viaţă curent;
2. reducerea progresivă a libertăţilor individuale, deja date şi trăite ca drepturi garantate în stilul de viaţă anterior.

Acest lucru se face printr-o strategie perversă de momire , aproape identică cu cea a momirii bălţii pentru pescuit. Iniţial, pe o perioadă scurtă, sistemul/compania oferă salarii mai mari faţă de raportul dintre munca prestată şi piaţa muncii. Apoi, fie salariile scad treptat, fie creşte volumul de muncă în aşa fel încât schimbul ajunge să nu mai reflecte echilibru între valoarea de piaţă momentană a retribuţiei şi munca prestată, conform descrierii de mai sus. După ce salariatul se obişnuieşte cu un anumit stil de viaţă ridicat, acesta devine dependent de sistemul ierarhic, şi, statistic, nu mai poate demisiona. Există unii care o fac totuşi, însă cei mai mulţi acceptă acest statut, ceea ce atestă această statistică. Celor mai mulţi dintre ei le va fi greu să se mai întoarcă la stilul de viaţă anterior şi va accepta noile condiţii ale angajatorului, deşi iniţial nu le-ar fi acceptat.

Capitalismul a pregătit nişte mici cadouri de cumpărare a îngăduinţei, care au tot urmat de atunci încolo, precum zilele libere de week-end. Apoi s-au oferit zilele libere plătite ale sărbătorilor legale şi concediul plătit de odihnă sezonieră. În final, ca soluţie extremă, s-a introdus concedierea fără plată pentru cei care au profil de lideri politici, cu scopul a-l îndepărta de a porni o eventuală răscoală la locul de muncă şi a-i atrage şi pe alţii în ea. Din acest punct de vedere sclavia salarială este radical diferită de cea clasică; refuzul supunerii conducea la pedeapsă atât pentru sine cât şi pentru ceilalţi sclavi; dimpotrivă, acelaşi lucru duce la concediere în capitalism şi excluderea dizidentului din grupul celorlalţi supuşi, pentru a nu le da idei de revoltă.

Aceste măsuri au un scop foarte precis: ele sunt menite să scoată profitul maxim de pe omul obedient şi să-i dea o perioadă de răgaz atunci când oboseşte şi să-l îndepărteze atunci când e gata să erupă în revoltă, înainte de a se răzbuna pe cineva din apropierea cercului stăpânilor. În ciuda cinismului său, care a rămas acelaşi ca în antichitate, e o evoluţie totuşi remarcabilă a sclaviei. Trebuie să recunoaştem pe deplin acest lucru! Concedierea permite aducerea altor entuziaşti naivi gata să creeze profit maxim, fără a-i produce dezamăgitului alte traume, precum făcea sclavia clasică cu sclavii neproductivi, prin pedepse corporale sau chiar moarte. În peste 3 000 de ani de sclavie clasică, proprietarii au învăţat că răzbunarea sclavului prin răscoală este neprofitabilă pentru toţi.

În următorul articol voi descrie dezinformarea, ca bulă de manipulare în care executantul de ordine este prizonier.

Gabriel Baldovin

Tweet