Cele 3 etape ale spionajului
Manifestul societăţii automatiste
Acest articol este continuarea celui precedent
English version soon
2.5.5. Deconspirarea spionajului modern
Sub-sub-capitolul precedent a fost posibil datorită unor evenimente total neprevăzute, în special faptul că George Elliott nu a vrut să plece de la staţia de radar Opana. Încăpăţânarea lui a permis teoria cunoaşterii în prealabil a iminenţei atacului de către pilonii administrativi ai SUA. Asemenea idee implică apoi şi teoria manufacturării acestor atacuri indirect de ei, într-o campanie mai amplă de auto-sabotaj, din care atacurile de la Pearl Harbor şi Clark Field sînt doar o parte din întreaga imagine. Pentru omul simplu aşa ceva este o absurditate, însă de fapt aceasta este reţeta profitului pentru marii rechini capitalişti. Pentru a înţelege cum au fost posibile ororile din sub-sub-capitolul precedent e nevoie să vedem care este evoluţia spionajului din perioada avangardei militare, descrisă în sub-sub-capitolul „Scurtă istorie a spionajului civil”. În acest sub-sub-capitol voi reface aceste verigi lipsă între acea perioadă şi operaţiunile de diversiune şi dezinformare din sub-sub-capitolul precedent.
2.5.5.1. Cele 3 etape ale spionajului
Spionajul este echivalat în mentalitatea comună cu aflarea secretelor unui individ sau grup social, adică cu „privitul peste gard”, dincolo de ce se lasă comunicat. Adunarea de informaţii sensibile despre un potenţial inamic este însă doar prima etapă a spionajului, atât cât a ajuns la urechile opiniei publice în istorie. Însă cine a fost atent la sub-sub-capitolul precedent îşi dă seama că braţele caracatiţei spionajului sînt mult mai lungi şi mult mai letale în societatea umană, atât clasică , dar, mai ales, modernă. Spionajul a fost şi încă este instrumentul sclavagismului, fie clasic fie modern, prin care casta privilegiată reuşeşte să folosească diverşi executanţi de ordine în scopul extinderii propriilor libertăţi. Culegerea de informaţii se face tocmai pentru rol de studiu de piaţă lărgită, în aşa fel încât diversiunile ce urmează să nu fie periclitate. Nimeni nu risipeşte asemenea resurse doar pentru simpla nevoie de a şti, ci pentru un profit ulterior. Casnicele se uită la telenovele pentru simpla nevoie de bârfă, de a afla şi alte detalii din anturajul unui personaj, care doar le conformă trăsăturile în alte contexte. Ele dezvoltă astfel doar simpla nevoie de a trăi într-o anumită poveste. Dimpotrivă, spionajul foloseşte aceste informaţii pentru patru mari scopuri:
- asediul militar sau amoros;
- găsirea unor probe denigratoare pentru un inamic politic;
- manufacturare de diversiuni pentru a denigra sau destabiliza un inamic politic (falsificarea de probe denigratoare);
- furtul de tehnologie.
Am descris deja primul scop în sub-sub-capitolul amintit mai sus. În continuare le voi detalia şi pe celelalte. Sabotajul apărării la Pearl Harbor şi Clark Field pur şi simplu ne suceşte minţile, nouă oamenilor simpli, îmbătaţi cu gânduri comunitare despre familie, prieteni, vecini sau concetăţeni. Însă asemenea practici perverse sînt instrumente comune ale inginerilor sociali de la începutul societăţii clasice, bazate pe cultul războiului. Cetăţile pot fi cucerite prin asediu prelungit. Însă ele pot fi cucerite mult mai simplu, prin infiltrarea unor spioni, care, la momentul oportun, sabotează apărarea sau chiar deschid efectiv porţile pentru invadatori. Costurile unor astfel de operaţiuni sînt mult mai mici decât cele ale asediului prelungit.
Aceste scopuri reprezintă a doua etapă a spionajului, respectiv exploatarea vulnerabilităţii inamicului, oricare ar fi aceasta. Începutul spionajului în istorie, aşa cum l-am descris în sub-sub-capitolul amintit mai sus este arhicunoscut de către opinia publică. Am văzut acolo cum originea sa este una eminamente militară. Dar asta ştim acum, odată cu notorietatea acelor operaţiuni în grosul societăţii. În timpul în care ele se aplicau concret, spionajul era necunoscut nu doar opiniei publice, dar şi celor mai mulţi specialişti din război. Ulterior, profesioniştii războiului s-au adaptat şi l-au învăţat. Cei care nu s-au adaptat au avut soarta speciilor incapabile să se adapteze, aşa cum le-a descris darwinismul, ca pierzători ai războiului.
Era firesc ca până la urmă grosul societăţii să afle despre aceste tehnici de dezinformare şi manipulare a inamicului, deoarece ele s-au practicat inclusiv în relaţiile intime ale dragostei, la un nivel micro-social, familial. Bărbaţii au fost cei care le-au folosit şi încă le folosesc pentru a câştiga încrederea femeilor în formarea cuplului, dar nu şi responsabilităţile consolidării sale. În urma acestor operaţiuni de dezinformare şi manipulare a lor, femeile s-au trezit deseori mame singure, fără un ajutor în creşterea şi educarea copilului. Civilizaţia umană are încă urme active de sălbăticie, aşa că aceşti copii crescuţi de mame singure nu au avut un viitor strălucit. Limba franceză a format cuvântul „bastard” pentru aceşti oameni, care apoi a fost preluat de alte limbi. Nicio femeie nu vrea ca urmaşul său pe care l-a zămislit în propriul trup să devină un bastard.
Desigur, femeile au trebuit să se adapteze la această predispoziţie abuzivă a bărbaţilor, şi să îşi dezvolte un adevărat instinct de contra-spionaj amoros, pentru a evita să ajungă în astfel de situaţii. Astfel că tema trădării şi înşelării a devenit una centrală în însăşi literatura internaţională, din care generaţiile mai tinere învăţau din experienţa celor mai în vârstă. De aici se dezvoltă predispoziţia opiniei publice de a înţelege tehnicile de dezinformare şi manipulare folosite iniţial de spionajul militar, mult mai crud şi mai periculos decât trădarea şi înşelarea în dragoste. Oricum, spionajul s-a identificat în percepţia publică cu trădarea şi nu va scăpa de această percepţie niciodată. Trădarea, în general, constă în vinderea contra unor avantaje a unor vulnerabilităţi ale unui partener către inamicul acestuia. Cel mai concludent exemplu este cumpărarea paznicilor unei cetăţi pe care l-am tot folosit pe parcursul acestei cărţi; ei vor fi fost deja plătiţi într-un fel sau altul de către cetate pentru munca de a veghea la porţile ei în timp ce ceilalţi dormeau. Însă inamicul îi va fi plătit mai bine, şi astfel ei au trădat în cele din urmă, şi au deschis porţile invadatorilor.
Indignarea unora pentru asemenea acţiuni, dar şi disponibilitatea altora de a trăda contra unui beneficiu personal, a făcut ca aceste acţiuni să ajungă arhicunoscute, la fel ca însăşi originea spionajului, în general. De atunci, spionajul a început o amplă camuflare a propriilor acţiuni, tocmai pentru a nu ajunge la urechile opiniei publice. Vedem că astăzi el a fost cosmetizat prin sintagma de „serviciu secret”, şi astfel a devenit acceptabil şi lăudabil, asemenea transformării cuvântului peiorativ „cămătărie” în „dobândă”. Însă această acţiune este de fapt cea mai amplă operaţiune de dezinformare publică, ce se constituie în etapa a 3-a a spionajului modern în general, cea a ştergerii urmelor. Aşadar, spionajul se desfăşoară pe 3 mari etape:
- culegerea de date (avangarda);
- exploatarea vulnerabilităţii inamicului (furtul sau diversiunea);
- dezinformarea (ştergerea urmelor).
Ei bine, de aici încolo, „miracolul” transformării spionajului în „serviciu secret” este probabil a doua cea mai mare dezinformare generală a opiniei publice, operată de însuşi spionajul civil în ultimul secol, după tema abolirii sclaviei, pe care am analizat-o în detaliu în primul capitol. În lungul sub-sub-capitol intitulat „Descrierea celei mai mari dezinformări factuale din istorie; tragedia de la Pearl Harbor din decembrie 1941” am văzut nu doar manufacturarea unei diversiuni, dar şi aceasta etapă a treia a spionajului, respectiv dezinformarea. Opinia publică ştie doar prima etapă, dar foarte puţini ştiu de celelalte două, şi aceia sînt profesionişti din interiorul sistemului.
Era un proverb, pe care capitalismul l-a schimbat pentru că era direct vizat: „Cine minte şi fură”. În acelaşi fel nu era sens o etapă fără celelalte două: dezinformarea foloseşte ascunderii originii diversiunilor de braţul justiţiei, iar culegerea de informaţii va ajuta inginerii sociali la manufacturarea de diversiuni. Toate aceste trei etape funcţionează ca pistoanele unui motor; dacă unul nu funcţionează atunci motorul se opreşte. Am văzut numeroase interviuri ale unor agenţi CIA care deplângeau faptul că instituţia lor e denigrată şi decredibilizată, pentru simplul fapt că doar ar pune la sertar informaţii publice, fără să creeze diversiuni. În felul acesta CIA este prezentată ca un fel de bibliotecă a jurnalismului. Însă, sunt câteva lucruri care nu se prea potrivesc cu această descriere; dacă CIA este o simplă mega-bibliotecă, atunci de ce sînt secrete sau „strict-secrete” unele documente, care se declasifică ulterior? Mai mult decât atât, în web-site-ul instituţiei vedem sloganul arhicunoscut : „Sîntem numărul 1 în apărarea ţării”. Cele două naraţiuni, de exclusivă colectare de date şi de „apărare”, sînt profund contradictorii. Datele singure nu ajută la „apărare” fără acţiunea conform acestora, prin etapa a doua a spionajului.
Dar aceste naraţiuni merg pentru grupuri sociale diverse precum sloganurile diferite pentru produse diferite destinate unor ţinte diferite de cumpărători. Sloganul de mai sus al CIA este menit să fie o replică pentru cei ce îi acuză de diversiuni, în sensul arhicunoscutei replici a „protecţiei teritoriului naţional”, cu celebra retorică a atacului-apărare. Pentru cei mai naivi şi fără simţ al contradicţiei merge naraţiunea specializării în arhivă jurnalistică.
În sub-sub-capitolul precedent am văzut în detaliu ultimele două etape ale spionajului aplicate într-o operaţiune anume, respectiv diversiunea prin manipulare a manufacturării atacurilor de la Pearl Harbor şi Clark Field. În primele sale secţiuni am văzut dimensiunea diversiunilor care au dus la subminarea sistemelor defensive ale acestor baze miliare. Dar, mult mai amplă a fost uriaşa campanie de dezinformare ce a urmat după aceea, pentru ştergerea urmelor acestor operaţiuni. Această reţetă s-a reluat aproape identic în ceea ce priveşte tema decembrie 1989 în România. Cu aceiaşi termeni am numit un capitol din cartea mea „Decembrie 1989 sub lupa psihologiei istoriei”, respectiv „Dezinformarea. Ştergerea urmelor”, care a scos la un nivel chiar şi mai mare de detaliu metode aproape identice cu cele aplicate la dezinformarea despre Pearl Harbor şi Clark Field. Faptul că această instituţie monstruoasă chiar are tupeul să se mai şi numească „serviciu secret” este el însuşi un produs de dezinformare publică. În următoarea secţiune voi descrie cum a fost posibil un astfel de „miracol” al cosmetizării spionajului în „serviciu secret”.
Postări
